Facebook
Acasă Timp liber Recenzii carti bune Pagină 39

Recenzii carti bune

Ultimele

Poneiul rosu – America treburilor de barbati, asa cum o vedea Steinbeck

Adriana Gionea
-
0
Poneiul rosu – America treburilor de barbati, asa cum o vedea Steinbeck

America rurală văzută în filmele despre cowboy dârzi, cu fermieri aprigi, căsuţe de lemn pierdute în ţinuturi desprinse de timp şi legendele despre caravane atacate de indieni îţi poate părea azi austeră, demodată, retrogradă, ursuză în faţa civilizaţiei şi împotmolită în propria mărginire. Dar când ajungi să citesti povestirile despre familia lui Jody, puştiul aflat între copilărie şi pubertate, ce se visa brav precum strămoşii lui ce duceau la destinaţie caravane peste munţi şi văi, luptându-se cu pericole despre care alţii nici nu auziseră, descoperi printre apucăturile oamenilor aspri nişte licăriri duioase, mimici visătoare şi o compasiune tăcută, însă capabilă să răzbată dincolo de încordările de pe chipurile încăpăţânate ale celor de neclintit.

John Steinbeck a imortalizat ca într-o fotografie documentară, cu miez de poveste atemporală şi expresivitate vizuală demnă de un film de artă, imaginea unei Americi apuse dar încă puternic agăţate de prezent, dacă ştii unde să-i zăreşti ramificaţiile peste timp. Probabil că s-ar fi pierdut pe rafturile clasicilor ieşiţi din circulaţie dacă Steinbeck nu ar readus-o la viaţă folosind un simbol strâns legat de ritualul de trecere de la copilărie la maturizarea prin întâlnirea cu efemerul, responsabilitatea vitală şi pierdere, ritual valabil în toate epocile (doar conţinutul diferă).

Simbolul trecerii spre maturitate este poneiul roşu, de care puştiul de zece ani pe nume Jody trebuie să aibă grijă zi de zi, pentru a-şi împlini visul de a călări asemenea bărbaţilor bravi din ţinutul său, cum sunt tatăl, ajutorul său, Billy Buck, priceput la cai şi treburi de fermier ca nimeni altul, şi bunicul căruia îi place să deruleze la nesfârşit povestea despre o călătorie spre ocean, în care a servit drept călăuză. În jurul dorinţei lui Jody de a deveni un călăreţ veritabil şi de a reînvia ţara strămoşilor viteji din vremurile indienilor la fel de aprigi, sunt construite prozele din acest volum, care prezintă, pe tonul unui realism aspru cu nuanţe candide şi răvăşitoare, o lume pierdută între sălbăticia munţilor şi poveştile bătrânilor.

Poneiul rosu este o carte înţeleasă, trăită şi apreciată mai ales de cei pasionaţi de echitaţie, pentru care legătura dintre om şi cal este una tainică, strânsă, greu de explicat, dar capabilă să schimbe traiectoria pe care o ia perspectiva asupra sensului vieţii. Cei care se redescoperă şi se simt ei înşisi abia când mângâie un cal şi îi vorbesc, vor fi cutremuraţi de povestirile Darul şi Promisiunea, în care frumuseţea şi cruzimea se dezlănţuie împreună în natura ce învăluie fragilitatea copilului care abia se întâlneşte cu primele pierderi. Iubitorii de cai îl vor înţelege cel mai bine pe Jody, băiaţelul care visează la peripeţiile prin care să-şi egaleze bunicul melancolic, pe care nimeni nu mai vrea să-l asculte, în afara lui, şi care îi tot repetă descumpănit: Aia a fost o treabă de bărbaţi, dar numai băieţii mai vor s-audă despre ea.

 Alegând să prezinte lumea lui Jody prin detalii hiperrealiste, uneori greu de îndurat, legate de modul în care se creşte şi se vindecă un cal, încât ai impresia că ţi se oferă o lecţie de supravieţuire într-un mediu greu încercat de capriciile naturii, Steinbeck demonstrează de fapt că sensibilitatea poetică, duioşia şi asprimea se pot împăca perfect în ochii unui copil. Jody are şi momente în care se arată necruţător cu necuvântătoarele asupra cărora abate reacţiile izvorâte din neputinţa copilului de a-şi gestiona frustrarea când adulţii nu au chef să-l asculte, dar şi momente de tandreţe care te fac să afirmi că nimic nu poate scoate la suprafaţă partea luminoasă a fiinţei umane aşa cum o poate face un ponei. Calitatea literară a povestirilor incluse în acest volum este dată tocmai de fineţea şi consistenţa analizei psihologice legate de legătura dintre un copil şi mediu, dar mai ales de explorarea modului în care trăirile sale ajung să se reflecte în relaţia cu necuvântătoarele, în pasaje uimitoare.

Chiar dacă nu s-au născut în America din vremea lui Steinbeck, datorită analizei psihologice mulţi cititori vor putea empatiza cu Jody, băiatul pentru care jocurile copilăriei gravitau în jurul treburilor serioase de la fermă, pe care le îndeplinea şi conştiincios precum un om mare, şi dându-le un sens ludic, bine ascuns de ochii adulţilor exigenţi. Îi vor înţelege aşteptările, nerăbdarea de a avea propriul mânz, de a vedea poneiul crescând mai repede pentru a-şi impresiona colegii de şcoală călărindu-l sau bucuria de a simţi respiraţia unui cal încălzindu-i mâna în semn de prietenie. Pentru acei cititori pasionaţi de cai, povestirile realiste ale lui Steinbeck se transformă într-o călătorie imaginară în şa, ce-i poartă peste nişte ţinuturi neîmblânzite redându-le bucuria libertăţii în mijlocul naturii.

Poneiul rosu - copertaEditura Polirom, 2016

 

Lento. Meduza – Mergi mai incet prin viata

Adriana Gionea
-
0
Lento. Meduza – Mergi mai incet prin viata

Lento. Meduza îţi oferă acea lectură pe care nu o citeşti în ritmul tău normal, ci o sorbi în ritmul senzaţiilor stârnite de fiecare cuvânt în parte. Are pagini pe care eşti nevoit să le parcurgi lent, dar şi pasaje care să te zguduie, şi, în ciuda derulării încete, să-ţi accelereze pulsul, în care textul pare să ţipe.

Antoni Casas Ros traduce sfatul Mergi mai încet prin viaţă dacă vrei să-i simţi frumuseţea cu fiecare por, dar o face mai mult pentru cei pasionaţi de proza experimentală, cu accente senzorial- mitic-avangardist-suprarealiste. Cu alte cuvinte, în ambele proze atipice – Lento şi Meduza – vei avea parte de acel suprarealism pur, coborât la nivelul senzaţiilor decuplate de la procesul analizei raţionale şi îmbibat în metaforă până la ermetism, aşa cum găseşti mai degrabă în cărţile scrise de Clarice Lispector sau în tripurile celor ce pretind că au avut experienţe psihedelice sau mistice (deşi personajele nu iau nici substanţe dubioase, nici nu pleacă în căutarea vreunui ascet oriental).

Cei fascinaţi de stilul autorului care a intrigat lumea literară cu Teorema lui Almodovar vor găsi un Antoni Casas Ros mai straniu şi mai atipic decât în alte scrieri. Atât Lento, cât şi Meduza iau forma unui poem în proză uimitor şi au o picturalitate densă, cât se poate de abstractă, pe care nu trebuie să o întelegi, ci să o iei ca atare, simţind-o prin deschiderea tuturor canalelor senzoriale. Seamănă mai mult cu exerciţiile de relaxare în care te concetrezi asupra fiecărei senzaţii, detaşându-te de stimulii perturbatori sau de agitaţia din jur, deşi aceste proze nu sunt menite să te relaxeze, ci să te bulverseze prin amestecul dintre liniştea totală şi brutalitate (mai ales în Meduza). Din această mică prezentare îţi vei da seama că ambele proze din volum sunt o voluptate pentru cei fascinaţi de proza sau de cinematografia experimentală, dar puţin cam frustrante pentru cei obsedaţi să afle încă din primele două-trei pagini ce a vrut să zică de fapt autorul. Nu vor afla.

Ce se vrea a fi o călătorie în haosul senzaţiilor amestecate şi neprelucrate cu sens, vecină cu delirul, poate capăta până la urmă un scop – acela de a îmbrăca în imagini suprarealiste o alegorie a timpului derulat cu încetinitorul. În microromanul Lento găseşti o satiră a prezentului sufocat de grabă, de ritmul cotidian accelarat, care anunţă o apocalipsă nu foarte îndepărtată, ce promite o alienare şi o epuizare psihică prin suprasolicitarea cauzată de viteza inutilă. Protagonistul romanului, un băiat pe nume Lento, şi-a prelungit naşterea de la câteva ore la câteva zile, spre stupoarea medicilor, dar mai ales a jurnaliştilor veniţi din toate colţurile lumiii pentru a imortaliza această venire pe lume ce întrecea recordul prin încetinire. Pe cât de alert se dovedea ritmul transmiterii informaţiilor ce tentă alarmantă, pe atât de calmă era mama băiatului diagnosticat mai târziu cu boala psihică a lentorii. Asemenea unui film de artă ce prezintă un personaj bizar şi nişte fapte absurde ca fiind reale, Lento descrie odiseea halucinantă a celui ce vrea să trăiască aşa cum îi spune şi numele, adica lent. Îi este negat acest drept şi este închis într-un sanatoriu, unde învaţă cum să se elibereze de efectul drogurilor administrate abuziv prin cărţi, muzică, fantezie şi dans, apoi ajunge să-şi întâlnească marea iubire în Edenul pe care Antoni Casas Ros l-a localizat în Barcelona.

Deşi la început îţi va părea tristă şi pe alocuri înfricoşătoare, povestea specială a lui Lento evoluează într-o parabolă modernă, cu sclipiri nostalgice de frumuseţe nelumească pe malul mării sau în mijlocul vegetaţiei luxuriante. Experienţele personajului, trăirile şi toate senzaţiile dilatate îţi arată o lume a detaliilor expandate şi a sinesteziilor ce amintesc de transa indusă de anumite versuri scrise de Rimbaud (la care personajul tot face referire), o lume plină de răbdare şi de stranietatea ce iese la iveală în irizaţiile unui basm suprarealist. Cei pasionaţi de artă îşi vor da voie să-şi imagineze acest mic roman sub forma unui film avangardist, demn de marile festivaluri, sau a unui spectacol de coregrafie avangardistă, pe fundalul unor decoruri ce amintesc de picturile în care obiectele iau forme ambigue.

În Meduza vei găsi acelaşi periplu sinestezic halucinant şi acelaşi lirism hipnotic din Lento, doar că detaliile realului se dizolvă mult mai rapid în imaginar. Ce părea a fi începutul unui roman cu tentă realistă ce descrie agitaţia de pe holurile unui spital în timpul unor evenimente violente (despre care nu ai prea multe informaţii concrete. ar putea fi nişte revolte înăbuşite sângeros, un carnaval sau o sărbătoare grandioasă ce a degenerat în acte de nedescris), se transformă brusc în impresii ce pierd legătura cu verosimilul. Se suprapun amintiri, închipuiri extravagante, impresii ce provoacă limitele simţurilor şi deşiră percepţiile în senzaţii de o intensitate nebănuită. Invocarea unei zeităţi păgâne a mării şi amestecul de imagini fac descrierea infernului de pe holul spitalului să pară un poem ermetic, în care suferinţele şi agonia se transformă în pulverizarea frenetică a culorilor, iar obiectele îşi pierd consistenţa şi se fragmentează în senzaţii fluide ce se întrepătrund.

Antoni Casas Ros a reuşit ce şi-a propus. Te uimeşte, apoi te lasă buimac în acest ocean de viziuni lirice în proză. Te face să-ţi întrerupi ritmul pentru a te lăsa absorbit de vortexul sinesteziilor bizare ce pulsează ameţitor şi te face să te întrebi dacă a fost în toate minţile când a scris ceea ce a scris. Atât Lento, cât şi Meduza au magnetismul unei călătorii ieşite din normal, scrise doar pentru cei dornici să se abandoneze în senzaţii, fără a căuta o naraţiune în sensul clasic. Aberante pentru unii, nişte delicii pentru cabinetul de curiozităţi al colecţionarilor de cărţi altfel.

Lento, Meduza - copertaEditura Vellant, 2016

 

Confession d’un porte-drapeau dechu – Repovestirea unei prietenii lasate in urma

Adriana Gionea
-
0
Confession d’un porte-drapeau dechu – Repovestirea unei prietenii lasate in urma

Oricare altul ar fi scris (doar) despre cum le-au fost spălate creierele unor puberi din Uniunea Sovietică, despre cât de anevoioasă le-a fost apoi acomodarea în lumea din Vest odată fugiţi din fostul bloc socialist, despre învinşii foametei şi ai exterminării din perioada stalinistă. Dar acolo unde alţii ar fi zărit numai o perspectivă apocaliptică asupra civilizaţiei, Andrei Makine a văzut licărul de lumină în bezna morală degradantă şi umanizarea prin solidaritatea prieteniei ca formă de rezistenţă.

Când ajungi să citeşti romanul Confession d’un porte-drapeau dechu, ai momente în care descoperi uimit peticele unei frumuseţi poetice, revelate în detalii picturale conservate în mijlocul infernului trăit de locuitorii fostei Uniuni Sovietice, în cele mai grele timpuri. Şi acest refugiu de frumuseţe nu e doar o iluzie autoadministrată imaginar de personaje pentru a supravieţui, ci sunt cât se poate de vii în mintea personajului central, fiind readuse la suprafaţă de mecanismele memoriei afective. Prins între fascinaţia pentru Parisul adoptiv şi amintirile din trecutul rusesc, pe care îl evocă între austeritate şi umbrele nostalgice ale primelor iniţieri în ritualurile ce fac trecerea de la copilărie şi adolescenţă la maturizarea emoţioanală, Andrei Makine ştie cum să transforme o suită de imagini răvăşitoare şi flashback-uri amare în acea retrospectivă seducătoare precum o confesiune duioasă, ce ar inspira un cântec slav despre dor, exil, melancolie şi existenţe irosite, din alte vremuri.

În ochii celor ce l-au descoperit citindu-i acele titluri prin care a devenit celebru, romanul Confession d’un porte-drapeau dechu ar putea fi un aperitiv mai puţin exuberant şi spectaculos pentru confesiunea sentimental-erotică, plină de un lirism vizual dens, a protagonistului dintr-un alt roman ce ajunge să exploreze tema evoluţiei afective şi ritualurile iniţiatice traversate de nişte adolescenţi din Uniunea Sovietică – Au temps du fleuve Amour. Vor găsi aceeaşi prietenie masculină transformată într-o complicitate sacră pentru supravieţuirea psihică din anii dictaturii şi aceeaşi curiozitate pentru descoperirea lumii ce se află dincolo de orizontul auster întins peste aşezările izolate, unde oamenii suşoteau când nu foloseau limbajul de lemn, pentru a rosti secretele ce le păstrau memoria vie.

Există o diferenţă esenţială între Confession d’un porte-drapeau dechu şi Au temps du fleuve Amour. Adolescenţii din acest roman ajung să creadă, la un moment dat, în minciunile propagandei şi visează să devină fruntaşi în rândul pionierilor. Încercările lor de a se integra în noua societate comunistă şi de a-şi servi patria aşa cum le-o cere partidul suprem, precum legendarul cavaler roşu, nu iau forma unui absurd grotesc, menit să le pervertească lumea, ci au un deznodământ caricatural demn de o satiră burlescă. Din fericire pentru ei, propaganda este contracarată de cuvintele şoptite ale părinţilor, ce vor să-şi ţină trecutul ascuns de urechile copiilor, şi ale vecinilor din imobilul vieţii la comun. Aceste dialoguri purtate de adulţii care se cred la adăpost de curiozitatea copiilor amintesc de nişte adevăruri incomode şi de prizonieratul îndurat de fiinţa umană în Europa anilor ’40-’50, indiferent de punctele cardinale.

La începutul romanului, ai impresia că asişti la o destăinuire către un interlocutor necunoscut, apoi îţi dai uşor, uşor, seama că s-ar putea să fie vorba despre o scrisoare către prietenul din copilărie, lăsat în urmă odată cu părăsirea ţării natale. Autorul scrisorii confesive este Kim, care i se adresează lui Arkadi, cel mai bun prieten al său. Ambii s-au îndepărtat cum au putut de Rusia comunistă, dar unul dintre ei, Kim, pare să fie încă puternic bântuit de ea, de amintirile părinţilor şi de imaginile cutremurătoare din Afganistanul invadat de armata sovietică. Acesta va rămâne multă vreme captiv între nevoia de exorcizare a unei memorii transgeneraţionale marcate de tragediile părinţilor, ce au cunoscut războiul şi teroarea stalinistă, şi nostalgia după acea formă de prietenie rară, în care fraternitatea nu este un slogan, ci reprezintă omniprezenţa unei certitudini salvatoare pentru identitate.

Dezvăluirile lui Kim către Arkadi îţi amintesc de sacralitatea primei prietenii şi de fuziunea afectivă din acea perioadă, irepetabilă. Ambii erau copiii unor taţi ce au trăit infernul celui de-al Doilea Război Mondial în forma lui extremă, ajungând la rândul lor să fie uniţi de aceeaşi prietenie ce îi unea pe copiii lor. În imobilul cu locuinţe la comun şi în curtea unde naturaleţea solidarităţii învingea uneori capcanele unei colectivizări forţate a intimităţii şi a existenţei, nu numai prietenia dintre Kim şi Arkadi era vestită, ci şi prietenia dintre taţii lor. Tatăl lui Kim era cărat în spate de tatăl lui Arkadi, deoarece îşi pierduse picioarele pe front, astfel încât cei doi ajunseseră de nedespărţit în ochii vecinilor.

Obligaţia de a-şi trăi viaţa individuală sub ochii unor vecini iscoditori, mai ales în vremurile în care o măruntă indiscreţie atrăgea suspiciunea unor activişti zeloşi, te face să te aştepţi la un roman apăsător. Totuşi, vei găsi multe scene în care traiul cenuşiu începe să capete farmecul stranietăţii şi al umorului. Curtea neîncăpătoare pentru vieţile unor locatari înghesuiţi, ce doreau o gură de aer sau debarasarea de propria tragedie prin remarcile pline de venin adresate celorlalţi, devine un tărâm al secretelor şi al enigmelor din altă epocă. O descoperire făcută de autorităţi dinamitează liniştea, dar în loc să abată prăpădul asupra existenţei comune, rămâne în mintea celor doi prieteni drept o dovadă imposibil de negat că au avut parte de vară memorabilă, ce i-a maturizat. Această descoperire duce spre adevărata istorie pe care mesajele propagandei încercau să o îngroape şi despre care protagoniştii mai aflaseră, ce-i drept, prin detalii vagi prelinse printre aluziile cu subînţelesuri acide ale adulţilor.

Citind paginile acestui roman ce ia forma unei rememorări introspective a istoriei individuale aproape înghiţite de una colectivă, sistematic falsificată de propagandă, regăseşti de fapt încercările fiinţei umane de a se agăţa de firesc, în ciuda unor evenimente ce alungau normalitatea. Dacă nu ar fi detaliile privind activităţile specifice îndoctrinării incluse în programele dedicate pionierilor, prin care celor doi protagonişti li se promitea raiul unui viitor luminos, ai fi crezut că ai în faţă amintirile din vremurile în care singurele griji erau legate de punerea la cale a unor şotii nemauzite, a unor năzbâtii ce au loc în oricare altă parte a lumii civilizate. Kim şi Arkadi îşi găsesc propriul drum şi îşi reprezintă viaţa cotidiană din era socialistă într-un mod ce se va dovedi suportabil, mai ales datorită prieteniei.

Unul dintre acele trucuri folosite de Andrei Makine pentru a te împiedica să afirmi că ţi se pare neverosimil demersul personajelor sale de a regăsi un licăr de frumuseţe subiectivă într-un marasm colectiv este diluarea unei realităţi brute în răspunsuri evazive, ce nu fac decât să estompeze efectele cutremurătoare ale unor evenimente. Această estompare permite învecinarea cruzimii cu speranţa în umanitatea vindecată de tentaţia (auto)distrugerii, aşa cum descoperi în scena reîntâlnirii dintre mama lui Arkadi şi Kim, abia întors de pe frontul din Afganistan cu amintiri traumatizante. Deşi povestea de viaţă a mamei celui mai bun prieten este una zguduitoare, încât ajungi să crezi în mitul femeii slave născute pentru a duce în spate întreaga durere a omenirii, cuvintele finale transmit un mesaj salvator pentru psihicul supravieţuitorului ce trebuie să poarte cu sine o conştiinţă zdruncinată.

Confession d’un porte-drapeau dechu a făcut parte din ciclul romanelor ce au precedat faimoasele cărţi prin care Andrei Makine a fost considerat revelaţia literaturii franceze. Poate nu găseşti acea maturitate literară ce te răvăşeşte, din romanele sale premiate, dar anunţă marile sale teme şi acea pricepere în a dezvălui umbrele întunecate ale fiinţei umane fără să lase în urmă acel dezgust total pentru oamenii ce s-au lăsat modelaţi până la deformare de nişte episoade nefaste ale istoriei colective sau ale trecerii de la Estul îngeţat la Vestul tuturor descătuşărilor (dar şi al înstrăinării, de data asta individuală).

Confession d'un porte-drapeau dechuEditura Gallimard, 2007

 

In viata – Tot raul spre bine, in filozofia chinezului simplu

Adriana Gionea
-
1
In viata – Tot raul spre bine, in filozofia chinezului simplu

După ce vor citi acest roman, s-ar putea ca mulţi turişti să înlocuiască întrebările Cum ajung mai repede la Zidul Chinezesc?, La comorile din Oraşul Interzis?, La casele tradiţionale de lemn, cu olane şi lampioane, unde se pot servi cei mai buni tăiţei în boluri pictate, bune de tras în poze? cu întrebarea Unde îl găsesc pe domnul Fugui? Cum, mai întrebaţi Care Fugui? Ţăranul chinez înţelept, ce are mereu vorbele de duh la el, despre care am citit eu în romanul lui Yu Hua. Aşadar, nu va fi de mirare că acest Fugui, cu viaţă zbuciumată şi gânduri aşezate în vremuri dezordonate, să devină obiectiv turistic şi să fie dat un ordin de sus ca fiecare sat să aibă Fuguiul său, care să le povestească străinilor cum trece un chinez mai uşor peste toate.

Pe cât de mult ajung să te revolte şi să te dezguste, la început, neghiobiile fără margini ale răzgâiatului Fugui, băiat de bani gata de la începutul secolului trecut, dependent de jocuri de noroc şi de bordelurile unde toca averea strămoşilor şi zestrea nevestei, pe atât de mult îl vei îndrăgi după ce va pierde totul şi îşi va începe adevărata ascensiune către lumea celor drepţi şi înţelepţi. Filosofia lui de viaţă te va unge pe suflet şi îţi va aminti de momentele de cumpănă, în care toţi ceilalţi îţi plângeau de milă, dar tu te bucurai că ai fost suficient de puternic şi de tenace pentru a rămâne viu (mai ales psihic), încât ai impresia că la tine s-a gandit Yu Hua când şi-a intitulat romanul În viaţă.

Fugui este genul de personaj ce trece dincolo de limitele dintre ficţiune şi realitate, deşi metamorfoza lui interioară pare mai degrabă o pură fantasmagorie născută din credulitatea aceluia ce se încăpăţânează să mai creadă că oamenii se pot schimba. Modul în care Yu Hua îi construieşte povestea îl transformă într-o proiecţie a celor dornici să creadă până la capăt în grăuntele de compasiune şi de bunătate de sub tentaţiile pervertirii. Te va revolta, te va întrista, dar va avea şi multe momente în care îţi va stârni hohote de râs. Multitudinea de reacţii provocate cititorului sunt bine premeditate de autor şi oglindesc perfect contradicţiile naturii umane. Meritul său cel mai mare este acela de a crea un personaj care să te şocheze la început din cauza dozei mari de egoism, dar fără să te dezguste, iar la final să te înduioşeze până la vărsarea lacrimilor, fără a-l adânci în tragedia care lasă în urmă o atmosferă sumbră.

Făcând parte din triada faimoasă a literaturii chineze actuale, ce a răzbit în lumea occidentală – alături de Su Tong şi Mo Yan – scriitorul multipremiat Yu Hua aduce în prim-plan odiseea omului simplu, pe care asupririle şi terifiantele schimbări politice îl găsesc tot în lumea sa, a bucuriilor simple şi a vorbelor cu tâlc prin care îşi oblojeşte nişte răni sufleteşti care pe alţii i-ar fi trimis de multă vreme în lumea umbrelor. Ar fi putut scrie o variantă chineză a romanului balzacian, accentuând acea trăsătură fatidică prin care protagonistul se condamnă singur la moartea prin supliciul nefericirii, sau ar fi dus mai departe tradiţia romanelor clasice din ţara lui, în care lăcomia pătimaşă, deopotrivă mercantilă şi senzuală, ar fi abătut prăpădul transgeneraţional asupra unei familii avute. Dar Yu Hua se apropie mai mult de stilul sud-americanilor, ce îşi îmbracă romanele care tratează problemele sociale în acel înveliş vindecător al poveştilor atemporale, date mai departe prin intimitatea împărtăşirii unei istorii de viaţă nescrisă, trecută din vorbă-n vorbă.

Deşi În viaţă este un roman cât se poate de realist şi usor de plasat pe scara istoriei, al unui om ce se destăinuie cu o francheţe dureroasă, mai ales în raport cu propriile greşeli, primele pagini îţi amintesc de poveştile cu protagonişti veniţi din vremuri imemoriale şi întorşi înapoi într-un timp fugit din calendar. Vocea nostalgică a unui narator ce străbătea satele chineze pentru a culege poveşti, cântece, păţanii ieşite din comun sau obiceiuri pe cale de dispariţie se întâlneşte cu vocea hâtră a ţăranului Fugui. Oprit pentru a-şi trage sufletul pe malul unui heleşteu şi pentru a-i permite să se odihnească şi bivolului căruia i-a dat chiar numele său, Fugui îşi derulează biografia în faţa căreia nu vei şti dacă să plângi sau să râzi în hohote datorită scenelor comice în care îşi îmbracă o tragedie grea cât un blestem întins pe sute de ani, ce sugruma generaţii întregi. Este o biografie împărţită în două: înainte de pierderea averii şi după. Toate episoadele dinainte de sărăcire prin risipirea averii la pariuri sunt pline de scene de un comic satiric şi caricatural, încât ai impresia că priveşti cronica pictată a unei vieţi de boiernaş ce huzurea de zor, imortalizată de un artist mucalit ce vrea să îşi vândă lucrarea unui amator de suveniruri vizuale, ce redau banchete asiatice tradiţionale, chipuri expesive zărite în forfota unor furnicare pestriţe, scene vii de inspiraţie bruegeliană, femei cu ochi migdalaţi şi lunecoşi precum hainele de mătase, ce ademenesc pe străzile pitoreşti.

În centrul acestei cronici a măririi şi decăderii din lumea burgheziei chineze, ce se bucura de ultima pâlpâire hedonistă dinaintea comunismului, se află Fugui, un risipitor ca nimeni altul, spre oroarea familiei, dar mai ales a nevestei devotate care asistă neputuncioasă la momentul în care acesta îşi pune moşiile şi casa gaj, cum fac de obicei pariorii greu de lecuit. Când se trezeşte din febra ludopatiei, este prea tarziu. Ogoarele nemărginite şi casa mare cât un palat îi sunt deja luate de un trişor versat. El ajunge să-şi ducă traiul de pe-o zi pe alta, într-o colibă cu acoperiş de paie, alături de soţia pe care o preţuieşte abia când ajunge la sapă de lemn şi de cei doi copii. Pierderea averii nu va fi singura pagubă, dar îl va apăra de una şi mai mare, a pierderii vieţii, când adepţii lui Mao încep să-i ia la rost pe moşieri. Pe cei din colibe nu îi mai supun interogatoriilor. Deocamdată, nu mai au ce să le ia pentru a împarţi oropsiţilor.

Cu fiecare pagină ajungi să descoperi că sapa de lemn a săraciei lucii a devenit un talisman pentru Fugui. I-a prelungit viaţa, chiar şi una greu de îndurat, pe care fostul moştenitor arogant a primit-o cu smerenia proverbială a orientalului ce-si duce poverile sufleteşti până la final. Pierderea averii fabuloase a fost răul cel mai mic. Marile încercări (dar şi bucurii) aveau să înceapă abia după instalarea în coliba de la marginea satului, care a coincis şi cu momentul ascensiunii triumfale a comunismului maoist. Dar Fugui se strecoară printre capcanele activiştilor zeloşi cu versatilitatea păstrată din fosta viaţă lipsită de griji. Scapă viu şi din marea foamete, şi din lupta de clasă, dar are de furcă mai mult cu ai săi. Fiecare situaţie dramatică prin care trece pare o vamă costisitoare, ce trebuie traversată pentru găsirea liniştii serene de care vorbesc religiile din ţara sa.

Dacă primele necazuri ale lui Fugui amintesc de abundenţa scenelor satirice imprimate pe un paravan găsit în prăvăliilor anticarilor ce vând povesti din ţări îndepărtate surprinse în alte veacuri, cele din perioada austerităţii par desprinse din frescele budiste adaptate la stilul bucolic şi la caznele pregătite Omului Nou pentru a se perpeli în doctrina lui Mao. Prin descrieri în care satira la adresa Chinei comuniste este învelită în duhul blândeţii şi al duioşiei din relaţiile umane, ce îndulcesc asprimea istoriei, aşa cum găseşti în cărţile scrise de Ludmila Uliţkaia, Yu Hua descrie călătoria legendară a sufletului, de la păcatul trufiei şi al vanităţii la purificarea prin suferinţă, prin conştientizarea apropierii vieţii de moarte, a împlinirilor perisabile de tihna ce promite oaze de veşnicie populate de bucurii mărunte. Fugui plânge, dar se luminează ca nimeni altul ajuns în situaţia lui. Nu recurge la detaşarea ascetului, ci se avântă cu toate simţurile în viaţa care îl pătrunde până în măduva oaselor. Ajunge să accepte şi să iubească tot ce îi ofera existenţa ingrată, mai ales după ce rămâne cu mai nimic.

Oricât de neverosimilă al părea, împăcarea cu sine, halucinantă pentru occidentalul modern, chiar şi pentru chinezul actual, este posibilă în lumea lui Fugui. Nu este un semn al smintelii vecine cu falsa promisiune a detaşării întru moştenirea unui paradis ce promite anihilarea marilor dureri. Modul în care îşi argumentează această împăcare, ce nu seamănă nici pe departe cu acea resemnare a învinsului ce şi-a pierdut minţile în urma traumelor, a pierderilor, ţi se va părea în final plauzibilă. Este rodul unei maxime lucidităţi, apărute abia după ce personajul romanului a  descoperit cât de subţire poate fi graniţa dintre viaţă şi moarte de-a lungul istoriei moderne a Chinei, dar mai ales a propriei existenţe.

Vei aprecia la Yu Hua mai ales talentul de povestitor ce ştie cum să-i dea glas personajului său, astfel încât să ai impresia că stai tu însuţi de vorbă cu Fugui. O mare contribuţie o are şi traducătorul Mugur Zlotea, care a transpus într-o limbă română cu vervă satirică şi candoare acea oralitate a povestirilor populare care se încăpăţânează să mai supravieţuiască în satele Extremului Orient. În viaţă este un roman la care vei face mereu trimiteri când vei auzi despre oameni care se vor teme că toate fiinţele şi lucrurile de care şi-au legat fericirea se pot risipi într-o zi.

In viata - coperta 1Editura Humanitas Fiction, 2016

My Tango with Barbara Strozzi – Unde poate duce obsesia pentru frumoasa venetiana din tablou

Adriana Gionea
-
2
My Tango with Barbara Strozzi – Unde poate duce obsesia pentru frumoasa venetiana din tablou

Amuzant, dar şi profund atunci când tratează problemele serioase ale omului contemporan, sensibil, dar şi caustic la adresa supradozei de romantism facil ce ameninţă literatura bună, accesibil, dar şi plin de spiritul ironiei erudite ce virează spre interpretările năstruşnice ale unor capodopere sau ale unor scrieri sacre, romanul My Tango with Barbara Strozzi le are pe toate. Se vor bucura de el şi cei autodeclaraţi visători sentimentali, şi cinicii irecuperabili. Totuşi, cel mai bine răsplatiţi pentru timpul acordat vor fi cititorii incapabili să-şi imagineze viaţa fără artă şi arta fără imixtiuni şirete în existenţa celui ce o admiră, până într-acolo încât ajunge să-i schimbe traiectoria emoţională, fie că este vorba despre un film şocant, o pictură dedicată unei femei irezistibile sau o compoziţie muzicală.

Romanul scris de Russell Hoban îi unge pe suflet şi pe cei dornici să citească poveşti în care iubirea învinge toate obstacolele, însă le dă apă la moară şi celor dornici de a-i lua în râs pe aceşti adepţi ai miturilor amoroase, cum ar fi cel privind întâlnirile predestinate dintre două suflete-pereche. Scriitorul are şi răbdare faţă de cei introspectivi, potolind până la urmă şi pofta de suspans şi de neprevăzutul ascuns dincolo de aparenţe. Încă de la început ţi se promit episoade intense, desprinse parcă dintr-un thriller psihologic, la care se adaugă remarcile originale îmbibate de umorul inteligent ale unui narator autoironic. Există şi un bonus pentru devoratorii de filme şi pentru cei pasionaţi de pictură: câteva referinţe cinefile plasate inspirat în contextul dramatic al relaţiilor umane din roman, nişte abordări nonconformiste ale mesajelor din spatele unor tablouri sau compoziţii ale muzicii clasice devenite simboluri universale. Aceste referinţe nasc pagini spumoase ce devin memorabile şi care se transformă în indicii preţioase pentru înţelegerea motivelor din spatele acţiunilor ce par să se potrivească precum piesele unui puzzle. Datorită referinţelor culturale, descoperi aceste piese-lipsă, dar şi legăturile ingenios construite dintre ele, născocite prin ideile unui scriitor ce ştie cum să scoată cele mai interesante înţelesuri pe care le pot pescui nişte contemporani din creaţiile unor clasici.

My Tango with Barbara Strozzi s-ar fi putut transforma în clasica poveste a bărbatului (veşnic naiv), păcălit de eterna femeie fatală, aparent inaccesibilă, ce îl abordează, seduce, manipulează şi apoi îl abandonează după ce s-a asigurat că va rămâne în cazierul fraierului înamorat vina pentru soţul incomod ucis cu mâinile amantului intrat în rolul salvatorului. Doar că pişicherul de Russell Hoban îşi bate joc de aşteptările hrănite prin scenariile filmelor de duzină şi propune o variantă insolită. Femeia pentru care protagonistul (vulnerabil după un divorţ intentat de o parteneră ce l-a considerat un romancier ratat) dezvoltă o pasiune devoratoare este o una celebră, dar imposibil de avut din cauza unei rupturi temporale. Ea, compozitoarea Barbara Strozzi, a trăit în secolul al XVII-lea, iar el, scriitorul Phil Ockerman, îşi târăşte singuratatea post-divorţ printre capcanele secolului XXI. Pentru că nu poate renunţa la Barbara Strozzi, femeia având trăsături apreciate mai mult în secolul ei, dar o privire de neruşinată adorată mai ales în zilele noastre, Phil o caută şi o găseşte în chipul unei femei din epoca lui, pe nume Bertha Strunk, întâlnită la un curs de tango (şi-a imaginat că adevărata menire a Barbarei ar fi trebuit să fie pasionalul dans argentinian).

La fel ca într-un tango, cu apropieri bruşte, priviri intense, tachinări, ritmuri ademenitoare şi tenebroase, ce par să prevestească atât o aventură fierbinte, cât şi un pericol iminent, relaţia dintre Phil şi Bertha (numele adevărat al femeii ce seamănă cu veneţiana din portretul adorat de acesta) are momente de apropiere şi momente de respingere, în care Bertha trebuie să rezolve nişte probleme din trecutul amoros, dar mai ales mult mister. Iar Bertha ştie ca nimeni alta cum să întreţină misterul ce îi poate hrăni şi înfierbânta imaginaţia unui barbat ca Phil, aflat în plină criză existenţială. Pe lângă trăsăturile fizice ademenitoare descoperite în timpul dansului, îşi ascute nişte atuuri ce au scos-o mereu din încurcăturile în care tot ele au băgat-o. Este suficient de receptivă la declaraţiile celui pe care alţii l-ar fi considerat un lunatic dubios. Mai mult, îi atinge o coardă sensibilă, de protector al femeilor frumoase aflate la anaghie. Are suficiente episoade amoroase problematice la activ pentru a deveni fermecătoare în ochii bărbatului de patruzeci de ani fascinat de femeile cu trecut consistent (şi usor scandalos). Pare sigură pe farmecele ei, dar şi vulnerabilă, gata să fie salvată din ghearele unui soţ abuziv de către un gentleman de modă veche, ce îşi găseşte un aliat mai degrabă în cuvintele înţelepţilor hasidici decât în forţa fizică (soţul Berthei este genul de namilă ce păzeşte intrarea în cluburi).

Aşadar, pentru a-i face faţă soţului posesiv, ce nu vrea să accepte decizia Berthei de a se despărţi, Phil se lasă târât până în punctul în care fantasmarea şi realitatea se suprapun, şi nu doar din cauza faptului că nu mai poate face distincţia între Barbara şi Bertha (Berthei îi va atribui numele femeii din taboul ce l-a sedus). Confuzia dintre imaginarul ce hrăneşte dorinţa de a înfăptui acte de vitejie masculină primitivă pentru a o salva pe Bertha şi realitate este alimentată de soluţia găsită de protagonista din filmul The Rainmaker pentru a scăpa de soţul violent implicând un amant şi o bâtă de baseball, dar mai ales o prestaţie credibilă în faţa anchetatorilor. Când se simte neputincios în confruntarea decisivă cu un pachet de muşchi, intelectualul Phil compensează dezavantajele fizice prin fantasmele viril-agresive alimentate de scenele acestui film, pe care le derulează obsesiv în mintea lui, până ajunge să îşi modeleze propria realitate după scenariu. Îşi comandă chiar şi o bâtă de baseball, cerând să fie imprimat numele Barbarei Strozzi.

Bertha oscilează între a se reînnoda relaţia cu năbădăi avută cu faimosul pictor ce i-a fost cândva şi profesor, şi a-i ceda lui Phil, considerat ipostaza nefericită a romancierului cu scriitura inundată de o melancolie exasperantă, din care nu pot ieşi decât nişte romane plictisitoare ce nu se vor vinde şi îl vor transforma într-un mascul ratat în plan social. În timp ce ea este absorbită de un du-te-vino amoros între prezent şi trecut, Phil inventează tot felul de scenarii, ce se materializează mai degrabă în confruntări imaginare (până la un punct) şi în reflecţii cât se poate de comice despre iubire, femeile periculoase, aşezarea nefastă a planetelor (este un client fidel al unei astroloage), divorţ, blocajul inspiraţiei scriitoriceşti, glorie şi ratare. De fapt, prin gândurile amuzante ale lui Phil, autorul strecoară ingredientele unei satire cu ştaif despre hălăduirea întru căutarea sufletului-pereche, despre himerele omului contemporan mereu neîmplinit, adept al evaziunilor ciudate din cotidian, despre aptetitul pentru artă exibat în public mai mult din snobism, despre afacerile bazate pe exploatarea veleitarilor, despre impostura poleită cu nişte cursuri (slabe) de creative writing ţinute la centre de recuperare spirituală şi de regăsire a talentului înnăscut, dar pierdut în goana cotidiană.

Cu toate că ştie cum să-şi alimenteze cititorii cu întâmplări neprevăzute şi motive de a râde, Russell Hoban nu alege structura unui roman de acţiune clasic. Preferă mai degrabă alternanţa unor poveşti la persoana I şi fluiditatea unei confesiuni în care amarul se revarsă în rafale de comedie şi în turnuri care îţi arată că în spatele tonului ce pare să duca-n derizoriu sacrele obişnuinte şi credinţe ale omului contemporan se ascunde o abordare profundă şi duioasă a relaţiei de cuplu.

Atât Bertha, cât şi Phil îşi expun puctul de vedere şi trăirile cum nu se poate mai sincer în capitolele ce le poartă numele, şi care se succed alternativ, astfel încât să ai impresia că vezi aceeaşi situatie prin două perechi de ochi. Mărturia fiecăruia devine oglinda relaţiei. Oglinda Berthei reflectă o galerie de tablouri ce interpretează povestea biblică a Iuditei, devenită în mintea ei acea eroină care alege calea brutală pentru a lupta împotriva tiraniei masculine, o cale pe care Bertha nu este gata să şi-o asume, deşi recurge la ea din când în când. Ea ajunge să se identifice mai degrabă cu Artemisia Gentileschi, pictoriţa abuzată de profesorul ei, şi care şi-a fantasmat actul vindicativ în artă, prin una dintre cele mai puternice reprezentări ale Iuditei din galeria Barocului. Gândindu-se la Artemisia, Bertha oscilează între a-şi plânge de milă şi a se critica dur pentru alegerile nefaste făcute, dar mai ales pentru eşecul artistic. La rândul său marcat de teama eşecului din cauza unor critici aduse ultimului roman, Phil distorsionează realitatea, dilată amănuntele nesemnificative şi le înlănţuie în explicaţii stranii, ce sfidează limitele timpului şi ale plauzibilului, dar fără a le face să pară închipuirile unui psihotic. Îşi transformă oglinda ce reflectă legătura dintre el şi Bertha într-un colaj de elemente decupate din filme, tablouri, simfonii, tangouri pătimaşe, cuvinte biblice despre iubire, profeţii astrologice deviate într-o zonă amuzantă, amintiri şi defulări imaginare ale unor porniri agresive îndreptate spre soţul Berthei, considerat o brută ce îi terorizează femeia ideală.

În timp ce Bertha îşi rememorează viaţa erotică, legată şi de încercările ei artistice, dar şi de probleme asociate identităţii femine în lumea pictorilor afemeiaţi, Phil îşi transformă prezentul într-un puzzle de coincidenţe. În acest puzzle din care hazardul îşi cam ia tălpăşiţa, fiecare amintire, impresie, operă de artă ce îi atrage interesul şi eveniment banal din cotidian îşi pierde sensul imediat şi se agaţă de celelalte detalii pentru a completa imaginea de ansamblu, ce pare mai degrabă o paradă comico-sentimentală. Este o imagine cu sensuri coerente oferite de situaţii absurde, din care nu lipsesc extravaganţa imaginarului şi acea luciditate căreia i se atribuie anvergura unei farse jucate de un destin hâtru sau tonul unei satire gustate de cei având un oarecare bagaj de cunoştinţe legate de istoria artei.

My Tango with Barbara Strozzi îţi lasă impresia unui roman care tratează subiecte grave în amestecuri comice, în timp ce situaţiilor comice le atribuie forma unui spectacol sofisticat, regizat de un povestitor talentat. Russell Hoban este acel povestitor care ştie cum să-şi ambaleze născocirile astfel încât să capteze atenţia şi să te facă atent asupra dialogului purtat de un autor cu sine însuşi, atunci când trebuie să aleagă între menire şi atenţia acordată publicului volatil într-o era mercantilă.

My Tango with Barbara Strozzi - copertaEditura Bloomsbury, 2007

Ratacitori prin Lisabona – Naufragiul partenerilor desperecheati

Adriana Gionea
-
0
Ratacitori prin Lisabona – Naufragiul partenerilor desperecheati

Ne lipsesc bărbaţii noştri. Sunt cuvintele prin care Helene rezumă desfăşurarea unor poveşti încheiate nefericit pentru ea şi Mathieu, străinul care îi ascultă mărturisirile în Lisabona descătuşării estivale. Apoi gândurile ambilor se intersectează în veşnicele întrebări şi răspusuri ale celor lăsaţi în urmă: Cum te descurci, cu durerea din măruntaie, cu somnul care fuge? Degeaba îţi ocupi mintea, te arunci în aventuri noi, sau te concentrezi fie şi pe niste ocupaţii banale, apare mereu, ca un reumatism, ca o boală de bătrâneţe. Vorbim cu oameni (dar, când ne întoarcem, celălalt nu se mai află acolo să ne aprobe ori să ne contrazică), zâmbim la cine (dar locul de lângă e ocupat de cineva pe care nu-l cunoaştem cu adevărat), ne facem cumpărăturile (dar nu mai cumpărăm pentru doi), dansăm (dar dansăm singuri), ne urcăm în avioane, în trenuri (însă când revenim şi privim pozele din călătorii, nu vedem soarele din ochi, zările albastre, ruinele de sub cerul liber: ceea ce uimeşte e lipsa celuilalt, în pozele vechi era acolo).

Când a scris Rătăcitori prin Lisabona, francezul Philippe Besson a ştiut nu numai ce vor să găsească majoritatea celor ce nu au vizitat capitala portugheză până acum, dar i-au făcut un portret imaginar inspirat de fado, lecturi şi acea interpretare personală a intraductibilului saudade, ci şi aceia care au ales oraşul întâmplător, pentru a fugi de un trecut apăsător şi, în acelaşi timp, pentru a rămâne singuri cu propriile amintiri. În romanul său descoperi o Lisabonă trăită de cei ce au trecut prin trauma unui abandon sau a unei pierderi, şi care vor să se vindece pierzându-se într-un oraş pitoresc şi cosmpolit, cu vacarmul care să le permită evadarea în anonimat, cu străduţe înguste unde ispitele capătă sunetul forfotei pestriţe, cu acoperisuri inegale ce şerpuiesc dezordonat spre coline sau cu trupuri ce îşi ascund sufletul în amnezia petrecerilor zgomotoase din verile caniculare. Totodată, Besson este conştient că are de-a face cu genul acela de oraş întors pe toate părţile, fie de scriitorii pe care i-a hrănit cu poveşti încă din prima zi de naştere, fie de veneticii dornici să se deghizeze în localnici. De aceea găseşte o cale de mijloc.

În loc să imite un scriitor portughez, Philippe Besson rămâne un francez până-n măduva oaselor. Unul pe care Parisul l-a învăţat cum să detecteze chemarea străzilor fremătătoare în umbrele nocturne, zeificarea unor cartiere hedoniste, lirismul aglomerării din zonele rău-famate, nostalgia şi farmecul dialogului dintre doi străini pe care hazardul îi aduce împreună. El încearcă să adapteze această voluptate a destăinurii la atmosfera unei Lisabone estivale, unde zumzetul străzilor cotropite de turişti şi de polifonia exuberantă va fi înlocuit uşor, uşor, cu atmosfera stranie întreţinută de canicula istovitoare ce îi ţintuieşte pe cei doi protagonişti într-un colt umbros al hotelului pentru a se debarasa, fiecare în felul său, de timpul subiectiv, ce poartă amprenta unor parteneri care nu vor să nu se mai întoarcă.

Povestea întâlnirii dintre Helene, care şi-a pierdut soţul într-un cutremur devastator din San Francisco, şi Mathieu, un parizian ce şi-a găsit, apoi şi-a pierdut marea iubire în Lisabona, are profunzimea unui film franţuzesc despre străinii ce ajung să se apropie treptat, prin destăinuiri adânci, deşi pleacă de la schimburi banale de cuvinte şi dialoguri sumare. S-ar fi putut petrece la fel de bine la o cafenea de pe cheiurile boeme ale Senei. Dar biografia încărcată de suferinţă a fiecăruia dintre ei avea nevoie de un loc al uitării, neexolorat prin simţurile flămânde ale călătorului, ci privit de la depărtare, prin încercarea fiecăruia de a-şi încheia doliul în stil proriu (Helene trândăvind în apatia cotropită de canicula de care încearcă să scape în amiezile petrecute pe terasa hotelului, Mathieu căutând noaptea zonele cu baruri unde se înfiripă aventurile de-o noapte).

Fiecare găseşte o Lisabonă opusă. Helene o caută pe cea tăcută, de la primele ore ale dimineţii, care le permit gândurilor şi amintirilor să se audă mai tare decât freamătul locuitorilor ce încep o nouă zi dintr-un timp de care ea s-a izolat după moartea soţului. Mathieu, în schimb, nu vrea decât să-şi uite lumea interioară prin zgomotul din exterior şi ademenirea epidermelor ce îi dau iluzia uitării afective. Intrigat de tăcerea apatică a străinei despre care nu ştie nimic, Mathieu intră în vorbă cu Helene pentru a putea afla de ce aceasta stă departe de tentaţiile oraşului, mai ales la orele la care ceilalţi îl iau lacomi cu asalt. Iniţiază un dialog sumar, apoi tăcerile vorbesc în locul lor, pe măsură ce Lisabona rămâne un fundal îndepărtat, nicidecum un labirint cu artere ce marchează fiecare destăinuire.

Helene şi Mathieu aleg moduri diferite pentru a suporta absenţa bărbaţilor pe care i-au iubit, însă au în comun preferinţa pentru o Lisabonă fantomatică, din care aleg doar ceea ce le alimentează lumea interioară şi memoria, nicidecum pentru cea imortalizată prin adrese, privelişti sau descrieri ample ale unor locuri cunoscute, devenite nişte simboluri. Din această cauză, acei cititori dornici să se plimbe prin Lisabona văzută cu ochii personajelor vor fi uşor dezamăgiţi. Autorul nu vrea să le facă un tur al oraşului folosindu-şi personajele drept ghizi. Lisabona doar le învăluie, nu le obsoarbe astfel încât să le invite la descrieri fidele ale frumuseţilor ei. Nu găseşti prea multe nume de străzi, monumente sau locuri preferate, însă există nişte pasaje care surprind varietatea emoţiilor trezite de acest oraş. Găseşti o Lisabonă a liniştii ce invită la meditaţia (mereu) nostalgică, dar şi acea Lisabonă a mulţimilor ce vor să uite de ele plutind în luminile stridente ale barurilor unde frivolitatea şi disperarea celui alungat din paradis ajung să se contopească.

Desi preferă latura tăcută a Lisabonei, Helene oferă cele mai multe replici. În cuvintele ei găseşti o derulare sfâşietoare, dar în surdină, a tuturor etapelor traversate de femeia ce şi-a pierdut bărbatul într-un cataclism din care nu i-a mai putut recupera nici măcar trupul. Îşi aminteste cum tânjea după o veste salvatoare, deşi era conştientă de imposibilitatea supravieţuirii celui pe care îl aştepta să revină din oraşul distrus de cutremur. Apoi retrăieşte momentele de negare, de durere, de absenţă devenită un supliciu în momentul confirmării decesului, până ajunge la decizia de a călători într-un oraş necunoscut, dar având similitudini cu locul unde şi-a pierdut soţul: atât Lisabona, cât şi oraşul californian au un pod uriaş, au deschidere la ocean şi permit nişte plimbări cu tramvaiul ce oferă privelişti memorabile. Totuşi, confesiunea ei nu devine supliciul supravieţuitorului ros de vinovăţie, şi nici o jelanie cutremurătoare pentru cititorul înzestrat cu empatie, ci are mai degrabă tonul unei dureri discrete, marcate de melancolie, reflecţii pigmentate de autoironia celui ce nu credea în hazarduri cu finaluri tragice şi de receptivitatea faţă de confesiunile unui străin ce a suferit, la rândul său, pierderi. În timp ce îşi povesteşte drama, ea nu vrea compătimire, ci doar să fie ascultată, iar Mathieu nu numai că joacă rolul ascultatorului activ, ci şi pe cel al unui observator care îmbină luciditatea şi compasiunea.

Spre deosebire de Helene, Mathieu are un partener care trăieşte încă, dar care a dispărut din viaţa lui la fel de brusc. I-a conştientizat importanţa abia după ce nu l-a mai găsit în apartamentul din Lisabona, în care întâlneau de obicei. Deşi Diego, fostul iubit al lui Mathieu, este viu, iar soţul lui Helene nu mai poate fi regăsit decât în amintiri, cei doi se simt uniţi de aceeaşi durere, de acelaşi doliu ce îi transformă în fiinte desperecheate. Şi confuzia prin care ajung să nu mai sesizeze diferenţa dintre separare şi moarte se păstrează până aproape de finalul romanului, când unul dintre protagonişti ajunge să-şi încheie doliul revenind la realitate şi atragând până la urmă atenţia celuilalt asupra diferenţei dintre recuperabil şi iremediabil, dintre separarea emoţională şi dispariţia prin moarte.

Nu vei găsi în acest roman dialoguri ample. Unele dureri cer solidarităţi tăcute şi multă discreţie. Sunt greu de exprimat în cuvinte, mai ales când anumite cuvinte ameninţă să le transforme în variante simplificate, vulgarizate. Helene şi Mathieu sunt două personaje care înţeleg emoţiile cofuze, imponderabile, asociate unor experienţe grele. Sunt acele emoţii ce nu pot fi exprimate, deşi pot fi numite în alfabetul interiorizării, al introspecţiei. Ştiind că tot farmecul romanului se bazează tocmai pe talentul său de a-şi face personajele să vorbească în tăcere şi să se apropie discret unul de celălalt, fără a-i plictisi cititorul, Besson recurge la o tehnica aparte. Reduce dialogurile la nişte replici scurte, despărţite de câteva pagini ce au fost umplute de impresiile despre gândurile personajelor.

Ai impresia că întregul roman este un tablou în care protagoniştii stau unul lângă celălalt şi îşi vorbesc foarte puţin. În timp ce se privesc în tăcere, un regizor pune în prim-plan imaginea fiecăruia, în timp ce o voce descrie gândurile, amintirile, impresiile şi toate senzaţiile acestora, ce stau în spatele cuvintelor. Descrierea a tot ce nu poate încăpea în cuvinte este atât de credibilă încât ai impresia că urmăreşti o alternanţă a relatărilor introspective la persoana I, deşi lumea personajelor este prezentată la persoana a treia, prin vocea unui observator ce le ştie toate secretele, asemenea unui intrus ce are acces la universul lor interior. Alternanţa gândurilor expuse nu este un act indiscret, ci încurajează una dintre cele mai frumoase coregrafii a tăcerilor ce apropie şi a trecerii pline de tact de la ezitare la întrebările ce permit salvarea interlocutorului din propria izolare devenită supliciul celui ce fuge de lume tocmai atunci când are mai multă nevoie să i se destăinuie cuiva.

Rătăcitori prin Lisabona face parte din categoria romanelor care, deşi pleacă de la nişte suferinţe peste care nu se poate trece prin apelul la uitare, ajung să celebreze de fapt frumuseţea vieţii. Helene a venit în Lisabona după ce s-a lăsat convinsă de propriul doliu că viaţa ei se oprise când un seism a zguduit un alt continent, răpindu-i soţul. Aici a găsit o soluţie având o mare încărcătură simbolică (demnă de interpretarea unui psihanalist) de a-şi încheia doliul prin (re)acceptarea vieţii, încercând să ajute, în felul ei, un străin să treacă de propriul doliu.

Ultimele treizeci de pagini te fac să-ţi doreşti ca lectura ce se anunţa a fi una monotonă şi răvăşitoare să nu se mai termine. Ai impresia că autorul îţi dă dreptate. Îţi cântă în strună dacă ai ajuns la capătul puterilor şi nu mai crezi în sensul zilei de mâine, apoi te scutură prin cuvintele simple, dar pline de tâlc ale personajului masculin, ce îi arată femeii care a pierdut marea iubire cum se poate agăţa de viaţă, redescoperindu-i voluptăţile. Philippe Besson are acest efect asupra cititorului: acela de a-l face să se minuneze de frumuseţea existenţei fragmentate în amintiri şi nostalgii împărtăşite cu altcineva, fie el şi un străin, în timp ce îl invită să se gândească la propriile pierderi, la despărţirile grele din trecut şi la fiinţele care nu se mai întorc.

Ratacitori prin Lisabona - copertaEditura Polirom, 2016

Citeşte şi The Portuguese Cinematic Miracle, Inima inimii, Munţii Înalţi ai Portugaliei, Quaresma, descifrator, Arabian Nights

The Portuguese Cinematic Miracle – Un striptease al detaliilor

Inima inimii – Prin Lisabona de altadata

Muntii Inalti ai Portugaliei – Locul alinarilor ciudate si al nostalgiei suprarealiste

Quaresma, descifrator – Cazurile detectivului Pessoa, fitness pentru minte

Arabian Nights – Portugalia intamplarilor exotice

5 carti de citit in vacanta de Craciun

Adriana Gionea
-
0
5 carti de citit in vacanta de Craciun

Indiferent de vârsta pe care o au, Crăciunul le face unora o poftă de a citi poveşti comparabilă cel puţin cu aceea trezită de ceaiul sau de turta cu aromă de măr copt, portocală sau scorţişoară. Unii preferă poveştile clasice, alţii, reinterpretări ghiduşe cu personaje hazlii sau venite dintr-o lume suprarealistă. Noi ne-am gândit la preferinţele fiecăruia, de aceea am pus pe listă mai multe idei de cadouri.

 

O amintire de Crăciun/A Christmas Memory (editie bilingvă)

O amintire de Craciun - coperta

O amintire de Crăciun îţi dezvăluie o parte neştiută a lui Truman Capote, al cărui personaj feminin dintr-un roman faimos a transformat-o pe Audrey Hepburn într-un simbol al feminităţii rafinate. Povestea realistă, dar la fel de gingaşă precum un basm hibernal, originalitatea perspectivei debarasate de clişee, personajele memorabile sau ilustraţiile realizate de Beth Peck fac din această carte un cadou perfect pentru cei dornici să citească o poveste altfel despre copiii inocenţi care aşteaptă Crăciunul.

Scrisă cu zeci de ani în urmă, O amintire de Crăciun devine o poveste a timpului nostru. Inspirată din copilăria sărăcăcioasă a lui Truman Capote, această carte prezintă bucuriile simple care pot răzbate dincolo de viaţa plină de lipsuri. În centrul poveştii sunt două personaje duioase – un băieţel visător şi femeia în vârstă ce are grijă de el. Amândoi găsesc soluţii nebănuite pentru a-şi îndeplini visul din fiecare an: acela de a se bucura de frumuseţea Crăciunului fără a simţi ameninţarea vieţii austere.

 

Viaţa secretă a albinelor

Viata secreta a albinelor - coperta

Pentru multe suflete de copil, lista pentru Moş Crăciun a inclus şi dorinţa ca altor copii mai puţin norocoşi să le fie mai bine. Ca micuţii părăsiţi să primească la rândul lor cadouri, să ajungă în grija unor oameni sensibili. Aceştia vor căuta poveşti care să le redea speranţa în frumuseţea umanităţii, a compasiunii şi a toleranţei. În proaspăta colecţie venită să completeze lista cadourilor pentru copii şi adolescenţi este şi Polirom Junior, iar Viaţa secretă a albinelor este una dintre cărtile prin care a fost lansată această nouă colecţie.

Scris de apreciata scriitoare americană Sue Monk Kidd,  romanul Viaţa secretă a albinelor aduce lângă brad nişte personaje năstruşnice şi pline de speranţă, dintr-o epocă tristă – aceea a segregării rasiale. Îmbinând fresca socială, intriga detectivistică, legendele cu fantome şi realismul magic, Sue Monk Kidd spune povestea unei orfane de mamă care fuge alături de Rosaleene, menajera afro-americană, pentru a scăpa din casa unui tată care nu o înţelege şi pentru a căuta un loc sigur unde Rosaleene, devenită cea mai buna prietenă a ei, să scape de atacurile rasiştilor. Cele două protagoniste se refugiază în casa unor surori afro-americane, cu apucături excentrice şi cunoscătoare a ritualurilor străvechi. Ele supravieţuiesc datorită stupilor şi se închină la Madona Neagră pentru a fi ţinute departe de pericole unei epoci tulburi.

Dacă vrei să vezi un film bun după ce ai citit această carte, află că a fost ecranizată de Gina Prince-Bythewood, în 2008, cu Dakota Fanning, Alicia Keys şi Paul Bettany în rolurile principale.

 

Fetiţa căreia nu-i plăcea numele său

 

Fetita careia nu-i placea numele sau - coperta

Dacă ai descoperit-o pe scriitoarea Elif Shafak datorită unor personaje feminine de neuitat, cum ar fi cele din romanul Bastarda Istanbulului, atunci vei dori să o descoperi şi în rolul de povestitoare a unui basm actual. Te vei bucura de cartea aceasta precum un copil încăpăţânat şi neastâmpărat care găseşte în sfârşit un cadou prin care să descopere nişte năzdrăvani sensibili şi plin de idei.

Fetiţa căreia nu-i plăcea numele său îi va unge pe suflet pe cei care au suferit din cauza unor porecle ce le ascundeau adevăratele calităţi. La rândul său, eroina acestui roman suferă din cauza felului în care este strigată de ceilalţi. Se simte singură, iar inteligenţa o îndreaptă spre lumea cărţilor. Singurătatea ei este cel mai bine înţeleasă de păsări, uitate de copiii ce nu mai au timp să le asculte cântecele din cauza dependenţei de jocurile video şi de televizor, uitând să inventeze ei înşişi poveşti auzind glasurile acestora.

 

Cartea năsoaselor

Cartea nasoaselor - copertaEditura Vellant

 

Cleopatrei i-ar fi plăcut acest basm contemporan suprarealist scris de Alexadra Rusu, iar ilustraţiile fermecătoare şi amuzante realizate de Loreta Isac ar fi inspirat-o, mai ales că prin poveste îşi face apariţia o vietate devenită cea mai bună prietenă a femeilor din toate epocile – pisica, de data aceasta în varianta masculină, de motan al cărui nume rimează cu Fellini.

Datorită ilustraţiilor pline de originalitate şi poveştilor ţăcănite, cartea se transformă într-o galerie de artă fantasmagorică, unde ajung să dea nas în nas James Joyce, zeul Eros şi câteva prinţese zurlii. Din aceste întâlniri se ţese un basm pentru cei mari, dar care au rămas la fel de îndrăgostiţi de partea ludică a existenţei, mai ales când feericul este presărat cu personaje insolite, cu sarcasmul celui inventiv şi cu acea libertate anarhică a imaginarului.

 

 Basmul din buzunar

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte - Nemi

La editura Nemi (din acelasi grup al editurii Nemira) vei găsi poveşti noi şi vechi, basme pentru cei mici, istorii pentru adolescenţi, dar şi pentru părinţii lor. Dacă eşti părinte sau ai în preajma ta copii pentru care povestea este în primul rând o defilare de imagini în culori vesele, atunci s-ar putea să îţi placă marile basme universale incluse în colecţia Basmul din buzunar. Readaptate de sciitoarea şi traducătoarea Veronica D. Niculescu, acestea sunt gata să (re)cucerească prin ilustraţiile realizate de Bianca Spătariu (Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte), Alexia Udrişte (Sarea în bucate), Adriana Opriţa-Gheorghe (Muzicanţii din Bremen), Marina Plantus (Aladin şi lampa fermecată, din O mie şi una de nopţi) şi Alexandru Ciubotariu (Ursul păcălit de vulpe).

Fiecare poveste cu tâlc a devenit o galerie de picturi în care personajele şi culorile reflecta marile drame traduse vizual pentru cei mici, dar şi pentru adulţii fascinaţi de metamorfozele pe care poveştile copilăriei le capătă odată ce sunt reinterpretate la vârste diferite.

 

 

 

Au temps du fleuve Amour – Prima iubire, Transsiberianul si filmele frantuzesti

Adriana Gionea
-
1
Au temps du fleuve Amour – Prima iubire, Transsiberianul si filmele frantuzesti

Personajele lui Andrei Makine povestesc despre vremurile în care lumina Vestului pătrundea în Est prin întunericul sălii de cinema, iar educaţia sentimentală din zorii manifestărilor senzuale adolescentine se făcea prin derularea scenelor incandescente din romanele pariziene, salvate de un aristocrat fugit din calea bolşevicilor. Găseşti, astfel, o lume ce poate fi considerată un pic desuetă, însă cât se poate de vie, de ancorată în prezent şi de cuceritoare pentru devoratorii de filme şi cărţi. Este o lume care îţi va face poftă de un film vintage văzut în sala unei cinemateci.

Au temps du fleuve Amour este o carte de care pur şi simplu te îndrăgosteşti şi de care îţi vei aduce aminte toată viaţa, deoarece te face să evoci nostalgic marile descoperiri din adolescenţă, să visezi, fără a-ţi pierde luciditatea, să te refugiezi în stranietatea ascunsă în fiecare detaliu tocmai pentru a-ţi înţelege mai bine vremurile. Asta ştie să facă Andrei Makine cel mai bine, indiferent dacă îşi foloseşte numele real pentru a-şi semna cărţile, sau pseudonimul caustic – Gabriel Osmonde: să creeze o trecere de la cotidianul apăsător spre irealul filtrat prin fantasmele voluptuoase, să dilate prezentul în senzaţii stranii şi să fragmenteze realul aspru în detalii vizuale poetice, asemenea unor instantanee ce pot capta inocenţa, candoarea, pofta de viaţă sau melancolia picturala a unui apus hibernal chiar şi în vremuri mizere şi decoruri paupere.

Romanul va intra uşor în top 10 al celor mai frumoase carţi pe care le-ai citit dacă faci parte din categoria cinefililor împătimiţi. Te va face să îţi aminteşti de primul film care te-a ispitit să visezi dincolo de limite, să te îndrăgosteşti de cinematografie până într-acolo încât ai lăsat-o să-ţi schimbe viaţa, să te modeleze, să îţi ofere modele de curaj, de frumuseţe, de rezistenţă în faţa greutăţilor. Deşi oropsite într-o margine de Rusie îngheţată, la propriu, de iarna siberiană, la figurat, de cenzura dictaturii, cele trei personaje masculine ale cărţii învaţă să-şi construiască un refugiu în care se bucure cu fast şi naivitate, dar şi cu acel curaj dat de un imaginar extravagant, de tot ce are viaţa mai frumos: călătoriile (fie ele şi închipuite), arta, libertatea cucerita prin orele petrecute la cinema, cărţile şi pofta de a cunoaşte lumea, trezită prin apariţia fiorilor erotici.

Au temps du fleuve Amour este un roman dedicat în primul rând celor pentru care prietenia a venit la pachet cu solidaritatea născută din explorarea fructelor oprite şi pentru care a existat un film ce le-a schimbat brusc macazul existenţial în perioada marilor şi toridelor iniţieri – adolescenţa. Celor pentru care un film şi un personaj iconic au devenit surse de inspiraţie, prin gesturile şarmante, vestimentaţie, replici inspirate sau filozofia de viaţă. Şi nimeni nu poate înţelege mai bine mesajul acestei cărţi decât cei născuţi în medii cu perspective limitate sau în ţări ce au cunsocut dictatura cenzurii.

Venit dintr-un astfel de mediu şi dintr-o ţară paralizată de teroarea sovietică, Andrei Makine s-a eliberat prin învăţarea limbii franceze, aşadar nu întâmplător şi-a ales ca protagonist un adolecent din Siberia, care, la vârsta primelor experienţe sexuale, a descoperit Occidentul într-o sală de cinema de la capatul estic al Europei, unde rulau filmele cu Belmondo şi unde făceau furori gambele dezgolite ale femeilor de pe Riviera, elegante şi îndrăzneţe, devenite adevărate zeiţe ale frumuseţii în perioada Novelle Vague. Astfel, într-o peliculă în care un regizor din Vest parodia filmele de acţiune comerciale, cu spioni şi cascadorii spectaculoase, Dimitri şi cei doi prieteni din Siberia vedeau o palmă dată propagandei sovietice, dornice să transforme orice poveste de iubire într-o parabolă artificială despre muncă, sacrificiu colectiv şi progres în viitorul luminos al socialismului.

Belmondo donnait a l’alliage que j’etais une structure, un mouvement, une silhouette personnifiee. Il rapprochait de toute sa force joyeuse le present et le reve. J’avais l’age ou cet rapprochement paraissait encore possible…

Pentru băiatul visător şi năucit de trezirea hormonilor, Occidentul însemna promisiunea întâlnirii cu femeile sofisticate ale căror siluete le ghicea în vagoanele cochete ale Transsiberianului. Sunetele trenului care devenise asemenea unui animal mitic şi inaccesibil ce şerpuia prin taiga hrăneau imaginarul copiilor din aşezarea de izbe. Imaginile fugare din interiorul vagoanelor aveau forţa ispititoare a unor dovezi de necontestat, ce atestau existenţa unei lumi îndepărtate şi ofertante, dincolo de Cortina de Fier.

Dar adevărata relaţie de iubire cu femeile din Vest a început odată cu discuţia purtată cu prietenul său cel mai bun, la o baie de aburi dintr-o izbă părăsită, unde se ghicea şi aroma unui trabuc. Nu trabucul savurat de fiul unui ştab de partid, ci de nepotul unei aristocrate din vechea Rusie, nimerită în Siberia, şi care îi explicase nepotului diferenţa dintre actul vulgar şi plăcerea erotică oferită doar de preocuparea pentru latura estetica a vieţii, care transformă orice act voluptuos într-o artă. Această mătuşă din alte vremuri le va povesti celor trei prieteni adolescenţi despre zilele petrecute la Paris, despre primele romane îndrăzneţe citite pe ascuns, despre inovaţia lui Marcel Proust, ajutându-i să facă diferenţa dintre senzualitate şi barbaria instinctuală.

Între un Occident infiltrat odată cu primele cuvinte franţuzeşti citite de mătuşa aristocrată şi un Orient mitic simbolizat de numele exotic al fluviului Amur, se înşiră prezenţe feminine misterioase, unele mai triste, cu trecuturi grele, răpuse de absenţe şi de singurătate, altele frivole şi versate în arta seducţiei şi a cizelării unui puşti venit din taigaua de la marginea lumii civilizate. Aceste personaje femine devin un spectru languros ivit din penumbra unei izbe slab luminate, cu ferestrele acoperite de zăpada purtată de o ultimă furtună dinaintea primăverii siberiene, sau nişte siluete bine definite în lumina orbitoare a unor ţinuturi calde, unde ajunge băiatul visător ce şi-a descoperit menirea de mare seducător într-un cinematograf, la care ajungea străbătând taigaua, şi în braţele unei vânzătoare de plăceri ce urmărea noapte de noapte orarul Transsiberianului, şi care părea desprinsă din desenele peste care plutea dezolarea din lumea lui Schiele.

Deşi este un roman în care viaţa protagonistului este surprinsă în momentul iniţierii sexuale, adevăratul subiect este trezirea conştiinţei de sine, iar Andrei Makine ştie cum să urmărească toate acele ramificaţii profunde ce duc de la senzatiile procurate prin epidermă spre nişte revelaţii ce ţin de reflecţiile despre natura umană, despre trecerea de la barbaria pulsională sau de la agitaţia hormonilor spre cizelarea prin descoperirea unor noi orizonturi şi prin asumarea unor himere transformate în dorinţa de a descoperi lumea de dincolo de hotarele sovietice. Aşa cum se întâmplă în multe dintre romanele sale, şi în acesta se manifestă aceeaşi preocupare a lui Makine pentru un ideal considerat inaccesibil în mediul personajelor, dar expus cât se poate de firesc: acela privind împăcarea trepidaţiilor carnale cu profunzimea gândului ce trece dincolo de limitările geografice.

În lumea dură a personajului, unde oamenii absorb sălbăticia naturii, preferând să-şi ducă viaţa fără prea multe întrebări existenţiale, între furtunile de zăpadă, împreunările răzleţe povestite vulgar la cârciumă, bârfele necruţătoare şi confortul rudimentar al izbei, poveştile aristocratei Olga despre Parisul romanelor interzise transformă obsesia iniţierii virile în trecerea de la primitivismul arhaic la rafinamentul erotic mijlocit de artă. La vârsta marilor frământări carnale, protagonistul romanului îşi dă seama că dincolo de trup este nevoia de cuvânt, de civilizare a instinctului. Când trupul unei localnice având surâsul enigmatic al unei statuete asiatice nu îi mai este suficient, dar îşi dă seama că domesticirea prin cuvânt a sălbaticiei primordiale ar fi stricat armonia arhaică a marginii de continent unde a trăit, protagonistul decide să-şi urmeze visul de a pleca în lumea largă şi de a cunoaşte acel Occident, devenit un garant al şlefuirii care transformă sexualitatea în seducţie şi erotism.

Mais cet amour etai muet. Il se passait de mots. Il etait impenetrable a la pensee. Et moi, j’avais deja fait mon education europeenne. J’avais deja goute a la terrible tentation occidentale du mot (…) J’aspirais a unei histoire d’amour. Dite avec toute la complexite des romans occidentaux. Je revais des aveux a bout de souffle, des lettres d’amour, des strategemes de la seduction, des affres de la jalousie, de l’intrigue. Je revais des mots d’amour. Je revais des mots.

Prin amintirea unor scene din filmele franţuzeşti cu spionii ce îi ţin piept lui Belmondo şi care năvălesc în imaginarul unor puşti care pana atunci nu cunoşteau decât frumuseţea aprigă, sălbatică şi nealterată a vieţii în apusurile siberiene, ce amintesc mai degrabă de cerul violet şi de umbrele din filmul Conformistul regizat de Bertolucci, decât de serenitatea huzurului de pe Riviera elegantă, Andrei Makine oferă o replică seducătoare şi caustică propagandei sovietice şi încercărilor de a spăla creiere prin filme. Redescoperi în această carte reţeta ce a transformat în lecturi memorabile romanele sale, în care amestecă pasiunea pentru artă, erotismul, istoria ţării natale şi fascinaţia pentru nudul feminin.

În romanul Au temps du fleuve Amour, Andrei Makine i-a oferit erudiţiei o carnalitate senzuală şi intensitatea primelor explorări sexuale, iar sexualităţii ameninţate de marasmul unei lumi condamnate la primitivism i-a adăugat duioşia compasiunii. A pulverizat printr-o scriitură languroasă toate detaliile stridente în reverii vaporoase, evocări tandre la graniţa cu oniricul şi imagini feerice cu peisaje hibernale de lângă tărâmul damnat care devenise mitica Siberie în perioada stalinistă.

 Au temps du fleuve Amour - coperta

Ed. Gallimard

 

Cortegiul umbrelor – Un spaniol care scrie precum un sud-american, adica foarte bine

Adriana Gionea
-
0
Cortegiul umbrelor – Un spaniol care scrie precum un sud-american, adica foarte bine

Dacă îţi plac marile drame concentrate în câteva pagini şi nu te sperie acea graniţă subţire între vitalitate şi degradare, între lumină şi crepuscul, ascunsă în atmosfera stranie a unui oraş imaginar (aşa cum găseşti în romanele sud-americane) cu poveşti triste, dulci-amare şi tenebroase cât se poate de reale, atunci merită să încerci o mostră din proza scurtă a lui Julian Rios, inclusă în volumul Cortegiul umbrelor. Totuşi, ca să nu ai dubii, trebuie menţionat că Julian Rios este european get-beget, spaniol, mai exact. Ce-i drept, povestirile sale cu prezenţe fantomatice, străini misterioşi cu trecuturi spectrale, existenţe apăsătoare, crime ţinute sub tăcere, ispite carnale fatale, trupuri în care hidosul şi frumosul coexistă, aşezări ireale unde oamenii poposesc pentru a muri, poveşti bizare şi frontiere halucinante între viaţă şi moarte amintesc de prozele scrise de Onetti sau de Juan Rulfo.

Cortegiul umbrelor cuprinde nouă proze scurte despre finalurile unor existenţe contorsionate de nişte dureri nerostite, ale căror motive se disipează precum o pâclă în atmosfera umedă ce înăbuşă inventata localitate dintre mlaştini şi mare, numită şi Tamoga. În ciuda subiectelor ce gravitează în jurul morţii, poveştile te atrag fie prin detaliile spectaculoase ascunse în spatele unei existenţe fade şi austere, fie prin modul în care Julian Rios adânceşte vieţile monotone ale personajelor ce au băltit în meschinărie, răutăţi specifice omului mărunt fără perspective, bigotism, ingnoranţă sau invidie, dezvăluindu-le istoriile personale într-un ritm ce permite scufundarea în stranietatea ce înlocuieşte apăsarea macabrului. În cartea lui Julian Rios găseşti nişte morţi care nu te sperie, ci te fac să parcurgi fiecare pagină cu fascinaţia trezită de contradicţiile descoperite în universul interior al fiinţei umane descrise folosindu-se ironia caricaturală, observaţia sfredelitoare sau tonul plin de compasine.

Te scufunzi în lumea din Tamoga, unde biografiile se pierd în trecutul imemorial, dar explodează într-un prezent alunecos, încă de la prima povestire – Povestea lui Mortes – ce are aerul sentimental şi nostalgic al unei iubiri neîmplinite şi atmosfera mohorâtă demnă de un film noir, alimentată şi de prezenţa inexplicabilă şi enigmatică a unui străin prin locurile acelea uitate de lume. Odată cu decizia lui Mortes de a se da jos chiar în gara din Tamoga, ce părea să anunţe un sat amorţit şi deloc primitor, simţi cum treci uşor, uşor, graniţa dintre timpul realităţii şi atemporalitatea din Tamoga, în care totul stagnează într-o anumită ordine morală, dar nimic nu pare la locul lui.

În această aşezare, bârfele şi născocirile care mai de care mai bizare despre unul şi despre altul plutesc în aer alături de umezeala ce-l face pe un străin să afirme că locuitorii ar trebui să fie înzestraţi cu nişte brahnii. Sufocat şi de aerul umed şi de mărginirea semenilor, fiecare locuitor este obligat să îşi împartă existenţa cu toţi ceilalţi, despre care ştie că pot deveni oricând nişte martori lacomi ai celui mai mic păcat, ai celei mai mici abateri şi ai trădărilor umilitoare. Şi tot acest locuitor urmărit de zeci de ochi ajunge să cunoască apăsarea izolării în propria singuratate, din care se nasc obsesii, manii, tabieturi suprarealiste şi multe zvonuri înfricoşătoare.

Prima povestire, în care moartea are farmecul desuet al unei idile neîmplinite, pare o pâclă uşoară pe lângă stridenţa celorlalte morţi, nu din cauza descrierilor sinistre, ci din cauza detaliilor biografice tulburătoare ce revin la suprafaţă în ultimele zile sau clipe ale protagoniştilor (cum se întâmplă în povestirea Amor şi pulbere). Dacă în această primă povestire găseşti o poartă de intrate în lumea din Tamoga, în celelalte asişti la defilarea unor personaje ce îşi pregăteau de multă vreme finalul, dar ale căror poveşti dezolante sunt depănate cu vitalitatea şi verva unor istorii pitoreşti. Pur şi simplu ai impresia că ai nimerit exact când se desfăşurau mai zgomotos, ciudat sau incredibil de tăcut ultimele zvâcniri ale personajelor.

Înainte de a părăsi lumea celor vii, fiecare îşi joacă, încă o dată rolul din scenariul colectiv, investit cu forţa unui arhetip. Rolul de soţ însingurat după fuga soţiei (Amor şi pulbere), de burgheză devotată amintirii unui soţ ludopat (Umbrele), de marginal jigărit cu minte puţină, destin de orfan, pofte de brută şi apucături de sălbatic (Palonzo), de pradă în timpul Războiului Civil (Vânătoare în iulie), rolul de frate holtei bătrân, avut şi îndrăgostit de fata în casă, de dragul căreia îşi înfruntă sora posesivă şi arţăgoasă (Casa împărţită), de muribund care îşi revede ca prin vis acei strămoşi a căror poveste l-a captivat (Persoana a doua), de fiu care îşi răzbună tatăl (Dies Irae) sau de locuitor plecat cu zeci de ani în urmă pentru a scăpa de meschinăria din Tamoga, dar întors pentru a îndeplini profeţia unui bătrân din vis (Râul fără maluri).

Varietatea umană din acest volum nu se reflectă doar în caracterul personajelor devenite victimele propriilor patimi, ci în vastele nuanţe pe care le capătă agresivitatea şi frustrările. De la violenţa gratuită, la cea gata să ofere un alibi moral, o legătura coerentă între cauză şi efect sau măcar iluzia unui act ce ţine de menirea unui justiţiar, Julian Rios le cuprinde pe toate, dar nu le diseacă psihologic, deşi le cunoaşte resorturile abisale, ci le permite să plutească lent într-o ambiguitate vitală pentru a hrani geografia halucinantului, imaginarul şi nelumescul unui loc inventat.

Cortegiul umbrelor este genul de carte prin care eşti atras în lumea unui scriitor despre care nu ai auzit prea multe, dar al cărui stil te impresionează şi te face să aştepţi noi traduceri.

Cortegiul umbrelorEditura Vellant, 2012

Citeşte şi A General History of Oblivion – Diamante, porumbei, enigme şi realism magic în Africa portughezilor

Femeia cu buchetul de flori şi alte povestiri – China mai crede în satira obţinută din realismul magic

Elegbara – Borges în Brazilia

A General Theory of Oblivion – Diamante, porumbei, enigme si realism magic in Africa portughezilor

Femeia cu buchetul de flori si alte povestiri– China mai crede in satira obtinuta din realismul irealului

Elegbara – Borges in Brazilia

 

 

Cinci Colturi – Noul roman al lui Mario Vargas Llosa prezinta omul captiv intre apetitul pentru scandal, pornografie si dictatura

Adriana Gionea
-
0
Cinci Colturi – Noul roman al lui Mario Vargas Llosa prezinta omul captiv intre apetitul pentru scandal, pornografie si dictatura

Exploziv precum o dezvăluire care dinamitează reputaţii burgheze şi liniştea unor bigoţi. Antrenant precum un thriller politic. Ademenitor precum un mister detectivist. Impudic precum deconspirarea unui secret scandalos, cu afacerişti dedaţi exceselor sexuale, şefi de servicii secrete mânjiţi de sânge, fantezii necurate şi orgii. Picant, dar şi rafinat, în anumite pasaje lascive. Profund precum o alegorie despre vânzarea sufletului de artist. Sentimental şi nostalgic precum un omagiu adus poeziei sud-americane. Aşa este romanul prin care Mario Vargas Llosa îşi sărbătoreşte cei optzeci de ani de viaţă (dintre care şaizeci petrecuţi în campul scrisului), dezvăluind varietatea umană a ţării sale, între ironie şi compasiune.

Elitiştii care l-au descoperit pe Mario Vargas Llosa prin romane precum Sărbătoarea Ţapului, Războiul sfârşitului lumii, Povestaşul sau Conversaţie la Catedrală s-ar putea să considere noul său roman – Cinci Colţuri – mult prea senzaţionalist şi apropiat de cei ahtiaţi după scene fierbinţi descrise muniţios, la graniţa cu pornografia. Pesimiştii ar putea afirma că 2016 a fost de fapt un an în care mulţi veterani ai artei au preferat concupiscenţa deversată abundent, fie în paginile cărţilor, fie pe marele ecran, dacă ajung să compare scenele dedicate sexualităţii feminine din acest roman cu acelea din filmul The Handmaiden, al unui mare cineast care a făcut furori la Cannes jonglând inteligent cu limitele dintre pretenţiile unor elitişti şi regulile unui produs cultural accesibil. Aşadar, înainte de a te întreba ce a păţit Llosa la bătrâneţe, ai suficientă răbdare încât să citeşti despre ce păţise de fapt naţiunea lui în vremea lui Alberto Fujimori, când puterea controla presa, inclusiv modul în care nişte cetăţeni incomozi pentru autoritatea preşedintelui cu apucături de dictator erau mânjiţi prin articole defăimătoare.

Purtând numele unui faimos cartier frecventat cândva de elita boemei creole din Lima, romanul Cinci Colţuri păstrează reţeta specifica multor cărţi de succes ale lui Vargas Llosa: erotismul exuberant având ramificaţii întinse atât spre zonele obscure ale societăţii, cât şi spre conştiinţă, scene incandescente dedicate frumuseţii feminine şi amestecul între drama personală şi tulburările unei ţări sugrumate de un lider despotic (marele blestem al universului sud-american). Drama personală nu este una ieşită din comun. Dimpotrivă, este una cât se poate de întâlnită în cercurile înalte, în care liniştea huzurului este zguduită de pozele unui reputat om de afaceri surprins în plină orgie pornografică.

În rolul afaceristului care o păţeşte este proprietarul mai multor mine – inginerul Quique Cardenas – un tradiţionalist fidel consoartei ce ajunge să îl înşele chiar cu prietena ei din copilărie. Acesta îşi pierde capul o singură dată (deşi pretinde că ar fi fost drogat de un dubios afacerist est-european) şi ajunge să ia parte la o petrecere deşucheată (poate mult peste limitele admise, dacă ne luăm după reacţiile opiniei publice). În timpul orgiei este fotografiat şi ajunge ţinta unui jurnalist de tabloid, care îl şantajează şi despre care se spune că ar fi în cârdăşie cu Doctorul (Vladimiro Montesinos), nimeni altul decât şeful serviciilor secrete din Peru şi mâna dreaptă a controversatului Alberto Fujimori (împotriva căruia a candidat, fără succes, Mario Vargas Llosa). De altfel, întreaga acţiune se petrece în ultimii ani de “domnie” a lui Fujimori, când ţara scriitorului era zguduită de corupţie, răpiri şi acţiuni sângeroase ale bandelor de rebeli, cărora le cădeau victime oamenii de afaceri.

Pe măsură ce ţara era paralizată de starea de necesitate, decretată ca urmare a răpirilor puse la cale de rebeli, iar economia urma să se prăbuşească odată cu fuga investitorilor către ţări mai sigure, viaţa impecabilă din familia lui Quique se zguduia la rândul ei. Soţia lui începea o aventură cu prietena ei din copilărie, devenită între timp soţia celui mai bun prieten al lui Quique, un renumit avocat şcolit în străinătate, iar jurnalistul rapace, vinovat de răspândirea celor mai ruşinoase bârfe şi un părinte al presei tabloide aduse la cel mai înalt nivel al indiscreţiei abjecte şi al calomniei, ajungea să îl ameninţe. O singură noapte sălbatică, despre care nu îşi mai amintea mare lucru, avea să-i dea lui Quique viaţa peste cap şi totodată să-i permită acelei părţi anarhice, scabroase, vulgare şi fetide a Limei privite doar de la înălţimea cartierului select, de unde mizeria se vedea acoperită de vegetaţie, iar noaptea de lumini, să îi invadeze viaţa.

Povestea de la baza romanului pare una plină de clişee despre lipsa eticii, dezastrul moral provocat de publicaţiile de scandal, societatea sud-americană scindată, inegalitate, minciuni, aparenţe înşelătoare, legături între politic şi presă, infidelitate şi ipocrizia din cercurile noilor îmbogăţiţi. Primele pagini anunţă un roman în care frivolitatea de dragul captării atenţiei cât mai multor cititori primează în detrimentul profunzimii. Apoi cobori în straturile adânci şi vezi cum începe să se desfăşoare frumuseţea acestui roman, salvată din marasmul unei Lime sumbre şi mizere (amintite şi în memoriile din Peştele în apă). Această frumuseţe se leagă de timpuri apuse, când labirintul de străzi din Cinci Colţuri era varianta peruană a lui Montmartre, devenită o relicvă a lumii coloniale şi un refugiu al marilor poeţi şi muzicieni creoli. În epoca lui Fujimori, Cinci Colţuri ajunsese, în schimb, un cuib de tâlhari, interlopi şi locul de baştină al Bondoacei, mâna dreaptă a jurnalistului şantajist, care îi distrusese reputaţia lui Quique, dar şi faimosului recitator Juan Peineta, un admirator al artistului Felipe Pinglo, zeul muzicii creole.

Recitatorul Juan Peineta devine personajul care face suportabilă călătoria prin lumea putredă a personajelor din acest roman. El aduce o limpezime luminoasă în decadenta Limă şi devine ultimul martor al vieţii boeme ce frecventa cândva renumita oază a muzicienilor, denumită Cinci Colţuri. Viaţa acestui personaj care ajunge, fără să vrea, pionul ce leagă cele două lumi – a protagonistului din lumea bună şi a faunei dezgustătoare ce îi ameninţă liniştea – capătă melancolia celui ce pierde totul şi ajunge să fie expusă în pasaje sentimentale de o mare sensibilitate, ce descriu viaţa idilică a inocenţilor alungaţi din micul lor paradis de trepidaţiile societăţii.

Mario Vargas Llosa este nemilos (dar şi înţelegător) cu ambele lumi. În timp ce foloseşte numai tuşe usturătoare pentru a reda trăsăturile grosolane ale personajelor din presa de scandal, provenite din păturile sărace ale ţării şi înghesuite la periferia tenebroasă a capitalei, are în vedere şi defectele personajelor fine, şcolite, din high life, care ajung să fie victimele ignoranţei, propriilor ipocrizii şi prejudecăţi, ce le-au îndepărtat şi mai mult de realitatea văzută şi trăită de majoritatea locuitorilor, forţaţi să se lupte cu mizeria într-o societate schizofrenă, ce nu permite migrarea din straturile inferioare spre cele în care se poate trăi şi decent.

Scriitorul virează neaşteptat spre o lume a nuanţelor şi a multiplicării perspectivelor. Toţi sunt vinovaţi, dar şi victime ale aceleiaşi lumi clivate. Jurnaliştii ce scormonesc în mizeria ascunsă de fiecare într-un cotlon obscur al vieţii sale secrete pot deveni şi utili pentru societate, la un moment dat (nu vă dezvălui cum, să nu vă răpesc plăcerea lecturii). La rândul lor, victimele pot cădea în tentaţia de a-şi salva reputaţia dând telefoane în cercurile puterii corupte, pentru intervenţii la nivel înalt. În acest roman care te poartă prin toate straturile societăţii peruane, de la eleganţa cartierelor populate de oameni respectabili şi educaţi la cloaca de vagabonzi, criminali şi oportunişti unsuroşi, Mario Vargas Llosa dezvăluie austeritatea din copilăria personajelor negative ajunse nişte caricaturi ale speciei umane decăzute la cel mai de jos nivel, astfel încât acestea să nu fie decât florile cu miasme greţoase ale unui mucegai la care sunt condamnaţi locuitorii săraci al Limei. În acelaşi timp, arată şi partea nevăzută a moraliştilor, ce îşi trag rădăcinile din marii latifundiari cu mentalitate machistă, apucături de puritani, pofte de satir şi hotărâri de satrap (în scena in care Luciano, cel mai bun prieten al lui Quiche, îşi aminteşte despre povestea şocantă a bunicii lui, o chinezoaică văzută cu ochi răi în lumea bunicului său, provenit dintr-o familie de moşieri tradiţionalişti, care îşi afişau credinţa ostentativ, pentru a masca tentaţiile).

Mult mai apropiat de publicul larg prin exemple şi detalii concrete decât alte romane cu tentă suprarealist-alegorică prin care scriitorii din generaţia lui denunţă apucăturile tiranilor sud-americani, dar la fel de intens când ajunge să dezvăluie dedesubturile relaţiei dintre publicaţiile de scandal şi puterea coruptă într-o cârdăşie criminală, romanul Cinci Colţuri foloseşte liantul erotismului clocotitor pentru a crea satira ludică (şi lubrică) prin care se face trecerea de la tenebros la speranţă. Alegând să îşi publice romanul chiar în anul în care fiica lui Alberto Fujimori candida pentru funcţia de preşedinte, Mario Vargas Llosa reuşeşte să evite fatalismul prin care unii priveau apocalipsa rămasă în urma regimului Fujimori.

Există şi multă speranţă în această carte, venită, surprinzător, din lumea celor vulgari, deoarece Llosa face, subtil, o ierarhizare a personajelor abjecte în cloaca din care fac parte, iar oamenii din presa de scandal, oricâtă scârbă ar provoca prin dispreţul faţă de etică şi demnitatea umană, sunt mici copii în comparaţie cu dictatorii. Într-o ţară sugrumata de frică, Mario Vargas Llosa îţi dă de înţeles că până şi abjecţii guralivi care prind curaj au utilitatea lor şi hedonismul poate fi scos din sfera superficialităţii pentru a salva fiinţa umană din hăul disperării sau de la orice formă de dictatură, fie ea şi una a regulilor impuse de puritani.

Cinci Colturi - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026