Recenzii carti bune

Meseria de romancier – Haruki Murakami despre arta scrisului, premii neluate, jazz, originalitate, contestare si Japonia zilelor noastre

-

December 6, 2016

Meseria de romancier – Haruki Murakami despre arta scrisului, premii neluate, jazz, originalitate, contestare si Japonia zilelor noastre

O fi el Haruki Murakami un scriitor considerat mai degrabă retras, timid şi lipsit de preocupare faţă de metodele sporirii vizibilităţii de star internaţional sau ale (supra)expunerii online, dar când se apucă să vorbească despre crezul său literar, dă tot din interiorul său, chiar şi lucrurile incomode, pe care un alt scriitor le-ar fi ţinut ascunse pentru a nu fi demitizat sau considerat superficial de către posteritate.

Confesiunile artistice din volumul Meseria de romancier sunt cadoul pe care îl aşteptau cei îndrăgostiţi de stilul unuia dintre cei mai populari scriitori japonezi la nivel mondial, dar şi foarte contestat în ţara natală. Îi vor aprecia francheţea dublată de o modestie greu de bănuit la o personalitate cu faimă planetară şi vor fi uimiţi de anumite idei exprimate despre societate, lumea editorilor, rutina scrisului, compoziţia unui roman, primele încercări literare sau despre tabieturile ce însoţesc actul de creaţie. La final, nu vor face decât să întrebe când va fi tradusă încă o carte scrisă de el şi să îşi dorească să recitească, dintr-o altă perspectivă, acele romane în a căror lume au vrut să se scufunde şi să se adăpostească dacă erau atraşi de personajele stranii.

Fie că şi-a propus asta de la început sau este doar un efect nebănuit şi nepremeditat, prin confesiunile sale, Haruki Murakami îţi face poftă de a-i reciti povestirile sau romanele devenite reprezentative sau de căutat altele ce ţi-au scăpat. Şi îi reuşeşte acest lucru fără să îşi ridice în slăvi propriul talent, deşi este conştient de succesul avut. Pune acest succes pe seama preferinţelor manifestate de cititori, nicidecum pe seama propriei genialităţi, pe care o ia în glumă autoironic ori de câte ori se compară cu vizionarismul unor artişti ce au avut o viaţă tumultuoasă, de personaj memorabil, spre deosebire de viaţa lui, devenită repetitivă în perioada în care scrie.

Intuind parcă toate întrebările cititorilor săi, curiozităţile acestora cu privire la modul în care îşi alege subiectele sau îşi scrie romanele, la dificultăţile întâmpinate sau la anii boemi în care jazzul devenise raţiunea de a fi, Haruki Murakami şi-a ordonat răspunsurile şi le-a pus în doispreze capitole, intense, atractive şi consistente precum felurile de mâncare servite de japonezi în cutiuţe tradiţionale: Sunt romancierii o specie tolerantă?, Pe când am devenit romancier, Despre premiile literare, Despre originalitate, Bun, şi atunci ce ar trebui scris?, Când timpul e un aliat- romanele de mari dimensiuni, O îndeletnicire cât de poate de individuală şi fizică, Despre şcoală, Ce fel de personaje aducem în scenă?, Pentru cine scriu ?, Plec în străinatate, către noi frontiere, Locul cu poveşti. Întâlnirea cu profesorul Hayao Kawai.

Poate unele dintre cele mai interesante şi frumoase pasaje sunt cele aparţinând acelor dezvăluiri despre începuturile scrisului, despre găsirea unui ritm narativ, despre căutarea inspiraţiei de către un scriitor ce nu a trăit vremuri spectaculoase, ca Hemingway, şi despre originalitatea care trece proba timpului. Vei fi captivat de sinceritatea plină de umor şi de naturaleţea prin care face referire la criticii furibunzi, la anii în care investise toată energia şi pasiunea în propriul său bar de jazz, în timp ce, în paralel, sfidând epuizarea fizică şi psihică, începuse primul roman, scris la masa din bucătărie dar mai ales de nonşalanţa, deloc sfidătoare, prin care îşi exprimă opinia legată de premiile literare importante, pe care nu şi le-a adjudecat, spre satisfacţia contestatarilor acizi.

Printre secretele devoalate se regăseşte şi cel prin care îţi poţi explica magnetismul stilului său, care, în ciuda unei simplităţi asumate, reuşeşte să traducă lumea interioară a unor personaje complicate şi un suprarealism deghizat în banal şi prezentat ca fiind o parte indispensabilă cotidianului. În această simplitate sub care simţi un curent al stranietăţii subtile care produce stări difuze, dar şi o imersiune voluptuoasă în lumea personajelor ciudate, se regăseşte un limbaj universal pentru omul marilor oraşe: jazzul. Nu mai este niciun secret că este pasionat de jazz, de acel jazz al anilor ’50-’60, iar modul în care leagă această pasiune obsesivă de găsirea unui ritm al naraţiunii şi al frazei atunci când scrie te face să te întrebi dacă nu cumva succesul internaţional ce a spart barierele dintre Orient şi Occident, aşa cum alţi predecesori nu au reuşit, nu se datorează şi acestui ritm al prozei compatibil cu acel ritm afectiv al nostalgicilor zilelor noastre, oriunde s-ar afla ei atunci când se vindică de maladiile metropolelor prin muzică, lectură şi căutarea extraordinarului din banalul rutinei alienante.

Asemenea cărţilor sale vândute în milioane de exemplare şi traduse în peste 50 de limbi, Meseria de romancier reaminsteşte de sentimentul de familiaritate stabilit între personaje, universul acestora şi lumea cititorilor. Majoritatea celor deveniţi fani ai lui Murakami s-au ataşat de personajele sale. În ele şi-au oglindit adesea propriile dureri emoţionale, probleme, temeri, dezamăgiri, despărţiri fără motive clare sau tăceri ce ascundeau o foame teribilă de ataşament securizant şi de apropieri empatice. Iar Murakami demonstrează că a devenit conştient de forţa personajelor sale, care încep să capete o oarecare autonomie astfel încât îl determină pe creatorul lor să îşi schimbe planurile legate de profunzimea şi dimensiunea romanului. Influenţa decisivă a unui personaj este amintită prin referiri la romanul Tsukuru Tazaki cel fără de culoare şi anii săi de pelerinaj. În acest roman, iubita protagonistului deviază planurile scriitorului printr-o singură propoziţie. Discuţia premeditată dintre ea şi Tsukuru are urmări imprevizibile pentru desfăşurarea poveştii. Acest personaj feminin îl determină pe Murakami să îşi trimită protagonistul într-o călătorie ce îi va schimba perspectiva asupra trecutului şi îi va oferi conflictului interior mai mult dinamism, cu toate că planurile scriitorului se îndreptau spre o învăluire a răspunsului într-o enigmă ce trebuia să excludă posibilitatea unei călătorii lămuritoare.

Vei găsi în acest volum nu doar o prezentare a propriei lumi din perspectivă literară. De la confesiunile despre modul în care îşi alege personajele sau despre cum se lasă el însuşi influenţat de personalitatea lor pornesc multe ramificaţii fertile ce duc la opinii profunde referitoare la societatea japoneză, la rigiditatea şi omogenizarea sistemului educaţional sau la provocările cărora trebuie să le ţină piept unui scriitor ce vrea să pătrundă într-un alt spaţiu cultural, de pe alt continent. Analiza propriei viziuni asupra literaturii, calităţilor îndeplinite de un romancier sau asupra canoanelor ce stabilesc graniţele dintre stiluri, dintre avangardă şi tradiţie sau dintre literatura de calitate şi cea proastă duc la un dialog fascinant între propria viziune şi aşteptările cititorilor. În acest dialog sunt amintiţi autorii preferaţi şi începe să fie explorată legătura dintre interesul pentru anumite romane şi evoluţia unei societăţi.

Un capitol special le este dedicat şi celor interesaţi de relaţia dintre un scriitor şi psihologie, prin evocarea profesorului Hayao Hawai, cunoscut de Murakami prin cărtile sale, citite avid mai ales de soţia lui. Întâlnirea cu acest psihoterapeut dezvăluie modul în care Murakami se raportează la ideea de a se analiza prin metodele oferite de un terapeut, dar mai ales legătura dintre modul în care scriitorul se raportează la personajele sale şi modul în care se desfăşoară o relaţie terapeutică.

Dacă vor cădea în mâinile celor pentru care literatura japoneză veritabilă s-a încheiat odată cu dispariţia unor clasici inovatori ai secolului trecut, printre care Tanizaki, Mori Ogai, Soseki, Mishima sau Kawabata, aceste confesiuni vor domoli revolta unor adepţi ai trecutului. Poate admiratorii scriitorilor din Japonia de altădată nu-l vor aprecia mai mult pe occidentalul Haruki Murakami (deşi găsesc spiritul japonez sub toate aparenţele şi modele vestice adoptate de personajele sale), dar vor fi plăcut impresionaţi de flexibilitatea lui în a recepta literatura şi muzica unor epoci sau culturi diferite, şi de luciditatea prin care îşi analizează propria faimă, propriile greşeli şi limite, dar mai ales propriul stil în raport cu modelul uman promovat şcoala şi de societatea japoneză.

Editura Polirom, 2016

Jurnalul unui batran nebun – Atractia interzisa nu poate fi potolita niciodata

Adriana Gionea

-

November 30, 2016

0

Jurnalul unui batran nebun – Atractia interzisa nu poate fi potolita niciodata

Cum ar fi procedat un bărbat japonez, considerat stâlpul familiei tradiţionale, dacă şi-ar fi dorit să se bucure de ultimele clipe de plăcere clandestină înaintea sfârşitului? Ar fi făcut o incursiune secretă prin ceea ce a mai rămas din cartierele plăcerilor devenite un simbol al epocii Edo. Dar Utsugi, protagonistul acestui roman, sfidează toate regulile. Fără pic de remuşcare, acesta îşi găseşte alinarea într-o pasiune interzisă, chiar sub nasul copiilor şi al nevestei atunci când apare în familie nora ce întruneşte toate calităţile unei femei fatale, dar şi ale unei soţii ce păstrează ireproşabil aparenţele în lumea familiilor stabile din clasa de mijloc.

Unii ar fi văzut doar un spectacol jalnic, fetid şi hidos în ultimele zvâcniri senzuale de care se bucură un bărbat ajuns la capătul unei existenţe hedoniste, când numai voyeurismul îi mai permite să se mai bucure de imaginea unui nud feminin. Bokowski ar fi făcut din grotesc o poezie a perversităţii şi a putregaiului având irizaţii sentimentale detectate doar de cei damnaţi. Miller i-ar fi dat langoarea unui existenţialism lubric, specific libertinului inteligent pierdut prin stabilimentele dezmăţului. Moralistul ar fi transformat-o într-o parabolă despre pericolul reprezentat de instinctele nestăvilite, de psihicul scufundat în plăcere, din care simţul măsurii şi luciditatea au fost alungate. Dar cosmopolitul Tanizaki rămâne totuşi japonez până la capăt, chiar dacă apelează la umorul iconoclast pentru discreţia ridicată la rang de mare virtute în ţara sa. Îmbinând supliciul afectiv, umorul şi dependenţa de frumos, te face să zâmbeşti complice alături de personaje, dar păstrează şi pâcla ambiguităţii, care te ajută să întrevezi un licăr poetic acolo unde alţii ar fi văzut un prăpăd (i)moral.

Deşi oferă un tablou deloc măgulitor al degradării, în care scenele senzuale sunt invadate de nişte detalii clinice, Tanizaki amână instalarea dezgustului prin anumite pasaje în care perversitatea şi viziunea spirituală asupra existenţei se întâlnesc într-o melancolie crepusculară stranie, dar cât se poate de normală pentru lumea personajelor din cărţile sale. Fanteziile erotice cu tentă excentrică, de la care până şi un Henry Miller ar avea ce învăţa, se contopesc mistic şi natural cu trimiterile spre tradiţia budistă. Cei familiarizati cu literatura japoneză nu vor fi deloc şocaţi de ultima dorinţă a bătrânului obsedat de picioarele nurorii sale, care şi-ar dori ca monumentul său funerar să păstreze forma tălpilor ei, ce le-ar înlocui pe cele considerate a fi ale lui Buddha. Această întâlnire, deloc blasfemică, a instinctelor cu spiritualitatea, a zonelor abisale cu acea puritate eterică, oferă una dintre cele mai frumoase, bizare şi tulburătoare meditaţii asupra frumuseţii efemere, asupra morţii şi asupra nevoii de a crede într-o continuitate a regenerării prin întâlnirea cu erosul care, pentru autorii japonezi, trece dincolo de pulsiuni, chiar şi în momentele în care sexualitatea pare să eclipseze aspiraţiile profunde.

Cât am trăit, am fost nebuneşte îndrăgostit de ea (…)Deşi e logic că dorinţa dispare odată cu trupul, s-ar putea să existe şi excepţii. De exemplu, dacă o parte din voinţa mea supravieţuieşte ca parte a voinţei ei. Când va păşi pe mormantul meu şi se va gândi că acum calcă în picioare oasele acelui bătrân senil, spiritul meu va fi viu şi va simţi greutatea trupului ei, durerea, gingăşia tălpilor ei catifelate. Chiar şi mort voi simţi şi voi conştient de toate acestea. Nu se poate să nu le simt. Şi în acelaşi timp, Satsuko va fi conştientă de prezenţa spiritului meu ce-i îndură cu bucurie greutatea (…) Doar la gândul că statueta lui Buddha a fost făcuta după modelul picioarelor ei îmi va auzi oasele jelind sub piatră. Printre suspine, îi voi striga: Mă doare! Mă doare!…Dar chiar dacă mă doare, sunt fericit. N-am fost niciodată aşa de fericit! Sunt mult, mult mai fericit acum decât atunci când eram în viaţă! Calcă mai tare! Calcă!.

Într-o perioadă în care literatura japoneză începea să cunoască tehnicile inovaţiei occidentale, Tanizaki a reuşit să trezească în ţara natală interesul pentru psihanaliză şi pentru arta de a sonda conştiinţa prin fluxul memoriei involuntare. În cărţile sale găseşti o explorare ispititoare mai ales a părţii mai puţin asumate a psihicului şi cu atât mai puţin exprimate franc în Japonia tradiţională. Romanele şi povestirile sale aduceau la suprafaţă un erotism bizar, cu fetişuri, obsesii ce dinamitau reputaţiile impecabile în familiile burgheziei postbelice, tabuuri dezvelite fără pudoare, fantezii perverse, dar mai ales o perspectivă sumbră asupra sexualităţii umane, dezvăluite sofisticat, aşa cum numai japonezii reuşeau în epoca respectivă.

Jurnalul unui bătrân nebun redă fără menajamente o poveste ce ar fi scandalizat orice familie, cu atât mai mult una din Japonia prinsă între vechi şi nou. Personajul central este un septuagenar ce îşi aduce în prezentul deloc generos amintirile deocheate (chiar şi pentru anumiţi cititori din zilele noastre) şi care îşi mărturiseşte în scris pasiunea incandescentă pentru Satsuko, nora sa, o fostă dansatoare de cabaret din cartierele distracţiei nocturne. O pândeşte, îi caută mereu compania, îi oferă sume exorbitante pentru a-i satisface toate capriciile feminine şi nu se sfieşte să renunţe în public la barierele ce ţin de regulile de adresare prin care o noră îşi manifesta supunerea în preajma socrilor. În timp ce soţia lui este şocată, el devine captivat de gesturile din ce în ce mai îndrăzneţe ale nurorii ce îşi contrazice soacra ţâfnoasă cu viziuni demodate şi replici acre, dar cel mai mult îl atrage o aplecare a lui Satsuko spre minciună, manipulare, lipsa scrupulelor când obţine ceea ce vrea, ironia caustică şi arta înşelătoriei, pe care mai mult le intuieşte.

De fapt, nu vei ajunge să-i vezi adevărata faţă a lui Satsuko. Aceasta devine în ochii tăi ceea ce bătrânul ei socru îşi imaginează. Imaginea ei oferă ceea ce şi-ar dori el de la o femeie care să-l ispitească până la pierzanie: acel amestec între frumuseţea ideală, neruşinare şi răutate. Conştient de ipostaza bătrânului neputincios care trăieşte din aventurile galante din alte vremuri, protagonistul îşi construieşte propria capcană, lăsându-se purtat de nişte fantezii masochiste, în care o femeie cu farmec de curtezană şi apucături malefice îi vine de hac, după ce îl domină.

În stilul care îl caracterizează, mai ales când prezintă dezlănţuirea pulsională târzie a personajelor sale sub forma unui jurnal – aşa cum a făcut-o şi în romanul Cheia – Tanizaki surprinde treptat ravagiile pe care le pot face pasiunile, dar şi plăcerea trazită de supliciile psihologice ale jocurilor erotice. Asemenea multor protagonişti din cărţile scrise de Tanizaki, bătrânul Utsugi vrea să fie luat cu asalt de fiorii sexualităţii tenebroase, care în acest roman este simbolizată de o figură feminină perfidă. Asaltul se petrece subtil şi lent, chiar şi atunci când gesturile ademenitoare par mult prea îndrăzneţe, pe măsură ce prestaţia unor personaje distribuite în rolul corupatorului şi al victimei seduse devine din ce în ce mai greu de înţeles, ca într-un joc erotic derutant.

Totuşi, departe de a fi absorbit în totalitate de propria lume interioară, unde luciditatea se topeşte în himerele incandescente încurajate de o prezenţă feminină înşelătoare, bătrânul Ustugi păstrează o brumă de luciditate în relaţia cu lumea exterioară. Prin relaţia intermitentă a personajului său cu lumea reală, Tanizaki oferă de fapt o perspectivă caustică asupra epocii sale, fără a perturba fluiditatea introspectivă prin remarci cu tentă socială. Însă această lume exterioară nu îi oferă personajului său oglinda salvatoare prin reflexiile avertizoare legate de urmările tentaţiilor cărora le dă curs fără a ţine cont de frâna impusă prin anticiparea consecinţelor. Pentru el, singura legătură cu exteriorul este redusă la imaginea Japoniei postbelice, a unui Tokio a cărui frumuseţe imperială a fost distrusă de modernizare, dar mai ales la comparaţia între feminitatea sofisticată a nurorii şi idealul de frumuseţe arhaic, considerat nesatisfăcător pentru dorinţele sale. Dacă urăşte modernizarea oraşelor, apreciază în schimb ce a făcut noua Japonie din emanciparea femeilor când priveşte fascinat silueta, garderoba şi relaxarea morală a versatilei Satsuko.

Jurnalul unui bătrân nebun este una dintre cărţile de căpătâi pentru cei interesaţi de începuturile modernităţii în literatura niponă. Reprezintă şi o curajoasă aventurare în subteranele psihicului, despre care până atunci se vorbea în operele clasicilor niponi folosindu-se mai mult simboluri sau aluzii vizuale sub forma unor metafore picturale. Datorită abordarii sale îndrăzneţe şi neconvenţionale pentru o ţară care punea mare preţ tocmai pe acea estetică a evazivului, a unei ambiguităţi ce salva pasajele erotice de la vulgarizare sau de la francheţea excesivă, indiscretă, Junichiro Tanizaki a reuşit să îi reîntoarcă la clasici pe mulţi dintre cei care îi considerau pe vechii autorii japonezi desueţi, încremeniţi în imaginile poetice statice şi în descriptiv. Cei sătui de paravane, poezii în proză a la Kawabata, gheişe ce suspinau în tăcere sau luptători ce nu îşi mai păstra privilegiile medievale în noua Japonie, au găsit în proza lui Tanizaki exact acea îmbinare ispititoare dintre analiza psihologică tributară influenţei exercitate de psihanaliză şi acel spirit de observaţie nipon, ce poate imortaliza umbrele fiinţei umane sau nişte stări greu de redat în cuvinte.

Prin acest roman, Tanizaki demonstrează încă o dată modul în care Japonia a preluat inovaţiile artistice occidentale. Influenţa Vestului nu a însemnat o cotropire, o modelare ce a redus artistul japonez la un rol pasiv. Dimpotrivă, modernizarea a invitat la un dialog cultural, în care mai ales autorii japonezi au înţeles esenţa tehnicilor literare din Occident, pe care le-au adaptat la estetica niponă. Romanele şi cărţile scrise de Tanizaki pot sta oricând lângă marile opere considerate reprezentative pentru stilul introspectiv ce a schimbat percepţia asupra observaţiei psihologice şi asupra construirii personajelor complexe, dar este totodată cât se poate de aproape de influenţa niponă clasică. Simţi prezenţa esteticii japoneze în evoluţia rafinată a conflictelor psihologice şi în acea extravaganţă estetică prin care tot ce ar fi fost perceput ca libidinos, grotesc şi vulgar să poată rămâne într-o zonă a eleganţei literare, exprimate în pasaje poetice, în care perversitatea este domolită de reveriile vizuale declanşate de sunetul unui greiere, care înlocuieşte, în eliberarea şuvoiului de amintiri, prăjitura lui Proust.

Editura Polirom, 2016

Defalcare. Aproape nicio amintire – Daca Hemingway ar fi fost o femeie pasionata de jocurile insolite si de proza experimentala

Adriana Gionea

-

November 28, 2016

0

Defalcare. Aproape nicio amintire – Daca Hemingway ar fi fost o femeie pasionata de jocurile insolite si de proza experimentala

Pe Lydia Davis o citeşti dacă îţi este sete de insolitul ascuns în detaliile simple pe care le treci zi de zi cu vederea. Fără prea mare efort, îţi creează iluzia că ai nimerit în timpul developării unor fotografii ce surprind sub forma unor instantenee nu doar clipele fugare, cărora le imprimă stranietatea răgazului într-un timp suspendat, ci şi flashbackurile, fanteziile absurde sau gândurile întortocheate ale unui narator din umbră, a cărui identitate va rămâne inaccesibilă, chiar dacă îţi dă impresia că asişti la derularea unor secrete personale sau vise ieşite din comun.

Această carte oferă două colecţii de povestiri şi deschide seria volumelor ce aduc în România integrala prozei scurte semnată de o maestră a miniaturilor literare, Lydia Davis. Stăpânind concizia unor vizionari ai prozei americane, precum Hemingway sau Bukowski şi amintindu-ţi de jocurile ce deformează banalul în stilul inovatorilor sud-americani ai povestirilor suprarealiste, Lydia Davis este o revelaţie pentru cititorii atraşi de metamorfoza ludică, bizară şi greu de încadrat într-o categorie, pe care o poate lua realismul odată trecut prin filtrul prozei experimentale.

Considerată una dintre cele mai bune scriitoare americane, Lydia Davis face parte din categoria unor autori care pot devia traiectoria cotidianului searbăd spre stranietate fără a brusca realitatea. Preferă mai degrabă să camufleze extraordinarul în banal, dilatând contururile obiectelor sau accentuând obsesiv anumite gesturi, cuvinte, stări difuze, sentimente şi percepţii.

Prozele scurte semnate de ea te invită la un exerciţiu de imaginaţie, care te face să te întrebi dacă nu cumva Hemingway ar fi putut fi de fapt autorul acestora dacă s-ar fi născut mai târziu şi nu ar fi avut parte de călătoriile în Europa hedonistă, dar şi devastată de război, dacă nu ar fi văzut grozăviile frontului sau nu s-ar fi întâlnit niciodată cu talentatul Robert Capa, şi dacă hazardul l-ar fi obligat să-şi comprime existenţa pentru a încăpea în realitatea contidiană americană, de unde ar fi privit spre Europa clocotitoare doar prin închipuiri. Dacă ar mai fi fost şi femeie, şi ar fi deviat concizia stilului său în direcţia unei viziuni delirante, stranii, asupra unei realităţi banale, unde obiectele şi gesturile să fie privite în timp ce părăsesc neutralitatea, atunci artizanul marilor drame expuse în fraze simple ar fi scris probabil şi aceste proze, greu de încadrat într-o categorie, dar nu mai puţin fascinante, încluse în volumul Defalcare. Aproape nicio amintire.

Lydia Davis urmează tradiţia maximei expresivităţi cu preţul economiei de cuvinte, aşa cum a fost impusă de Hemingway. Dar, spre deosebire de scriitorul american influenţat de activitatea de jurnalist şi de începuturile fotoreportajului de război, Lydia Davis preferă să apeleze la minimalism nu pentru a capta o frântură de realitate într-o manieră concisă. Dimpotrivă, concizia nu înseamnă pentru această scriitoare originală o decupare a detaliilor nesemnificative, ci amplificarea lor în câmpul conştiinţei până când nasc trăiri şi concluzii absurde. Frazele scurte şi dimensiunile reduse a fiecărei proze oferă posibilitatea unei lecturi într-un ritm alert, care să-i permită fiecărui amănunt nesemnificativ să-şi dezvăluie nişte unghiuri din care să pară ieşit din real, fără a-ţi lăsa timp suficient pentru a-ţi da seama când s-a făcut această trecere de la cotidian la suprareal.

Scriitoarea nu are nevoie de nişte descrieri lente şi elaborate, prin care să facă trecerea spre oniric, spre halucinantul ce pândeşte în detaliile banale. Îi sunt suficiente una-două pagini pentru a capta o existenţă, cu amintirile sfâşietoare, cu durerile nemărturisite sau neauzite, cu deziluziile, geloziile, trădările, angoasele, depresiile, maniile, divorţurile, iubirile neîmpărtăşite sau fanteziile ciudate. Tot ce ar fi putut spune mari scriitoare de talia lui Iris Murdoch sau a lui Alice Munro în zeci de pagini, Lydia Davis comprimă în câteva paragrafe, dar obţinând aceeaşi intensitate afectivă năucitoare şi acelaşi efect revelator. Se foloseşte doar de câteva rânduri pentru a reda o existenţă zbuciumată, pentru a trece de la strident la evaziv, de la trăirile ce lasă urme la impresiile ce se vor evapora înainte să le descifrezi. Şi îşi permite să meargă mai departe şi să mute în zona insolitului dramele apăsătoare demne de canapeaua unui psihanalist sau de un roman-fluviu, asa cum ar proceda un autor sud-american precum Julio Cortazar. Insolitul este respirat de fiecare detaliu, ce iese foarte uşor în relief datorită dimensiunilor mai mult decât reduse ale unor proze. Dacă unele proze seamănă cu nişte jurnale, romane introspective sau de aventuri în miniatură ce iau forma unei parabole expuse asemenea unor fantezii onirice, altele par nişte schiţe realizate de dragul jocului de cuvinte şi al frazelor în care se reciclează năstruşnic marile teme cuprinse în literatura clasică.

Deşi găseşti în prozele ei toate dramele omenirii, stilul scriitoarei pare unul nonşalant, ludic (fara a fi lipsit de profunzime), în care frazele scurte par să vină rapid, să curgă natural, într-un ritm care să permită infiltrarea firească a bizarului. Dacă nu ar fi scris, probabil că Lydia Davis ar fi fost un poet din cercul lui Andre Breton, un fotograf avangardist, pasionat de contorsiunile realului în imaginile permise de jocul suprafeţelor cu lumina, sau o pictoriţă care ar fi excelat mai degrabă în redarea gravelor trepidaţii umane prin mişcări spontane, uşoare, degajate. Ar fi fost asemenea celor care preferă mai degrabă crochiurile, schiţele realizate fără presiunea convenţiilor sau desenele simplificate (dar nu simpliste), însă rezultatul final ar putea rivaliza cu forţa de expresie a unui tablou de mari dimensiuni.

Există spectaculozitate în prozele foarte scurte ale acestei autoare, în simplitatea lor. Acolo unde alţii nu ar vedea decât nişte scene ale unei existenţe repetitive sau consumate, Lydia Davis găseşte nişte amănunte fecunde. Le scoate apoi din realitatea imediată fără a le deforma şi le aduce laolaltă prin suprapuneri ale amintirilor, flashbackuri sau fluxuri de impresii care vor conduce spre un rezultat inedit, care îmbină tandreţea compasiunii, ironia necruţătoare, comedia cu tentă absurdă sau analiza psihologică deturnată în direcţia suprarealismului .

Editura Vellant, 2016

In umbra esafodului – Cum scapa cu viata o aventuriera

Adriana Gionea

-

November 27, 2016

0

In umbra esafodului – Cum scapa cu viata o aventuriera

N-ar trebui să te sperie titlul. Romanul scris de Carol Birch are în centru genul acela de protagonistă care depăşeşte toate obstacolele, oricât de mult s-ar strânge laţul în jurul ei. Margaret este un personaj luminos, neînfricat, şi aprig, dar şi duios, plin de compasiune chiar şi atunci când nedreptatea socială din Anglia secolului al XVIII-lea îi înăsprea pe cei proveniţi din clasele sărace. Îşi croieşte propriul drum în viaţă, unul plin de riscuri, ce-i drept, înfruntând societatea rigidă şi nemiloasă cu oamenii care greşeau când nimereau în medii austere. Aşa cum au făcut-o şi unii contemporani uimiţi de povestea ei, autoarea îi permite acestei eroine care te va cuceri multe portiţe de scăpare din situaţii limită.

Despre Margaret Catchpole, protagonista (reală) a romanului În umbra eşafodului se poate spune că este una dintre cele mai lăudate infractoare din toate timpurile, dar nu în lumea delincvenţilor periculoşi, unde ar fi părut un îngeraş neprihănit, ci a oamenilor cinstiţi. Fiul femeii căreia îi furase un cal i-a dedicat chiar şi un roman. Contemporanii i-au apreciat spiritul de observaţie prin care a surprins viaţa din coloniile de pe lângă Sydney, iar cei ce au cunoscut-o au transformat-o într-un personaj feminin de legendă, ce putea fi pusă alături de o amazoană sau de fiica unui luptător mongol, datorită unui episod plin de eroism, în care a salvat viaţa unei femei călărind ore în şir fără şa. A fost o femeie devotată oamenilor pe care îi slujea, cu minte ageră, dar neşlefuită de învăţătură din cauza unei condiţii umile. S-a înhăitat cu marinari dedaţi contrabandei, iar marea ei iubire pentru Will, un aventurier cu faimă proastă i-a adus o condamnare grea, de care a scăpat prin mijloace speculoase, la fel cum i-a fost şi biografia.

Biografia adevăratei Margaret Cathpole pare desprinsă dintr-un roman de aventuri ce ar fi trebuit scris de Alexandre Dumas. Conţine fapte de eroism, greşeli justificate de inegalitatea socială, multe acte de vitejie, dragoste cu nabădăi, suspans, acţiune şi acea linie subţire între inocenţă şi vinovăţie, datorită căreia îi ierţi toate faptele controversate. A lăsat în urmă imaginea unei aventuriere libere într-o eră care nu le rezerva femeilor decât îngrădiri şi a trăit pe muchie de cuţit într-o lume unde majoritatea fetelor sărace devenite slujnice, aşa cum fusese şi ea, au fost condamnate la o viaţă searbădă. Şi-a asumat riscuri, a sfidat autoritatea şi regulile, a traversat mări şi ţări şi a supravieţuit pe meleaguri necunoscute, pline de răufăcători deghizaţi în colonişti şi de băştinaşi care pe alţii din epoca ei, mai slabi de înger în faţa diversităţii, i-ar fi speriat. O asemenea istorie de viaţă captivantă are nevoie de o povestitoare abilă pentru a deveni sursa unui roman. Iar Carol Birch se ridică la înălţimea unei astfel de biografii spectaculoase. Doar şi-a dovedit calităţile de povestitoare şi în romanul de aventuri Menajeria lui Jamrach, nominalizat în 2011 la Man Booker Prize.

Cartea scrisă de Carol Birch se citeşte pe nerăsuflate, reamintindu-ţi de vremurile în care descopereai plăcerea lecturii datorită romanelor pline de peripeţii. Are un epic dens, plin de personaje pitoreşti, care ţi se lipesc de suflet. Încă de la început ai impresia că devii martorul unei lumi pestriţe, pe care autoarea o redă printr-o veridicitate olfactivă greu de ignorat şi prin expresii sau cuvinte ce îi adaugă ritmului narativ acea oralitate plină de umor specifică marilor povestitori ce vor să te facă să trăieşti alături de personaj, să vezi lumea prin ochii lui, să o simţi prin toate canalele senzoriale, dar să-i înţelegi mai ales motivele din spatele acţiunilor, strâns legate de legile unei anumite epoci. Talmăcită de Ovidiu-Gheorghe Ruţa, cartea lui Carol Birch te ţine cu sufletul la gură şi te face să-i iubeşti personajul, cu fiecare pagină.

Asemenea personajelor controversate din cauza unor acte ilegale – furtul de cai şi ajutarea unor marinari contrabandişti – aspru pedepsite în acea perioadă, prin sentinţe disproporţionate care urmăreau mai mult umilirea publică a vinovatului decât dreptatea, mai ales dacă vinovatul era femeie – Margaret Cathpole a stârnit deopotrivă admiraţie, dar şi ură. A fost considerată o victimă a unei societăţi deloc ofertante pentru cei săraci, dar a şi fost hulită asemenea unei infractoare isteaţă, care mai degrabă ar fi făcut ea însăşi victime, decât să devină una. Prin ochii lui Carol Birch, Margaret devine o copilă înzestrată încă de timpuriu cu forţa de a depăşi obstacole într-o lume a bărbaţilor. Îşi asuma nişte gesturi considerate libertine, petrecea la ore târzii în cârciumile frecventate de marinari, alături de iubitul ei şi de cei din tagma contrabandiştilor, ignora gura lumii, călărea la fel de bine precum un bărbat, iar curajul şi grija maternă faţă de copiii pe care îi îngrijea în calitate de angajată loială a unor familii respectabile alcătuiau un portret înşelător.

Această Margaret din romanul În umbra eşafodului este un aliaj de trăsături opuse, de contradicţii. Are şi calităţile unei mame ce aspiră la confortul unei vieţi domestice, când îngrijeşte copiii stăpânilor ei, dar şi unele specifice unei amazoane ce respinge modelul tradiţional ce includea căsnicia şi naşterea. Este şi candidă precum o sentimentală naivă îndrăgostită, dar şi aprigă precum un aventurier uns cu toate alifiile. Se poate integra uşor în casele simandicoase, dar se simte în largul ei şi în zonele rău famate, unde se aflau tavernele frecventate de marinari. Ştie să legene un nou-născut, oprindu-i plânsetul, dar este capabilă să înfrunte şi pericolele, călărind ore în şir pe un cal furat şi intrând în Londra deghizată în bărbat. Are o reputaţie bună printre oamenii de vază, însă planează asupra ei şi umbra buclucului adus de relaţia cu Will, o vedetă în rândul contrabandiştilor. Îşi respectă stăpânii, dar şi urăşte servilismul recomandat săracilor pentru a supravieţui.

Dincolo de pasajele specifice unui roman de aventuri, romanul o prezintă pe Margaret în ipostaza unui observator profund al epocii sale, al moravurilor şi al metehnelor tipice societăţii engleze din secolul al XVIII-lea. Încă de mică a reflectat, datorită unei educaţii flexibile, asupra diferenţelor dintre privilegiaţi şi cei săraci atunci când erau aduşi în faţa judecătorilor. Pentru familia ei, contrabandiştii erau nişte oameni confruntaţi cu lipsuri, care aveau dreptul să-şi depăşească statutul umil într-o societate în care oamenii din clasa de jos erau condamnaţi din naştere la o viaţă mizeră, fără şansa de a-şi câştiga un trai decent în mod cinstit, fără posibilitatea de a progresa, de a urca în ierarhia socială fără acte ilegale.

La imaginea contrabandistului ale cărui acte puteau fi justificate în opinia mamei ei, Margret adăuga impresiile şocante lăsate în memoria ei de scena unei execuţii la care asistase în copilărie şi la care avea să se gândească obsesiv. Condamnaţii erau de cele mai multe ori locuitori ai zonelor unde foametea era la ordinea zilei, iar educaţia şi dreptul la condiţii decente de trai lipseau. Împinşi într-o lume a delictelor şi urcaţi pe eşafod uneori chiar şi înainte de vârsta la care un om este considerat responsabil pentru faptele sale, aceşti condamnaţi îi oferă lui Margret imaginea unei societăţi inegale, injuste şi abuzive în raport cu demnitatea umană. De aceea nu va mai vedea niciodată lucrurile prin contrastul de tip alb-negru, bun-rău, ci prin filtrul compasiunii şi a dorinţei de a înfrunta limitele unei societăţi ipocrite pentru a-şi salva iubitul din închisoare, apoi pentru a-şi salva propria umanitate.

Readucând în prim-plan imaginea lui Margaret Catchpole, autoarea pledează pentru înţelegerea unei epoci înainte de a plasa un personaj real într-o anumită categorie. În romanul scris de Carol Birch, Margaret este produsul epocii ei sau, mai bine zis, un revers necesar al fiinţei care se conformează, apoi se lasă modelată de nişte legi nedrepte. Dacă vreţi să aflaţi mai multe detalii despre biografia lui Margret, cei de la Editura All au pregătit o campanie şi un concurs dedicate cititorilor, prin care să readucă în prezent această aventurieră nonconformistă a secolului al XVIII-lea, ce ar putea fi considerată o feministă avant la lettre, împărtăşind valorile unei femei independente, care a refuzat o viaţă tradiţională, regulile patriarhale protecţia socială şi curăţarea unei reputaţii pătate oferite de un mariaj.

Editura All, 2016

Epoca de fier – Cand tara iti intra in corp

Adriana Gionea

-

November 22, 2016

0

Epoca de fier – Cand tara iti intra in corp

Epoca de fier este o carte apreciată şi înţeleasă cu adevărat doar de cei pentru care nu există o relaţie detaşată, relaxată, între istoria individuală şi istoria propriei ţări. De cei gata să identifice o relaţie somatică între simptomele unui trup slăbit, vinovăţiile moştenite de la predecesorii ce au fost complici ai abuzatorilor şi maladiile societăţii.

Folosindu-se de opiniile profunde ale personajului-narator, Coetzee le dă glas de fapt celor care, dezamăgiţi, au simţit măcar o dată că se află în exil în propria ţară. În cazul doamnei Curren, o fostă profesoară de limbi clasice, ţara şi propria identitate se hărţuiesc şi se invadează una pe cealaltă într-un moment dureros. Aşteptând finalul decis de o boală necruţătoare, dar încă plină de energia ce-i dă putere pentru a-şi scrie ultimele impresii despre o Africă de Sud măcinată de calvarul inegalităţii din timpul apartheidului, doamna Curren are parte de nişte întrevederi decisive cu ţara ei. Sunt nişte întrevederi zbuciumate, pline de reproşuri (de ambele părţi), şocante, incendiare (la propriu), revoltătoare şi gata să-i permită o legătură autentică tocmai în momentul în care se credea mai înstrăinată decât niciodată de Africa de Sud, pe care nu o mai recunoştea.

Peştii din adăncurile primitive (sunt sigură că ştii despre ce vorbesc) au dezvoltat petice de piele sensibile la atingerile luminii, petice care cu timpul s-au transformat în ochi. Acum, în Africa de Sud, văd ochi ce se estompează din nou, solzii se îngroaşă peste ei, pe măsură ce exploratorii pământului, coloniştii, se pregătesc să se întoarcă în adânc.

Printr-o luciditate plină de ironia cutremurătoare prin care surprinde nişte deformări monstruoase ale naturii umane, Coetzee reuşeşte, paradoxal, să reinstaureze încrederea în legăturile interumane, în mijlocul unei lumi prăbuşite în haos, nedreptate şi violenţe fără margini. Apropierea protagonistei sale de un străin venit din acea parte a ţării considerate neprimitoare pentru albii educaţi din clasa de mijloc scoate la suprafaţă rănile vechi de generaţii ale unei Africi dezbinate brutal.

Relaţia de prietenie atipică dintre un homeless alcoolic şi profesoara de limbi clasice, blocată în propriile amintiri şi impresii pe care vrea să i le transmită sub forma unui jurnal-scrisoare fiicei ei plecate în Statele Unite şi dezgustate de situaţia social-politică din Africa de Sud, este folosită de Coetzee pentru surprinde metamorfozele pe care le suferă legatură identitară cu propria ţară în conştiinţa unui om ce se întâlneşte cu moartea. Nu vei urmări doar nişte schimbări apărute la nivelul conştiinţei. Protagonista mută efectele acestei relaţii identitare în măruntaiele trupului, acolo unde maladiile personale sunt doar o prelungire a celor colective, transgeneraţionale.

Răpusă de tulburările propriei ţări, doamna Curren asistă la două forme ale destrămării. Una corporală, provocată de boală, cealaltă, exterioară, dar care o loveşte în plexul memoriei, al continuităţii identitare vitale pentru fiinţa care vrea să încheie un bilanţ existenţial. Aceste două forme ale destrămării au nişte urmări la fel de tulburătoare. Una riscă să-i paralizeze viaţa afectivă, să o ţintuiască prin fiorii treziţi de apropierea morţii. Cealaltă, în schimb, anulează paralizia, forţând-o să iasă din coconul unei vieţi civilizate, petrecute printre cărţi, interpretări ale cuvintelor din latină şi greacă şi iluzia unei ordini menţinute cu ajutorul educaţiei. Dar lumea ei, construită prin cizelarea instinctelor şi prin învăţătura ce scoate fiinţa umană din barbarie a disparut.

În ultimele zile ale existenţei, apariţia în curtea ei a unui pribeag al străzilor, al culcuşurilor improvizate şi al existenţei fără căpătâi, dar şi întâlnirea cu băiatul menajerei sale îi arată doamnei Curren o realitate dură. În noua ţară, apărută sălbatic, furioasă, clocotitoare de sub straturile unei armonii întreţinute artificial de cenzura autorităţilor, fosta profesoară vede adolescenţi ce pun mâna pe arme şi care îşi incendiază şcolile fără a se gândi la consecinţe pe termen lung. Este asaltată de îndrăzneala noilor tineri, de ura lor faţă de adulţi, faţă de cei consideraţi bătrâni, aşadar vinovaţi, şi care merită să fie daţi jos de pe soclu în mijlocul unei ţări asediate de haosul ce nu mai are pic de răbdare cu ea. Iar această revoltă a copiilor înrăiţi de sărăcie, de nedreptate şi de autoritatea represivă a coloniştilor albi preluată de generaţiile viitoare se ciocneşte cu violenţa forţelor de ordine azmuţite de nişte conducători obtuzi, descrişi în pasaje în care metaforele, caricaturile dezgustătoare cu trimiteri la necuvântătore îmbolnăvite de metehnele (in)umane l-ar face invidios până şi pe Orwell.

Eu, o albă. Când mă gândesc la albi, ce văd? Văd un cârd de oi (nu turmă, ci cârd) mişcându-se în cerc pe o câmpie colbuită sub soarele dogoritor. Aud duduit de copite, o cacofonie de sunete care se descompune, când urechea se obişnuieşte, în aceeaşi chemare behăită în mii de inflexiuni diferite: “Eu!”, “Eu!”, “Eu!” Şi, patrulând printre ele, împingându-i deoparte cu coastele lor hirsute, greoi, cu dinţi ca de fierăstrău şi ochi roşii, sălbatici, neevoluaţii, bătrânii mistreţi grohăind: “Moarte!”, “Moarte!” Desi îmi face bine, mă feresc de atingerea albă la fel de mult ca el; m-aş feri de bătrâna albă care-i bate uşor mâna, dacă n-aş fi eu femeia aceea.

Când ultimele dovezi de altruism dinaintea finalului o fac să asiste uimită la invadarea propriei existenţe ordonate după modelul înţeleptilor antici, doamna Curren se avântă în mijlocul urgiei, alături de noul prieten învăţat cu traiul pe străzi şi de menajera ei ce nu mai vrea să-şi ţină în frâu băiatul adolescent furios pe viaţă. Barăcile incendiate din mahalaua săracilor, imaginea copiilor firavi, dar cu ştate vechi în contestarea brutală a oricărei forme de autoritate, apocalipsa din ghetouri, dezlănţuită de guvernul corupt, dispreţul manifestat de poliţişti faţă de urmaşii africanilor colonizaţi îi arată o imagine coşmăreasca a unei ţări de care se ţinuse la distanţă.

Revolta copiilor gata să se încaiere în orice moment cu adulţii, regresul la instinctele şi afectele unei vieţi primitive şi absenţa speranţei în cartierele de la periferie o fac să se întrebe dacă a trăit cu adevărat, dacă ea a cunoscut omenirea aşa cum este de fapt. Din momentul în care asistă la revoltele şi la explozia unei violenţe ce nu mai are limite, doamna Curren este zguduită de îndoieli cu privire la validitatea şi legimitimtatea propriilor concepţii despre lume şi viaţă, mereu trecute prin filtrul eruditului ce speră la salvarea lumii prin chemarea tinerilor în sala de clasă.

Are ceva prostesc, deliberat prostesc, mărginit, îndărătnic. E unul dintre acei băieţi ale căroi voci se îngroaşă prea repede, care, la doisprezece ani, au lăsat demult copilăria în urmă şi au devenit brutali, dibaci. O persoană simplificată, simplificată în toate sensurile posibile: mai rapidă, mai agilă, mai neobosită decât oamenii adevăraţi, fără îndoieli sau scrupule, fără umor, nemiloasă, naivă.

Când îşi dă seama că nu-si mai poate salva trupul ros de boală, protagonista lui Coetzee decide să-i salveze măcar pe adolescenţii aciuaţi în casa ei pentru a scăpa de poliţie. În zadar încearcă să le deschidă ochii, să le explice rolul distrugător al războiului declanşat în numele unei cauze, al unor arme folosite în scopuri considerate a fi nobile. Ei sunt oamenii de fier ai noii generaţii. Furia lor nu poate fi topită. Fermitatea nihilistă confundată cu elanul descătuşării nu poate fi dizolvată în mesajele umaniste despre lupta prin educaţie, lăsate moştenire de părinţii antici ai filosofiei.

Doamna Curren se trezeşte la fel de neputincioasă în faţa morţii care devorează adolescenţi revoltaţi. Doar că numai în faţa morţii unor copii debusolaţi îşi strigă disperarea. În faţa propriului sfârşit anunţat de boala ajunsă în stadiul terminal apelează în schimb la reflecţii poetice despre existenţa umană, unele dintre cele mai frumoase pe care le-ai citit vreodată. Nu se vaită strident, ci evocă nişte imagini candide, simboluri vechi ale sufletului ce iese din corp sau mărturii în care luciditatea unui realism cutremurător este învelită în metafore suprarealiste referitoare la moarte. Pentru ea moartea nu este hâdă, ci plină de revelaţii. Nu o transformă într-o fiinţă minusculă, chircită şi umilă, ci îi resuscitează toate forţele. Forţa de a-şi părăsi lumea pentru a se avânta în Africa sălbăticită din ghetourile ce îi oferă un tablou coşmăresc, halucinant, al sărăciei. Forţa de a salva nişte fiinţe rudimentare, simplificate, deşi le dispreţuieste atunci când acestea aleg calea barbariei. Forţa de a înţelege că lumea ei nu mai există, că nu se mai poate face auzită într-un prezent în care nedreptatea şi rasismul ajung să fie combătute prin folosirea armelor, a ripostelor fatale.

În acest roman sensibil şi răscolitor, Coetzee reuşeşte, prin scriitura la persoana I, să te facă să uiţi că se află un autor de gen masculin în spatele romanului. Lumea doamnei Curren pluteşte în feminitate. Acea feminitate din timpurile vechi, conectată la dorinţa de a da viaţă şi de a o proteja cu orice preţ. De-ai opune hotărârii de fier ce poate avea urmări fatale acea vitalitate fluidă a existenţei fără acte de bravură grandioase, considerată adesea inutilă de către eroii revoltaţi. Îi scrie fiicei ei sperând să se reîntoarcă, măcar psihologic, la începuturile lumii, când ura nu se dezlănţuise aşa cum s-a întâmplat în Africa de Sud în perioada apartheidului. Îşi descrie trăirile materne şi amintirile ce alină singurătatea. Încearcă să-i apere pe cei doi adolescenţi nimeriţi în casa ei, să le oblojească rănile, să-i întoarcă din drumul spre sacrificiul adus de lupta inegală cu autoritatea. Când nu reuşeşte să apere viaţa aşa cum şi-ar fi dorit, să-şi facă auzită durerea maternă întinsă peste întreaga ţară parjolită de ură, corupţie, ignoranţă şi rapacitate, protagonista lui Coetzee se retrage în propria lume, din care aruncă nişte gânduri, impresii şi proiecţii ce oferă unele dintre cele mai puternice pasaje despre întâlnirea cu moartea. Pentru doamna Curren, moartea nu trebuie să devină un cortegiu al închipuirilor macabre, ci o scufundare în inima lumii, a omenirii greu încercate, din care să fie scoase la suprafaţă luciditatea şi compasiunea.

Editura Humanitas Fiction, 2016

O paranteza in timp – Jeanette Winterson aduce in prezent o piesa de Shakespeare

Adriana Gionea

-

November 20, 2016

0

O paranteza in timp – Jeanette Winterson aduce in prezent o piesa de Shakespeare

Pentru a-l sărbători pe Shakespeare, Humanitas Fiction aduce în România proiectul editurii britanice Hogarth, care le-a lansat o provocare unor scriitori contemporani foarte populari în rândul cititorilor din întreaga lume. Aceşti scriitori fost invitaţi să reviziteze piesele lui Shakespeare, apoi să le reinterpreteze în romanele lor. Alegând piesa târzie Poveste de iarnă, Jeanette Winterson li s-a alăturat unor autori faimoşi precum Howard Jacobson (piesa Neguţătorul din Veneţia), Anne Tyler (Îmblânzirea scorpiei), Margaret Atwood (Furtuna), Tracy Chevalier (Othello), Edward St. Aubyn (Regele Lear), Jo Nesbø (Macbeth) şi Gillian Flynn (Hamlet).

Nu vreau să vă dau prea multe amănunte despre modul în care Jeanette Winterson a mutat personajele, teritoriul acestora, dramele furtunoase, universul afectiv şi deznodământul în zilele noastre. V-aş strica plăcerea lecturii ce se bazează mai ales pe calitatea scriitoarei de a se folosi de atuurile unui bun povestitor pentru a te ţine cu sufletul la gură. Acest roman te acaparează prin intimitatea afectivă împărtăşită de personaje cu tine, cititorul, dar şi printr-un fir narativ ispititor, efervescent şi nostalgic, plin de trăiri tumultuoase, de brutalitate şi cruzime psihologică, dar şi de un romantism împachetat în simbolurile culturale apreciate de cititorii erudiţi. O paranteză în timp este un roman străbătut de tristeţea răscolitoare, dar şi de umorul savuros. Vei avea parte de o interpretare năstruşnică, plină de tâlcuri legate de metehnele şi de visurile omului modern, de o poveste ce pledează pentru compasiune, empatie şi mai ales pentru diversitatea umană.

Nimic din ce ţine de patimile clocotitoare ale fiinţei umane, de metamorfozele afective uimitoare, de zvârcolirile în focul geloziei furibunde având urmări fatale, de infamiile abjecte sau de aspiraţia spre salvarea prin iubire nu i-au fost străine lui Shakespeare. Şi-a văzut contemporanii aşa cum erau: şi cruzi, dar şi fragili, şi dezlănţuiţi, dar şi temători, şi ignoranţi, dar şi avizi de a cunoaşte lumea, şi intoleranţi cu semenii pe care nu îi înţelegeau, dar şi nemiloşi cu ei înşişi. Dacă ar face o călătorie în secolul nostru, probabil că lui Shakespeare i-ar sări imediat în ochi toate problemele din lumea personajelor reunite de Jeanette Winterson în romanul O paranteză în timp. Dar nu s-ar mira şi ar spune că victimele pasiunilor din zilele noastre nu sunt decât nişte veri mai tineri şi mai nerăbdători să dea în clocot ai nesăbuiţilor din epoca lui.

Gelozia omului de afaceri dominator, incapabil să o controleze pe soţia cu sensibilitate de artist, conflictele dintre taţii indisponibili şi fii răzvratiţi împotriva unor adulţi goliţi de pofta de a trăi frumos, efectele mercantilismului globalizat, căutarea unui refugiu în persoana considerată a fi marea iubire şi neputinţa în faţa unei realităţi ostile distorsionate de suspiciuea infidelităţii disctructive. Ei sunt demonii care populează noua societate. De fapt, sunt aceiaşi, doar că purtau alte măşti în vremea lui Shakespeare. În zilele noastre, regii au fost înlocuiţi de magnaţi, reginele de cântăreţe visătoare, atât de râvnite de cei puternici, iar copiii pierduţi îşi găsesc părinţi pe alte continente. Pe scurt, în locul regelui Leontes al Siciliei apare un afecerist influent, modelul unui mascul Alfa invincibil. În locul bunului său prieten bănuit că i-a sedus nevasta este un creator de jocuri video cu suflet de poet, care se inspiră din visul avut de Nerval pentru a crea un Paris virtual unde i-a putut păstra pe toţi cei pe care i-a pierdut de-a lungul vieţii.

Există o scenă reprezentativă pentru întâlnirea, dincolo de timp, a celor înstrăinaţi, dar şi a sensibilităţii din alte vremuri cu preocupările omului modern. Este o scenă dintr-un joc video în care penele unui înger suspendat între zidurile unei clădiri pariziene inspiră scrierea unor pagini demne de o reverie în care frumuseţea şi tristeţea sfâşietoare se suprapun. Aceste pagini opresc timpul în loc pentru a te ţintui într-o bulă în care imaginea atemporală a unui oraş inundat de penele unui înger decăzut pluteşte deasupra realităţii. Îţi vine să le reciteşti ori ce câte ori simţi că lumea din jur devine incompatibilă cu nevoia de cufundare în frumos, în linişte şi în sensibilitatea lirică.

Modul în care Jeanette Winterson îmbină trimiterile spre jocurile video şi lirismul parizian oferă una dintre cele mai frumoase scene apărute într-un roman, în ultimii ani. Nimic nu pare desuet şi greu de sincronizat în pasajele poetice din această carte. Lirismul care se prelinge într-o linişte a durerii ce pluteşte peste lumea personajelor se învecinează cu acţiunea antrenantă, fără a crea o rupere de ritm deranjantă. Opoziţiile care ajung să coabiteze în sufletul uman se simt atât în stările personajelor, cât şi în ritmul evenimentelor prinse între acalmia candidă şi furia tenebroasă, dezumanizantă, de care ajunge să fie stăpânită o fiinţă umană ce se simte vulnerabilă, trădată, pusă în faţa posibilităţii de a pierde fiinţa iubită.

Jeanette Winterson a reuşit să readucă în romanul ei abilitatea lui Shakespeare de a transpune coliziunile dintre personaje, dintre modul diferit în care percep realitatea sau intenţiile celuilalt şi dintre propriile lor trăiri contradictorii. În acest roman se ciocnesc mentalităţi diferite. Se încaieră perspective opuse asupra existenţei şi se iau la harţă mecanisme de apărare în faţa propriilor mustrări de conştiinţă, a neîmplinirilor ce vor duce la un război absurd, pornit de la nişte detalii greşit interpretate. Ca în orice piesă de-a lui Shakespeare, şi în romanul O paranteză în timp reacţiile personajelor sunt disproporţionate, patimaşe, explozive, cu efecte înspăimântătoare. Dar umorul este şi el omniprezent. Jeanette Winterson îl distribuie nepărtinitor, dublat de o cantitate vitală de compasiune pentru fiecare personaj care îi răneşte pe cei iubiţi, oricât de greu i-ar fi cititorului să-l ierte.

Aşa cum Shakespeare a detectat slăbiciunile anonimilor şi a plămădit din ele personaje reprezentative pentru unele tipologii umane, Jeanette Winterson a colecţionat multe dintre apucăturile şi reacţiile afective toxice ale omului actual, printre care vanităţile, narcisismul, lipsa cumpătării, impetuozitatea autodistructivă, refuzul de a păstra echilibrul când apare tentaţia luptei pentru dominaţie şi teritoriu. Din ele a creat nişte personaje ale căror fapte ce pot stârni dezgustul vin de fapt dintr-un hău în care s-a pierdut strigătul prin care aceste personaje îşi manifestau nevoia timpurie de iubire, şi care nu a fost auzit la timp. Există însă posibilitatea vindecării oferite de timp. De fapt, în acest roman, timpul permite intervenţia miraculosului în cotidian, dar este un miraculos obţinut doar prin apariţia unor personaje ce îşi dau voie să îşi manifeste acele trăiri afective capabile să umanizeze o fiară, aşa cum devenise unul dintre personajele geloase.

Timpul este reprezentat de fiecare personaj astfel încât să devină un alfabet subiectiv care să permită descifrarea propriei drame. Este un timp al căderii din paradisul regăsit în poezia lui Nerval şi în plimbările pariziene, conservate în lumea virtuală a unui joc video atipic. Este un timpul fragmentat în secundele care fac trecerea de la fericire la tragedia celui ce a pierdut fiinţele dragi, indispensabile propriei existenţe. Este timpul ireversibil al destrămării, al pierderilor, al însingurării. Este un timp precum o mască hâdă, al demonilor interiori. Dar mai este şi un timp reversibil al reparaţiilor, al iertării. Un timp al celor ce vor să păstreze cu orice preţ dramul de umanitate care li s-a cuibărit într-o existenţă ce ar fi putut fi acaparată de abandon, de pierdere sau disperare. Aceste forme ale timpului permit o comunicare între două generaţii: cea a părinţilor ce şi-au distrus vieţile capitulând în faţa orgoliilor şi cea a Perditei, fiica înstrăinată de familie prin decizia unui tată gelos, ce şi-a bănuit soţia de trădare. Printr-o breşă în timp se vor furişa prospeţimea şi empatia din lumea Perditei spre lumea devastată de vanităţi ale puternicului ei tată, promiţând o regenerare neaşteptată.

Dacă ţi-a plăcut recenzia, poţi comanda romanul de pe Libris, Cărtureşti sau Elefant.ro

Editura Humanitas Fiction, 2016

Cum sa lecuiesti un fanatic – Luciditatea scriitorului

Adriana Gionea

-

November 18, 2016

0

Cum sa lecuiesti un fanatic – Luciditatea scriitorului

Cartea lui Amos Oz este lectura ideală pentru cei sensibili mai degrabă la mesajele artiştilor în momentele de criză decât la declaraţiile politicienilor. Publicate la putin timp de la atentatele din 11 septembrie 2001, eseurile incluse în volumul Cum să lecuieşti un fanatic te fac să te îndepărtezi de imaginea scriitorului naiv, izolat în turnul de fildeş pentru a reface mereu propria versiune umanistă a unei realităţi considerate a fi mult mai dură atunci când este traită de omul obişnuit. Fără a se angaja politic şi fără a găsi demoni printre semeni, ci doar oameni care au avut de înfruntat durerea celor izgoniţi, Amos Oz vrea să ofere nişte solutii normale împotriva fanatismului într-un context în care firescul este tot mai greu de atins pe măsura ce frica de terorism îşi face loc şi riscă să deschidă o portiţă spre rasism.

Toleranţa la care se ajunge prin efortul de a te pune în pielea celui având nişte opinii diferite, lectura, educaţia, dezvoltarea societăţii civile, sinceritatea manifestată în primul rând faţă de propriile intenţii şi luarea unor decizii grele ce implică renunţarea la un privilegiu sau teritoriu în favoarea unei existenţe care nu mai implică eroismul cu preţul vieţii, ci negocierea autentică. Iată câteva dintre elementele ce nu trebuie să lipsească atunci când se urmăreşte reducerea influenţei unor fanatici în Orientul Mijlociu. De fapt, cartea lui Amos Oz analizeaza propriile soluţii oferite pentru o învecinare paşnică.

Oferind propria lui viziune asupra modului în care se poate ajunge la o domolire a ostilităţii întreţinute de unii lideri ai celor două popoare ce s-au confruntat de-a lungul istoriei cu intoleranţa, dezrădăcinarea şi asuprirea – evreii şi palestinienii – Amos Oz te ajută să întrevezi soluţii lucide acolo unde alţii văd o încrengătură nebuloasă de conflicte ale căror origini se pierd în negura istoriei sau imposibilitatea unei vecinătăţi calme. Nu recurge la mesaje pacifiste croite după modelul celor din era flower-power. Nu le ţine partea nici alor săi atunci când se dovedesc a fi la rândul lor nişte fanatici zgomotoşi, fiind acuzat de trădare de unii conaţionali. Nu se aşteaptă nici la îmbrăţişări iertătoare între evrei şi palestinieni. Propunerea lui este divorţul echitabil, considerand că opusul războiului nu este iubirea, ci pacea. În conflictul dintre palestinieni şi israelieni, Amoz Oz propune soluţia bistatală printr-un divorţ în urma căruia fiecare să îşi poată reface viaţa în condiţii normale. În care fiecare să primească mai puţin decât s-ar fi aşteptat, dar să-şi câştige dreptul la o viaţă fără ameninţarea unui război. Datorită acestui divorţ între evrei şi palestinieni, Amos Oz crede că pot deveni vecini inofensivi atâta vreme cât va avea fiecare popor o ţară a lui, o casă recunoscută de ambele tabere, cu graniţe respectate după rezolvarea problemei legate de refugiaţii palestinieni, al căror drept la o viaţă decentă şi la demnitate Amos Oz îl susţine cu fermitate în această carte.

Dacă ai citit romanul Iuda, perspectiva lui Amos Oz ţi se va părea una bazată pe ani întregi de lecturi, de observare a semenilor săi, pe încercarea de a înţelege un Ierusalim precum un mozaic de culturi şi pe durerosul efort al unor părinţi alungaţi de nazişti de a uita o Europă după care au suspinat îndelung şi pe care au iubit-o, dar fără a fi iubiţi la rândul lor. O Europă căreia Amos Oz îi aminteşte, fără ură, de responsabilutatea avută în conflictul dintre evreii din Israel şi palestinieni. Ambii au cunoscut asuprirea şi ambii au încercat să îşi găsească un adăpost pe un teritoriu sigur, considerat de ambele popoare a fi sacru.

Este un conflict între două foste victime ale aceluiaşi tiran. Asta nu uşurează lucrurile, ci le îngreunează. După cum ştim, poate din experienţa personală, din experienţa familială – unele dintre cele mai acute conflicte apar tocmai între două victime ale aceluiaşi tiran, doi copii ai unui părinte violent. Se uită unul la celălalt şi îl văd pe părintele violent. Chiar aşa stau lucrurile între israelieni şi palestinieni, între israelieni şi ceilalţi arabi. Să nu uităm că atât evreii, cât şi arabii au suferit înfrângeri, umilinţe, discriminări, mari persecuţii şi asuprire din partea civilizaţiei europene.

Amos Oz nu se teme să afirme că ambele popoare au dreptul de a rămâne în acest teritoriu, dar având fiecare ţara lui, cu graniţe bine stabilite şi negociate. Soluţia pentru evitarea unui război este compromisul, dar nu acel compromis pe care mulţi europeni îl consideră umilitor, un semn al neputinţei şi al capitulării morale. Amos Oz sustine că în Orientul Mijlociu compromisul înseamnă salvarea vieţii, graniţa dintre viaţă şi moarte. Atât evreii israelieni, cât şi palestinienii trebuie să renunţe la ceva pentru a obţine în schimb ceva mult mai vital: siguranţa, dar o siguranţă bazată pe şansa ambelor popoare de a trăi în vecinatate, având fiecare statul său, unde fiecare cetăţean să poată duce o viaţă normală, şi nişte graniţe recunoscute de liderii ambelor state.

Într-o lume în care acest conflict poartă cu sine rănile popoarelor din Orientul Mijlociu şi împarte spectatorii internaţionali în două tabere: cea favorabilă Israelului şi cea gata să fie solidară doar cu palestinienii, Amos Oz are curajul de a căuta exemple ce ţin de metamorfozele fanatismului chiar în ţara lui (aşa cum a făcut-o şi în romanul Iuda), în Ierusalimul unde şi-a derulat existenţa şi unde pulsează chemarea identitară a multor credincioşi fideli religiilor diferite. Folosidu-se de umor şi de pomenirea clasicilor ruşi pentru a explica dramele din Ierusalimul copilăriei sale, Amos Oz prezintă diversitatea acestui oras dintr-o altă perspectivă – cea a fanatismului multicultural. În Ierusalim toţi se cred profeţi şi fiecare vrea ca viziunea lui asupra dreptei credinţe să deţină supremaţia.

Această perspectivă asupra oraşului de suflet l-a făcut pe Amos Oz, încă din copilărie, să vadă acea babilonie polifonică, să fie conştient de ciocnirile ideilor şi de tentaţia de a-l anula pe celălalt atunci când are opinii diferite. Leacul împotriva fanatismului a fost pentru Amos Oz diversitatea acestui oraş. Aici a putut vedea ravagiile intoleranţei şi durerile fiecărei tabere. Amintirile secrete ale părinţilor ce tânjeau după Europa dinaintea nazismului, casa din Ierusalim, mai mult decât modestă, dar generoasă în ceea ce priveşte oferta de lectură, şi învecinarea cu străinul, cu acela considerat diferit, au pregătit drumul spre curajul de a denunţa în primul rând fanatismul din propria ţară, imediat după războiul din anii ’60.

Punctele de vedere exprimate de Amos Oz prin trimiteri care împletesc simţul umorului, autoironia şi luciditatea, adică exact calităţile care îi lipsesc unui fanatic, oferă exemplul unei implicări sănătoase a unui scriitor în problemele politice ale ţării sale, dar fără a fi înregimentat politic. Pentru Amos Oz, legătura cu propria ţară este uneori incomod de sinceră pentru anumiţi politicieni, dar vindecătoare pentru ambele tabere, atâta timp cât sunt gata să aleagă soluţiile ce îşi vor dovedi eficacitatea în timp, cu preţul unei renunţări din prezent. După ce îi vei citi eseurile, vei înţelege mai bine de ce legătura cu ţara natală trebuie sudată de lectură şi de luciditate, şi de ce efortul de a însănătoşi lumea prin literatură şi educaţie nu este unul demodat, oferit de şoarecele de biblioteca naiv, care habar nu are despre ce se întâmplă cu adevărat în afara zidurilor ticsite de cărţi până-n tavan.

Editura Humanitas Fiction, 2016 (reeditare)

Unicat. Cartea cu o suta de finaluri – Un androgin face comert cu vise in care iti apare Puskin

Adriana Gionea

-

November 17, 2016

0

Unicat. Cartea cu o suta de finaluri – Un androgin face comert cu vise in care iti apare Puskin

Unicat. Cartea cu o sută de finaluri este o bijuterie în ochii cititorilor dedaţi experimentelor coagulate în poveşti bizare fără cap şi coadă, însă având un miez suculent plin de fapte incredibile. Dacă primele 5-10 pagini promit o evoluţie palpitantă a intrigii poliţiste, cu suspans, exotism comportamental şi un protagonist excentric, restul cărţii este o năvălire a oniricului peste realitate şi peste simţul măsurii adesea invocat în trasarea graniţei dintre halucinant şi verosimil.

Un vis în care fragmentele narative zboară în direcţii diferite sau un tablou suprarealist de mari dimensiuni, în care sunt înghesuite povestea unui şarlatan deghizat în ţar, încurcăturile aduse de apariţia unui androgin ce vinde lucruri mai puţin obişnuite şi evocarea obsesivă a lui Puşkin într-o atmosferă desprinsă din proza lui Poe sau din legendele cu ocultişti. Ambele interpretări pot fi valabile pentru o lume unde întâmplările ce sfidează ordinea realităţii sunt întâmpinate de personaje printr-o acceptare fără prea mari împotriviri a fabulaţiilor halucinante, demne de un amestec între absurd şi realismul magic.

Nu te aştepta la nimic previzibil de la această carte, mai ales dacă îţi mijloceşte prima întâlnire cu stilul funambulesc al lui Milorad Pavic. Dacă nu l-ai cunoscut prin celelalte romane scrise, ai toate şansele să consideri Unicat. Cartea cu o sută de finaluri o călătorie delirantă, o emanaţie a unui vis ciudat şi năucitor prelungit într-o realitate din care ajungi să nu mai înţelegi nimic. Şi nici autorul nu te ajută. Ba mai mult, citatul din introducerea oferită de traducătoarea Mariana Ştefănescu îţi dă de înţeles că marele scriitor sârb nu ţine cont de văicărerile sau revendicările cititorilor dornici de o poveste cu început şi final întinse pe aţa desfăşurarii coerente, preferând să-i lase pradă închipuirilor aberante ale protagoniştilor. Milorad Pavic nu şi-a domolit impulsul de a scrie o proză excentrică doar pentru a se face mai uşor înţeles. Nu el, ci persoana care îl citeste ar trebui să facă marele efort în faţa unui text original aparent haotic, în care sunt reciclate, cu efecte neaşteptate, temele frecvente din literatură: căutarea iubirii, gelozia, teama de moarte sau fricile arhaice abisale readuse la suprafaţă prin superstiţii sau prin decriptarea viselor.

Pentru că dintotdeana s-a vorbit doar de scriitori talentaţi sau dăruiţi, se cuvine să se vorbească şi despre cititori talentaţi sau dăruiţi.

Pentru cei familiarizaţi cu stilul unuia dintre cei mai mari scriitori sârbi (sau mai bine zis seduşi de el), şi care mai sunt şi admiratorii unor scriitori precum Bioy Casares, Cortazar sau Peter Esterhazy, giumbuşlucurile insolite până la halucinant din această carte nu devine un element capabil de a le perturba lectura, de a-i induce în eroare, dezamăgindu-i printr-un stil narativ nonliniar. Vor găsi tot ce poate da mai bun Milorad Pavic, un scriitor despre care pot spune fără să exagereze că este original. A scris până acum un roman-dicţionar, un roman-careu de cuvinte încrucişate, un roman-clepsidră, un roman-tarot şi un roman-zodiac. De data aceasta şi-a încercat norocul în lumea romanului-deltă plin de intrigi detectiviste, pe care a transferat-o, cum era de aşteptat, într-un imaginar în care personajele sunt obligate să găsească suspecţii după ce le descoperă parfumul preferat, după ce ajung în văgăunile unor ocultişti excentrici şi ale unor vânzători de vise ce nu au fost visate încă.

Povestea începe cu întâlnirea dintre androginul Aleksandr şi doi interlopi care îl obligă să lichideze câţiva oameni incomozi pentru a se achita de nişte datorii mai vechi pe care acesta nu le va putea achita niciodată prin activităţi oneste. Câteva pagini mai încolo intră în peisaj doamna Lempicka (fără nici o legătură cu pictoriţa). Doamna Lempicka este amorezată până peste cap de un tenor ce ajunge să cumpere fragmentele din visele ce le va avea în viitor, din magazinul androginului Aleksandr, ce se autointitulează un vânător de vise. Astfel, când visează vise din viitor, tenorului îi apar imagini din trecut, mai precis din ultimele zile trăite de Puşkin şi din momentele în care marele clasic rus îşi manifesta interesul pentru istoria unui ţar din alte vremuri, a cărui viaţă părea desprinsă dintr-o capodoperă shakespeariană, sau de calităţile vrăjitoreşti ale unui strămoş african. La rândul ei, doamna Lempicka ajunge să cumpere în avans un minut dintr-un vis ce ar fi trebuit visat abia peste câteva luni. După tranzacţie, lumea onirică îi permite acesteia să cunoască nişte senzaţii voluptuoase asociate unui corp feminin, dar şi masculin. În aceste vise ale doamnei Lempicka se găseşte cheia unui mister detectivist, care va duce la mai multe piste ce implică un periplu prin lumea ocultiştilor din Paris, prin Egipt alături de fostul ei amant, un angajat loial unei mari bănci. Aceste fapte ciudate vor fi amestecate în cele 100 de oferte pentru acel final memorabil pe care îl aşteaptă fiecare cititor.

Nu mai trebuie repetat că nu trebuie să te aştepţi la o poveste coerentă din partea lui Milorad Pavic. Acesta a fost născut sub semnul autorilor ce manifestă un apetit inepuizabil pentru halucinant, erudiţia deghizată în experimente ludice, absurd, suprarealism oniric şi turnuri aberante. Fiecare personaj sau poveste are traiectoria unui tren de mare viteză care sare de pe şina continuităţii narative, nimerind într-un delir. Totuşi, în ciuda firelor încâlcite ale poveştii, ce îţi dau impresia că asişti la încercarea unui scriitor de a-şi bate joc de tine chiar în momentul în care ajungi să găseşti o coerenţă narativă, acest experiment literar este impecabil, plin de subtilităţi şi trimiteri sofisticate spre psihanaliza jungiană trecută prin transa fabulatoriului confiscat de farsa mistică.

Deşi este considerat un roman-deltă, Unicat. Cartea cu o sută de finaluri s-ar fi putut numi şi un roman-carnaval, în care defilează aparent haotic (dar foarte bine dozate, în opinia cititorilor familiarizati cu stilul lui Milorad Pavic) toate curiozităţile fiinţei umane legate de misticism, superstiţiile transpuse în lumea divinaţiei şi a interpretării viselor, dar mai ales de teama ancestrală faţă de lumea duhurilor întunecate, a vrăjilor. Fascinaţia pentru inconştientul colectiv, pentru psihanaliza jungiană, pentru jocul erotic ambiguu dintre feminin şi masculin, regăsit în mitul androginului explicat psihologic, şi atmosfera demnă de un thriller cu elemente de realism magic jubilează într-un roman plin de întâmplări bizare ce par fără noimă, dar care ascund un spirit erudit, familiarizat cu simbolistica medievală şi alchimică.

Prin cuvintele personajelor sale, Milorad Pavic expune întâmplările halucinante cu seriozitatea unui savant preocupat de universul fenomenelor oculte, descrise psihanalitic, apoi readuse în lumea realismului magic, a turnurilor absurde. Unicat. Cartea cu o sută de finaluri este un omagiu adus imaginarului fără limite. Asemenea marilor scriitori fideli experimentelor suprarealiste şi realimsului magic sub care prezintă simbolic universul uman, Milorad Pavic este capabil să devieze elementele realităţii de pe traiectoria lor obişnuită păstrând continuitatea între ireal şi cotidianul banal, de parcă nelumescul ar fi o prelungire firească a rutinei cotidiene.

Editura Pandora M (Grupul Editorial Trei), 2016

Inimi cicatrizate – Un roman cum rar a vazut Interbelicul

Adriana Gionea

-

November 12, 2016

0

Inimi cicatrizate – Un roman cum rar a vazut Interbelicul

Dacă vreţi să vedeţi filmul Inimi cicatrizate, nu ignoraţi sfatul desuet de a citi mai întâi cartea. Veţi descoperi un roman unic în peisajul avangardei interbelice autohtone şi vă veţi bucura de reinterpretarea insolită propusă de Radu Jude, în care trimiterile la sursa literară sunt frecvente. Datorită stilului său, Max Blecher poate sta oricând alături de marii autori ai prozei introspetive, romanul său putând fi considerat un reper al modernităţii şi în zilele noastre.

Inimi cicatrizate a reprezentat o adâncire a romanului psihologic interbelic în experienţa subiectivă confesivă, subţiind graniţa dintre ficţiune şi autobiografie, în contextul împărtăşirii existenţialiste a unei experienţe aflate sub semnul degradării fizice. Personajul romanului, Emanuel, considerat un alter ego al lui Blecher, se trezeşte în faţa unui diagnostic înfiorător pentru vârsta elanului vital şi a confirmării virile. Trupul său este asaltat de morbul lui Pott, iar una dintre vertebre a fost deja atacată şi arată precum un dinte cariat. Internat asemenea lui Blecher într-un sanatoriu de pe malul mării, unde medicii le promit o şedere suportabilă şi vindecarea celor afectaţi de tuberculoza osoasă, Emanuel ajunge să cunoască modificările produse de eros când credea că doar boala mai poate provoca nişte schimbări iremediabile, şi reuşeşte să simtă intens într-un corp încremenit în ghipsul ce face minuni pentru oasele pacienţilor.

Dacă te sperie posibilitatea de a citi un roman despre un personaj abia ieşit din adolescenţă, care în loc să se înfrupte fără temeri din cei mai frumoşi ani ajunge captiv în propria boală, ei bine, vei avea o surpriză. Viziunea lui Blecher asupra suferinţei umane ia forma unui vizual suprarealist, în care pulsează o mare poftă de viaţă, la fel de puternică precum ameninţarea morţii. Vei găsi în cartea lui Blecher un potop de stări senzuale, iubiri excentrice şi personaje pline de umor, fie el şi unul amar, şi de replici încărcate de vitalitatea povestirilor deocheate ale pacienţilor, pe care le-ai fi auzit mai degrabă într-un salon interbelic frecventat de studenţii libertini. Tristeţea şi reveriile se topesc în orizonturi marine ce permit o viziune aproape onirică asupra bolii şi mai ales o fluiditate poetică a gândurilor despre suferinţă, încât ajungi să te bucuri de un roman sfâşietor despre o afecţiune apăsătoare, descoperind frumuseţea din conştiinţa damnatului care vrea să vadă evenimentele şi obiectele realităţii imediate prin lentilele percepţiei modificate de vestea bolii.

În ciuda bolii neîndurătoare a personajulului, găseşti în acest roman un apetit de nestăvilit pentru tot ce are viaţa mai bun de oferit la vârsta studenţiei: autodescoperirea, solidaritatea şi voluptatea senzuală. Chiar şi imobilizat în corsetul de ghips, Emanuel nu se sfieşte să-i facă avansuri unei tinere atrăgătoare, la rândul ei o pacientă a sanatoriului, vindecată în cele din urmă. Nu-şi refuză plăceri erotice, deşi conştientizarea cât mai profundă a bolii îl face să trăiască idila cu Solange printr-un amestec de ispită, dorinţă şi dispreţ nemărturisit. Încearcă să evite cât mai mult timp autoizolarea bucurându-se de compania unor pacienţi ce apelează la umor pentru a trăi fără a se urâ pe sine odată nimeriţi în ipostaza de bolnav neputincios la vârsta marilor aventuri galante. Contrabalansând înclinaţia lui Emanuel pentru introspecţie, personajele secundare îţi permit o călătorie printr-o galerie pestriţă şi gălăgioasă. Descoperi printre ei îndrăgostiţi geloşi implicaţi în scene ilare, un afemeiat ajuns în situaţia de a se consola cu fotografiile erotice în care apărea într-o postură scandaloasă alături de două tinere mondene sau nişte cheflii puşi pe şotii.

Momentele în care totul pare acaparat de ritmul depresiv al reflecţiilor dezolante despre claustrarea într-un corp ros de boală sunt urmate de scene care sparg monotonia, cum ar fi petrecerea improvizată într-unul dintre saloane şi momentul în care biletul cu mesaj înfricoşător trimis de abandonata Solange tulbură lentoarea unei vieţi în care s-a ascuns Emanuel după ce a găsit casa unei văduve printre dunele de pe malul mării. Deşi tristeţea răzbate din gândurile lui Emanuel, ricoşând în toate imaginile realităţii impregnate de melancolie, acesta îşi permite o scufundare în senzaţiile vitale chiar şi atunci când viaţa celor din sanatoriu se reduce la nişte pâlpâiri anemice, anunţându-i şi lui o evoluţie morbidă similară. În jurul său gravitează bolnavi irecuperabili, înzestraţi cu acel umor autoironic strident, exagerat de bravada pacientului fără prea mari speranţe de vindecare. Dramele lor absorb tot ceea ce protagonistul ezită să exprime, dar îi dilată perspectiva asupra morţii privite prin metafore halucinante, ce transformă pasajele introspective într-o pictură existenţialistă suprarealistă ce părăseşte opoziţia viaţă-boală, mutându-se într-un spaţiu al stranietăţii ce absoarbe realitatea dezolantă pentru a o readuce înapoi sub forma unor metamorfoze suportabile.

Şuvoiul trăirilor intense, amorul carnal ce îşi face loc printre ghipsurile claustrante şi pasajele picturale poetice devin o formă de protest în faţa resemnării, dar este un protest subtil al unui corp ale cărui zvâcniri ascunse în zona primitivă a pulsiunilor sunt conectate de boala înspăimântatoare la zona superioară, a conştiinţei. Într-o eră în care literatura abia îndrăznea să reprezinte sexualitatea umană altfel decât în romanele furnizate pe ascuns, Blecher trece de reţinerile pudibonde, învecinând melancolia dintr-un spaţiu auster cu acea incandescenţă a Erosului infiltrat cu fler psihanalitic.

Max Blecher descrie o lume în care bolnavilor li se creează sistematic impresia că se pot bucura în continuare de viaţă. Se pot plimba cu o trăsură specială, chiar dacă sunt imobilizaţi în ghips. Pot lega prietenii, şi chiar idile. Unii ajung să se ataşeze de locul suferinţei, rămânând în oraş, cum se întâmplă cu iubita lui Emanuel, Solange. Abia când începe sezonul vilegiaturiştilor estivali, iar o parte din sanatoriu devine hotel, Emanuel şi camarazii săi de suferinţă îşi dau seama că trăiesc un simulacru de viaţă normală, devenind nişte fantome pentru cei sănătoşi. Vara, pentru a nu risipi bucuria turiştilor, li se interzice plimbarea cu trăsura pe malul mării. Totuşi, contactul cu lumea oamenilor sănătoşi capătă aceeaşi stranietate ce învăluie tot romanul şi scoate din realitatea imediată obiectele banale. Nu există un contrast între cenuşiul macabru al celui bolnav şi nuanţele vii ale celorlalţi.

Emanuel nu devine un infirm ursuz, ci preferă să menţină o graniţă fluidă între lumea lui şi universul senin al celor sănătoşi, care populează gălăgios oraşul în timpul verii. Această graniţă este precum o membrană ce le permite celor două lumi să respire una într-alta. O privelişte marină însorită poate căpăta aerul unei melancolii prelinse cu subtilitate, iar dezolarea poate fi contaminată de luminozitatea unui nou colţisor de ţărm sălbatic nedescoperit, ce invită la detaşarea de suferinţă. De fapt, întreaga lume a personajului oscilează între deschiderea exuberantă dată de speranţa vindecării şi revenirea la prizonieratul din corsetul de ghips. Doar că boala nu înseamnă o invadare a realităţii dure, cenuşii. În viziunea lui Max Blecher, suferinţa ia forma unor descrieri specifice romanului avangardist, în care boala fizică ajunge să forţeze limitele realităţii, permiţând o scufundare în oniric, în suprareal. Căderea în visul suprarealist pândeşte în detaliile aparent banale. O meduză eşuată, nişte obiecte lăsate de o iubită părăsită, o imagine dintr-o sală de mese ce devine în imaginaţia protagonistului un bacnhet la care participau amanţii mumificaţi ai unei regine perfide fac parte dintr-un tablou reprezentativ pentru modul în care Blecher a reuşit să deschidă nişte drumuri în ceea ce priveşte experimentul literar care permite o anulare a graniţei dintre palpabil şi modul în care datele unei realităţi se răsfrâng deformate în fragmente simbolice trecute prin filtrul subiectivităţii.

Editura Art, 2009

Eva – Salvarea Lolitei din lumea unor artisti perversi

Adriana Gionea

-

November 9, 2016

0

Eva – Salvarea Lolitei din lumea unor artisti perversi

Eva este un roman confesiv, scandalos de ispititor pentru cei dornici să regăsească într-o poveste de iubire tocmai imortalizarea dificilă a momentului fugar în care se întâlnesc reveria sentimentală, decadenţa, capcanele perversiunii estetizate, erotismul precoce, graţia şi ruina. Toate acestea se contopesc fascinant şi în imaginea nimfei punk Eva Ionesco, soţia scriitorului Simon Liberati.

Aducând laolaltă frivolitatea şi candoarea, Eva devine un roman emblematic pentru acel romatism trash specific unui scriitor considerat un reprezentant de seamă al artiştilor teribili formaţi în spiritul anilor ’70-’80, care au şocat printr-un cocktail stupefiant (la propriu, uneori) ce mixează o supraexpunere francă a viciilor, acel nihilism livrat în pasaje lubrice sulfuroase, atracţia pentru fantasmarea degradării în stridenţe burleşti şi excesele dublate de idealurile corozive ale unei noi generaţii pierdute. În ciuda unui subiect incandescent, începutul romanului anunţă o stranie învecinare a frumuseţii de la vârsta inocenţei cu efectele degradante ale pulsiunilor sordide, des întâlnită în cărţile scrise de Simon Liberati. Memoria personajului fixează acel cadru feeric atemporal în care se scufudau primele fantezii amoroase ale naivilor din alte veacuri, ce îşi reprezentau idilic marea iubire. Simbolice pentru oscilarea personajelor între inocenţă şi corupere, primele rânduri surprind momentul în care şuvoiul de amintiri resuscitate printr-o scenă din piesa de teatru The Playboy of the Western World a irlandezului John Millington Synge duce la reactivarea unor flashback-uri răzleţe. Legătura dintre scena în care dramaturgul prezintă imaginea unei fete scriind şi memoria personajului-narator sunt cuvintele: o tânără cu un aer sălbatic. Aceste cuvinte ar putea echivala cu gestul răsturnării unei cutii pline cu fotografii, împrăştiate fără a se ţine cont de ordinea cronologică. Apare Eva din anii în care abia se desprinsese de influenţa mamei pentru a rătăci între orfelinate, case de corecţie şi camere de hotel alături de anturaje dubioase, apoi imaginea Evei din prezent, reîntalnită la evenimente mondene decadente, frecventate de artiştii controversaţi, hrăniţi cu faima copiilor teribili ce au fost cândva, în anii în care Eva îşi făcea intrarea în lumea Lolitelor ce le condimentau viaţa.

Relaţia dintre protagonist şi Eva se înfiripă abia după mai multe decenii de la momentul întâlnirii ostile unei idile. Expunerea acestei iubiri seamănă cu apariţia insolită a cuiva gata să vorbească despre căutarea sufletului predestinat în mijlocul unei orgii cu prafuri interize. Scriitorul ce devine soţul Evei, aflat în pragul unui colaps emoţional şi inspiraţional, ţi se prezintă în postura visătorului incurabil, pregătit să renunţe la straturile superficialităţii hedoniste pentru a mărturisi bucuria oferită de cea la care visase zeci de ani privind nişte fotografii. Căutând-o sub forma unui ideal de frumuseţe feminină, dar scăpând-o printre degete, a încercat să investească entuziasmul amoros pentru inaccesibila Eva în dorinţa de a seduce, la rândul său, prin romane despre dramele unor femei-copil.

O veşnică femeie-copil, având farmecul îngerului căzut într-o lume pervetită şi care scoate la suprafaţă complexul salvatorului dintr-un bărbat ce-şi reprimă nevoia de candoare pentru a se arunca în ocenul petrecerilor fără limite sau tabuuri din Parisul rebelilor, Eva ascunde în propria personalitate mai multe femei. Romanul inspirat din viaţa ei ţi se prezintă asemenea unei revărsări de fotografii înainte de a fi aliniate într-o expoziţie care să-i prezinte metamorfozele. Cel mai tânăr model care a pozat vreodată pentru Playboy, victimă a unei mame pentru care arta vizualului erotic merita orice sacrificiu, chiar şi al copilăriei, Eva Ionesco a fost asemenea unei crisalide precoce, din care a ieşit un fluture de noapte atipic, dar perfect pentru colecţionarii delicateselor excentrice din anii ’70-’80. Un hibrid între inocenţa angelică a lui Shirley Temple şi neruşinarea (îndelung exersată) a unei adolescente decăzute ce aminteşte de rolul lui Jodie Foster din Taxi Driver, Eva Ionesco devine un personaj poetic într-un roman în care sordidul se transformă într-un omagiu compasiv (chiar dacă pare impudic) al feminităţii cameleonice.

Din parcursul evolutiv al Evei nu lipsesc experienţele sexuale timpurii, heroina, viaţa de noapte agitată şi figura unei mame abuzive, care, sub pretextul demersului artistic, o imortaliza în ipostaze vecine cu pornografia infantilă. Totuşi, autorul francez evită grotescul, senzaţionalismul indiscret şi exploatarea intruzivă a mărturiilor şocante, preferând să acopere amintirile abuzului printr-o perdea de abur care să domolească pâlpâirile stridenţei şi urmele unor experienţe care ar fi putut schimonosi frumuseţea femeii suspendate între siguranţa unei feline, sensibilitatea unei copile şi aspectul unei păpuşi retro amintind de modelele cu vârstă incertă. În acest roman, amestecul scandalos dintre inocenţă şi erotismul precoce, pe care Simon Liberati îl curăţă treptat de perversitate, capătă nostalgia izgonirii din paradis, complexitatea psihologică derutantă a damnatei cu suflet de estet şi aerul mistic desuet al unei poveşti legate de căutarea sufletului-pereche.

Simon Liberati continuă tradiţia unor artişti ce s-au lăsat subjugaţi de muza vulnerabilă şi curiozitatea unor scriitori nonconformişti pentru femeia seducătoare în derivă, considerată de alţii o instabilă din punct de vedere emoţional, dar înzestrată cu talentul neşlefuit într-o lume a bărbaţilor ce fetişizează femininul rămas la statutul de accesoriu extravagant. Scriitura lui de o senzualitate nostalgică reuşeşte să aducă stranietatea bulelor de timp şi plăcerea introspecţiei fluide absorbite de miturile asociate feminităţii într-o lume superficială. În lumina mistică a predestinării, povestea de iubire din romanul Eva pare un basm şocant şi melancolic despre salvarea şi regăsirea femeii perfecte. Este un basm invadat de ispita pierzaniei ca sursă indispensabilă de inspiraţie artistică pentru o expunere veridică a complexităţii umane. O perpetuă căutare a zânei-Lolite ce rătăceşte în luminile stridente ale unui Paris-cabaret având exuberanţa erei punk şi reveria languroasă a imaginarului nemărturisit, surprins în fantasmagoria noir moştenită de la Brassai şi Andre Kertesz, dornici să infiltreze suprarealismul în fanteziile deşănţate.

Citind acest roman, ai impresia că priveşti de sus o masă pe care sunt înşirate nişte fotografii realizate de un voyeur ce a surprins momentele din biografia tumultuoasă a Evei. În aceste instantanee, Lolita lui Nabokov a fost îmbrăcată într-o rochie de piele cu ţinte pentru a-l seduce pe solistul formatiei Sex Pistols, apoi plimbată în Parisul anilor ’70, unde farmecul angelic al fetei cu bucle aurii trebuia să capete sălbăticia ademenitoare a unui model din era punk. Drama Evei poate fi considerată însăşi radiografia unei epoci dezinhibate, în culori ţipătoare, decoruri de circ imortalizat în fotografii erotice suprarealiste şi mărturii şocante. Devoalând poetic existenţa muzei sale, Liberati revizitează un Paris unde totul era permis în numele artei, chiar şi expunerea la graniţa cu pornografia a corpului unei fete abia ajunse la pubertate. Era Parisul contemporan cu fascinaţia patologică pentru Lolite, unde esteticul friza amoralul cu efecte imorale dezastruoase. Fără a împrumuta un ton moralizator, Liberati reuşeşte să incite la o discuţie despre artă, morală, reprezentarea frumuseţii feminine şi efectele psihologice nefaste din viaţa modelului care pozează.

În memoria scriitorului ce şi-a transformat protagonistul într-un alter-ego, această Eva se multiplică pe o peliculă fotografică regăsită peste ani, în care imaginile încep să fie din ce în ce mai clare în lumină. Evitând capcanele unor flashback-uri neclare din anii petrecerilor interminabile şi urmând şirul unei cronologii discontinue, personajul central începe să rememoreze vârstele Evei. Şi-o aminteşte pe Eva de la pubertate, ţipând şi gesticulând în pragul unei crize de nervi, pe bancheta unei maşini ce o ducea de la un episod al pierzaniei la altul. Apoi îşi aminteşte de Eva unor fotografii indecente, distribuite prin lumea artiştilor decandenţi pentru care graniţa dintre o expunere cu valoare estetică a trupului feminin şi perversitate începea să se evapore, odată cu mustrările de conştiinţă amorţite de voluptatea exceselor din acei ani. Între aceste prime întâlniri cu Eva şi primele zile ale mariajului târziu sunt derulate fantasmele privind imaginea unei partenere ideale, având farmecul unei fecioare şi capacitatea femeii prefăcute de a oferi un spectacol al ipostazelor nebănuite.

Deşi tumultuoasa istorie de viaţă a protagonistei are carnalitatea unui roman despre iubirile distructive ce se desfăşoară într-un ritm febril şi în jocurile masochiste între un salvator devenit sclavul femeii vicioase ce va capitula în faţa urmărilor nefaste ale abuzurilor din copilărie, Simon Liberati a preferat acea lentoare tipică unui roman introspectiv. Autodezvăluirea prin fluxul amintirilor ce permit o pendulare uneori bulversantă între prezent şi trecut, reflecţiile asupra propriului crez artistic, detaliile referitoare la cariera de regizor a Evei şi prezentarea lucidă a unei epoci prin date verificabile alcătuiesc o viziune caleidoscopică asupra unei poveşti de iubire plasată între documentar şi roman proustian infuzat de atmosfera efervescentă a nebunilor ani ’70. Simon Liberati ofera astfel crâmpeie din amintirile disparate, decupaje din informaţii reale, versuri scrise pe spatele unor vederi trimise de o Lolită arestată în New Yorkul lui Warhol şi al boemilor dependenţi de heroină şi cadre din filme despre adolescentele damnate (printre care şi My Little Princess, un film autobiografic regizat de Eva, în care a fost distribuită Isabelle Huppert). Peste toate acestea întinde un amestec între lirismul decadent al lui Bruckner, fascinaţia maladivă pentru Lolitele pervertite fără voia lor şi referiri la petrecerile cu excese din lumea lui Beigbeder.

Optând pentru erotismul voalat dintr-o lume unde arta fotografică se întâlnea cu fetişurile distructive pentru copilăria Evei, Simon Liberati reuşeşte să scrie o poveste despre salvare în registrul unui romantism contemporan, fără patetism şi fără pudoare. Ajunge astfel să capteze licărul de tristeţe din privirea unui model vulnerabil captiv într-un nud la limita pornografiei, prin care un fotograf a vrut să atâţe numai dorinţa instinctuală, debarasând-o de consecinţele morale.

Eva este un roman despre iubirea pură într-o lume sordidă, o meditaţie asupra vindecării prin scris, asupra legăturii dintre literatură, iubirea ideală şi confruntarea unei reverii fanteziste cu prezenţa în carne şi oase a femeii visate, trecute prin zeci de avataruri în imaginar. Mai este şi un roman al suprapunerilor, legat ombilical de Parisul atemporal şi, în acelaşi timp, atent porţionat în epoci reprezentative pentru arta vizualului decadent. Se suprapun imaginile arhetipale, coagulate în portretul Evei idealizate, cu acele imagini de arhivă, ale Evei reale, descrise în pasaje documentare. Se suprapune retrospetiv Parisul revoluţiei sexuale din anii ’60-‘70 cu imaginile unui Paris clişeistic, tributar degringoladei interbelice, în care se contopeau burlescul, melancolia crepusculară, fotografia explicită şi amorul plasat între bordelul reprezentat estetic, fastul extravaganţei deşucheate, sentimentalismul picant şi lirismul carnal. Pe fondul acestui oraş ce si-a construit faima şi pe senzualitatea cameleonică amorală, identitatea Evei poate fi cât se poate de reală şi în acelaşi timp difuză, precum o făptură spectrală a nopţii în zonele rău famate. Şi farmecul sentimental aparte al romanului se bazează tocmai acest joc între claritatea explicitului şi erotismul voalat, între certitudinile oferite de un documentar şi evazivul ce o plasează pe Eva în lumea ireală a unei fiinţe mitice a cărei evoluţie s-a oprit undeva la graniţa între zâna inocentă şi starleta controversată, între femeia asumată şi copilul fragil, a cărui sete de afecţiune nu a fost identificată la timp.

La final poţi spune că Simon Liberati foloseşte acele trimiteri spre decadenţa erotică doar pentru a-i oferi alibiul frivolităţii unui sentimental ce preferă să braveze afişând masca nonşalanţei hedoniste. Eva poate fi un roman al visătorilor dezabuzaţi, ce au nevoie de acea învecinare a graţiei cu degradarea expusă în metafore fără pudoare, doar pentru a le mai da o ultima şansă poveştilor despre căutarea sufletului- pereche.

Editura Polirom, 2016

Ultimele articole