Recenzii carti bune

Istanbul Istanbul – Supravietuirea orasului este responsabilitatea povestitorilor din temnite

-

July 29, 2016

Istanbul Istanbul – Supravietuirea orasului este responsabilitatea povestitorilor din temnite

Istanbulul lui Burhan Sonmez îşi păstrează atracţia şi întreţine fascinaţia chiar şi atunci când ajunge un loc al traumelor provocate de torturi şi de prigoana cu tentă politică. Nu va fi hulit. Nu va fi îngropat în amnezia devenită un mecanism de apărare şi va scăpa de flashback-urile declanşate de sindromul posttraumatic prin care ar fi putut deveni întruchiparea a tot ceea ce este hâd, scelerat, infam şi brutal în semenii dezumanizaţi. Locuitorii săi îi apără istoria, suişurile, gloria şi decăderea prin apetitul orientalului pentru poveştile cu final amânat, care înteţesc pofta celui care ştie să asculte. Tot citind plasmuirile imaginaţiei salvatoare a unor prizonieri, ai impresia că în romanul Istanbul Istanbul răscoleşti arborele genealogic al Şeherezadei şi dai peste nişte urmaşi din lumi diferite, dar care au în comun talentul de a învinge moartea prin istorii care mai de care mai ademenitoare, misterioase, încărcate de lirism, umor melancolic şi tâlcuri adânci risipite în cuvinte simple.

Ai fi tentat să spui că numai un visător drogat cu propriile-i fabulaţii sau un prizonier cu minţile confiscate de Sindromul Stockholm şi-ar putea închipui nişte personaje care vor continua să iubească, să apere şi să ridice în slăvi un oraş al durerii, al temniţelor subterane. Un oraş care la suprafaţă îşi continuă expansiunea şi hărmălaia babilonică de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Un oraş precum un sultan căzut în transa unui hedonism trândav care le ordonă gărzilor să nu le permită celor aflaţi în suferinţă luxul unor strigăte sfâşietoare ce i-ar întrerupe voluptăţile. Dar însăşi povestea de viaţă a scriitorului Burhan Sonmez, totodată şi un luptător pentru drepturile omului în Turcia, hăituit în anii ’90 şi grav rănit într-un asalt al poliţiei, întăreşte autenticitatea personajelor care ajung să supravieţuiască psihic prin poveşti între două reprize de tortură.

Trebuie să avem grijă unul de celălalt. Să nu uităm că aici suntem în forma cea mai pură a omului, de fiinţe care suferă.

Pentru cei patru încarceraţi pe nedrept – un frizer versificator, îndrăgostit de poezia lui Baudelaire şi nevoit să-şi întrerupă studiile universitare pentru a-şi câştiga traiul de zi cu zi, un medic al cărui fiu alegea apartanenţa la un grup revoluţionar, un ţăran sărac, bucuros că şi-a îndeplinit visul de a păşi în Istanbul, chiar şi în calitate de prizonier în pântecele terorii, şi un student deznădăjduit – supravieţuirea prin derularea unor poveşti atemporale cu finaluri alegorice puternic ancorate în peisajele realităţii nu este doar o metaforă a iubirii pentru cuvânt, pentru literatură.

Până să ajungă la suflet, poveştile trec prin viscere, apoi abat atenţia de la durerile ce acaparează învelişul epidermei şi transformă timpul într-o lentoare a supliciilor insuportabile. Poveştile despre mireasa transformată în lup, despre cartograful în imaginaţia căruia Istanbulul era o insulă ce ar fi trebuit să poarte numele femeii iubite rămase la mal, despre satul blestemat, despre oraşul asemuit unui cer, despre călugăriţa isteaţă care scapă de un atacator, despre personajele din Decameronul, despre copilărie şi despre oamenii din căsuţele de la fereastra cărora se vede Bosforul fac posibilă o descătuşare a imaginaţiei coborâte din sofisticata minte până la simplitatea efemeră a senzaţiilor.

Personajele nu îşi imaginează doar poveşti, ci îşi permit să refacă imaginar senzaţiile normalităţii, resimţite în ritualul unui ceai băut în compania prietenilor, în priveliştea oferită de un apus ce înfrumuseţează un ospăţ camaraderesc înmiresmat cu mirodenii, în aroma tutunului împărţit frăţeşte. Prizonierii din închisoarea subterană ajung să îşi închipuie clinchetul paharelor închinate în cinstea prietenilor supravieţuitori şi a oraşului de suflet şi se invită unul pe celălalt la cine imaginare, fără a cădea în plasa delirului. Sunt conştienţi în fiecare secundă, iar poveştile, în loc să devină un delir salvator, prefac intervenţia fabulosului într-o armură a lucidităţii.

În ciuda unor detalii terifiante, ce amintesc de chinurile din temniţele comuniste ale anilor ’50 şi de torţionarii abjecţi care le conduceau, romanul Istanbul Istanbul alină. Ţi se lipeşte de suflet şi de mâini, încât nu te vei îndepărta de el până nu vei ajunge la ultima pagină. Istanbul Istanbul te va învălui şi nu vei ceda în faţa pasajelor care te fac să urli de revoltă şi de neputinţa de a lupta împotriva unui rău ce îşi face de cap la mii de kilometri distanţă de locul confortabil în care îl citeşti. Oricât de triste şi de apăsătoare par imaginile omului strivit de brute, pofta de viaţă, de frumos, de poveşti şi de solidaritate a personajelor te determină să continui lectura. Fiecare personaj în parte are de gând să te răsplatească printr-o istorisire îmbietoare, dulce-amară sau plină de nostalgie. Îmbină alegoria, istoria unei vieţi şi triste, dar şi pline de bucuria unei iubiri împărtăşite, imaginea realistă a unui Istanbul asaltat de zgarie-norii precum nişte giganţi care înghit cartiere pitoreşti, cu ale lor vechi legende şi himere, străzi înguste care şerpuiesc spre largul orizont marin şi aluziile metaforice la un oraş cu suflete şi amintiri sufocate.

Omul constă într-o suflare pe care o dai când suspini. Îţi spui că viaţa nu ajunge şi ai impresia că oraşul care se-ntinde de la orizont cu zidurile, turnurile şi cupolele lui este un nou cer.

Cititorul obisnuit să se plimbe nestingherit prin Istanbulul scriitorilor preferaţi, al poeţilor, al călătorilor şi al istoricilor care au explicat pe înţelesul tuturor mărirea şi decăderea sultanilor otomani, va găsi dincolo de metaforele acestor poveşti imagini asemănătoare celor din documentarul Ekumenopolis, din cărţile scrise de Orhan Pamuk şi din mărturiile celor dornici să i se opună unui tiran.

Ducea dorul gărilor, feriboturilor învechite, bulevardelor pe care oamenii mergeau lovindu-se unii de alţii. Frumuseţea oraşului stă în aglomeraţia lui: peste tot era plin de lume, de zgomot şi de lumini. Viaţa care se liniştea pe o stradă se anima pe alta. Betonului i se adăuga fier, iar oteţul era acoperit cu sticlă. Locuitorii Istanbulului semănau şi ei cu oraşul în care trăiau. Luaseră fiinţă din pământ, foc, apa şi suflare. Erau tari ca oţelul şi fragili ca sticla.

Ceea ce impresionează cel mai mult la Istanbulul captivilor este acel talent de a-i ţine aproape ce cei seduşi de faima lui, de a hrăni rezistenţa împotriva degradării a celor îndrăgostiţi de el. Pentru aceşti îndrăgostiţi irecuperabili, viziunea realistă asupra unei lumi dure, umbrite de sărăcie, nedreptate şi rănile unei relaţii schizofrene între categoriile sociale ce populează Istanbului este oblojită de pansamentul unei reverii poetice, deloc desuete ci, dimpotrivă, firească precum senzaţia liniştitoare a unui ceai aromat servit în mijlocul unui bazar gălăgios.

Prizonierii din romanul Istanbul Istanbul se simt abandonaţi precum un partener înşelat, dar care va refuza să-şi repudieze oraşul ce şi-a transformat adâncurile într-o carceră, străzile în capcane şi clădirile în timpane ostile. Aşteaptă doar să revină la suprafaţă, să cutreiere iar labirintul forfotitor, să privească iar Bosforul şi cerul prelins printre acoperişuri. Prizonierul din subteranele oraşului nu caută răzbunare, ci doar o continuare a poveştilor, emotionantă precum o revenire pe tărâmul natal şi în braţele femeii ce l-a abandonat când era hăituit de acea deznădejde ce-i lua minţile. Nu găseşti revolta celui îngropat de viu în temniţele construite sub oraş în timp ce semenii nu îi aud suferinţa, ci doar compasiunea pentru natura umană, pe care slăbiciunile o pot preface într-un torţionar feroce. Nu găseşti întrebări despre lupta dintre bine şi rău, despre existenţa unui rău înnăscut împreună cu fiinţa umană, ci doar nişte răspunsuri pline de tâlc, prin care sufletul celui însetat de poveştile împărtăşite poate depăşi neputinţa, pe măsură ce se înteţesc durerile cărnii.

Romanul scriitorului Burhan Sonmez este o lecţie de iubire şi (mai ales) de compasiune pentru oraşul devenit simbolul unei umanităţi aflate în suferinţă şi claustrate în durerea de a-şi vedea universul ameninţat şi orizontul alungat. Este o lecţie de răbdare într-o perioada în care decăderea nu mai are chef să aştepte revenirea în simţiri a locuitorilor. Este ruga unui oraş amăgitor, al contrastelor, dar care îţi cere să îl accepţi cu toate chipurile, unele visătoare, altele rapace şi perfide.

Editura Polirom, 2016

Calea Idei Brown – Senzatii tari, intrigi si terorism anticapitalist in mediile universitare

Adriana Gionea

-

July 26, 2016

0

Calea Idei Brown – Senzatii tari, intrigi si terorism anticapitalist in mediile universitare

Cine a spus că viaţa geniilor dintre zidurile groase ale marilor universităţii este plictisitoare nu a citit încă un roman precum Calea Idei Brown. În cartea lui Ricardo Piglia găseşti o imagine inedită (pentru neiniţiaţi) a celor supranumiţi şoareci de bibliotecă de către oamenii pragmatici şi normali după standardele mediocrităţii.

Nu numai că au parte de nişte aventuri în cluburi deochiate în care îşi fac apariţia swingerii, de întâlniri clandestine în camere de hotel sau de nişte intrigi ce-ţi îngheaţă sângele în vine, dar personajele intelectuale din acest roman – un scriitor argentinian invitat să predea la o universitate din New Jersey şi o profesoară şarmantă, nonconformistă, cu o viaţă dublă scandaloasă – îi dau libertinajului o semnificaţie care depăşeşte sfera descătuşării hedoniste. Pentru ele, acest libertinaj capătă aura unui mister tenebros încolăcit în jurul intrigii poliţiste legate de o crimă de o anvergură mondială, ce poate zgudui modul în care este percepută societatea urbană contemporană.

Traducerea în limba română a romanului Calea Idei Brown de către Alina Cantacuzino poate fi considerată una dintre cele mai bune apariţii editoriale din ultimii douăzeci de ani. Are forţa unei revelaţii caleidoscopice savurate mai ales de cititorii interesaţi de mai multe domenii şi care urmăresc articolele despre limitele societăţii occidentale şi ale sistemului nord-american. Romanul nu este doar o întâlnire cu unul dintre cei mai mari scriitori sud-americani, dar şi o expunere de o francheţe pesimistă, şi totuşi nepărtinitoare, a temelor fierbinţi şi incomode pentru liderii occidentali, puşi în faţa unui scepticism legat de corectitudinea modelului capitalist, un scepticism alimentat de fiecare generaţie, începând cu protestele studenţilor din anii ’60.

Anarhismul la care aderă unii studenţi geniali, manifestul marxist deturnat în direcţia ecologismului îndreptat împotriva capitalismului rapace, moartea suspectă a controversatei protagoniste Ida Brown – un amestec irezistibil şi exploziv între o femme fatale lipsită de inhibiţii şi o academiciană de stânga, posesoare a unor opinii ferme produse de o minte brici prin expuneri incisive ale ideilor – şi investigaţiile care duc spre nişte acte de protest anticapitaliste devenite acţiunile teroriste ale unui anarhist cu studii superioare îţi întind capcana irezistibilă a unei poveşti amoroase încâlcite în iţele unui thriller politic având un substrat satiric. Prin estetica unui thriller politic, respectată doar până la un punct, Ricardo Piglia pare să le dea apă la moară celor gata oricând să atace valorile nord-americane, acuzate de marile crize ale societăţii occidentale şubrezite, apoi sabotate din interior de către oamenii revoltaţi de inechitate şi de capitalismul perceput drept sursa alienării şi a opresiunii.

Ce-i drept, Ricardo Piglia îmbracă viziunea nihilistă a personajelor înzestrate cu genialitate în suculenţa unei intrigi detectiviste carnale şi în atmosfera unui thriller noir adaptat pentru cei pasionaţi de studiile umaniste. Această abordare devine stimulentul unor întrebări vechi de când lumea: De ce nu poate fi oprit răul social de către nişte minţi luminate? Este justificată violenţa protestatarului revoluţionar în lupta inegală a omului obişnuit împotriva unui autorităţi ce dispune de toate pârghiile mai mult sau mai puţin aprobate instituţional de a-şi păstra supremaţia? Pentru a îngreuna găsirea unui răspuns, dar mai ales pentru a isca dezbateri incandescente, Ricardo Piglia introduce nişte personaje secundare devenite nişte focare ale tensiunilor anarhiste incendiare odată livrate nişte subiecte controversate. Modul în care trasează biografiile acestora pare să le dea dreptate celor fascinaţi de acea întâlnire dintre genialitate, detaşarea schizoidă confundată cu ascetismul unui intelectual iluminat, radicalismul cu substrat idealist şi protestul extrem. Este o relaţie stupefiantă pentru cine nu poate accepta enigmele psihicului în tentativele fiinţei umane de a se adapta la societate şi nici complicaţiile unei crize interioare provocate de imaginea unei epoci percepute ca dezamăgitoare.

Ai fi tentat să consideri această carte drept replica unui sud-american dată unui alt roman care a zguduit crezul şi valorile nord-americane postbelice – Pastorala americană. Dar întreaga lume a personajelor şi acţiunile ramân ancorate mai degrabă într-o zonă greu de pătruns de un scriitor nord-american sau de oricine vrea să traseze o paralelă între un roman satiric anglo-saxon şi viziunea despre viaţă, libertate, moarte şi rezistenţa subversivă ale unui sud-american. Ricardo Piglia demonstrează o familiarizare culturală profundă şi o luciditate înspăimântătoare, pe alocuri în culori nihiliste, atunci când surprinde o imagine a societăţii nord-americane văzute de elitele universitare implicate în rezistenţa antisistem care a luat amploare în timpul manifestaţiilor împotriva războiului din Vietnam. Totuşi, în ciuda spiritului subversiv puternic ancorat în cultura universitară nord-americană, perspectiva lui Piglia este puternic impregnată de moştenirea sud-americană, prin apetitul pentru fabulos, pentru alunecarea din real şi prin toata acea obsesie borgesiană pentru lumile paralele accesate doar pe calea referinţelor livreşti ce permit o camuflare a halucinantului în veridicitatea erudiţiei intertextuale.

În cartea lui Ricardo Piglia, claritatea unei alegorii despre societatea contemporană se va scufunda în zone misterioase. Asemenea marilor scriitori argentinieni care au învăţat regulile supravieţurii sub dictaturile terorii ce s-au succedat în ritmul dispariţiilor fără urmă, după îndelungi interogatorii înspăimântătoare în camerele grozei, Ricardo Piglia şi-a exersat din plin acel talent de a elibera treptat fiorii suspansului care străbat întregul roman. Dar este un suspans greu de localizat, prelungit prin divagaţii culturale ce permit amânarea deznodamântului şi care prevesteşte o descoperire terifiantă despre natura umană, delimitată de ostentaţia macabrului şi plutind mai degrabă în ambiguitatea unor acţiuni şi reacţii greu de înţeles prin logica unui om cu viaţă banală.

Personajele sale nu pot avea o astfel de viaţă banală, repetitivă, nici măcar atunci când stabiliesc o rutină încadrată între vizitele dese la biobliotecă, seminarii, şedinţe cu doctoranzii, mici sindrofii cu studenţii preferaţi şi întâlniri erotice. Au în schimb nişte întrebări şi critici legate de viitorul omenirii şi ale civilizaţiei transformate într-un protest al ideilor inflamabile. Mergând pe firul acestor idei, Ricardo Piglia nuanţează trimiterile erudite la ideile lui Wittgenstein, la Hitchcock, la critica marxistă ce vizează interpretarea unor cărţi scrise de Conrad sau de Melville şi permanenta scindare între capitalism şi idealurile stângiste alimentate de curentul ecologist şi de visurile acelui vagabond mistic transformat de beatnici într-un model de luciditate şi într-o ultimă redută de autenticitate şi gândire liberă de intervenţia consumerismului.

În loc să îngreuneze lectura în cazul unor cititori nefamiliarizaţi cu evoluţia istoriei literaturii şi a filozofiei, Ricardo Piglia introduce nişte personaje ce fac şi mai atractiv romanul său, fără a părea o concesie în favoarea senzaţionalismului comercial, bun pentru încasări. Pe măsură ce înaintezi prin campusul Idei, ţi se perindă un detectiv excentric respectând canoanele unui thriller de bună calitate, nişte bătrâni hippioţi, o punkeriţă cu talent de hacker, fascinată de filmul Păsările şi o vecină fugită din Rusia stalinistă (alături de ea, profesorul argentinian va iniţia unul dintre cele mai frumoase dialoguri despre spiritul rus în literatura clasicilor). Pe lângă această galerie de biografii excentrice din cercurile academice antisistem, care făceau din geniile promiţătoare nişte doctoranzi ce renunţau la dizertaţie pentru a-şi lua lumea-n cap, detestând orice înregimentare, fie ea şi universitara, Piglia mai apelează la relaţia dintre crimă, dispariţie, investigaţie, trimiteri culturale şi analiză socială. Merge până într-acolo încât l-ai crede în stare să-i aducă împreună pe Theodor Adorno, cu a sa critică a modului în care puterea se foloseşte de industriile culturale pentru a-şi difuza mesajele persuasive, şi pe acel Roberto Bolano din Detectivii sălbatici pentru a-ţi arăta cât de palpitante devin meditaţia şi introspecţia din mediul academic.

În acest mediu academic descris de Ricardo Piglia întâlneşti o copie a societăţii bazate de competiţie şi avântul combativ, doar că se menţine aparenţa unei abordări sofisticate. Există aceleaşi patologii sociale, doar că mai greu de depistat, şi aceleaşi dezbinări în funcţie de grupurile formate în jurul unor interese şi interpretări opuse ale aceleiaşi probleme. Există răfuieli între admiratorii unor profesori, care se contrazic prin vendete lansate în timpul unor sesiuni ştiinţifice, şi criminali în serie, ale căror acţiuni ascund un terorism justificat de lupta atisistem, purtată chiar de cei şcoliţi pentru a deveni o emblemă a sistemului universitar, o variantă şlefuită a visului american. Conturile se reglează în tăcere, sub aparenţa duelului bazat pe idei, iar poliţele se plătesc mai devreme sau mai târziu, cu preţul unei morţi suspecte.

Deşi este populat de profesori şi studenţi cu tendinţe anarhiste sau marxiste, care urăsc tot ceea ce reprezintă modelul expansiunii capitaliste, nu lupta de clasă este cheia interpretării. Nu se bat ideologiile, ci două moduri extreme de a fiinţa în societatea contemporană. Ricardo Piglia nu pledează pentru nici unul dintre ele, ci doar se rezumă la a construi nişte personaje captivante, mai ales în cazul celor secundare, fidel conturate şi devenite emblemele unei anumite epoci. A fost preocupat mai degrabă să denunţe ipocrizia şi dublul mesaj. Studenţilor din romanul său li se cere adaptarea la o realitate de dincolo de zidurile universităţilor, dar pe care nu o văd prea des, absorbiţi fiind de o interpretare abstractă a ei. Li se cere să gândească liber într-o societate ce nu este prea generoasă cu aceia ce nu se lasă angrenaţi în tendinţele generale, în modelul colectiv trasat fără a-i consulta. Li se cer demonstraţii ale genialităţii atâta vreme cât încap în şabloane. Li se spune că pot schimba lumea, dar prin idei abstracte, făcându-i să se simtă neputincioşi, castraţi în faţa acţiunii, a implicării prin fapte. Această neputinţă va duce la nişte acte extreme, îndreptate de un fost student genial nu împotriva celor din afara mediului universitar, împotriva unor aşa-zişi ignoranţi cu aspiraţii mediocre, ci împotriva unor colegi intraţi în circuitul marilor creiere ajunse în slujba sistemului. Însăşi moartea protagonistei este legată de aceste acte extreme, dar misterul legat de rolul ei va fi întreţinut până la capăt.

Un tablou al campusurilor ofertante pentru personajele masculine în plină criză, dornice de a fugi de propria epuizare, al universităţii considerate un bastion al nesupunerii ca stil de viaţă intelectual în inima societăţii bazate pe modelul eficienţei devenite un indice al succesului, sau o cronică apocaliptică a conflictului dintre reflecţie şi acţiune, Calea Idei Brown se situează între abordarea satirică a debusolării masculine din Irrational Man a lui Woody Allan şi turnura şocantă luată de punerea în practică a unui crez devenit raţiunea de a fi a unui profesor controversat, redată în filmul The Life of David Gale. Nu oferă nişte răspunsuri, ci se vrea un punct de plecare în recitirea, pentru o nouă interpretare, a eseurilor despre identitatea occidentală, a studiilor publicate de cei din generaţia lui Adorno, reuniţi sub umbrela Şcolii de la Frankfurt, şi a cărţilor scrise de Joseph Conrad, analizate din unghiul ideilor anarhiste.

Datorită acestui roman, Ricardo Piglia te face să simţi voluptatea ideilor interconectate, a discuţiilor sofisticate provocate de nişte interpretări şi teme controversate şi a unei poveşti care traversează o întreagă civilizaţie occidentală aşa cum o cunoaştem după cel de-al Doilea Război Mondial: plină de oportunităţi universitare fără precedent, de genii gata să invite la o analiză adâncă în faţa marilor crize, dar, în acelaşi timp, scindată, cu multe răni şi multe contradicţii.

Editura Humanitas Fiction, 2016

Povestiri cu Pat Hobby – Jocurile din culisele Hollywood-ului, vazute de un scenarist ratat

Adriana Gionea

-

July 20, 2016

0

Povestiri cu Pat Hobby – Jocurile din culisele Hollywood-ului, vazute de un scenarist ratat

Când a fost lansat filmul regizat de Fraţii Coen – Hail, Caesar! – mulţi au avut impresia că s-au putut plimba nestingheriţi prin culisele fabricii de visuri hollywoodiene. Ce-i drept, personajele fraţilor Coen le-au cam luat ochii, cu toate cascadoriile lor vizuale, într-o retrospectivă precum un varieteu cu suspans, intrigă poliţistă, satiră politică, nişte cowboy obligaţi să ia lecţii de dicţie şi câteva sirene care plonjează riscant, de la mare înălţime, într-o piscină de lux. Aproape uitaseră că, înaintea lor, cel care a permis intrarea în culise pentru a da în vileag partea nevăzută a Hollywood-ului plăsmuit din butaforii spectaculoase a fost F. Scott Fitzgerald, cu al său debusolat Pat Hobby.

Scrise la începutul anilor ’40, cele şaptesprezece proze reunite în volumul Povestiri cu Pat Hobby demitizează Hollywood-ul fără a-i salva şi acel farmec specific unui parc de distracţii care să întreţină, prin iluzii în costume sclipitoare şi decoruri costisitoare, un kitsch asumat. Vezi un altfel de Hollywood prin ochii înroşiţi ai lui Pat Hobby, un scenarist cu pretenţii de nabab răsărit din industria divertismentului şi a risipei interbelice de pe coasta de vest. Cândva în mare vogă printre starurile din spatele ecranului, care alimentau poveştile cu încasări fără precedent, anii ’40 l-au găsit falit, plutind de pe azi pe mâine în tranziţia de la filmul mut la cel sonor. Este un Hollywood sincer şi epuizat, al nervilor, al toanelor arogante, dar şi al servilismului mimat când nevoia o cere, al sforilor trase, al conexiunilor salvatoare şi al instabilităţii, al cinismului şi al umorului derivat din acesta. Un Hollywood care îi atrage pe cei dornici să găsească detaliile incitante mai ales atunci când se prăbuşesc decorurile, când se sting luminile, iar figuranţii în costume de basm înfulecă fără chef nişte gustări la bufetul studiourilor.

Alături de Pat Hobby vizitezi Hollywood-ul diurn, al scenariştilor ce se târăsc de la o zi la alta după ce au căzut în dizgraţie, al sumelor colosale, dar fluctuante la bursa capricioasă a finanţatorilor ce azi au nevoie urgentă de o idee bună, dar mâine spun că nu pot trece pe statul de plată un om care nu le-a livrat nimic interesant. Farsele se ţin lanţ, mai ales când sunt implicaţi deţinatorii marilor decizii. Rivalităţile şi furtul ideilor geniale se termină cu bluff-urile cauzate de ciocnirea ghinionistă a unor situaţii neprevăzute, urmate de un râs amar.

În aceste povestiri găseşti un Hollywood surprins în orele dimineţilor fără inspiraţie şi al după-amiezelor burduşite cu alcool şi amfetamine dosite în biroul unui scenarist ce trăieşte din gloria cu ecouri epuizate, de care nu mai el îşi mai aminteşte. Încercările de a reînvia vremurile bune de altădată, împânzite de prezenţe feminine disponibile, sfârsesc prin întorsături penibile şi perioade fără angajamente, în care nişte replici inspirate perfecţionează doar arta de a cere bani cu împrumut. Cu toate acestea, dramele celui având un viitor promiţător, dar irosit în risipa hedonistă din anii petrecerilor nebune, sunt deviate de Fitzgerald într-o zonă a melancoliei transformate imediat într-o reverie strălucitoare precum şampania rămasă pe fundul paharului, amintind de gustul huzurului. Această melancolie volatilă, dublată de privirea autoironică, salvează decăderea de la patetism şi mizerie, dar şi calitatea umorului, după cum îi stă în fire scriitorului care şi-a făcut un scop din a imortaliza trecerea de la fast la irosire , mai ales când scrie proze scurte.

Pe cât de lipsit de strălucire şi de şarm este acest personaj eşuat, care seamănă cu deznădăjduitul care şi-a tocat toţi banii din anii în care se bătea pe umăr cu marile staruri şi acum este nevoit să aştepte pe marginea unei piscine secate, pentru a elibera vila pierdută odată cu dizgraţia adusă de norocul instabil, pe atât de vii şi pline de autoironie savuroasă devin micile episoade care surprind păţaniile acestui Pat Hobby pe holurile studiourilor. Va fi obligat să facă slalomuri printre noii rivali, mai tineri şi nevizitaţi de epuizarea celui ce a dat nas în nas cu dezamăgirile. Se va intersecta cu magnaţi asiatici deveniţi protectorii unui fiu neglijat din trecut, ce-l roagă să îi fie prezentat unei vedete femine, ş care nu-i poartă pică tatălui cu visuri măreţe, dar capabil de a-şi asuma doar acele responsabilităţi mărunte. Va jongla cu toanele unor foste secretare. Una îi promite dezvăluirea unei scrisori compromiţătoare drept primă de Crăciun, alta îi aminteste de un scurt mariaj printr-un act sinucigaş nereuşit. Se va târâ printre datorii neachitate, beţii solitare în momente nepotrivite şi împrumuturi favorizate de minciuni ingenioase, ce par să-i soarbă toată inventivitatea ce ar fi trebuit consumată în scenarii cu priză la marele public.

Pat Hobby încearcă să revină, după ani de absenţă, într-o industrie a filmului tapetată cu egouri de şarlatani şi bugete uriaşe, cu jocuri murdare, intrigi şi calcule meschine. Găseşte o comică lume tristă. O bulă de iluzii suspendate între speranţă, adicţii, entuziasmul artistic inovator, clişeele ţipătoare ale succesului şi culorile palide ale unei lehamite greu de evitat când viaţa fără griji din vilele cocoţate pe dealurile de unde poţi admira cel mai bine Oraşul Îngerilor s-a topit până a reuşit să încapă într-un mic apartament. Având acea delăsare a cabotinului îmbătrânit înainte de vreme, dar şi fidelitatea celui care n-ar părăsi în ruptul capului studiourile pe care le consideră o a doua casă, Pat Hobby pluteşte între luciditatea ivită atunci când observă necruţător dinamica din culisele spectacolului exorbitant şi propria-i decădere urmată de autoamăgire.

Un pierde-vară incurabil, care atunci când rămâne fără un şfanţ se adăposteşte în decorul domestic rămas după o filmare, acest Pat Hobby se umflă în pene în faţa aspirantelor, dar este surprinzător de sincer cu sine însuşi, chiar şi atunci când se minte pe sine. Intră cu nonşalanţă în zeci de încurcături ce le-ar închide altora toate uşile studiourilor (niciodată lui), şi pe care tot el le rezolvă, ca nimeni altul, dându-ţi impresia că vrea să-şi transforme propria existenţă într-o comedie amară despre un personaj care se autosabotează în loc să ţină cu dinţii de şansa la care alţii doar vizează când se gândesc la Hollywood. Drama lui nu are disperarea, şi nici frivolitatea extravagantă sau melancolia strălucitoare de la sfârşitul petrecerii-anestezic, pe care le găseşti adesea în povestirile lui Fitzgerald, printre care şi cele din volumul Toţi acei tineri trişti.

Deşi este scufundat până peste cap în reveria nostalgică a mondenului afemeiat care a trăit şi vremuri mai bune, cunoscute sub denumirea de Jazz Age, suferinţa lui Pat Hobby nu are tragism, nici măcar acel tragism superficial, redus la tăcere de paşii frenetici ai Charlestonului sau de ritmul unei orchestre dezlănţuite sub cupola de la Ritz. Are în schimb uşurătatea mimată prin umorul debarasat de umbrele tristeţii îndelungate, chiar şi atunci când îi scapă printre degete şansele de a se salva, de a mai pune mâna pe un contract prin care să poată supravieţui încă o zi în preajma studiourilor, devenite casă, masă, parteneră şi refugiu psihologic.

În Povestiri cu Pat Hobby asculţi vocea unui Fitzgerald pe care lunile petrecute la Hollywood l-au învăţat cum să rămână el însuşi, cum să-şi păstreze amprenta literară şi acea profunzime de la finalul unui chef grandios folosindu-se doar de umor. Se râde mult alături de Pat Hobby, chiar şi în clipele în care îl găseşti dejnădăjduit, ajuns la fundul sacului. Aproape că nu-ţi vine să crezi în acest Fitzgerald ce a rezistat vechii sale tentaţii de a-i da risipitorului monden aura unui zeu damnat al efemerului trăit cu fast. Pat Hobby are comicul unui trepăduş, nicidecum grandoarea memorabilă a unui erou a cărui decădere avea să devină emblematică pentru acea generaţie pierdută, la care se refereau toţi cei dornici să asiste la spectacolul oferit de tinerii anilor ’20, ce sfidaseră convenţiile morale pentru a se îndrepta, în paşi de dans, către marginea prăpastiei.

Editura Polirom, 2011

Un cirque passe – Intre Paris si Roma

Adriana Gionea

-

July 17, 2016

0

Pe Modiano îl apreciezi tocmai pentru că nu schimbă subiectul, tipologia personajelor sau obsesiile acestora de la un roman la altul. Ştii dinainte că vei avea parte de acea eternă reîntoarcere la Parisul misterios al unei decadenţe cu mimici stranii, pe care îl mai găseşti doar în fotografiile lui Brassai sau ale lui Andre Kertesz. Ori de câte ori îţi este dor de acest Paris, ştii că poţi deschide un roman scris de Modiano şi te trezeşti imediat în mijlocul bulevardelor sau al cartierelor periferice dispărute. Te plimbi alături de personeje prin apartamentele cu proprietari necunoscuţi, unde intrarea prin efracţie, chiar în inima Parisului, nu este reclamată niciodată, sau pe străduţele înţesate de cabarete mai puţin cunoscute, unde îşi fac veacul identităţile fantomatice implicate în afaceri dubioase, oameni cumsecade nimeriţi la locul nepotrivit, salvatori cu păcate din tinereţe şi femei gata să dispară fără explicaţii.

Un cirque passe este un roman despre un Paris nocturn, despre fugi şi despre nomadismul psihologic. Un roman al memoriei pline de amintiri voalate, al întâlnirilor mai mereu întâmplătoare, dar marcante, al vârstelor ascunse, al apariţiilor sumbre şi al unui trecut risipit din cauza trecerii bruşte de la adolescenţă la maturitatea cerută de asumarea unor decizii riscante. Ca mai toate romanele scrise de Patrick Modiano, Un cirque passe seamănă cu acea confesiune plină de enigme întreţinute de ambiguitate, de goluri şi de fluxul memoriei neclare, ce permite o trecere de la o amintire la alta, de la un moment din trecut la altul, dar, mai ales, de la o vârstă la alta.

Relatarea evenimentelor prin scriitura la persoana I începe cu destăinuirea unui adolescent care pretinde că este major pentru a o impresiona pe tânăra şarmantă (şi misterioasă) pe care o întâlnise la secţia de poliţie. Supus unui interogatoriu deoarece numele acestuia fusese descoperit în agenda unui suspect, el o pândeşte, unde altundeva decât în faţa unei cafenele, pe femeia care aştepta să intre, după ieşirea lui, în biroul anchetatorilor. Ar fi putut fi începutul unei intrigi poliţiste, dar pentru Modiano suspansul vine din călătoria personajelor spre propria memorie, acestea prefăcându-se, ca de fiecare dată, că îţi vor livra toate acele răspunsuri omise în celelalte romane.

Găseşti aceeaşi transformare a unei atracţii la prima vedere într-o revizitare a trecutului. Iar acest personaj, care începe să relateze un episod ce i-a marcat ieşirea din adolescenţă, are un trecut emblematic pentru protagoniştii lui Modiano. Un trecut marcat de o mamă absentă, cu meserie incertă, şi de un tată fugar, hăituit în perioada Ocupaţiei, care îi oferă doar o copilărie plină de mutări şi de întâmplări fără explicaţii. Această copilărie îi netezesc o cale incertă spre un prezent fragmentat de amintiri, invadat de fantomele din anturajul tatălui şi de visuri de scriitor consumate în locuinţe temporare. La ieşirea din adolescenţă, protagonistul întâlneşte oameni plini de secrete, ce se oferă să-l ajute, fiindu-i prezentaţi de femeia despre care toţi îi dau de înţeles că i-ar ascunde un trecut ruşinos. Asemenea femeii misterioase cunoscute întâmplător, personajul central face slalom printre bărbaţii care îl implică în afacerile lor ilegale şi printre anchetatori, până când se iveşte promisiunea de a începe o viaţă nouă la Roma. Acolo ar vrea să fugă de trecut alături de Gisele, femeia întâlnită în secţia de poliţie, la rândul ei marcată de un trecut instabil.

Între momentul încheierii unor afaceri care pot face din el un complice şi tentativele de a părăsi Franţa, în viaţa protagonistului defilează personaje desprinse din fotografiile lui Brassai. O galerie de chipuri prinse între senzualitatea clandestină şi decadenţa umbrită de sinistru, care vorbesc pentru a ispiti, pentru a etala şi a exhiba, dar care ţes plasa enigmelor înspăimântătoare ce plutesc deasupra unui Paris al marginalilor ce mimează nonşalanţa mondenă. Aceste chipuri întâlnite în rătăcirile nocturne ramân totuşi nişte identităţi incerte, nişte umbre din jurul protagonistului. Nu se transformă în acel înveliş al carnalului ademenitor de pe malul stâng al Senei. Oferă, în schimb, o aură de mister atemporal, găsit în fotografiile alb-negru, ce transformă introspecţiile şi amintirile personajului într-o lectură irezistibilă despre acel Paris realist şi himeric, în acelaşi timp. Este Parisul în care pestilenţialul şi cloaca marginalilor capătă un farmec evanescent, precum scenele unui cabaret ieftin care, odată imortalizate de lentila unui artist, le oferă dansatoarelor îmbătrânite înainte de vreme mina unei nostalgii şi acel aer insolit al burlescului, sub care se descoperă o duioşie nealterată de stridenţă.

Dacă ai ajuns la Un cirque passe după ce ai citit romane precum La ronde de nuit sau Accident nocturne, vei avea impresia că te afli captiv într-un Paris labirintic, revenind mereu la anumite bulevarde pomenite obsesiv, la aceleaşi vile din împrejurimi, cu proprietari incerţi şi aer de case conspirative. Păstrarea aceleiaşi tipologii de personaj central şi a scriiturii având intimitatea unei confesiuni îţi dă iluzia că de fapt ai de-a face cu unul şi acelaşi protagonist, ce trece dintr-un roman în altul, de parcă ar traversa un coridor secret al unei case unde timpul se dilată şi se comprimă între prezent şi trecut, în funcţie de festele memoriei.

Editura Gallimard, 2014 (actuala ediţie)

Bal la contele d’Orgel – Infideli din datorie

Adriana Gionea

-

July 14, 2016

0

Bal la contele d’Orgel – Infideli din datorie

Frământările unei inimi ca cea a contesei d’Orgel sunt din alte timpuri? Aceste prime cuvinte ale romanului Bal la contele d’Orgel promit o poveste de iubire desuetă. Îţi şi imaginezi întâlniri clandestine sau vinovăţii inutile declanşate de ocheade nevinovate, dar amplificate de fantezii inflamabile şi aşteptări nerealiste, cu femei închistate, ajunse victimele unor dandy fără scrupule. Dacă mai adaugi şi detaliul ispititor care aminteşte de înrudirea protagonistei cu marea iubire a lui Napoleon – Josephine, apoi introduci un soţ infidel, la rândul său cu strămoşi iluştri, care ajunge să fie înşelat de soţia neglijată cu tânărul abia intrat în viaţă, luat sub aripa lui protectoare, ai fi tentat să te aştepţi la povestea clasică a triunghiului amoros din vremurile conduse de nobili şi de burghezii ce doreau să le intre în graţii. Dar, în locul unui roman de mari dimensiuni, în care intrigile sunt alimentate de arbori genealogici stufoşi, ai o naraţiune minimalistă. Înfruntările şi marile scene dramatice sunt amânate, iar implicaţiile triunghiului amoros şi ale trădărilor încap în mai puţin de 150 de pagini.

Ce-i drept, nici aristocraţii francezi de la începutul secolului XX nu mai sunt ce au fost odată, şi nici Raymond Radiguet, copilul teribil al anilor ’20, când avangarda începea să-şi facă de cap, nu avea chef de complicaţii baroce. Lăsase de-o parte arabescurile sentimentale copleşitoare, tragicele conflicte morale sau monumentalismele calofile, menite să-i asigure gloria postumă a conformiştilor odată sacrificat acel curaj de a-şi găsi propriul drum. Radiguet alegea în schimb să dilate stările personajelor şi ritualurile ce trasnformă într-un spectacol ridicol şi absurd (dar fascinant, în acelaşi timp) viaţa cotidiană a unor aristocraţi ce au supravieţuit acelui fin de siecle ce nu prevestea nimic bun pentru tradiţii şi nici pentru legitimitatea bazată de genealogiile de soi.

La suprafaţă, Bal la contele d’Orgel este un roman despre un aristocrat ce înşela din datoria faţă de frivolitatea recomandată oricărui bărbat de viţă nobila, care făcea din risipă o artă a senzualităţii virile, şi care îşi redescoperea nevasta după ce aceasta începea să fie interesată de prietenul său cel mai bun. Mai vorbeşte şi despre virtuţile unei iubiri imposibile şi despre superficialitatea reacţiilor emoţionale, pe care o situează între patologic şi caricatura satirică. Dacă preferi să acorzi o mai mare importanţă epocii în care a fost scris un anumit roman decât poveştii în sine, vei descoperi o perspectivă modernă, deghizată în lumea unor personaje din alte secole, tributare unor tradiţii rigide. Radiguet conservă perfect imaginea vechii aristocraţii, dar îi priveşte manierele demodate în contextul trecerii de la convenţionalul etichetei îndelung exersate la tendinţele avangardiştilor de a sabota orice tradiţie din interior, dându-le unor maniere elegante aerul comic-aberant al unui ritual deposedat de sens.

În cazul soţilor d’Orgel, care se redescoperă prin intervenţia unui amantlâc, trecerea de la tradiţie la modernitate se face prin escapadele începute în saloanele de dans improvizate în locurile părăsite de la periferia Parisului, dându-le celor din lumea bună aerul unor conservatori dornici să imite nişte hipsteri interbelici, şi prin renunţarea la atitudinea prevăzătoare faţă de trăirile amoroase puternice. Eticheta le recomandă o discreţie şi în relaţiile de cuplu, în discuţiile tete a tete, pentru a le interzice vulgaritatea reacţiilor nesăbuite puse pe seama îndrăgostirii (deşi fiecare tânjea după vigoarea pasiunii), încât îţi dau impresia că vor să păstreze o etichetă până şi atunci când îşi mărturisesc emoţiile secrete în surdina unui monolog. Dar apariţia unui tânăr luat sub aripa protectoare a contelui topeşte artificialul şi face din respectarea etichetei vechi de secole un pretext pentru o deviere a unei poveşti previzibile cu tentă patetică spre zona unei abordări avangardiste, în ton cu nevoia artiştilor interbelici de a denunţa valorile convenţionale şi ceremonialul burghez, căruia îi dau o notă aberantă.

Contele d’Orgel încerca un sentiment nou. El evitase totdeauna dragostea, ca un lucru prea exclusiv. Pentru a iubi trebuie să ai timp liber şi frivolităţile nu-i lăsau răgaz.

Considerat romanul reprezentativ pentru acel puşti talentat ce nu apucă să traiască mai mult de douăzeci de ani din cauza febrei tifoide, dar care s-a format devreme alături de inovatori precum Jean Cocteau şi a frecventat anturajul lui Modigliani şi Picasso, Bal la contele d’Orgel îmbină acurateţea sfredelitoare a observaţiei psihologice mature, demne de un copil bătrân, născut la patruzeci de ani, după cum afirma Cocteau, şi acea privire modernistă asupra legăturilor umane în spaţiul monden frecventat de aristocraţi şi de mici burghezi. Această privire modernistă le oferă manierelor demodate stranietatea ceremonialului absurd găsit ani mai târziu la burghezii lui Bunuel.

Acţiunile şi gesturile unor personaje închistate în regulile apartenenţei la o castă superioară ies din logica unei etichete impuse de secole şi capătă bizareria (subtilă) a unui ritual care permite acea trecere fluidă şi greu de sesizat de la realul monoton la decuplarea insolită prin oferirea unor acţiuni repetitive şi reacţii demodate o notă aberantă. Deghizarea de dragul aparenţelor, obsesia pentru eticheta care făcea dintr-o simplă invitaţie la dejun sau dintr-o vizită de curtoazie un spectacol al dialogurilor despre banalităţile rostite cu emfaza snobilor ce vor să facă o impresie bună transformă plictisul aristocraţilor într-o artă, într-o reprezentaţie absurdă a gesturilor inutile făcute de cei pentru care trândăvia este un semn al detaşării nobiliare faţă de meschinăria cotidiană a rutinei.

Personajele romanului nu fac altceva decât să repete un ceremonial monden a cărui impecabilă stăpânire permite accesul în cercurile înalte. Considerat penibil în zilele noastre, acest ritual, care face din personaje nişte marionete ridicole, nişte relicve caricaturale, oferă esenţa subversivă romanului. Un fenomen literar la vremea lui, Bal la contele d’Orgel mai este apreciat azi doar de cei capabili să guste observaţiile psihologice înţepătoare, ce-i dau cititorlui impresia că asistă de pe margine la frămâtările unora care îşi arogă apartenenţa la clasa privilegiaţilor, dar eşuează într-un spectacol stupid când nu-şi mai controlează viaţa afectivă în public, aşa cum le cere eticheta. Prin acest roman, care uimeşte datorită maturităţii unui spirit de observaţie precoce stăpânit de un scriitor abia ieşit din adolescenţă, se poate marca începutul unei abordări avant la lettre a temei înstrăinării în cuplu, a unei alienări privite din perspectiva experimentelor literare cu substrat psihanalitic camuflat în absurditatea reacţiilor.

Protagoniştii romanului vorbesc, dar nu comunică emoţional. Când revelaţia propriilor sentimente care depăşesc limitele unor gesturi calculate îi sperie, apelează la manierele exersate şi la eticheta ce le aplatizează autenticitatea în favoarea unui comportament artificial menit să le ofere caracapea securizantă a măştilor sociale. Sentimentele tumultuoase ce ies din matca bunelor maniere, destăinurile şi naturaleţea emoţională sunt un lux, un semn al vulgarităţii, mai ales când se apropie momentul unei conversaţii sincere în cuplu (o adevărată extravaganţă nepermisă celor sofisticaţi), de aceea se tot amână dialogurile clarificatoare în favoarea unei rutine care să menţină aparenţele.

I se părea de necrezut contelui d’Orgel ca o soţie să aibă ceva de spus soţului ei.

Frământările personajelor masculine şi reacţiile exagerate ale contesei îndrăgostite, care îi cere ajutorul mamei viitorului amant pentru a o salva de ispită, amplificarea snobismului până la ridicol prin eforturile unui funcţionar de a-şi face un renume în cercurile frecventate de aristocraţi şi repetitivitatea ceremonialului zilnic în ritmul vizitelor de curtoazie, al vilegiaturilor anoste şi al ispitelor amoroase nemărturisite îl situează pe cititorul vremurilor noastre între epuizarea plictisului exasperant, cauzat de reprezentaţia unor aristocraţi ce au parte de prea mult timp liber, şi voluptatea oferită de un roman care permite deghizarea viziunii avangardiste în ampla descriere a manierele desuete privite asemenea unui spectacol supra-real. Este un spectacol a cărui valoare estetică este depistată doar de cunoscătorii ce au avut acces la scurtmetrajele avangardiste ale anilor ’20, în care începeau să fie descompuse toate acele ritualuri brugheze şi aristocratice în reprezentaţii absurde. Pentru ceilalţi, acest roman considerat o capodoperă, poate fi doar o lectură fadă, ce i-a facut să-şi piardă timpul cu o poveste de iubire patetică.

Editura Art, 2007

Patimile dupa G.H. – Se intampla ceva in camera goala

Adriana Gionea

-

July 8, 2016

0

Patimile dupa G.H. – Se intampla ceva in camera goala

G.H., o sculptoriţă bine ancorată în lumea ei (din apartamentul cochet), şi care ştie ce vrea de la viaţă, rămâne fără menajeră. Când intră în camera goală în care locuise aceasta (de care nu se prea interesase câtă vreme i-a fost angajată), găseşte o pictură murală stranie, reprezentând un bărbat, o femeie şi un câine. Redarea siluetelor şi golul din încăpere îi dau fiori, o intrigă şi îţi dau ţie, cititorule, impresia că ai nimerit de fapt într-un spaţiu al întâmplărilor ciudate, simbolice.

Golul din camera părăsită ar putea fi la fel de bine un pasaj spre o altă dimensiune, o breşă în realitatea ordonată, un sarcofag în care desenele murale să fie o reîntoarcere la începuturile artei, ale umanităţii. Ar mai putea fi o alegorie mistică a morţii, a revenirii la haosul primordial ce zace sub straturile subţiri ale unei existenţe banale, rutiniere.

Tot ce pare abstract şi greu de exprimat pentru omul ancorat în real devine o destăinuire fluidă în care monologul se îmbină cu adresarea la persoana a II-a, având ca destinatar o identitate necunoscută. Ce te surprinde cel mai mult este rarul talent al scriitoarei de a cutreiera prin lumea interioară a personajelor, reuşind să redea abstractul şi imaginarul dezlănţuit, lipsit de coerenţa logică, printr-o economie de metafore vizuale. Nu vezi lumea protagonistei, dar îi simţi ritmul. Este un ritm al căutării de sine care se va suprapune peste căutarea începuturilor Fiinţei şi va oscila între disperarea confuziei şi exuberanţa orgiastică.

Vocea feminină a prozei moderniste în Brazilia, Clarice Lispector ştie cum să deposedeze spaţiul de reperele concretului. Întrerupe succesiunea previzibilă a faptelor pe axa timpului şi transformă o simplă încăpere într-un labirint al revelaţiilor, ca într-un spectacol experimental, în care decorurile se topesc în jocuri de imagini suprarealiste devenite proiecţiile unei realităţi interioare pulverizate în exterior sub forma unui exerciţiu vizionar şi a unor destăinuiri la ale căror înţelesuri are acces doar personajul central. Pentru sculptoriţa aflată în derivă, încăperea devine o imersiune într-o lume unde amintirile dureroase se topesc în simboluri, metafore sau viziuni despre începuturi şi timp. Detectezi la un moment dat, în acest labirint de stări cu tentă halucinantă, reinterpretări ale metamorfozei kafkiene, dar mult mai îndepărtate de realitatea imediată pentru a rămâne prizoniere în ghemul de monologuri şi introspecţii greu de interpretat în afara insolitului.

Dacă ar exista o galerie a introspecţiei suprarealiste la feminin, atunci scriitoarea braziliană Clarice Lispector ar ocupa un loc important, iar cartea Patimile după G.H. ar fi un cod misterios de acces într-un spaţiu în care stranietatea absolută este la ea acasă. Romanul şi personajul central nu par să aparţină realităţii imediate, deşi întreaga dramă a sculptoriţei pleacă de la nişte date şi imagini palpabile. Imediat ce te-a adamenit sugerând un eventual conflict între o artistă şi o femeie vulgară ce i-ar fi profanat spaţiul cu propriile-i desene lăsate ca un blestem în sanctuarul inspiraţiei, Clarice Lispector te aruncă într-o lume în care orice reper spaţio-temporal se lichefiază, apoi se evaporă. Taie continuitatea firului narativ şi rupe legătura cu detaliile concrete ale unei realităţi exterioare celei subiective, lăsând numai gândurile protagonistei să-ţi ofere nişte indicii despre locul unde te afli şi despre ce urmează. Nu mai există pereţii camerei, iar limitele spaţiului se dilată pentru a-i face loc unei desfăşurări suprarealiste de gânduri, amintiri, transformând fluxul conştiinţei, adus în literatură prin introspecţia proustiană, într-o scriitură experimentală, avangardistă, în care alegoriile criptice, simbolurile ermetice şi aparentul delir vizual amplificat de fiecare propoziţie par să se reverse necontenit şi fără un sens clar.

Deşi romanul său ar putea fi considerat de neiniţiaţii în scriitura avangardistă un simplu delir îmbinat cu misticismul căruia îi cade pradă mintea protagonistei, Clarice Lispector este un artizan migălos, bine calculat, al suprarealismului experimentat într-o scriitură la persoana I. Îşi asumă şi drămuieşte abil, cu precizie de matematician, nuanţele bizarului în care îşi înfăşoară personajele ca într-un cocon, după ce le claustrează într-un spaţiu-metaforă, demn de o piesă de teatru absurd. Dilată realitatea, dizolvă amintirile şi continuitatea temporală a memoriei în impresii şi reflecţii halucinante, puternic impregnate de un vizual minimalist, cu tentă aberantă, le răpeşte simbolurilor dreptul de a se coagula într-o imagine finală coerentă sau tentaţia de a-si devoala sensurile, multiplicând astfel semnificaţiile acordate de subiectivitatea perceptivă a fiecărui cititor în parte. Scopul ei este acela de a te scufunda într-un abis al conştiinţei aflate la intersecţia dintre confuzie, revelaţie, angoasă, rătăcire, creaţie, nimicire, haos, misticism panteist şi extaz estetic. Nu vei şti dacă artista, care îşi împărtăşeşte experienţele şi viziunile interioare va avea parte de acea revelaţie artistico-filozofică salvatoare sau va rămâne prizoniera unei camere devenite un infern al rătăcirii de sine inexplicabile din punct de vedere psihologic, deoarece scriitoarea braziliană renunţă la tentaţiile analizei în favoarea unei libertăţi absolute a insolitului.

Pentru cititorii seduşi de scriitura din romanul prin care a debutat Clarice Lispector – Aproape de inima vijelioasă a lumii – această lectură este pură voluptate. Scriitoarea amplifică stranietatea cu tentă suprarealistă până o adânceşte şi mai mult în ambiguitate şi ermetism, aşa cum le place lor, incitându-i să recurgă la o infinitate de interpretări, în care să îmbine misticismul ezotericul, trimiterile către absurdul kafkian, simbolurile panteiste şi tentaţia interpretărilor filozofice. În schimb, pentru cei dornici să găsească o naraţiune închegată, coerentă, în care traiectoria personajelor este clară, Patimile după G.H. va fi o experienţă frustrantă precum o expoziţie de artă contemporană plină de simboluri şi imagini abstracte. Nu permite interpretări exacte, ci numai o coexistenţă prelungită cu absurdul, cu angoasa unei aparente lipse de sens, cu ermeticul insolit.

Patimile după G.H. transformă confesiunea şi căutarea de sine într-un performance avangardist despre sensul vieţii, despre legătura Eu-neant, despre modul în care se raportează conştiinţa unei artiste la conflictul primordial dintre ordine şi haos, dintre Fiinţă şi Non-existenţă, dintre construcţie şi apocalipsa personală, dintre limbaj şi tot ceea ce nu poate fi cuprins de cuvinte, dintre nevoia de apropiere umană şi experienţa unei solitudini totale, care poate reproduce experienţele de la începuturile timpului, ale materiei. La final nu primeşti un răspuns la întrebarea Oare ce a vrut să transmită artistul, dar, în schimb, rămâi cu plăcerea dată de fiorii insolitului, a unei scufundări totale în simboluri opace, în ambiguitatea reconfortantă după o rutină epuizantă a faptelor clare.

Editura Univers, 2015

6 carti de proze scurte pentru vacanta de vara

Adriana Gionea

-

July 2, 2016

0

6 carti de proze scurte pentru vacanta de vara

Pentru dependenţii de lectură, o zi pe malul mării sau la o cafenea boemă dintr-un oraş, fie el şi unul plin de obiective de neratat, capătă agonia unui sevraj dacă lipseşte cartea din bagaje. Uneori, să ţii pasul cu naraţiunea abundentă este dificil în vacanţă, mai ales când lectura este întreruptă de ispita locurilor de vizitat. Aşadar, o proză scurtă este perfectă pentru a se strecura printre două vizite la muzeu, două cocktailuri sau două plimbări, încât să-ţi potolească setea de lectură fără a te distrage de la itinerariul stabilit. De pe ţărmurile Siciliei până în favelele braziliene, din Balcani până-n India, Japonia sau China, din Spania de altădată până în Argentina păţaniilor ciudate, aceste şase volume de povestiri vor deveni un bun companion.

Elegbara – Brazilia mai puţin cunoscută

Editura Univers, 2015

Dacă zeul prozei scurte sud-americane, Borges, s-ar fi născut într-o favelă din Brazilia, şi-ar fi populat volumele de povestiri cu superstiţiile, legendele, ritualurile şi personajele exotice din zestrea africanilor. Femei exuberante şi gata să elibereze demonii din legendele moştenite de la strămoşii contimentului de abanos, regi şi aventurieri ce-şi pierd minţile, cuţitari, vraci, zei misterioşi care se strecoară în lumea oamenilor sau traficanţi zeificaţi animă un furnicar în care miturile sclavilor din vestul Africii şi realitatea sunt de nedespărţit. Preluând tradiţia lui Jorge Amado, care strecura în romanele sale personaje îndeplinind ceremonialuri introduse pe ţărmurile Braziliei de către sclavii africani, Alberto Mussa – unul dintre cei mai buni scriitori brazilieni contemporani – a creat o lume seducătoare precum o călătorie exotică. Elegbara este numele unui zeu venerat pe coastele vestice ale Africii. Totuşi, nu trebuie să cunoşti mitologia africană pentru a-i citi povestirile, ci trebuie doar să-ţi placă să te pierzi în abundenţa de fapte stranii, precum un călător european ajuns într-o pădure tropicală, unde pericolele sunt înlocuite de misterul unor poveşti greu de interpretat dacă nu accepţi alfabetul afectiv descifrat doar prin realismul magic. Poţi citi întreaga recenzie aici.

Noapte de sărbătoare şi alte povestiri – o cinematecă în valiză

Editura Polirom, 2016

În timp ce parcurgi povestirile scrise de Cesare Pavese, ai impresia că ţi se derulează în faţa ochilor scenele alb-negru dintr-un film neorealist, în care Pasolini aflat la începuturi, Fellini, Vittorio de Sica şi Rossellini îşi dau mâna. Melancolia care loveşte personajele la fel de puternic precum soarele ce pârjoleşte un sat uitat de lume de pe un ţărm sudic, iubirile prinse între exuberanţa senzuală, nostalgie, singurătate şi neîmplinire, personajele feminine care vor să evadeze de la periferia unui oraş industrial sau cei care ajung să observe spectacolul vieţii de la balconul unei vile elegante fragmentează lumea descrisă de Pavese în secvenţe de o melancolie fluidă prelinsă peste acele trăiri indescifrabile. Noapte de sărbătoare şi alte povestiri este o lectură pentru cinefilii dornici să regăsească acel amestec dintre candoare, nostalgie, nevoia de apropiere umană şi dragostea de viaţă, care vibrează sfâşietor precum o veche melodie italiană în mediile austere, în care fiinţa umană este sufocată de orizonturi opace pana şi în zilele însorite ale verii siciliene. Pavese a făcut în prozele sale ce au încercat marii cineaşti italieni intraţi în galeria clasicilor: a pus laolaltă speranţa, lumina şi tristeţea, inocenţa şi mizeria. Poţi citi întreaga recenzie aici.

Sirena şi alte povestiri – Din dragoste pentru Sicilia

Editura Humanitas Fiction, 2016

În cazul în care ţi-ai planificat un tur al Siciliei, n-ar trebui să-ţi lipsească din bagaje Sirena şi alte povestiri, o carte scrisă de un fiu al Siciliei de altădată, cunoscut datorită romanului-cult Ghepardul. Fie că îţi place să citeşti într-o cafenea umbrită de portocali sau pe malul mării, unde mirosul sărat este îndulcit de boarea parfumată care aduce aromele rozmarinului, ale arborilor de fistic sau ale livezilor de citrice, aceste povestiri te vor purta de la istoria meridională spre zona miturilor.

Periplul sicilian se deschide cu amintirile din vilele familiei Lampedusa, apoi continuă lent cu drumul spre zonele rurale, unde te aşteaptă scene campestre greu de surprins în ghidurile de călătorie şi sfârşeşte prin impresii legate de psihologia sicilianului. Giuseppe Tomasi di Lampedusa are grijă de visătorul din tine, care vrea legende şi câteva istorisiri exotice, demne de povestit la întoarcere, dar şi de gurmandul aflat în căutarea pitorescului. Te plimbă prin încăperile de o frumuseţe desuetă, găsită azi numai în decorurile filmelor de epocă sau în romanele despre copilăria aristocraţilor din secolele trecute. Îţi face treptat cunoştinţă cu oamenii locului, printre care şi un profesor ce-ţi va destăinui o stranie aventură amoroasă din tinereţe, apoi îţi arată diversitatea umană a ţinuturilor sale, ce-i drept, din perspectiva unui aristocrat ce nu vede cu ochi buni schimbările şi ascensiunea socială a plebeilor căpătuiţi, deveniţi latifundiari cu aere de burghezi prosperi. Poţi citi întreaga recenzie aici.

Axolotul. Povestiri cu cronopi şi glorii –Experimentele unui argentinian la Paris

Editura Art, 2015

Alegi pentru vacanţele tale nişte destinaţii în care să dai peste o galerie de artă modernă, un festival de film experimental sau te gândeşti la Centre Pompidou când spui Paris? Dacă ai răspuns afirmativ, atunci miniaturile insolite, pline de satiră cu tentă suprarealistă şi întâmplări ciudate în cel mai halucinant sens al cuvântului te vor face să nu mai laşi din mână volumul Axolotul. Povestiri cu cronopi şi glorii. Când scrie, Julio Cortazar îşi face de cap afidător şi nonşalant, cum numai artiştii din avangarda interbelică aveau curaj, atunci când regizau primele scurtmetraje ludic-absurde. Nu are pic de remuşcare atunci când întoarce realitatea cu susul în jos, când ia în râs firescul într-un mod comic şi absurd, când reface imaginea unor oraşe precum Roma, Paris şi Buenos Aires, încât să pară desprinse dintr-un ireal pe care ţi-l prezintă cât se poate de verosimil. În loc să te supere, te face să laşi acasă frâiele cenzurii şi să accepţi libertatea absolută a imaginarului acaparat de insolit. Poţi citi întreaga recenzie aici.

Povestiri orientale – Croaziera lui Marguerite Yourcenar

De pe ţărmurile balcanice până în China, India şi Japonia, Marguerite Yourcenar te poartă în croaziera ei literară, plină de reinterpretări în cheie personală ale unor legende albaneze, muntenegrene sau hinduse, legate de vieţile unor pictori şi aventurieri aprigi. Îl regăseşti pe strămoşul japonez al lui Casanova – prinţul Genji – care primeşte o vizită feminină la care nu se aştepta în apusul existenţei. Asişti la ingenioasa evadare a unui pictor chinez asupra căruia se abătuse furia împăratului. O vezi pe zeiţa Kali în toată splendoarea şi decăderea ei, mergând pe străzile rău famate, străbătute de curtezane. Redescoperi legendele spuse de oamenii din golful Kotor într-o zi cu arşiţă. Afli despre cum a fost salvat un luptător antiotoman de o dansatoare orientală, despre un calugăr vizitat de nimfe şi despre secretele erotice ale unei văduve. În volumul Nouvelles orientales, Marguerite Yourcenar îţi arată cum se îmbină erudiţia cu simplitatea savuroasă a povestitorilor ce au darul oralităţii, prin care îşi ţintuiesc audienţa până la finalul istorisirii. Prozele din acest volum au tâlc, imagini picturale, aventuri, suspans, răsturnări de situaţie, neprevăzut, dar, mai ales, farmecul unor casetuţe pline de suvenirurile unui artizan exotic, redescoperite în cufărul unei rude înzestrate cu nesaţul dorului de ducă. Poţi citi întreaga recenzie aici.

Dragostea în spaniolă

Editura Allfa, 2013

Dacă ţi-ai pus în gând să vizitezi Granada, un sat pitoresc din Spania sau un oraş istoric ai căror locuitori au moştenit de la bunicii lor poveşti despre pasiuni interzise, întâmplări misterioase, femei pline de secrete şi amorezi ce au sfidat un deznodământ nefast, poţi lua cu tine o colecţie de povestiri şi nuvele scrise de autorii spanioli reprezentativi pentru secolul al XIX-lea, tălmăciţi de un scriitor român contemporan – Marin Mălaicu-Hondrari. Misterul, iubirile riscante, femeile rebele pentru epoca lor, crimele pasionale şi un Don Juan păcălit se întâlnesc în această colecţie de miniaturi. Fiecare povestire este scrisă de un clasic spaniol. Vicente Blasco Ibanez, Juan Valera, Emilia Pardo Bazan, Felipe Trigo, Benito Perez Galdos, Pedro Antonio de Alarcón, Armando Palacio Valdes şi Leopoldo Alas “Clarín” sunt autorii care le-au dat replica în spaniolă unor clasici ai marilor drame spuse în puţine pagini, cum ar fi: Maupassant, Turgheniev, Cehov sau Gogol.

Nouvelles orientales – Din Balcani pana in China, India si Japonia

Adriana Gionea

-

July 2, 2016

0

Nouvelles orientales – Din Balcani pana in China, India si Japonia

Prima femeie acceptată în Academia Franceză este o nu numai o erudită, ci şi o povestitoare de zile mari. Când scrie despre orientali, Marguerite Yourcenar este abilă precum un versat negustor de bazar levantin, sentimentală şi delicată precum o doamnă de la curtea imperială japoneză, migăloasă precum un pictor chinez atunci când lasă urme de pensulă pe mătasea preţioasă ce nu-i permite ezitări, lunecoasă, plină de contradicţii şi exuberantă precum o zeiţă indiană sau o văduvă ce se vede pe ascuns cu bărbatul nesupus, hulit de tot satul. Aparent un capriciu al unei occidentale dornice de a-şi dovedi sieşi că poate înţelege spiritul orientalului, din Muntenegru până-n străfundul Asiei Îndepărtate, volumul Nouvelles orientales se transformă într-o lectură seducătoare, care ţi-o dezvăluie pe Marguerite Yourcenar în ipostaza unui cameleon sofisticat.

Un pictor care vrea să evadeze din temniţa nemilosului împărat chinez (Comment Wang-Fo fut sauve). Un erou al rebeliunii antiotomane din golful Kotor care este salvat de una dintre dansatoarele taberei inamice (Le sourire de Marko). O zeiţă indiană care stârneşte invidia, prinsă între lumea curtezanelor şi umbrele infernului unde ajung cei din castele inferioare (Kali decapitee). Un pictor eşuat în tavernele din Amsterdam, care îşi aminteşte brusc de grădinile pline de lalele preţioase ale sultanulului din Constantinopol (La tristesse de Cornelius Berg). Un călugăr dornic să-i convertească pe greci, dar care ajunge să se teamă de nimfele păgânilor (Notre-Dame-des-Hirondelles). Un tânăr lăsat mut de-a binelea după întâlnirea cu nereidele (L’homme qui a aime les Nereides). Trei bărbaţi care pun în scenă o reinterpretare a legendei Mesterului Manole (Le lait de la mort). O femeie a cărei deghizare duce la rescrierea unui episod din Genji Monogatari (Povestea lui Genji) – considerată primul roman din istoria literaturii universale – într-o manieră care aminteşte de capodoperea picturală a unui cineast nipon (Le dernier amour du prince Genghi). Sunt câteva dintre personajele captivante, prinse între lumea reală şi legende, care îţi vor demonstra cât de bine ştie Marguerite Yourcenar să răstoarne situaţia în direcţia neprevăzutului exact când aveai impresia că navigai pe o mare trândavă a naraţiunii calofile.

Citind aceste miniaturi atemporale, ai impresia că eşti însoţitorul scriitoarei plecate într-o croazieră în jurul lumii, cu gândul de a se opri în fiecare port unde poate culege suveniruri sub forma unor povestiri moştenite din tată-n fiu. Le ascultă, le captează esenţa şi acel sens ascuns celor neiniţiaţi, apoi ajunge să le şlefuiască în stilul propriu, fără a le debarasa de efervescenţa oralităţii. Sunt nişte poveşti despre pasiuni dezlănţuite, despre istoria zbuciumată a Balcanilor, despre idealul estetic din pictura chineză, despre iubirea neîmplinită şi despre femeile care ajung să recurgă la nişte soluţii nebănuite pentru a se elibera de sub chingile unei moralei patriarhale (La veuve Aphrodissia).

Editura Humanitas Fiction, 2016

Te simţi copleşit de calmul unei picturi chineze pe mătase, ajungi martorul ultimelor aventuri galante din viaţa celui mai mare seducător din literatuta Orientului Îndepărtat, în care una dintre numeroasele concubine face tot posibilul pentru a rămâne în memoria lui după ce s-a crezut uitată, apoi laşi subtilitatea niponă pentru a simţi vâltoarea emoţiilor balcanice, în care iubirile, trădările şi vrăjile femeilor ispititoare, geloziile şi obiceiurile greu de înţeles dau în clocot. Eşti luat pe sus de personaje, eşti uimit, şocat, ademenit sau dezgustat, dar un lucru îţi este clar: umanitatea privită de Margurite Yourcenar nepărtinitor, fără prejudecăţi declanşate de amunite diferenţe culturale dintre Est şi Vest, este un spectacol ce vibrează în ritmul contrastelor stupefiante, al sevelor mitice şi al realismului magic plin de tâlcuri.

De la universul balcanic, plin de pasiuni mereu pândite de tragedii şi de răzvrătiri, la erotismul suav dintr-o poveste de iubire niponă din alte vremuri, de la seninătatea personajelor care vor să atingă idealul spiritualităţii prin artă la estetica sumbră care îmbină celebrarea vieţii şi grotescul din legenda zeiţei Kali, străbaţi o mare de poveşti memorabile. Prozele din acest volum au consistenţa unor alegorii şi acea stranietate enigmatică pe care o găseşti în miturile şi obiceiurile unei culturi străine.

Rosa Alchemica si alte scrieri – Un dans cu zeii celtilor pentru admiratorii lui Yeats

Adriana Gionea

-

June 22, 2016

0

Rosa Alchemica si alte scrieri – Un dans cu zeii celtilor pentru admiratorii lui Yeats

Rosa Alchemica şi alte scrieri este cartea pe care o iei cu tine în drum spre un festival medieval, dacă eşti pasionat de manuscrisele vechi în care zac ascunse tâlcuri ezoterice, legende ce se pierd în timp sau mituri amestecate cu ideile alchimiştilor. Dacă nu crezi totuşi în supranaturalul din legendele celţilor, te poţi bucura de imaginile poetice în care natura, frenezia viatalităţii celebrate prin dans şi prin inventivitatea povestitorilor irlandezi te fac să-ţi iei cortul în spinare şi să petreci câteva nopţi de vară într-o poiană sau lângă ruinele medievale, departe de lumea dezlănţuită.

Cunoscut mai mult datorită versurilor sale, dar şi fascinaţiei pentru cultura irlandeză în perioada redefinirii identităţii naţionale, Yeats din acest volum ţi se prezintă sub forma unor proze în care farmecul povestirilor, miturile, lirismul, umorul şi legendele despre zeii îndrăgostiţi iau calea ocultismului stăpânit de alchimişti sau a ezoterismului din ordinele cavalereşti. Menestreli, poeţi, aventurieri şi pierde-vară ce sunt vizitaţi de fapturi mitice din folclorul irlandez, pustnici şi asceti ce se lasă pradă atracţiei pentru celebrările păgâne, toţi alcătuiesc un alai de personaje stranii, ce vin dintr-o lume refuzată înţelesurilor clare. Aici, în lumea lui Yeats, adevărul şi cunoaşterea se ating prin euforia dansului şi a întâlnirii cu fiinţe ciudate.

Fiecare povestire seamănă cu o dănţuire în care făpturile din legendele celţilor ţopăie în jurul tău, încât ai impresia că asişti la un spectacol coregrafic postmodern, în care sunt contopite alegoriile basmelor populare reinterpretate într-o notă ludico- mistico-gnozică, alături de metaforele ce bântuie inconştientul colectiv. Şi nu este întâmplătoare această impresie. Dansul şi poezia, menestrelul rătăcitor, personajele feminine bizare coborâte din legendele celţilor şi oscilaţia între asprimea ordinelor cavalereşti şi euforia unui alai de zei păgâni sunt omniprezente în prozele din acest volum. Yeats le îmbină într-un ritm ameţitor, care te năuceşte dacă nu ai aflat până acum câte ceva despre folclorul irlandez. Dar poate această năucire este şi scopul urmărit de Yeats.

Poetul devenit un simbol al culturii irlandeze vrea să amâni căutarea unor semnificaţii forţate atribuite personajelor sale, fie că fac parte din rândul pământenilor, fie din al zeităţilor precum Oona sau maleficele sidhii. El şi-ar dori să te bucuri de spectacolul oferit de această procesiune de fiinţe mitice şi de cavaleri însemnaţi de simbolul mistic al rozei, la care au acces doar iniţiaţii, fără a căuta imediat sensuri. Pentru a savura această lectură, trebuie să te laşi mai întâi pe mâna poeţilor nomazi cărora marile iubiri iniţiatice le scapă printre degete atunci când aleg ispita rătăcirilor. Trebuie să dansezi imaginar alături de povestitorii acaparaţi de chemarea şi de moştenirea celţilor, să te rătăceşti alături de personaje în pădurile în care îşi fac de cap prezenţele feminine având legături cu marile zeităţi sau doar să asculţi rememorarea unor experienţe ezoterice în căutarea secretelor aparţinând marilor alchimişti.

Succesiunea scrierilor alese pentru a face parte din acest volum de proze inedite pentru fanii lui Yeats şi ai culturii celtice îţi lasă impresia că marele poet laureat al Premiului Nobel are imaginaţia unui regizor suprarealist şi talentele unui povestitor ce îl poate atrage în capcana unor născociri şi pe cititorul actual, ce nu mai crede în zei. Pentru a nu te pierde printre simbolurile alchimiei şi ale ordinelor cavalereşti uitate în negura timpului, Yeats te îmbie mai întâi prin Istorisirile lui Hanrahan cel Roşu, un aventurier care nu rata nici o petrecere câmpenească. Era sufletul sărbătorilor datorită vastului său repertoriu de cântece, versuri, povestiri, snoave, dar mai ales datorită unui talent aparte de a cuceri inimile domniţelor chiar şi în straie ponosite, de poet fără căpătâi. Petrecăreţ şi rătăcitor, cade în patimi, este ademenit de o femeie misterioasă, din altă lume, se pierde şi îşi pierdele iubitele, arătându-i cititorului actual ce s-ar fi întâmplat dacă poeţii damnaţi ai generaţiei Beat ar fi luat ţinuturile celtice la pas.

Dar păţaniile mai mult sau mai puţin fantastice ale lui Hanrahan nu sunt decât uvertura unui spectacol în care ţi se perindă prin faţa ochilor cavaleri, poeţi care hulesc împotriva călugărilor gata să le împună şi lor caznele ascezei, adolescenţi deveniţi ajutoarele unor înţelepţi, cavaleri păcăliţi în luptele împotriva păgânilor care nu vor să renunţe la venerarea zeităţilor celtice sau camaraderii sudate de pasiunea pentru alchimie. După ce şi-a făcut numărul ghiduşul Hanrahan, spectacolul regizat de Yeats devine mai profund, căpătând umbrele misterioase ale ocultismului. În următoarele scieri incluse în acest volum – Roza tainică, Roza Alchemică, Tablele legilor şi Adoraţia Magilor – simbolurile devin criptice precum o călătorie iniţiatică plină de misticism şi primesc încărcătura unui ritual ezoteric. Fiecare protagonist, deşi la început face parte din planul realului, începe să capete consistenţa unui personaj alegoric, într-un ceremonial în care se întâlnesc pasiunea lui Yeats pentru ocultism şi alchimie, simbolurile ordinelor cavalereşti şi fascinatia pentru mitologia irlandeză, împletită cu legendele zeităţilor din cultura antichităţii greco-romane.

Cea mai reprezentativă scriere din acest volum – Rosa Alchemica – este o distilare estetică a interesului pentru ocultismul transpus în imagini vizuale de o rară frumuseţe pentru cei captivaţi de picturalitatea halucinantă a transei, a saloanelor de opiu sau a celor de spiritism, de tripurile în care misticismul şi decadenţa se întâlneau în lirismul sfârşitului de secol XIX. Decorul încăperilor în care personajul din Rosa Alchemica se refugiază alături de sculpturile greceşti, miresmele tari ale mirodeniilor arse în vase orientale şi operele de artă ce-i tapetează universul estetic izolat de realitatea interioară aminteşte de refugiul excentricului personaj închipuit de Huysmans în A rebours, la care se adaugă transa ocultismului ce te duce imediat cu gândul la extravagantele călătorii ezoterice ale personajului din romanul dalinian Chipuri ascunse, doar că erotismul s-a evaporat din lumea lui Yeats pentru a nu deranja vizitele zeităţilor.

Fie că îţi plac sau nu legendele celtice, scrierile din acest volum te uimesc prin talentul lui Yeats de a extrage cele mai frumoase mituri şi legende, pe care să le învelească în coconul enigmelor greu de tradus într-o interpretare simplistă. Acesta reuşeşte să întrupeze simboluri greu accesibile celor neiniţiaţi în cultura irlandeză sau în scrierile alchimiştilor, folosindu-se de imagini vizuale sublime. Dacă te laşi purtat de personajele sale de legendă, ajungi să descoperi o lume aparte, în care vechiul conflict medieval dintre păgânism şi monoteismul iudeo-creştin nu şi-a decis câştigătorul, şi nici acela dintre fantasmagoric şi real. Fantasticul se deghizează în real, iar acel realism pictural îşi îndeamnă personajele să se regăsească prin reconectarea la memoria mitică păstrată în inconştientul colectiv, strâns legat de identitatea naţională prin folclor, în scierile lui Yeats.

Editura Humanitas Fiction, 2016

Muntii Inalti ai Portugaliei – Locul alinarilor ciudate si al nostalgiei suprarealiste

Adriana Gionea

-

June 16, 2016

0

Muntii Inalti ai Portugaliei – Locul alinarilor ciudate si al nostalgiei suprarealiste

Munţii Înalţi ai Portugaliei este o carte despre şi pentru cei care au trecut prin experienţa unei pierderi, a unei separări de o persoană semnificativă. O călătorie stranie pentru cei care s-au gândit la un moment dat să lase totul în urmă şi să-şi reia viaţa într-un alt loc, într-un alt oraş, unde străzile, cafenelele sau plimbările nocturne să nu le mai aducă aminte de ceea ce au devenit de-a lungul anilor petrecuţi alături de cineva la care nu mai pot ajunge. Unde ecourile unor dialoguri sau chipul unui străin ce pare familiar să nu le mai amintească de ceea ce au pierdut, de absenţele ale căror tăceri au nişte reminescenţe zgomotoase în memoria afectivă.

După succesul avut cu Viaţa lui Pi, Yann Martel a scris un roman pentru cei dornici să încerce terapia prin lectură. O singură condiţie trebuie să îndeplinească. Să fie toleranţi cu nişte personaje ce par în primă instanţă neverosimile, trăsnite, dedate absurdului învelit fie într-o parabolă suprarealistă, fie într-o melancolie sfâşietoare împărtăşită în compania unor fiinţe stranii, unele aflate la graniţa dintre corporal şi fantomatic. Staţi liniştiţi! Nu este vorba despre o tentativă SF de a scrie o carte despre legătura omului cu fantomele celor pierduţi într-un ritual specific travaliului de doliu. În romanul Munţii Înalţi ai Portugaliei, terapia recomandată celor ce au fost nevoiţi să se despartă de persoane dragi seamănă cu o poveste în care situaţiile impregnate de realism magic şi apropierea vieţii de moarte iau forma unei metafore atât de bine deghizate în firesc la un moment dat încât îţi dai seama prea târziu că banalele întâlniri duc spre un scenariu insolit, dar având un rol cathartic.

Yann Martel îşi asumă o lectură terapeutică fără a ocoli imaginile sfâşietoare, spasmele durerii interioare şi disperarea. Este o misiune grea în era oamenilor seduşi mai degrabă de reţete şi discursuri motivaţionale pentru aşa-zisa întărire a sinelui prin invocarea unei puteri ce pune la colţ nevoia de plânge, de a trece prin toate stadiile durerii sufleteşti, considerate adesea un semn al slăbiciunii, nicidecum o etapă firească apărută la un moment dat în viaţa fiecăruia.

Şi cum ar putea duce la bun sfârşit această misiune, când omul actual nu mai are timp şi nici chef de romane introspective, asociate unui ritm despresiv, şi nici de mesaje spirituale ascunse în alegorii profunde? Dându-i tristeţii sfâşietoare supapa realismului magic, iar căutării de sine, efervescenţa unui film absurd, ce invocă stilul unui film poliţist. Multe pasaje fac din roman scenariul unui filmele nonconformist greu de încadrat într-o categorie. Este un film ce sfidează înţelesurile clare, şi în care se întâlnesc personaje excentrice, un cimpanzeu devenit o nebănuită sursă de candoare, apetitul pentru legende vechi, comori ascunse în zone mai puţin umblate, intriga detectivistă învelită într-un tablou suprarealist cu mesaje stupefiante şi tot felul de întâmplări banale ce iau turnuri halucinante, dar perfect normale în atmosfera cărţii. Rezultatul? O parabolă existenţialistă plină de revelaţiile învelite în melancolia lusitană, o acrobaţie excentrică prin labirintul mecanismelor de apărare în faţa durerii din timpul travaliului de doliu şi nişte dialoguri bune de pus la rană chiar dacă pentru unii par desprinse dintr-un delir iconoclast, care aduce laolaltă intriga dintr-un roman de Agatha Christie şi mesajele religioase.

Romanul poate fi considerat mai degrabă un triptic, format din poveştile a trei bărbaţi care au trăit în epoci diferite. Fiecare poveste este mai ciudată decât cealaltă, dar la fel de încărcată de mesaje umaniste exprimate printr-un alfabet al întâmplărilor suprareale. Prima, aparent mai bine înfiptă în realitatea imediată decât celelalte, aduce a film de epocă, prin menţionarea primelor automobile conduse vreodată în marile oraşe. Totuşi, în ciuda unor detalii ce ancorează povestea lui Tomas (protagonsitul) în prima decadă a secolului XX, în care inovaţiile tehnice schimbau istoria şi moravurile unui întreg continent în zorii emancipării, la un moment dat reperele temporale devin fluide şi volatile din cauza intervenţiei unui personaj absent, dintr-un alt secol. Acest personaj îşi bagă nasul în povestea de viaţă a lui Tomas printr-un jurnal vechi de sute de ani.

Jurnalul este decoperit de Tomas, care este şi angajatul unui muzeu din Lisabona. Citind jurnalul, el ajunge să creadă în existenţa unui artefact rar, ce ar putea da peste cap percepţia referitoare la canoanele artei şi ale reprezentării cristice. Artefactul a fost realizat de un misionar ajuns în coloniile portugheze din Africa pentru a converti sufletele sclavilor, dar care ajunge să se convertească el însuşi la cultura unui continent devenit un târg de robi. Hipnotizat de ochii încărcaţi de tristeţe ai unei captive, preotul realizează o reprezentare insolită a Fiului răstignit, prin care să exprime de fapt durerea unei lumi. Pentru a recupera artefactul realizat de acest misionar şi care ajunge peste secole într-o biserică din zona denumită Munţii Înalţi, protagonistul se încumetă să conducă pentru prima oară un automobil, o invenţie care atragea priviri şi (mai ales) dezaprobări. Şi, cum în acea vreme automobilul era echivalentul unei nave spaţiale şi cerea mult efort de adaptare din partea şoferului, călătoria se dovedeşte a fi o grea încercare, un drum al crucii purtate de cel ce şi-a pierdut atât soţia şi tatăl, cât şi unicul fiu, într-o singură săptămână.

Întâlnirea cu nişte personaje bizare, având reacţii inexplicabile când văd automobilul, capătă stranietatea unei treceri spre altă lume, nicidecum forma unei satire despre oamenii primitivi, obtuzi în faţa inovaţiilor. Aceste reacţii, greu de înţeles de către noi, cei din secolul XXI, se vor suprapune treptat peste reacţiile preotului al cărui jurnal îl citeşte protagonistul, un preot care va trece de la teama habotnicului ce asistă pentru prima oară la nişte ritualuri aparţinând triburilor africane la smerenia celui care ajunge să înţeleagă dramele semenilor din altă lume. În această comuniune între durerea celor două personaje, mijlocită de un manuscris vechi de sute de ani, zac nişte simboluri aparent facile, dar imprevizibil metamorfozate de Yann Martel. Scriitorul le aduce în punctul unui deznodământ specific unei parabole postmoderne, având intensitatea unui film de artă în care valoarea estetică se reflectă în talentul de a fragmenta ordinea temporală, suprapunând imagini simbolice din epoci diferite.

Abia când ajungi la povestea celui de-al doilea personaj, apreciezi curajul lui Yann Martel de a nu capitula în faţa reţetelor de succes, care susţin că trebuie să renunţi la gradarea misterului şi a suspansului, oferindu-i citititorului amănuntele captivante încă de la început. Dacă prima poveste se împotmolea într-un ritm monoton ce reflecta exasperarea protagonistului care se trezea neputincios în faţa complicaţiilor tehnice ale automobilului greu de stăpânit şi care îi aminteau de fapt de capriciile unei existenţe care îl abandonase într-o singurătate fara alinare, în a doua poveste ai parte de atmosfera întunecată ce anunţă o poveste în care suspansul musteşte nestingherit. Dar este un suspans ce îmbracă nu o intrigă decriptată de un detectiv abil precum Poirot, ci o poveste de iubire ce virează brusc spre aberant, refuzând orice explicaţie verosimilă, încât ai impresia că Agatha Christie a fost sedusă de filmele regizate de lusitanul Manoel de Oliveira, în care nostalgia, erotismul, atmosfera stranie şi iubirea proiectata asupra unei iubiri fantomatice se întâlnesc.

Dacă prima poveste îţi aminteşte, datorită personajului masculin -debusolat, apăsat de griji, de o iubire neîmplinită, şi coplesit de prezenţa unui unchi pragmatic- de protagonistul din pelicula Excentricităţile unei blonde, cea de-a doua poveste, a unui medic vizitat de o prezenţă feminină fantomatică, te face să crezi în acea deghizare perfectă, aproape imperceptibilă, a supranaturalului în real, atât de firesc prezentată în povestea fotografului din filmul Straniul caz al Angelicăi. În povestea medicului legist vizitat de prezente feminine dispărute, Yann Martel, asemenea marelui cineast portughez, îşi asumă extravaganţa stranie a unor imagini de un sentimentalism învechit nimerit într-un deznodământ potrivit unei melodrame cu tentă absurd-suprarealistă, care pare să-şi bată joc de aşteptările spectatorului hrănit cu prea multe clişee.

Tot de un final ciudat este vorba şi în povestea doctorului a cărui soţie pasionată de romanele poliţiste face nişte descoperiri excentrice, prin care leagă stilul unei intrigi ţesute de Agatha Christie de modul în care a fost receptat mesajul apostolilor. Expunerea acestei paralele este un deliciu al scriiturii pline de originalitate, care îi poate captiva şi pe atei, fără a-i supăra pe cei mai cucernici dintre noi. Poate fi considerată de cititori drept o revelaţie nonconformistă şi ludică despre natura umană, despre modul în care a fost interpretată istoria umanităţii şi despre maniera în care fanaticii au distorsionat simbolul crucificării (să nu uitam că această poveste se petrece în timpul războiului civil din Spania anilor ’30). Ludicul se învecinează cu sinistrul atât de bine în păţania stranie prin care trece acest medic legist, încât acţionează precum un anestezic pentru cititor atunci când ajunge la expunerea detaliilor unei autopsii.

Aceste detalii, în loc să devină groteşti, macabre, se încadrează în tentativa generală de a devia fragilitatea naturii umane, reduse la un tabloul unui existenţialism căutat în putreziciunea viscerelor, spre zona unui reflecţii peste care dă buzna lirismul suprarealist găsit chiar în efemerul înţeles în forma lui zdrobitoare, ce nu mai lasă loc de compromisuri metaforice -descompunerea fizică. Dar exact când ai impresia că nu ai unde să te ascunzi din faţa acestui adevăr cutremurător despre fragilitatea existenţei umane, Yann Martel deschide o portiţă de evadare în fantasmogoricul cu tentă aberantă, halucinantă, ca într-un tablou pictat de Eleanor Carrington, dar plin de firescul candorii şi al compasiunii.

Yann Martel scrie aproape ca un portughez veritabil. Spun aproape, deoarece iubitorii literaturii lusitane ar considera un sacrilegiu afirmaţia conform căreia un străin poate înţelege sau poate lăsa acel intraductibil saudade să-l cuprindă până-n măduva oaselor. Poate i-a fost teamă că i-ar putea ieşi un kitsch dacă ar încerca să imite lirimsul unui poet lusitan, aducând impreună personajele romanului pe un deal de unde să privească soarele apunând şi răsărind peste Lisabona în timp ce poartă discuţii despre sensul vieţii, pierdere sau răspunsul la întrebarea legată de utilitatea trezirii zilnice după moartea celor mai dragi fiinţe.

Dar, cum nu putea scrie despre călătoriile iniţiatice, despre dorul provocat de absenţa celor iubiţi şi despre melancolia pe tărâmul portughez fără a oferi propria interpretare a intraductibilului saudade, învăluit de ispita unui cuvant indescifrabil pentru străini de parcă ar fi un manuscris interzis neiniţiaţilor, Yann Martel a încercat un truc: înlocuirea profunzimii grave cu acel insolit având şi o notă hazlie. Dorul portughezului este simbolizat prin evocarea unui animal dispărut – rinocerul iberic- vietate-simbol aflată între mit şi realitate, ce ia forma unei himere vizibile taman în miticul tărâm numit Munţii Înalţi.

Anumite pasaje ale romanului dezvăluie o Portugalie despre care ar fi scris mai degrabă un sud-american, cu a lui distorsiune a timpului transgeneraţional de sorginte magic-halucinantă. Acest apel la absurd, la halucinantul sub care stau pitite de fapt temele grave ale omenirii este trucul ce îi scoate pe mulţi din tentaţiile unei gravităţi care, odată scăpate de sub control, deraiază în zona pateticului. Este un truc necesar pentru a-i oferi romanului profunzimea unei calatorii iniţiatice de vindecare, circulare, asemenea unei eterne reintoarceri către sine, prin povestea unui senator canadian. Acesta se refugiază, în urma unei tragedii, în Portugalia strămoşilor săi, alături de un companion ce le stârneşte localnicilor dintr-un sat izolat aceeaşi curiozitate pe care o arătau înaintaşii lor ce l-au văzut, cu mai bine de optzecei de ani în urmă, pe Tomas, protagonistul primei poveşti, intrând alături de o maşinărie ciudată în lumea lor (primul automobil văzut în Munţii Înalţi).

Cine este acest companion? Un cimpanzeu adoptat de senatorul impresionat de povestea captivităţii unei primate într-un centru dedicat experimentelor ştiinţifice. Şi nu am pomenit întâmplător de structura circulară a romanului (nu mă refer la numele celor trei părţi: Fără casă, Spre casă, Acasă). Aşa cum ochii sclavei l-au ţintuit şi l-au transformat sufleteşte pe misionarul din secolul al XVI-lea (al cărui jurnal îl citea personajul primei poveşti), ochii cimpanzeului închis într-o cuşcă i-au schimbat viaţa unui polictian ajuns la capătul puterilor după moartea soţiei. În satul din Munţii Înalţi, unde par să se intersecteze peste decenii toţi cei ce vor să caute un leac pentru durerea provocată de pierderea fiinţelor dragi, un cimpanzeu pare o vietate fantasmagorică precum un rinocer în spaţiul iberic sau un automobil într-o aşezare izolată, în 1904. Dar prezenţa cimpanzeului este mai mult decât o născocire menită să anime lectura prin accente comice. Relaţia primatei cu oamenii din jurul său îi conferă nostalgiei împrumutate de canadian de la vecinii lusitani profunzimea unei meditaţii existenţialiste inundate de nuanţele unei contemplări a timpului ce stă în loc pentru a dezvălui înţelesuri ascunse, în clipele unui apus lusitan pictural, resimţit drept o voluptate a răgazului, a clipei prezente dilatate precum revelaţia împăcării cu sine după atâta amar de vreme.

Munţii Înalţi ai Portugaliei este o reflecţie asupra sensului vieţii şi al drumului spre umanitate, prin reinterpretarea începuturilor, prin contopirea timpului personal cu al întregii omeniri. Yann Martel scrie despre acea regăsire la care toţi oamenii trecuţi prin experienţele traumatizante tânjesc, dar îi dă un sens mitic suprapus peste nostalgia originilor. Romanul sau este o reîntoarcere acasă, povestită pe tonul unui colecţionar de istorii cu tâlcuri subtile. Yann Martel este un povestitor ce jonglează cu atemporalul unei parabole demne de un maestru al realismului magic, al vindecării prin metafore şi al umorului amar îndulcit de lumina peisajelor stranii dintr-o Portugalie conservată într-o bulă de frumuseţe nelumească.

Editura Polirom, 2016

Ultimele articole