Facebook
Acasă Timp liber Recenzii carti bune Pagină 44

Recenzii carti bune

Ultimele

Toata lumina pe care nu o putem vedea – Seducatoarele voci de la radio, intre iubire, propaganda si un premiu Pulitzer

Adriana Gionea
-
0
Toata lumina pe care nu o putem vedea – Seducatoarele voci de la radio, intre iubire, propaganda si un premiu Pulitzer

Câştigător al premiului Pulitzer în 2015, romanul Toată lumina pe care nu o putem vedea reia tema întâlnirii umanizante dintre doi adolescenţi care fac parte din tabere diferite, pe fundalul ultimelor zile ale Ocupaţiei în Franţa. Dar în loc să preia tentaţia unui scenariu demn de un film hollywoodian (deşi paginile cărţii impregnate de vizual poti fi derulate precum scenele unui film), cu femei acuzate de colaboraţionism din cauza unor iubiri considerate interzise, întâlniri clandestine şi îndelungi conflicte interioare, Anthony Doerr dilată aşteptările cititorului şi amână întâlnirea salvatoare pentru cei doi protagonişti – o tânără oarbă pasionată de misterele vietăţilor marine şi un orfan german pasionat de radiocomunicaţii.

În locul ritmului alert, potrivit unui film în proză despre acea iubire melodramatică dublată de suspans pe fondul unui război, cu întâlniri providenţiale în casele conspirative ale partizanilor, eroi negativi care au parte de revelaţia de pe urmă ce îi determină să treacă de partea celor nevinovaţi, vei găsi în acest roman o promisiune dilatată, întinsă pe aproape cinci sute de pagini. Este promisiunea întâlnirii dintre pariziana orfană de mamă, al cărei tată îi face machetele oraşelor unde ajung să locuiască pentru a recepta lumea prin buricele degetelor după ce îşi pierde vederea, şi băiatul dintr-un oraş minier german uitat de lume, rămas orfan de ambii părinţi, şi care îşi găseşte alinarea în pasiunea lui pentru tehnică, pentru mesajele transmise pe calea undelor venite din acea lume promiţătoare desenată de sora lui, ce se află dincolo de minele precum un hău devorator. Undele îl opresc din marşul cotropitorului pentru a găsi acea fărâmă de afecţiune într-o lume pe care ar fi vrut să o străbată în timpuri liniştite, nu în hainele unui copil-soldat care, pentru a scăpa de infernul minelor devenite pântecul grotesc în alimentarea industriei naziste, ajunge să studieze radiocomunicaţiile înainte de a descoperi scopurile diabolice pe care le deserveau multe descopereiri ale unor savanţi germani cuceriţi treptat de patosul unui dictator.

Construindu-şi romanul astfel încât detaliile, întâmplările sau deciziile să ducă într-un singur punct, într-un singur moment: al întâlnirii dintre Werner şi Marie-Laure, în casa unchiului ei din Saint-Malo, Anthony Doerr face din fiecare scenă, şi din fiecare cuvânt, un mesaj cu sens pentru această întâlnire. Dar acest sens este devoalat pe măsură ce parcurgi una câte una paginile romanului. Nimic nu este pur decorativ în cartea lui. Până şi detaliile vizuale iniţial plasate într-un plan secundar, prin care sunt descrise interioarele, atmosfera oraşului, răceala terifiantă din şcolile militare naziste sau jocurile inocente ale copiilor, ajung să conţină un mesaj decriptat abia în alte capitole, încât ai impresia că următoarele pagini devin lupa prin care amănuntele descrise în capitolul anterior sunt mărite, aşadar trebuie să fii un cititor meticulos, chiar şi atunci când anumite scene măresc ritmul lecturii. Aceste amănunte devin o punte într-un roman în care lumea personajelor pare împărţită în două falii, care încep să se apropie una de alta prin devoalarea detaliilor simbolice. Nu există hazard în acest roman. Sora lui Werner nu descoperă întâmplător o imagine a Parisului în orfelinatul unde au crescut îngrijiţi de o franţuzoaică. Werner nu este captivat întâmplător de radio şi de informaţiile despre lumină sau geologie, descoperite de Marie-Laure în muzeul pentru care lucrează tatăl ei, iar Marie-Laure nu se refugiază întâmplător în romanele de aventuri scrise de Jules Verne sau în legenda celui mai râvnit diamant – Marea de Flăcări, ce îi va duce pe camarazii lui Werner în casa ei din Saint-Malo.

Prin întâlnirea anunţată subtil, Anthony Doerr denunţă atrocităţile războiului prin răsturnarea metaforică a ideologiei sinistre, înlocuind imaginile groteşti cu detaliile simbolice. Scriitorul deţine talentul de a reda o lume bântuită de grotesc prin imagini picturale pline de poezie luminoasă, strecurată în cele mai grele momente fără a risca să eclipseze realismul printr-o frumuseţe artificială. Iar prin aceste imagini metaforice, prin care hrăneşte inocenţa personajelor sale, dă replica maleficului, pornind chiar de la scopurile sale, cărora le oferă o intepretare inversată. Radioul folosit de Goebbels pentru propagandă şi pentru spălarea creierelor ajunge să spele de fapt gândurile distructive ale celor dornici să-şi păstreze umanitatea captând pe calea undelor impresiile celor necontaminaţi de nazism, emisiunile în care se aud muzica şi toate acele informaţii fascinante despre inovaţiile marilor fizicieni. Diamantul ascuns în macheta lui Marie-Laure abate năpastra asupra celor dornici să şi-l însuşească pentru a-şi decora vanitos mitul personalităţii, dar este investit de un comandant nazist ajuns în Paris cu puterea de a-l vindeca de o boală grea, devenind astfel metafora celor două faţete ale iraţionalului- credinţa în salvarea imposibilă, în puterea speranţei, şi fanatismul reflectat de reversul malefic al gândirii magico-religioase transformate în delirul celor care ajung să creada în existenţa unei rase măreţe, superioare, căreia i se permite orice, inclusiv crima.

Obsesia fanaticilor nazişti pentru ordine şi eliminarea hazardului îşi găseşte replica în proporţiile bine calculate ale capitolelor din acest roman, în care ordonarea faptelor nu ridică-n slăvi triumful rasei superioare, ci permite elogiul fragilităţii, al nesupunerii afective, printr-o altă întâlnire providenţială, de data aceasta pentru a permite un triumf al inocenţei. Anthony Doerr omagiază de fapt acel triumf al omului care îşi recâştigă demnitatea abia când nu mai stă drept sub apăsarea vremurilor, renunţând la îndeplinirea ordinelor şi la forţa ordinii prost înţelese. Superiorii lui Werner doreau asanarea lumii printr-un delir de grandoare şi prin renunţarea la hazard. Şi Anthony Doerr a renunţat la hazard în cartea lui, doar pentru a favoriza întâlnirile umanizante, pe care întâmplarea le-ar mai fi amânat. Simultaneitatea este deposedată de patetismul unei melodrame şi are, în romanul său, vigoarea unui fotoreportaj sub forma unei succesiuni vizuale ce trece de la candoare la cutremurare şi densitatea unei metafore.

Scriitorul are un rar talent de a-ţi menţine atenţia nu prin detalii care te ţin cu sufletul la gură sau prin răsturnări de situaţie, ci prin portrete expresive, detalii simbolice sau imagini emoţionante precum o galerie de fotoreportaje alb-negru. Acestea devin mărturiile unei copilării în care visurile sunt încropite din resturile unor obiecte găsite printre dărâmături, printre cutiile cu vechituri de unde răsare un aparat de radio în care jazz-ul, lozincile şi emisiunile despre tehnică sau despre lumea înconjurătoare se amestecau. Acţiunea alertă este înlocuită de acele detalii care te ţin cu sufletul la gură nu în timpul dezlănţuirii unor situaţii-limită, ci prin scenele intimităţii afective împărtăşite de personaje, în scenele de interior, în care surprizele apar datorită unor destăinuiri sau descoperiri în tăcere. Tocmai această abilitate a fragmentării unui ritm narativ pentru a suspenda scurgerea timpului prin imortalizările fotografice în proză ale unei decade îl transformă pe Anthony Doerr într-un maestru al captării atenţiei prin eclipsarea acţiunii de către vizualul descriptiv investit cu descoperiri insolite despre natura umană. Peste tot în cartea lui plutesc nestingherite impresiile poetice dense, prelinse apoi lent în memoria personajelor, în acele momente de răgaz ce permit împărtăşirea clandestină a unei solidarităţi considerate o formă de slabiciune în lumea cazonă a naziştilor.

În ciuda epocii zbuciumate (considerată drept cea mai urâtă din istoria modernă a umanităţii), romanul este încărcat de imagini poetice stranii precum o fereastră în infernul fricii, amintindu-ţi de acele portrete luminoase imortalizate de Robert Capa sau de Bresson printre ruinele unei Europe în care ţările deveniseră fronturi. Iar oraşul în care Anthony Doerr alege să regizeze întâlnirea dintre cei doi protagonişti -Saint-Malo, considerat bijuteria Coastei de Smarald bretone – face cât se poate de credibilă această întâlnire dintre frică şi lumină, dintre iminenţa disperării coşmăreşti şi speranţa apropierilor umane sudate de compasiune.Încă de la primele pagini, eşti introdus în atmosfera acestui oraş, căruia, paradoxal, războiul îi sporeşte, în imaginarul personajelor, frumuseţea stranie şi misterul ispititor construit pe zeci de legende cu nave, corsari aprigi sau aventurieri neînfricaţi. Odată ce păşeşti în Saint-Malo, întreaga acţiune, în care imaginile furnizate de simţurile prelucrate în imaginarul salvator primează, ai impresia că întreg romanul se transformă într-o galerie de fotografii în care sunetele reverberează în toate detaliile şi în toate culorile, pentru a împărţi fiecare imagine în două planuri: unul ce duce spre orizontul spre care se înalţă casa îngustă cu şase etaje în care se adăposteşte Marie-Laure în aşteptarea tatălui reîntors din Parisul ocupat, şi celălalt plan, rămas captiv în imaginea unui furnicar luminat de obuze sau îngropat sub dărâmături, fremătând în căutarea libertăţii printre clădirile distruse ale aristocraţilor şi ale corsarilor din altă lume.

Deşi fragmentează acţiunea în alegorii poetice despre natura umană, în care imaginile devin sunete şi amintiri tactile, iar sunetele şi amintirile devin culori pe măsură ce sunt metamorfozate în sinesteziile insolite ale eroinei nevăzătoare, Anthony Doerr îl ţine captiv până şi pe cititorul grăbit, speriat de pasajele descriptive. Frazele şi capitolele scurte par nişte mărturii telegrafiate sau bătute la maşina ascunsă de un prizonier ce vrea să-i lase posterităţii urmele scrise ale propriei memorii. Ai spune că vrea să-l imite pe Hemingway, un şlefuitor al marilor drame captate în micile fraze. Dar Anthony Doerr are inspirata îndrăzneală de a folosi concizia pentru a capta poezia existenţei, care se fereşte uneori de concret, de mărturia infailibilă, preferând mai degrabă evanescenţa, impresiile imponderabile şi volatile. În Toată lumina pe care nu o putem vedea îi reuşeşte cât se poate de firesc riscanta îmbinare dintre concizie şi metaforă, dintre fraza sumară percutantă şi discreţia subtilă a unei imagini vizuale care, în mijlocul unui decor apocaliptic, ar fi părut o scăpare de amator ce preferă ademenirea unei poveşti siropoase în locul unui realism arid. Totuşi, Doerr arată cum poţi scrie un roman veridic precum o cronică-document, fără a deposeda scriitura de lirismul pictural. Prin acest lirism poate fi un bun aliat al unui profesor trezit în faţa unor elevi speriaţi de ştiinţele exacte, deoarece frumuseţea picturală nu părăseşte nici măcar pasajele cu descrieri tehnice, pline de termeni împrumutaţi din fizică sau din biologia marină, greu de şlefuit prin metafore fără a le debarasa de consistenţă.

Toata lumina pe care nu o putem vedea - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

Mireasa tanara – Carnalul oniric sau cum absenta mirelui a clarificat multe

Adriana Gionea
-
0
Mireasa tanara – Carnalul oniric sau cum absenta mirelui a clarificat multe

Mireasa tânără este un roman seducător care te decuplează de la cotidian. Încă de la primele pagini respiri atmosfera stranie dintr-o elegantă vilă italiană din secolul trecut, ai cărei locatari par desprinşi dintr-o altă lume, în care viaţa, erotismul şi moartea sunt legate de cordonul ombilical al celor nerostite. O casă perfectă pentru iniţierea unei tinere de optsprezece ani, întoarse din Argentina pentru a-şi ţine promisiunea de a se mărita cu moştenitorul unei familii înstărite din Torino. Dar mirele este marele absent şi nu promite să se întoarcă. Mult-aşteptata-i revenire este amânată prin mici ritualuri, cum ar fi sosirea la un interval regulat a unor cufere pline de suveniruri ce par mai degrabă piesele unui cabinet de curiozităţi adunate în călătoria sa pe meleaguri britanice.

Între timp, tânăra află despre un blestem de care se tem toţi din familia viitorului soţ – moartea în timpul somnului, precum şi despre alte secrete, de o senzualitate bizară, de la matroana unui bordel rafinat, care îi este prezentată chiar de viitorul socru. Nimic vulgar în acest detaliu. Este unul cât se poate de firesc atunci când înţelegi lumea personajelor din imaginarul lui Alessandro Baricco, unde se contopesc stranietatea, senzualitatea cu substrat alegoric şi acel ritm molcom al incandescenţei ce-i imprimă sexualităţii o frumuseţe atemporală.

Viaţa familiei în care pătrunde protagonista din Mireasa tânără decurge după un ceasornic al ceremonialurilor burgheze deviate într-o directie a straniului, a inexplicabilului, ca într-o repetiţie absurdă, potrivită mai degrabă unei piese de teatru avangardist, încât ai impresia că ai de-a face cu noua reinterpretare a marii aşteptări din literatura universală – ce poartă numele de Godot. Iar ciudăţeniile nu se opresc aici. Deşi nu dau buzna ostentativ şi înfricoşător, sunt prezente la tot pasul şi în toate cotloanele vilei cochete. Baricco manipulează reperele unei realităţi imediate precum un regizor al nelumescului. În primul rând personajele nu au nume, cu excepţia majordomului fidel, numit Modesto, ce ştie toate secretele casei în care serveşte de aproape şase decenii. Restul sunt numiţi în functie de poziţia lor în arborele genealogic: Fiul, Fiica, Mama, Unchiul, Tatăl, Tatăl Tatălui etc. Fiecare are propriile-i manii având mai degrabă consistenţa unui ceremonial absurd, cu anumite irizaţii senzuale. Este un ceremonial prin care personajele îşi maschează pierderile, angoasele, traumele, visurile neîmplinite, dar mai ales teama de moarte. Deoarece în lumea familiei lor graniţa dintre viaţă şi moarte este fragilă, certitudinea unei noi zile va fi dată de simţurile prin care se captează de obicei doar plăcerile efemerului în dauna unui ataşament grandios ce-i poate fi fatal unei inimi de sticlă. Şi pentru a îmblânzi fatalitatea, există câteva reguli clare, transmise de Modesto acestei mirese tinere: Să te temi de noapte. Nefericirea nu este agreată (viitorul socru are inima sensibilă). Să nu aduci cărţi în casă (toţi au încredere doar în ei înşişi). Să nu renunţi la seninătatea generică.

În al doilea rând, vocea narativă contribuie la bulversarea cititorului, necesară însă familiarizării cu o lume în care personajele devin simboluri, ca într-un spectacol al măştilor ce invită la un periplu oniric, în care majordomul pare un maestru de ceremonii având rolul de a oficia prima etapă din accederea la realitatea paralelă. Această voce narativă îşi schimbă pe neaşteptate posesorul, chiar şi în aceeaşi frază. La început vorbeşte un personaj feminin, epoi este confiscată de unul masculin, până ajunge la scriitorul care te scoate puţin din povestea bizară pentru a te aduce în camera unde vorbeşte cu iubita lui despre cum scrie acest roman, încât ai impresia că-n mijlocul unui film de artă nimeresc scene din timpul montajului. În loc să risipească magia stranietăţii hipnotice a naraţiunii şi să-l descupleze pe cititor de la ritmul languros al frazelor, intruziunea vocii ce îşi asumă indentitatea scriitorului din culisele actului creativ, în care se asamblează pasajele textului final, contribuie şi mai mult la voluptatea lecturii, acea voluptatea pe care o sorbi în fiecare frază ce dilată realul fără a-ţi permite să profanezi impresiile afective prin cuvinte. Este un text care te invită să respiri în ritmul naraţiunii, care te va extrage din realitate, aşa cum ar face-o tablourile în care granita dintre banal şi nelumesc este o membrană subţire.

Mireasa tânără este poezia unui matematician al insolitului şi performance-ul confesiv plin de acel erotism transformat adesea de Baricco într-o alegorie existenţialistă. Această alegorie îmbrăcată într-un text cu detalii ispititoare ia apoi forma unei coregrafii precum un ritual în care defilează nu personaje, ci sensuri ascunse, ghizi sub forma unor arhetipuri şi prezenţe care permit trecerea spre o altă lume, în care personajele ce vor să caute răspunsuri sunt precum acei protagonişti imaginaţi de Magritte, îndreptaţi cu faţa spre încăperi goale ce dau spre un orizont ce deţine toate răspunsurile care se volatilizează dacă ies din sfera evazivă a unor aluzii ambigue. Nimic nu trebuie descifrat în acest roman, în care singurele imagini concrete sunt legate de senzualismul carnal. Restul ţine de un alfabet al golurilor pline de sensuri abisale şi de o metafízică a simţurilor, interzise profanilor. În acest alfabet al epidermei, absenţa misterioasă a bărbatului iubit de protagonistă îşi are un rol bine stabilit pentru echilibrul dintre concret şi acel ireal simbolic. Până şi banalele replici ale unor personaje mărunte par să ascundă un mesaj criptat, deosebit de fertil pentru imaginaţia cititorului. Trebuie să fii pregătit pentru a oferi zeci de sensuri acestei poveşti, în care mişcările, gesturile şi replicile întreţin coregrafia desfăşurată pe un coridor de trecere aflat între două realităţi, între două etape ale vieţii, între profan şi revelaţia cu tentă filozofică vascularizată prin senzualitatea palpabilă.

Nu îţi trebuie multe pagini pentru a-ţi da seama că prin acest roman Alessandro Baricco a reuşit să-i ofere o notă suprarealistă lirismului în proză, atât de prezent în romanele sale, prelins într-un ritm languros peste fiecare întâmplare. Dar este un suprarealism subtil precum o pâclă evanescentă, suprapus peste nişte detalii erotice în care insolitul este aproape imperceptibil, urmând apoi să devină dens, printr-o pată cromatică pregnantă într-o compozitie cu nuanţe diafane, precum mănuşile de un roşu aprins oferite de matroana unui bordel miresei îmbrăcate în alb. Nu este suprarealismul vizualului deformat, ci al banalului deviat spre zona ritualurilor stranii.

Absenţele misterioase, identităţile vagi, prezenţele fantomatice din memoria familială devenită un cufăr al secretelor dureroase transformate în mituri sau mania de a spune fraze fără sens într-un anumit context intră în ritmul unei repetitivităţi care, paradoxal, îi permite imprevizibilului să se camufleze în rutina unui trai burghez, cu mese îmbelşugate, maniere bine calculate şi tăceri elegante. Doar absenţa Fiului (viitorul mire), legătura dintre iniţierea erotică, versurile poeziei Albatrosul, scrise de Baudelaire, şi vizita la bordel sunt elementele care disipează rutina şi permit infiltrarea unor metafore pe care le depistezi mai mult în ritmul dialogurilor, în gesturi şi în fluiditatea narrativă. La un moment dat, prin ritmul unei fluidităţi languroase, ai impresia că textul este o epidermă ce respiră stranietatea prin toţi porii, care face din revelaţiile personajelor nişte ecouri sub forma unor vapori ce par ieşiţi dintr-o lume străină, aproape nevăzută, dar omniprezentă în temerile sau în fanteziile fiecăruia.

Învecinarea sexualităţii cu misterului şi poeticul nu este o noutate pentru cititorii lui Baricco. Dar parcă în nici un alt roman această apropiere nu a luat forma unei alegorii suprarealiste în acelaşi timp volatilă precum nişte contururi vagi, şi densă printr-o mărturisire neprevăzută aruncată cu nonşalanţă în preludiul unei iniţieri erotice. Scriitorul italian a devenit astfel un mastru al carnalului vaporos. Cu cât amănuntele erotice devin mai palpabile, mai profane, cu atât se măreşte doza de suprareal, în care atingerile vulgare încep să se evapore spre o dimensiune spirituală a erotismului. Personajele caută perfecţiunea printr-un erotism pe care îl feresc de profanarea vulgarităţii considerate drept o concesie făcuta unei existenţe banale, deposedate de sensuri ascunse, enigmatice. În acelaşi timp, enigmaticii protagonişti mai caută acel erotism prin care voluptatea carnală îi va pune faţă-n faţă cu ei înşişi, cu originea tristeţilor, limitelor şi a tuturor adevărurilor pe care nu le pot numi, dar care au fost mereu prezente în umbră.

Nu i-ar fi deloc greu unui cititor pasionat de filmul experimental, de artele vizuale hibride, şi care deţine capacitatea de a detecta exact momentul în care banalul ia calea insolitului într-o manieră cât se poate de discretă, să îşi imagineze romanul Mireasa tânără, datorită personajelor masculine conturate vag, golurilor sau straniului reflectat în obiectele cotidianului, asemenea unui film în care Bertolucci i-ar îndemna pe bărbaţii pictaţi de Rene Magritte să păşească dincolo de limitele compoziţiei şi de uşile ce dau spre un orizont nelimitat pentru a se trezi, pe neaşteptate, în holul unei case vechi, apoi în salonul în care este în toi un banchet al prezenţelor ispititoare, dar indescifrabile precum trupurile apărate de anonimatul intrigant oferit de o mască veneţiană.

Mireasa tanara - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

 

Povestea unei iubiri zbuciumate – Unele trairi nu se schimba, ci doar unghiul de abordare

Adriana Gionea
-
0
Povestea unei iubiri zbuciumate – Unele trairi nu se schimba, ci doar unghiul de abordare

Pentru cititorii pasionaţi de literatura sud-americană, romanul Povestea unei iubiri zbuciumate dezvăluie o faţă mai puţin ştiută a scriitorului Horacio Quiroga. Devenit o emblemă a prozei scurte hispanoamericane, uruguayanul Quiroga, îndrăgostit de selva argentiniană, este cunoscut mai mult datorită povestirilor în care vegetaţia sălbatică ameninţă şi devorează personajele rătăcite. A fost comparat adesea cu Poe datorită amănuntelor care îţi dau fiori, mai ales atunci când parcurgi nişte pasaje legate de vulnerabilitatea umană în faţa naturii impetuoase din pădurile exotice. Povestea unei iubiri zbuciumate îi uimeşte atât pe cei care nu îl credeau interesat de a scrie despre o poveste de iubire petrecută în Buenos Aires, nu în inima pădurii, cât şi pe cei care nu credeau că mai pot avea răbdare să citească un roman despre iubirile de altădată în zilele noastre.

Rohan, protagonistul romanului, este mai aproape de imaginea moştenitorului lispit de pragmatism, ce visează în saloanele caselor elegante, decât de aventurierul ce se avântă în adâncul selvei neîmblânzite. Totuşi, lumea lui este acaparată de aceeaşi forţă necruţătoare venită dintr-un exterior necunoscut, doar că în locul selvei de necontrolat este lumea personajelor feminine, a celor două surori – Mercedes şi Egle – de care protagonistul este atras. Ambele îl ademenesc, apoi îl ţin la distanţă, iar mezina, Egle, îl marchează prin confesiunea legată de o iubire din trecut, care va dezlănţui caznele geloziei obsesive.

Captiv în cuşca proiecţiilor imaginare chinuitoare, în care Egle apărea în braţele altui bărbat, Rohan se perpeleşte precum viitorul pacient al unui psihanalist, doborât de nevroze. Dar Quiroga nu se concentrează asupra chinurilor interioare produse de gelozia castratoare, prin îndelungi observaţii psihologice. Preferă să-şi plaseze personajul nu în relaţia introspectivă cu sine, ci mai degrabă cu femininul straniu, imprevizibil, oscilând între ademenirile celor două surori. Acest univers feminin pare să existe departe de realitatea societăţii din acea perioadă, chiar dacă fetele îndrăgostite îşi păstrează candoarea sfioşeniei recomandate celor preocupate de reputaţie. Din lumea personajelor feminine lipseşte vigilenţa patriarhală exercitată de capul familiei, absent în acest roman, de aceea conflictul dintre fidelitatea faţă de normele familiei impuse de tatăl atotputernic şi pasiunea secretă lipseşte. Consistenţa unei naraţiuni febrile cu pasaje ce descriu trăiri devastatoare în situaţii dramatice este diluată de tachinările cu mesaje vagi, greutatea căzând asupra dialogurilor sumare împotmolite în tăceri.

Prin acest univers feminin în care senzualitatea, fie ea şi sub formă discretă, îşi găseşte o breşă decisivă pentru deznodământ, Quiroga deviază clişeele specifice unui roman de dragoste clasic spre zorii prozei moderne în lumea hispanoamericană. Evită verdictele şi mărturisirile clare, realismul abundent şi denunţător al unei fresce sociale întinse pe sute de pagini, alegând să plaseze toate emoţiile personajele într-o zonă ambiguă pentru a jongla mai bine cu impresiile vagi, cu golurile ce lasă loc interpretării subiective pentru a renunţa la indiscreţia naratorului atoateştiutor.

Scris la începutul secolului trecut, în perioada în care familiile bune îşi trimiteau băieţii la Paris pentru a se maturiza, romanul Povestea unei iubiri zbuciumate te poate înşela din cauza titlului, considerat prea siropos în zilele noastre, şi a protagoniştilor care amânau atingerile interzise printr-un lung preludiu cu acorduri de pian şi ocheade asociate unei cochetarii demodate, puse pe seama toanelor isterice ale unor fete şcolite la pensioanele simandicoase. Ce-i drept, păstrează decorurile unui roman de altădată şi unele dialoguri specifice unei complezenţe prelungite inutil, în care senzualitatea se zaharisea într-un ceremonial enervant pentru cititorul actual, sătul de jocul ademenire-amânare, pus la cale de fata ce dorea să fie ispititoare, dar fără a face nişte concesii erotice. Dar, înainte de a-l trimite pe Horacio Quiroga în zona scriitorilor demodaţi, cititorul răbdător va descoperi un roman modern pentru standardele de acum mai bine de un secol.

În Povestea unei iubiri zbuciumate, Quiroga renunţă la pasajele interminabile în care stările afective sunt redate bombastic printr-un manierism al sentimentalismelor specifice unui roman de iubire de altădată. Contrar aşteptărilor, vei descoperi un stil mult mai concis, în care dialogurile abia schiţate, patetismul ostentativ eclipsat de ambiguitatea declaraţiilor neduse până la capăt şi tensiunea care doar se ghiceşte, precum varful unui aisberg ce răsare din marea unor trăiri feminine de neînţeles pentru protagonist, anunţau o schimbare a macazului în literatura sud-americană. Quiroga renunţă la scenele tensionate specifice unei intrigi bazate pe forţa unui triunghi amoros în care sunt implicate două surori aflate la vârsta marilor gelozii şi rivalităţi, atât de bine întreţinute în societatea tradiţionalistă, iar legăturile de familie sunt departe de amploarea necesară unui roman-fluviu. Nu are nevoie decât de o sută de pagini pentru a epuiza desfăşurarea unei poveşti de iubire prinse în capcanele unei cochetării ludice şi ale unei voluptăţi provocate de amânări, acceptări şi răzgândiri, jocuri duble ce implicau trădarea din partea propriei surori sau reproşuri urmate de priviri galeşe care exprimau un mesaj opus cuvintelor. În schimb, pe cât de minimalistă pare această poveste veche de când lumea, consumată în doar o sută de pagini ce pot fi date gata într-o după-amiază de vară, pe atât de sofisticată este abordarea stărilor emoţionale, cel puţin pentru epoca lui Quiroga.

În loc sa dezvăluie motivele din spatele fiecărei trăiri şi reacţii de neînţeles, Quiroga lasă interpretările în suspensie, propunând un joc al înţelesurilor vagi în locul decriptării. Asemenea marilor scriitori ce au modernizat literatura luându-i apărarea misterului ce învăluie lumea subiectivă, scriitorul uruguayan a înţeles că poate obţine adâncirea planului psihologic şi prin renunţarea la privirea intruzivă, la dezvăluire. Nu vei înţelege de ce oscilează personajul masculin între cele două surori, nici de ce i se par fascinante. Nu vei înţelege nici de ce personajele feminine prelungesc jocul ademenirii dincolo de regulile unei galanterii definite în codul nescris al domnişoarelor decente de altădată. Şi tocmai acest mister privind adevăratele motive din spatele toanelor, al nevralgiilor şi al instabilităţii provocate de conflictul din interiorul triunghiului amoros, purtat prin armele rafinate ale aluziilor, te face să priveşti lumea personajelor din acest roman dincolo de clişeele unei banale poveşti de iubire din vremuri demodate. Ajungi să te întrebi dacă nu cumva adevăratul scop a fost de fapt experimentul literar ce scoate genul acesta de poveste din zona aşteptărilor şi a canoanelor valabile până atunci.

 Povestea unei iubiri zbuciumate - copertaEditura Univers, 2016

 

 

Bookfest 2016 – Ce titluri am trecut pe lista noastra

Adriana Gionea
-
0
Bookfest 2016 – Ce titluri am trecut pe lista noastra

Bookfest 2016 va avea loc între 1 şi 5 iunie, la Romexpo. Şi anul acesta suntem ademeniţi de reduceri (între 15% şi 50%) şi de noutăţi editoriale adresate pasiunilor noastre, care ne ajută să evadăm din cotidian. Ne-am gândit să vă împărtăşim şi alegerile noastre pentru vacanţa de vară.

Zeruya Shalev – Soţ şi Soţie

Sot si sotie - copertaEditura Polirom, 2015

Anul acesta, Israelul este ţara a cărei literatură va fi celebrată la Bookfest, aşadar îi puteţi cere un autograf şi autoarei Zeruya Shalev, ce a reuşit să ajungă la cititorii din România datorită romanelor: Soţ şi soţie, Thera sau Durere. Prin romanele ei, scriitoarea israeliană explorează problemele societăţii moderne, relaţia de cuplu, legătura fiinţei umane cu trecutul, cu traumele, cu propria memorie afectivă, dintr-o perspectivă feminină. Dacă sunteţi interesaţi de literatura feminină şi preferaţi romanele psihologice, puteţi trece pe lista de lectură cărţile scrise de Zeruya Shalev.

 

Anthony Doerr – Toată lumina pe care nu o putem vedea

Toata lumina pe care nu o putem vedea - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

Câştigător al premiului Pulitzer în 2015, romanul Toată lumina pe care nu o putem vedea a fost elogiat de critici şi apreciat de cititori datorită scriiturii, dar şi poveştii ce-ţi va merge la suflet. Anthony Doerr are capacitatea de a-ţi arăta câtă frumuseţe ascund efemerul, fragilitatea şi toate imaginile pe care protagonista nu le vede, în schimb le poate trăi cu toate celelalte simţuri, într-un Paris orbit de teamă, pe fundalul celui de-al Doilea Război Mondial. Poetic şi melancolic, romanul este un elogiu al compasiunii printr-o poveste de iubire împotriva unor timpuri zdrobitoare, dar mai ales împotriva unui timp ce nu mai promite viitorul.

 

J.M. Coetzee şi Arabella Kurtz – Povestea cea bună

Povestea cea buna - copertaEditura Trei, 2016

Literatura şi psihoterapia se întâlnesc atunci când un laureat al premiului Nobel şi un psiholog stau de vorbă despre Dostoievski, Cervantes, Freud sau Melanie Klein. Rezultatul? Un must read pentru cei dornici să cutreiere propriul labirint interior ori de câte ori se regăsesc în anumite personaje, sau, dimpotrivă se delimitează de ele, simt nevoia de a le salva, de a le împărtăşi durerea sau pur şi simplu de a vorbi despre ele pentru a-şi spune de fapt propria poveste. Povestea cea bună este povestea nevoii noastre de poveşti.

 

Amos Oz şi Fania Oz-Salzberger – Evreii şi cuvintele Evreii si cuvintele - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

În cărţile lui Amos Oz, personajele vorbesc mult despre cărţi, dar mai ales despre miracolul cuvântului, cu toate metamorfozele sale. Alături de fiica sa, care a ales calea studiilor filozofice, Amos Oz poartă un dialog despre umanitate, identitate, personajele feminine din Biblie, despre educaţie şi memorie, îmbinând umorul şi erudiţia cu fascinaţia evreilor pentru textele vechi. Prezenţa Fania Oz-Salzberger la Bookfest va fi încă un bun prilej de a vorbi despre cuvânt şi relaţia dintre memorie şi cultură.

 

Jose Saramago – Ridicat de la pământ

 Ridicat de la pamant - copertaEditura Polirom, 2016

Unul dintre cei mai iubiţi scriitori ai tuturor timpurilor, Jose Saramago revine prin traducerea cărtii Ridicat de la pământ. Reinterpretând povestea bunicilor săi, Jose Saramago spune de fapt povestea unei Portugalii rurale, pline de lipsuri, dar şi de umor, în dulcele stil al lusitanului care picură nostalgia luminoasă chiar şi în experienţele austere.

 

Yann Martel – Munţii înalţi ai Portugaliei

Muntii inalti ai Portugaliei - copertaEditura Polirom, 2016

Din Portugalia lui Saramago ajungem în Portugalia celui care a scris Viaţa lui Pi. În Munţii înalţi ai Portugaliei întâlnim nişte personaje aflate în căutarea unui refugiu, care ia diferite forme, cum ar fi: interesul pentru un artefact misterios, pasiunea pentru romanele poliţiste sau călătoriile în compania unui cimpanzeu. Din Lisabona până în inima satelor pitoreşti, fiecare va încerca de fapt să se vindece de tristeţea provocată de pierderea celor dragi.

 

Roberto Bolano – 2666

2666 - copertaEditura Univers, 2016

Unul dintre evenimentele editoriale notabile din ultimii ani este şi traducerea unui roman-cult, 2666. Fanii lui Roberto Bolano, care s-au delectat cu peripeţiile din romanul Detectivii sălbatici, nu se vor speria nici de repetiţia nefastă a cifrei 6, nici de volumele groase ce alcătuiesc acest roman. Ei îl vor citi pe nerăsuflate, cu entuziasmul trezit de cărţile sud-americane. Suspansul, halucinantul, timpul fragmentat, referinţele bizare şi labirintul narativ plin de personaje excentrice sunt câteva elemente irezistibile pentru cititorul interesat de experimentele scriitoriceşti extravagante. Anul acesta, cititorii vor găsi Editura Univers  la standul Editurii ALL.

 

Katja Petrowskaja – Poate Estera

Poate Estera - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

Arborele genealogic este de fapt o ţesătură complicată, plină de secrete, poveşti de viaţă insolite, personaje cu biografii încărcate de visuri, dar şi de traume. Mergând pe urmele celor dispăruţi din familia ei, Katja Petrowskaja spune poveştile vieţilor frânte de xenofobie, îmbinând memoria, sursele documentare, umorul şi alegoria. Scriind despre ai ei, scrie de fapt despre noi toţi, urmaşii unei Europe zguduite de conflicte, de traume colective, dar şi iubită de cei care n-au vrut să o părăsească nici când armata nazistă bătea la uşă înfricoşător. Poate Estera este un răspuns plin de lumina unei nostalgii şi a unor poveşti duioase, dat unei epoci devenite un capăt de linie pentru idealişti.

 

Orhan Pamuk – O ciudăţenie a minţii mele

O ciudatenie a mintii mele - copertaEditura Polirom, 2016

Bookfest le pregăteşte câteva surprize şi celor îndrăgostiţi de acel Istanbul regăsit în literatură. Una dintre ele va fi lansarea variantei în limba română a romanului O ciudăţenie a minţii mele.

 

Alessandro Baricco – Mireasa tânără

Mireasa tanara - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

O mireasă de optsprezece ani vine tocmai din Argentina pentru mirele italian. Dar în locul bărbatului promis, găseşte o familie ciudată, ale cărei secrete le va afla de la matroana unui bordel celebru. Mirele rămâne absent, dar bizareriile familiei sale îşi fac prezenţa în orice moment şi în orice încăpere a casei. O poveste stranie, însă firească pentru lumea lui Alessandro Baricco, în care secretele personajelor stranii au propriul timp care va curge diferit.

 

Ali Smith – Cum să fii şi una, şi alta

Cum sa fii si una, si alta - copertaEditura Univers, 2016

Considerat a fi unul dintre cele mai bune romane ale anului 2014, având mari şanse la Man Booker Prize, Cum să fii şi una, şi alta îi va atrage în special pe acei cititori dornici să penduleze între două epoci. Protagoniştii sunt aleşi din secole diferite: o tânăra din secolul XX, al răzvratiţilor şi al femeilor emancipate, şi un artist renascentist. Vei citi despre autodescoperire, despre legătura dintre emoţie, vindecare şi artă, şi despre acea regăsire de sine după o experienţă de viaţă dramatică. Anul acesta, cititorii vor găsi Editura Univers  la standul Editurii ALL.

 

Bohumil Hrabal – Vremurile bune de altădată

Vremurile bune de altadata - copertaEditura Art, 2016

Seria de autor dedicată lui Bohumil Hrabal continuă să stârnească hohote de râs prin traducerea cărţii Vremurile bune de altădată. Situaţiile ciudate, umorul flamboaiant şi personajele expresive te aşteaptă în povestirile ale căror titluri promit nişte acrobaţii hilare: O după-amiază anostă, Fanfaronul, Vreţi să vedeţi Praga de aur?. Cunoscându-l pe Hrabal, nu-ţi rămâne decât să te întrebi până unde va merge de data aceasta în goana după comicul găsit chiar şi în tragediile cu iz grotesc.

 

Tristan Tzara – Şapte manifeste DADA. Lampisterii. Omul aproximativ

Sapte manifeste DADA - copertaEditura Polirom, 2016

O bijuterie pentru pasionaţii de avangardă, o curiozitate pentru cei care au trecut pe la Art Safari sau le-au trecut pragul galeriilor ce l-au celebrat pe Tristan Tzara. Alături de Brancuşi, Tristan Tzara a fost artistul care a plecat din România pentru a schimba pentru totdeana viziunea despre artă a omenirii. A şocat, a dinamitat previzibilul şi a impus libertatea absolută a insolitului nu sub forma unui accesoriu care să atragă atenţia, ci sub forma unui manifest. Acel manifest al colajului în care poţi îmbina elemente vizuale, cuvinte, stări şi emoţii fără a urma o regulă, ci doar asocierile spontane. Cele şapte manifeste sunt o călătorie în istoria artei moderne care te face să reconsideri orice regulă bătută în cuie.

 

William Buttler Yeats – Rosa Alchemica şi alte scrieri

Rosa Alchemica - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

Un festival de mituri, simboluri şi legende celtice, la care întâlneşti eroine legendare, trubaduri, zâne şi alte personaje fantastice. Toate acestea se regăsesc în lumea lui Yeats pentru a popula nopţile de vară petrecute într-o poiană, într-o grădină sau într-un oraş medieval precum Sighişoara. Nu uitaţi să puneţi Rosa Alchemica şi alte scrieri în bagaje dacă sunteţi visători şi nu credeti că doar cei naivi călătoresc în lumea simbolică a miturilor.

 

Constantin Iftime – Copiii sălbatici

Copiii salbatici - copertaEditura Cartea Romaneasca, 2016

Un elev de liceu scrie mesaje împotriva sistemului pe zidurile oraşului. Autorităţile comuniste intră în panică, apoi în gândurile şi intimitatea tuturor, doar, doar vor descoperi făptaşul. Inspirat dintr-un caz real, Copiii sălbatici nu este un roman doar despre România, ci mai ales despre un tărâm, fără graniţe, al absurdului cu faţă hâdă, unde conflictul dintre supunere şi revoltă devine universal, repetat cicilic în fiecare societate, indiferent de regimul politic. Un roman incitant pentru adolecenţii care nu se tem să critice, să lupte pentru o cauză, să denunţe nedreptăţi.

 

Ingvar Ambjornsen – Dansul raţei

Dansul ratei - copertaEditura All, 2016

Observaţia psihologică dublată de umor şi trecută prin sensibilitatea scandinavă se regăseşte în romanul unuia dintre cei mai buni scriitori norvegieni contemporani, Ingvar Ambjornsen. Dansul raţei este o poveste normală despre ieşirea din decor, şi o istorisire atipică despre speranţă şi prietenie, regăsite într-un loc al oamenilor vlăguiţi de tristeţe –sanatoriul. Într-un astfel de loc se trezeşte şi personajul principal, care, spre final îşi va redescoperi trecutul, relaţia cu mama şi cu propria existenţă, mai ales când apare tentaţia unei călătorii speciale.

 

Andrei Oişteanu – Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură

Sexualitate si societate - coperta Editura Polirom, 2016

După ce a scris despre drogurile în cultura autohtonă, din perspectiva eruditului, Andrei Oişteanu revine cu un subiect inepuizabil şi mereu surprinzător: relaţia dintre societate şi sexualitate. Pregatiţi-vă, aşadar, de un amestec incandescent între literatură, tradiţii insolite, prejudecăţi şi tabuuri pentru o lungă vară fierbinte în care Şeherazada, Ghilgameş, grecii antici, romanii, Don Juan, Figaro, Lilith, boierii sau focoasele Orientului vă vor pune pe gânduri sau vă vor da idei.

 

 

Naufragii – Ce secrete ies la iveala cand muntele devine rosu

Adriana Gionea
-
0
Naufragii – Ce secrete ies la iveala cand muntele devine rosu

Naufragii este genul de roman ce nu are nevoie de prea multe argumente pentru a-i îndemna la citit pe cei seduşi deja de stilul autorilor niponi clasici. Dar cei ce se vor bucura cel mai mult de această lectură vor fi cititorii pasionaţi care au descoperit literatura japoneză în paralel cu filmele cineaştilor niponi. Vor găsi aceeaşi subtilitate evazivă, prin care suspansul se prelinge răbdător în lentoarea descriptivă şi în legendele spuse cu jumătate de gură de sătenii unei izolate aşezări de pescari.

Naufragii îţi evocă filmele regizorilor japonezi premiaţi la marile festivaluri europene. Akira Yoshimura apelează la îmbinarea dintre vizualul fotografic asupra căruia sunt proiectate stările personajelor tăcute, simbolurile opace ascunse în spatele unor imagini picturale şi atmosfera stranie în care acţiunile personajelor semănau mai degrabă cu gesturile unui ritual necunoscut, din altă lume. Romanul său te face să-ţi aminteşti de toate acele filme în care elementele esteticii nipone s-au sincronizat cu vizionarismului avangardist al generaţiei de artişti vizuali apăruţi după al Doilea Război Mondial.

Cartea scrisă de Akira Yoshimura, cunoscut publicului român datorită romanului Supliciul unei adolescente, va fi savurată cu voluptatea pe care o trezeşte abilitatea scriitorilor niponi de a capta vizual stranietatea şi va fi apreciată mai ales de cei fascinaţi de pelicula Femeia nisipurilor. Îţi vei aminti de acest film datorită plonjării bruşte în realitatea unei comunităţi izolate pe un ţărm nisipos, de o ariditate claustrantă, în ciuda orizontului marin. O realitate a unui Sisif conectat la enigmele sumbre ale unei lumi având propriile-i reguli şi mai ales propria viziune asupra luptei dintre Bine şi Rău, dintre moral şi tabu, dintre viaţă şi moarte. Spre deosebire de Femeia nisipurilor, în care motivele din spatele misterului ce învăluia satul în care devine prizonier personajul central erau ascunse până la final, în acest roman se va schimba raportul de forţe între ceea ce trebuie dezvăluit şi ceea ce trebuie să rămână vag, îngropat în ambiguitate, în metaforă.

Akira Yoshimura le permite simbolurilor şi alegoriilor inaccesibile străinului să se deghizeze într-o realitate palpabilă apăsătoare, cu tentă de frescă socială a unui mediu auster şi ameninţător, încât să ai impresia că absurdul este diluat într-o naraţiune cu tentă realistă, dar care se va dovedi a fi doar vârful aisbergului, doar o parte a ceea ce se poate vedea. Iar ceea ce se poate vedea în această lume criptică, ascunsă, este sărăcia extremă a unui sat pescăresc rupt de timp (singurele indicii temporale fiind semnele de pe corăbiile râvnite de săteni, care atestă apartenenţa la flota unui senior feudal, dându-ne de înţeles că acţiunea se petrece înainte de era Meiji, aşadar înainte de jumătatea secolului al XIX-lea). Singura modalitate de supravieţuire a localnicilor este fărădelegea. Dar este o fărădelege corectă în ochii lor, atâta vreme cât este legitimată de moştenirea şi de acordul strămoşilor. Dacă strămoşii au hotărât să îmbine efortul obţinerii sării prin păzirea focurilor nocturne în pragul iernii aspre cu ademenirea corăbiilor negustoreşti ce vor să evite naufragiul apropiindu-se de ţărmul ce pare a fi unul prietenos datorită acestor focuri ce indică prezenţa umană, atunci sătenii amărâţi nu ar trebuie să simtă remuşcări după ce omoară echipajul, fură încărcătura, împărţită frăţeşte, după numarul gurilor ce trebuie hrănite de stâlpul fiecărei familii, apoi dezmembrează nava, ale cărei lemne devin pisese de mobilier şi combustibil pentru încălzirea cocioabelor friguroase în timpul iernii.

Akira Yoshimura suspendă încă de la început orice drept al cititorului de a invoca legile moralei. Legile fireşti ale răsplatei şi pedepsei sunt la fel de îndepărtate precum lumea securizantă în care se aplică normele morale. Dincolo de munţii văzuţi în depărtare, a căror vegetaţie anunţă sezonul naufragiilor dătătoare de speranţă pentru infometaţii deveniţi prădători, se întinde o lume care, în faţa sătenilor, nu face decât să caşte hulpav o gură ce înghite fără discriminare bărbaţi, adolescente sau copii firavi, care acceptă să fie vânduţi ca sclavi timp de câţiva ani în schimbul unor saci de cereale, pentru a-şi salva familia de la foamete. Trocul cu fiinţe umane, total inuman, se desfăşoară nestingherit, în spiritul bunei soluţionări a schimburilor economice feudale, în această lume în care maturitatea începe la zece ani, odată cu primele scrumbii prinse.

Între superstiţia dătătoare de speranţă şi teroarea dării în vileag a jafurilor aspru pedepsite prin cazne medievale, universul personajelor se dilată şi se contractă în ritmul unor semne numai de ele ştiute, asemenea unor coduri transmise în timpul unei iniţieri, în care secretele sumbre devin legende, iar legendele, nişte adevăruri mărturisite mai mult prin aluzii. Nimic nu disipează atmosfera picturală, nici măcar dramele sfâşietoare. Descrierea pauperităţii îmbină lirismul vizual cu detalii realiste nefiltrate, dar prezentate în spiritul discreţiei stilizate specifice esteticii unui roman japonez, în care mizeria şi tristeţea sunt îmbrăcate în subtilitate, nicidecum în brutalitatea unui mediu apăsător.

Ceea ce pare a fi un roman cu tentă realistă, adaptat la estetica niponă, unde înclinaţia spre discreţie, ambiguitate, descriptiv şi lirismul pictural ascund faţa greu de privit a fiinţei umane deformate de asperitatea sărăciei feroce, îşi dezvăluie treptat potenţialul metaforic, atât de apreciat de pescuitorii de simboluri, tradiţii rare, aproape dispărute, şi ritualuri asociate comunităţilor japoneze din locuri mai puţin umblate. Naufragii este mai degrabă un roman în care brutalitatea în numele supravieţuirii darwiniste şi morbidul iau forma unei alegorii, în stilul altui roman a cărui ecranizare a validat talentul cineasteilor niponi printr-un Palme d’Or –Balada de la Narayama. Asemenea unei stânci ivite din mare, povestea se întinde între orizonturi largi şi ape tulburi, cu promisiuni sumbre. Dacă la suprafaţă se vede povestea lui Isaku şi a familiei sale care luptă împotriva sărăciei, în planul ascuns rămân secretele, apetitul pentru inventarea unui alfabet încărcat de superstiţii, prin care sătenii să poată vorbi cu spiritele ce pot favoriza naufragiul corăbiilor încărcate cu orez (devenit o delicatesă în lumea lor).

Naufragiul este invocat prin ritualuri magice, dar precedate de semne şi acţiuni din realitatea imediată, cărora li se oferă solemnitatea unui ceremonial vital, ascuns celor din afară. Când versanţii muntelui din depărtare se înroşesc din cauza vegetaţiei transformate de venirea toamnei, apa mării devine mai rece, iar bancurile de peşti sunt îndepărtate de curenţii puternici, sătenii aprind focurile sub cazanele în care se face sarea. Veghea nocturnă are ca scop zărirea unei nave în derivă, căreia sătenii îi spun o-fune-sama. Când un copil este chemat de mai-marele satului să păzească focurile, intră în lumea celor mari, a bărbaţilor. O-fune-sama, cuvântul tainic prin care este denumită binecuvântarea naufragiului, este invocat obsesiv şi repetitiv precum recitarea unei sutre, cu veneraţia datorată unui sfânt, sau unui strămoş notabil, şi cu nostalgia unui paradis pierdut, ce revine o dată la câţiva ani, după o lungă perioadă apăsătoare de agonie şi de plecări în robie a sătenilor. Rugile sătenilor şi îndeplinirea meticuloasă a ritualurilor dau rezultate şi o navă în derivă îşi face apariţia. Le aduce sătenilor tot ce şi-au dorit: orez, ceai, sake, tutun, de care se bucură în timpul câtorva zile de trândăvie permisă de cantitatea mare de orez ce le oferă un răgaz în lupta cu valurile pentru ademenirea peştilor. Dar abundenţa cere şi un sacrificiu, neprevăzut, abătut asupra lor cu forţa unui blestem.

Pentru a înţelege lumea captată în acest roman, trebuie, în primul rând, să detectezi ritmul repetitiv, precum alternanţa dintre flux şi reflux, al ciclicităţii vieţii pe malul mării. Coordonatele temporale ce stabilesc ritmul naraţiunii, mai mereu dilatat într-un roman japonez, se vor suprapune peste ciclicitatea unei existenţe de pescar. În al doilea rând, va trebui să accepţi un alt echilibru al forţelor din balanţa realism-ambiguitate mitică. Nu se pleacă de la concret spre simbolul ascuns, ci invers. Faptele care alcătuiesc naraţiunea vizibilă, minimalistă, nu sunt decât nişte concesii făcute de o lume inaccesibilă unui străin ce vrea să descifreze indescifrabilul. Lumea personajelor are propriile coduri, iar fresca socială încropită printr-o naraţiune cu tentă realistă nu este decât o descifrare iluzorie, prin care să îi momească pe cei ce manifestă o toleranţă scăzută în faţa ambiguităţii, pe care vor neaparat să o tranforme într-o poveste cu tâlc. Dar povestea de la suprafaţa unei lumi străine pentru neinţiaţi este de fapt doar o mică răsplată pentru cititorul răbdător, care a învţat să aştepte fiecare semn prevestitor al unor întâmplări pline de suspans. Este vorba despre acel suspans cu tentă enigmatică, oglindită de imaginea versanţilor cotropiţi de un roşu aprins, amintind de stampele dedicate de Hokusai peisajelor stilizate dominate de muntelui Fuji. Dar în acest roman, nuanţa puternică devine un semn rău-prevestitor, al cărui sens va fi devoalat abia în ultimele pagini, în care suspansul capătă acea consistenţă sumbră ce învăluie o comunitate izolată încât să pară bântuită de inexplicabil, ca într-un thriller de artă, plin de metafore abisale.

Pentru Akira Yoshimura, nu întâmplările ce dau vigoare narativă contează. Faptele nu sunt decât rămăşiţele unei lumi tainice, dornice să-i ofere cititorului rămas pe mal o succesiune cu sens a întâmplărilor, demnă de o mult-aşteptată recompensă după repetarea obsesivă a pasajelor şi a detaliilor pescăreşti ce descriu trecerea domoală de la un anotimp la altul. Dacă te-ai prins că firul narativ nu este decât o momeală, atunci vei înţelege că toate întâmplările vizibile nu sunt decât rămăşiţele unui real eşuat şi împins la mal de repetiţia ciclică de tip flux-reflux, transpusă de data aceasta în dualitatea concret-simbolic, sacru-profan.

Naufragii - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

 

 

 

Cum l-am mancat pe tata – Elogiul hominidului, intre caricatura si revelatie

Adriana Gionea
-
0
Cum l-am mancat pe tata – Elogiul hominidului, intre caricatura si revelatie

După ce vei citi acest roman, vei regreta amarnic toate situaţiile în care ai jignit primatele (din rândul cărora fac parte şi hominizi) asemuindu-le cu presupuşii lor urmaşi vocali şi nervoşi care presară cojile bomboanelor agricole în capul spectatorilor de la meciuri, aruncă ambalajele în grădina blocului sau comunică exclusiv tactil şi agresiv cu femelele necunoscute, în ritualul viril al hărţuirii stradale.

Or fi Edward şi familia lui simpatică nişte simpli hominizi din Pleistocen, dar nu lâncezesc bârfind în faţa peşterii aşteptând să li se bage în traistă pentru a vota cu cine trebuie şi îşi asumă nişte riscuri ce le depăşesc înzestrările intelectuale rudimentare pentru a descoperi focul, uneltele, avantajele mersului biped, ale coborârii din copaci în explorarea lumii şi încurajarea masculilor în a-şi găsi consoarte în alte cete, împiedicând astfel regresul biologic favorizat de consanguinitate. Odiseea lor, începută cu dorinţa tatălui de a-şi convinge familia extinsă să ia calea progresului, a depăşirii condiţiei prin descoperirea unor lucruri, unelte şi tehnici de supravieţuire noi, dar şi a exprimării estetice prin pictură şi dans tribal, devine subiectul unui roman care îmbină comedia, satira şi informaţiile despre evoluţia umană, deturnate in direcţia fabulei. Aventurile personajelor îţi descreţesc fruntea în timp ce meditezi asupra istoriei fascinante a evoluţiei şi asupra pericolelor prin care au trecut strămoşii pentru a duce mai departe rasa umană într-o lume în care primul om nu era decât un alt animal vulnerabil, ce nu ştia nici măcar cum să-şi prepare corect hrana, spre deosebire de lighioanele pădurilor africane, ce îl transformaseră în festinul lor preferat.

Cum l-am mâncat pe tata este un roman care te ademeneşte cu nostalgia trezită de amintirile despre anii copilăriei, în care te uitai la păţaniile celor din serialul The Flintstones, sau de glumele puse pe seama familiei de maimuţe care te îmtâmpinase, în vizitiele şcolare cu scop didactic, la intrarea Muzeului Antipa în timp ce te întrebai alături de colegii nedumeriţi dacă păroşii ăia împăiaţi sunt într-adevăr nişte rude mai îndepărtate de-ale voastre (spunându-vă unul altuia că Adam şi Eva erau mai frumoşi). După ce ai trecut de mixul amuzant dintre un documentar marca Discovery şi o producţie de succes de la Cartoon Network, ajungi într-o maşină a timpului în care sunt amestecate, într-o naraţiune inteligentă, hilară şi plină de aventuri, nişte informaţii despre evoluţia omului din perspectiva cuceririlor permise de inteligenţă, o reprezentare satirică a lăcomiei şi a puterii prin monopolul deţinut de cei puternici asupra descoperirilor şi o reflectie cu tentă orwelliană asupra naturii umane, fie ea şi la începuturi. Rezultatul? Un roman care te surprinde prin seriozitatea întrebărilor despre sensul evoluţiei, deşi intriga şi naraţiunea par desprinse dintr-o comedie sub forma unei animaţii, ce ar fi putut fi livrată la fel de bine sub forma unui roman grafic sau a unor benzi desenate.

Intuind că nu va fi luat în serios de către oamenii mari, dornici de a citi despre lucruri serioase cum ar fi marile drame şi dileme ale omului contemporan, despre cotaţiile bursiere sau despre noile căi spre succes în leadership, motivarea echipei în zece paşi eficienţi sau metodele de educare a copilului inteligent, sigur pe el şi creativ încă din scutece, Roy Lewis a făcut tot posibilul ca omul-maimuţă Edward şi fiii lui, pe care îi pregăteşte pentru viaţa periculoasă dintr-o pădure kenyană de la poalele unor vulcani, încât să devină, din exemplare limitate, nişte adevăraţi vizionari ai epocii de piatră, având aceleaşi aspiraţii, temeri şi preocupari cu ale omului modern, doar că, spre deosebire de acesta, erau împiedicaţi în drumul lor spre evoluţie de condiţiile mult mai grele de viaţă şi de lupta pentru supravieţuire într-o lume în care numai cine scăpa din ghearele felinelor uriaşe, de colţii mamuţilor, de tălpile strivitoare ale elefanţilor năpustiţi în turme, de strânsoarea şarpelui constrictor şi de gura larg deschisă a crocodilului reuşea să îndeplinească acel prim scop al evoluţiei: autodepăsirea prin cunoaştere.

Oamenii-maimuţă din acest roman amintesc de problemele oricărei familii, doar că sunt adaptate de Roy Lewis la greutăţile vieţii în Pleistocen. Văzându-l pe tată cum încurajează primele tentative de pictură murală ale fiului artist, care prindea umbrele rudelor pe stânci desenându-le conturul, cum îşi conduce familia spre marele progres după ce a descoperit legătura dintre cremene şi flacără –un pas important în autonomia cetei- şi asigurându-le alor săi un avantaj în lupta pentru peşterile confortabile râvnite şi de mamiferele neprietenoase, şi cum intuieşte că noile moduri de preparare a hranei şi domiciliul stabil reduc timpul alocat luptei pentru supravieţuire şi masticaţiei în favoarea celui alocat noilor descoperiri sau invenţii, începi să iei în serios personajele aparent caricaturale şi să eviţi stânjeneala apărută când eşti nevoit să recunoşti că te-ai apucat de citit un roman pentru copii.

S-ar putea ca protagonistul, învinuit de fratele său că nu a rămas la bucuriile vieţii simple din copac, de inovaţii împotriva firii şi a ierarhiei prestabilite când ia în stăpânire focul, într-un elan prometeic, sau de vanitatea pusă pe seama celui ce vrea să câştige din când în când unele bătălii cu vitregiile naturii ameninţătoare, să îţi amintească de lupta omului modern cu inerţia unor oameni ce se tem de anumite schimbări produse de tehnologie, mai ales când sunt adoptate de copii lor, şi îi privesc pe vizionari cu mult scepticism. Personajul central al poveştii este un idealist, fie el şi unul din lumea hominizilor, ce va fi îndrăgit de părinţii care îşi încurajează copiii să exploreze lumea, să pună întrebări, să vină mereu cu idei noi, să nu se culce pe-o ureche lăsând notele să vorbească în locul peristenţei îndelungate a unor cunoştinţe logice, apoi să înţeleagă mai uşor legătura dintre comportamentul uman şi educaţia financiară pentru a se descurca în lumea celor mari. Tatăl hominid le cere fiilor să inventeze ceva nou care să ducă la un trai mai sigur, să nu se descurajeze când fac nişte greşeli aspru criticate de ceilalţi, observând mai bine descoperirea la care au dus respectivele erori, să reflecteze la importanţa colectivă a descoperirii focului.

Această carte îţi dă impresia că toată omenirea îi este datoare unui tată-model, ce pare să comunice peste timp cu tine. La un moment, dat începi să-ţi imaginezi că stai în jurul focului cu primii oameni şi le asculţi planurile pe care şi le făcuseră pentru tine, pentru întreaga omenire, într-o perioadă în care omul nu speria pe nimeni prin superioritatea lui, inexistentă de fapt în lumea sălbatică, unde conta doar superioritatea animalelor de mari dimensiuni, înainte ca primele manifestări ale inteligenţei să-şi spună cuvântul. Dar este scris în legea firii ca tatăl să fie contrazis în primul rând de ai lui, iar Edward se trezeşte în mijlocul unui conflict între idealurile nobile şi pragmatismul economic sălbatic, menit să asigure supremaţia unei cete asupra celeilalte. El ar vrea ca toate cetele să beneficieze de marea lui descoperire cu privire la producerea unei flăcări, oamenii-maimuţă nemafiind obligaţi să urce până la craterul vulcanului, riscându-şi viaţa pentru a găsi focul ce îi pune la respect pe lacomii prădători şi le asigură un culcuş unde să-şi pună familia la adăpost. Fiii lui, în schimb, nu vor să dezvăluie secretul, ci să-l vândă în schimbul unor beneficii menite să le asigure supremaţia în relaţia cu alte cete. Acest conflict va deveni miza consistenţei narative cu final spiritual, având impactul unei revelaţii metaforice şi a unei parabole pictate, descoperite pe stâncile devenite pereţii primelor locuinţe de lux, rezervate celor mai buni vânători, care au înţeles importanţa creierului.

Tălmăcit astfel încât să păstreze umorul ironic savuros, de catre Radu Pavel Gheo (autorul romanului Fairia- o lume îndepărtată), şi plin de protagonişti zglobii ce amintesc de maimuţele care dansează frenetic în videoclipul formatiei Coldplay (Adventure Of  A Lifetime), romanul Cum l-am mâncat pe tata conţine acea ghiduşie cu tâlc menită să transmită un mesaj educativ cu privire la importanţa explorărilor creative nonconformiste ce au dus omenirea spre un progres neaşteptat şi tonul cât se poate de grav al unui mesaj testamentar lăsat de strămoşul preistoric mai răsărit din punct de vedere intelectual în epoca lui. Prin acest mesaj, cel mai deştept hominid ne atrage atenţia asupra dezvoltării continue şi asupra exemplului său curajos de a  încerca să lase ceva în urma lui mergând impotriva curentului, nelăsându-se descurajat de opoziţia semenilor neîncrezători. Edward, cel mai deştept exemplar din Pleistocen, a vrut să-şi ghideze specia pe calea dezvoltatului Homo sapiens. Oricât de primitivi par hominizii din acest roman, descoperirile lor cu privire la rolul viselor, la existenţa unei lumi interioare, a sufletului ce speră la o viaţă dincolo de moarte şi importanţa acordată îmbunătăţirii vieţii de care vor avea parte generaţiile următoare datorită descoperirilor făcute de ei îi inscriu în cercul select al vizionarilor avangardişti, înzestraţi cu darul autoironiei, un pas mare pentru evoluţia intelectuală a speciilor.

Cum l-am mancat pe tata - copertaEditura Polirom, 2016

Bambini di Praga – Hohotele de ras depasesc numarul halbelor

Adriana Gionea
-
0
Bambini di Praga – Hohotele de ras depasesc numarul halbelor

O campanie de promovare a romanului Bambini di Praga ar trebui să includă şi filmarea, pe ascuns, a unui om care o citeşte într-un spaţiu aglomerat, de preferinţă metrou, autobuz, cantina de la job etc. Hohotele de râs, declanşate la citirea fiecărei propoziţii, vor deveni molipsitoare, încât vei avea impresia că nu ai nevoie de gaz ilariant pentru a face o mulţime să râdă în sincron. Fiecare cuvânt şi detaliu râd în acest roman. Frazele devin o zbenguială halucinantă a elementelor comice scăpate de sub control chiar şi în timpul tragediei pe care Bohumil Hrabal nu o bagă în seamă dacă nu-şi leapădă solemnitatea gravă într-o paradă a umorului negru exibiţionist, demonstrându-ţi cât de mult s-a înşelat cel care nu a inventat şi un premiu Nobel pentru comedie special pentru cehul gata să râdă în cele mai negre situaţii.

Prietenii vechi ai lui Hrabal să se aştepte la acelaşi festin spumos de umor, melancolie zgomotoasă precum o berărie pragheză în epoca de glorie a risipei şi compasiunea rezultată, paradoxal, dintr-o deviere a tragediei spre umorul ce nu are nimic sfânt atunci când vrea să ducă în derizoriu fiinţa umană tocmai în momentul în care vrea să intre în rolul celui îndoliat. Sensurile spirituale, profunde, ale unei existenţe de om simplu ce a depăşit de prea puţine ori spaţiul unde îşi desfăşoară meseria ce-i aduce venituri mici, dar situaţii bogate în păţanii bizare, trebuie căutate numai în evenimentele hazlii ce îngrămădesc tristeţea individuală într-o cacofonie de bâlci, unde fiinţele umane devin cei mai buni saltimbanci atunci când suferă. Doar că nu vei avea parte în acest roman de giumbuşlucuri exagerate la care sunt obligate personajele, deoarece lui Hrabal nu-i trebuie decât nişte fraze sau amintiri care să dănţuiască precum nişte plebei de la mahala ce iau lecţii de vals în amintirea eleganţei vieneze imperiale, pentru a scoate ce este mai amuzant în fiinţa umană, fără a o supune unei schimonoseli demne de o clovnerie facilă.

În lumea personajelor din această carte – nişte escroci dornici să vândă, sub umbrela societăţii-fantomă Sprijin la bătrâneţe, iluzii sub forma unor asigurări de viaţă pe post de pensii – comicul decurge firesc din poveştile de viaţă ale micilor întreprinzători cu prăvălii de modă veche, comis-voiajori, negustori sau meşteşugari mărunţi cu idei halucinante de pictor suprarealist nedescoperit, ce-şi trasnformă pereţii locuinţei săteşti într-o galerie murală. De fapt, cele nouă capitole ale acestui microroman par mai degrabă nişte proze scurte în care este prezentată viaţa fiecărui personaj sau tipologii sociale înşelate de protagonişti. Vânzătorii de iluzii nu colectează doar bani cu nemiluita, ci şi poveştile neobişnuite şi păţaniile oamenilor întâlniţi în periplul hilar ce transformă într-o frescă epopeică existenţa banală a muncitorilor şi a meşteşugarilor ce nu sperau decât la un rol de figurant în filmul istoriei universale. Dar este vorba despre acea epopee imortalizată pe peretele unei cârciumi săteşti, fie ea şi una dintr-o localitate unde îşi avea domeniul un prinţ în anii de aur ai Imperiului, ce a preferat însă femeile de la coada vacii, alături de care a populat o întreagă aşezare.

Citind Bambini di Praga printre lacrimile de râs, ai spera totuşi ca măcar în ceasul al doişpelea să înteleagă cineva această capodoperă a umorului ce-i are ca protagonişti pe oamenii din popor ce transformă până şi cele mai înfricoşătoare accidente de muncă într-un poem naiv demn de moartea veselă pictată la Săpânţa, astfel încât să imortalizeze aceste pagini sub forma unei fresce demne de furnicarul pictat de un artist flamand, care să se întindă pe toţi pereţii berăriei pragheze unde îşi făcea veacul Hrabal. Ca mai toate cărţile scrise de meşterul praghez al umorului, Bambini di Praga merge la fix după o zi apăsătoate ca berea după o zi de vară microbistă. Tipologiile aduse laolaltă ca într-un vals reinterpretat de un acordeonist venit să anime o cârciumă de mahala ce pare frecventată de meşteşugarii de la curtea unui aristocrat vienez pus pe fugă de urgia spiritului proletar devin un exerciţiu de virtuozitate al hazului de necaz făcut cu artă. Lipseşte băşcălia, iar bunul gust este dat mai ales de aluziile satirice la istoria Cehoslovaciei postbelice, ispititor de usturătoare precum acele condimente adăugate de cârnăţăreasa amorezată de unul dintre agenţii cu trăsături de berber, ce vinde pensii care nu vor fi încasate niciodată, în calitate de reprezentant de seamă al escrocilor şarmanţi. Aşadar, dacă vreţi să vă bucuraţi precum nişte vegetarieni care se simt răzbunaţi când privesc toate căzăturile şi caznele amoroase ce se abat pe capul unui macelar gelos în timp ce ornează râturile cu lămâi, ale unor vizitatori de la bâlciul deschis cu ocazia nopţii veneţiene într-un orăşel cehesc sau ale unor hoinari ce fac repetiţii în camerele hotelului La calul negru pentru a fi cât mai convingători atunci când încearcă să vândă tablouri cu subiecte muncitoreşti, pregătiţi-vă şi de un bonus oferit sentimentalilor: un picnic sub lumina lunii, în faţa unei instituţii claustrofobe pentru îndrăgostiţii abandonaţi, dar perfecte pentru a incita la dialogurile ce-ţi merg direct la inimă, despre frumuseţea efemerului, despre singurătatea rătăcitorului sentimental şi despre farmecul acelor nopţi petrecute în faţa unui carusel cu desene mitologice sau în preajma unei femei rămase doar cu poveşti de iubire neîmplinită.

Hrabal este un maestru al milei care îşi trece personajele prin tot felul de situaţii dramatice, mereu evocate cu mult umor, dar le păstrează aerul unei inocenţe ghiduşe, pe care îl caută mereu copiii mari la tarabele care vând suveniruri sub forma unor figurine caricaturale în culori de bezea. Protagoniştii săi devin o copie miniaturală a unei comedii umane despre care unii scriitori cehi au scris îmbinând nonşalant umorul negru cu drăgălăşenia, introspecţia existenţialistă cu zgomotele stridente ale unei seri de bâlci salvate de mandolinele visătorilor cu măşti şi costume veneţiene.

Bambini din Praga - copertaEditura Art, 2015

Iuda – Nevinovatia tradatorului si setea de cuvinte a lui Amos Oz

Adriana Gionea
-
0
Iuda – Nevinovatia tradatorului si setea de cuvinte a lui Amos Oz

O femeie misterioasă dintr-o casă de la marginea Iurusalimului. Un tânăr ce-i admiră pe revoluţionarii sud-americani şi vrea să-şi scrie lucrarea de diplomă alegând ca temă imaginea lui Iisus în conştiinţa evreilor. Un bătrân care angajează studenţi pentru a purta dialoguri erudite despre istorie, cultură sau religie, care să-i mai astâmpere demonul singurătăţii timp de cinci ore pe zi. Un altul, implicat în revenirea evreilor pe tărâmul biblic, apoi acuzat de trădare de către fondatorii noului stat israelian şi care, deşi s-a stins în urmă cu mulţi ani, prin prezenţa lui fantomatică devine un fitil ce aprinde fiecare discuţie a celor din jur. Toate aceste personaje se întâlnesc într-un roman care te lămureşte, fără opinii părtinitoare, cu privire la capcanele idealiştilor vizionari, la conflictul dintre evrei şi palestinieni, la întemeierea statului Israel şi la dificultatea de a vedea un adevăr apăsător cu ochii larg deschisi. Dincolo de toate aceste controverse cu tentă politică se ascunde fantoma demonizată a evreului trădător precum un Iuda reînviat de fiecare nouă generaţie de europeni fanatici şi transformată în urgia pogromurilor culminate cu Holocaustul.

Cei îndrăgostiţi de romanele scrise de Amos Oz datorită unei lucidităţi îmbrăcate în căptuşala duioasă a iubirii faţă de aproape, cu preţul unei explorări incomode a dramelor şi a istoriei propriului popor într-un context internaţional tensionat, vor sorbi cu nesaţ fiecare pagină a romanului intitulat Iuda. Este un roman al idealistului care propovăduieşte compasiunea şi acceptarea celui diferit. Are forţa pătrunzătoare a vorbelor de duh şi iscusinţa dialogurilor metaforice demne de cărţile pline de revelaţii grandioase cât o misiune apostolică.

Romanul vorbeşte despre fidelitatea faţă aproape, în ciuda titlului ce aminteşte de un personaj descris printr-o iconografie a dezgustului şi a urii faţă de trădător. Ura abătută apoi asupra evreului rătăcitor, lipsit de chip sau identitate clară odată marginalizat în ghetourile Europei, dar transformat într-un spectru înspăimântător în mintea habotnicilor ce au confundat ataşamentul faţă de creştinism cu pedepsirea evreilor învinovăţiţi de crucificare.

Amos Oz face lumină prin claritatea unor cuvinte şi periplurile iniţiatice de care au parte nişte personaje debusolate. Se foloseşte de viziunea transgeneraţională a unui arheolog venit să desluşească nişte texte vechi de mii de ani pentru a rezolva o problemă contemporană, dar având rădăcini atemporale, mitice. Are talentul unui chirurg, chemat nu datorită priceperii de a face incizii ferme pentru a extrage răul, ci datorită migalei îndelung exersate a degetelor demne de un caligraf sau miniaturist oriental abil, ce nu mai poate şterge răul deja găsit în manuscrise, dar poate înveli cicatricile în linii şerpuitoare ce pot abate atenţia de la ispita acestui rău, prin adâncimea unor desene alambicate precum nişte arabescuri, ce prezintă simbolic adevărul.

Iuda este un roman despre cei ce nu au participat la istorie prin decizii, dar au cunoscut urmările vărsării de sânge ca nimeni alţii. Printre victimele istoriei decise de cei care invocă legitimitatea unor idei vizionare se numără şi cei doi locatari enigmatici ai unei case înconjurate de chiparoşi, de zidurile vechiului Ierusalim şi de ramurile unor smochini umbroşi. Aceştia publică un anunţ neobişnuit. Anunţul este citit de visătorul ce făcea parte din Cercul de Renaştere Socialistă, nimeni altul decât protagonistul romanului, pe nume Shmuel Asch, un student nevoit să întrerupă studiile după falimentul tatălui trădat de partenerul său de afaceri. Shmuel dorea să se refugieze în izolare tot după o trădare, una amoroasă în cazul lui. El a fost părăsit de iubita ce a luat brusc decizia de a se mărita cu un bărbat pragmatic.

Ce apărea în anunţul consderat de acesta irezistibil? O bizară ofertă de lucru part-time, adresată unui tânăr ce are o erudiţie enciclopedică, pusă în slujba unor dialoguri cu miez spiritual prin care să i se mai îndulcească singurătatea unui bătrân. Salariul era unul modest, dar i se oferea şi un bonus avantajos: cazare şi masă. Dar nu o cazare într-un loc oarecare, ci unul desprins din visurile oricărui tânăr boem: mansarda unei case vechi. Doar că mansarda nu era una din filmele cu amorezaţi parizieni ce chicotesc pe întuneric lângă o sticlă de vin, ci dntr-o casă un pic stranie, aflată departe de inima agitată a oraşului şi a cafenelelor stundenţeşti. Mansarda era perfectă pentru cineva aflat în plină criză existenţială vecină cu depresia, şi pentru care liniştea unei case vechi seamănă cu ascunzătoarea unui suflet bătrân şi obosit, asemenea unei vietăţi marine ce şi-ar dori să se adăpostească în liniştea de pe fundul unui ocean.

În cazul în care îţi imaginezi o casă dezolantă şi mohorâtă ca un bârlog dickensian, vei avea o surpriză plăcută precum o reîntâlnire cu încăperile fabuloase descrise de Mircea Eliade. Casa aminteşte mai degrabă de un paradis fabulos de pe strada Mântuleasa, în mansarda căreia un cititor pasionat de misterul atemporal camuflat de Eliade în profan şi-ar dori să se rupă de lumea dezlănţuită, refugiindu-se alături de romanele şi vinilurile preferate, pe care să le savureze alături de o sticlă de vin în această singurătate voluptuoasă a regăsirii de sine. Aici locuia un bătrânel cu memorie de savant şi plăceri demne de un cărturar poliglot cu ştate vechi. A văzut multe şi a înţeles despre natura umană cât alţii în două-trei existenţe, demonstrând că în imaginarul omului şcolit evreul rătăcitor cutreieră de fapt printre cărţi şi dialecte, ce-l ajută să se înţeleagă cu toate popoarele.

Ca în orice casă ruptă de lume, dar care se vrea un loc al descoperirilor şi al maturizării emoţionale masculine precum o trecere spre alt nivel, se ascunde o femeie. Mai bine zis, o văduvă care ispiteşte şi apoi respinge. Stă retrasă în camerele interzise străinului, însă prezenţa i se simte peste tot în reşedinţa a cărei anticameră stranie precum un pasaj de trecere iniţiatică pare să fie curtea umbrită de smochini. O cheamă Atalia. Este nora bătrânelului care îl angajează pe Shmuel pe post de interlocutor cu studii înalte şi nimeni alta decât fiica unui erou căzut în dizgraţie şi acuzat de simpatii arabe nocive de către sioniştii trecuţi de partea lui Ben Gurion.

Nu se putea o casă mai bună, înconjurată de tăcerea ademenitoare a secretelor ce înconjoară casele conspirative şi aşezată acolo unde se termină Ierusalimul şi începe o întindere stâncoasă pustie. Pentru Amos Oz este spaţiul ideal în explorarea unei istorii zbuciumate. O istorie în care timpul concret şi cel mitic se suprapun într-o dramă a evreilor care îţi cere o vastă cultură universală pentru a o înţelege fără judecăţi pripite. Desprinsă de realitate precum o bibliotecă plutitoare într-o atmosferă creată mai degrabă de un scriitor sud-american, casa cu smochin, secrete politice având mai degrabă misterul specific unor legende încâlcite şi mansarda ce îndeamnă le reflecţii despre sensul vieţii îi ofera lui Shmuel două tipuri de revelaţii. Una este individuală, strâns legată de timpul prezent, de erotism şi de înţelegerea feminităţii nesupuse, inaccesibile, simbolizate de văduva Atalia. După ce şi-a pierdut soţul în conflictul dintre evrei şi arabi, ea a devenit crudă cu bărbaţii care o doreau, preferând compania muzicii, a filmelor şi a cărţilor. Din când în când, le mai făcea unor curtezani perseverenţi o concesie senzuală, mai mult din milă.

Cealaltă revelaţie îl conectează pe Shmuel, dar şi pe tine, dragă cititor, la înţelegerea istoriei universale, în care Iudaismul şi Creştinismul sunt împăcate de însuşi trădătorul suprem-Iuda. Despre Iuda, evreii s-au ferit să vorbească, ne spun personajele, trădarea lui căpătând un mesaj distorsionat folosit pentru incitarea la antisemitism timp de secole. Dar prezenţa lui fantomatică leagă istoria bătrânului continent european de cea a ţinutului biblic şi de controversatele iniţiative ale unor politicieni, devenite argumentele celor care au atacat ideile sioniste. Iuda apare în ipostaza celui mai iubitor discipol al lui Iisus, pe măsură ce Shmuel devine fascinat de legătura dintre răstignire, imaginea unui mântuitor blajin, apartenenţa acestuia la poporul evreu şi ostracizarea lui de către liderii iudeilor cu două mii de ani în urmă, pusă de fapt în cârca tuturor evreilor de care mulţi creştini se temeau, închipuindu-şi că le vor ameninţa lumea şi credinţele.

Unii l-ar putea acuza pe Amos Oz de blasfemie, dorind să-l apere pe Iuda pentru a-l achita de fapt pe evreul rătăcitor. Dacă au totuşi răbdare şi citesc romanul, fanaticii vor descoperi un Amos Oz ce ar putea deveni incomod în primul rând pentru ai săi, deoarece personajele lui, evrei din Ierusalim, evocă obsesiv exilul şi tragediile din rândul populaţiei arabe izgonite din ţinuturile ocupate de cei care au dorit înfiinţarea statului israelian. Şi uite aşa oscilează personajele dintr-o tabără în alta, printr-un exerciţiu empatic finalizat cu dialoguri vindecătoare pentru interlocutori, dar având concluzii explozive odată extrase din context. Aceste dialoguri memorabile precum o învăţătură vizionară l-ar face chiar şi pe un creştin fanatic să recitească aceste pagini scrise de un iudeu, cu fervoarea indusă de nişte pasaje biblice regăsite de cinefili în Evanghelia după Matei ecranizată de Pasolini, şi l-ar face mai degrabă pe acel palestinian supărat pe liderii evrei să jubileze de încântare decât pe confraţii lui Amos Oz. Dar când îl transformi pe Iuda într-o metaforă a condamnatului fără vină, a neînţelesului rătăcitor, a dramelor colective, a motivelor absurde care au provocat conflictele sângeroase repetate cu fiecare nouă generaţie de parcă umanitatea ar fi captivă într-o eternă reîntoarcere a ororilor ce scot ce este mai urât în om, ajungi în postura celui care le oferă tuturor porţia meritată din marea dreptate, niciodată în posesia unui singur om, ca într-un banc vechi. Iar cel ce le dă glas tuturor, înlocuind sentinţele şi pedepsele cu mărturisirea unor adevăruri copleşitoare şi pentru învingători (mai ales pentru ei, în acest roman) se trezeşte singur.

Lucidul pacifist este întotdeauna marginalizat, însingurat în Ierusalimul din Iuda. În schimb, este compensat de întâlnirea cu fiinţele ce îi alină, la final, izolarea şi îi ascultă povestea. Interpretarea personală a lui Shmuel dată mesajelor cristice şi crucificării este ascultată de bătrânul care îl găzduieşte. La rândul său, Shmuel ascultă povestea spusă de femeia misterioasă, care te ademeneşte şi pe tine în lumea ei, a durerilor clocotitoare şi nealinate. O lume unde încerci să înţelegi istoria modernă a evreilor. Istoria cu idealurile sioniste, fragmentate în nuanţe, unele contestate de o parte dintre ei. Cu fondarea statului israelian după trauma Holocaustului. Dar mai ales, istoria cu deciziile unor lideri precum Ben Gurion şi ale unor pacifişti acuzaţi de trădare şi lăsaţi să predice în pustiu (ne dă de înţeles romanul), precum o parte dintre sioniştii simbolizaţi de personajul Shaltiel Abarbanel, tatăl Ataliei, intrat în coflict cu Ben Gurion.

O poveste despre iubire şi despre regăsirea de sine, cât un manual de istorie, şi un manual de istorie cât un pansament care să-i ajungă întregii omeniri, şi care va obloji răni chiar dacă nu promite să impiedice repetarea unor greşeli. Un proces de achitare a trădătorului cu intenţii neînţelese şi o zonă liberă unde se poate dezvălui ceea ce butaforia în care s-a transformat falsa corectitudine politică aflată sub imperiul neasumării unor consecinţe şi frica nu mai pot. Acestea sunt câteva dintre metamorfozele prin care trece în mintea cititorului un roman cum este Iuda lui Amoz Oz.

Iuda - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

Saracutul lui Dumnezeu – Zorba in Assisi

Adriana Gionea
-
0
Saracutul lui Dumnezeu – Zorba in Assisi

Nikos Kazantzakis a scris un roman (şi) pe placul celor neduşi la biserică, dornici să regăsească lumina şi să-şi cunoască aproapele dănţuind precum Zorba pe un ţărm însorit şi plin de exuberanţa spectacolului uman. Nici sfântul din Sărăcutul lui Dumnezeu nu stă prea mult în biserici, preferând cântecul rândunelelor în locul discursurilor papale, iar căutarea mântuirii devine pentru el un road trip ce porneşte din Assisi, trece prin văi seci şi pustiuri bântuite de tâlhari, printre ruine acaparate de plante înmiresmate, pe fundalul unor apusuri ce amintesc de priceperea marilor pictori italieni. Cei pasionaţi de arta renascentistă şi de cultura europeană şi-au seama cine se ascunde în spatele titlului. Numai Sfântul Francisc putea lăsa în urmă o cetate precum Assisi pentru a-l căuta pe Dumnezeu printre vieţuitoare, oameni care îi huleau pe asceţi, dormind la finalul zilei printre acele seve liniştitoare sub forma vegetaţiei ce le oferea culcuş pribegilor într-o lume dezbinată de conflicte între oraşele-state, între confesiuni, între cavalerii cruciaţi şi oastea lui Saladin, pentru tărâmul Sfântului Mormânt.

Kazantzakis vorbeşte despre vechea dispută a sufletului cu trupul, prin descrieri picturale şi umor cu tâlc angelic, oferindu-i austerităţii îmbrăţişate de călugării franciscani o aureolă solară. Nu vezi bărbi ce ascund mimici pricinoase şi nu auzi sudălmi şi afurisiri slobozite de popii supăraţi pe cei care preferă o viaţă dedată plăcerilor. Deşi se teme de confortul unei stofe puse peste rănile picioarelor desculţe, refuză mesele copioase, renunţă la tânăra căreia îi dedicase zeci de serenade în tinereţe, îşi părăseşte mama şi tatăl îngâmfat ce dorea să facă din el un negustor, lasă în urmă viaţa fără griji alegând să îndure frigul şi lipsurile, acest Fracisc de Assisi regăsit de Kazantzakis ar fi putut fi un discipol al lui Zorba, iar Zorba, unul dintre fraţii săi întru credinţă.

Francisc este un sfânt care preferă să propovaduiască dansând. Cântă versurile trubadurilor în timp ce văruieşte pereţii unei bisericuţe lăsate în paragină şi primeşte cu smerenie mesajele divine trimise prin imagini picturale, prin care era dojenit pentru neîncrederea în demnitatea femeii. Chemarea către o smerenie ascetică nu are întunecimea fanatismului ce ia forma grandioasă a unei catedrale medievale înspăimântătoare din piatră rece. Se manifestă mai degrabă prin autoironie şi îndemnarea la veselie. Dumnezeul lui Francisc mărturisit de Kazantzakis se găseşte în celebrarea solară ce-i oferă credinţei nuanţele unei secene bucolice, nicidecum întunericul unor pivniţe medievale unde mişunau clericii transformaţi în inchizitori.

Fiecare pasaj este plin de poezie, de peisaje învăluite de pace şi de acea lentoare nepământeană în care se scurge timpului celui rătăcitor, în culorile vii ale unui tablou renascentist. De fapt, aplecarea spre vizual, spre pictural, a lui Kazantzakis te duce cu gândul la un manuscris ilustrat de Giotto, în care apar dintr-o dată personajele solare din lumea lui Zorba, rugate, din când în când de Francisc să facă puţină linişte pentru a-şi auzi mai bine glasul interior al revelaţiilor.

Povestea lui Francisc nu este relatată sub forma unei mărturisiri a regăsirii credinţei. Nu Francisc este cel care ne vorbeşte, ci primul său discipol, pe care îl numise fratele Leo. Acesta vrea să lase moştenire povestea sfântului, cuvintele senine pline de un duh al blândeţii şi peripeţiile întru credinţă ale trubadurului ce alesese să propovăduiască iubirea într-o rasă călugărească foarte aspră, dar fără zelul grotesc al autoflagelării. Îl vedem pe Francisc în ipostaza de tânăr neastâmpărat, îndragostit de trupul Clarei, îmbătat prin tavernele scufundate în muzica lăutelor şi chinuit de refuzul tinerei care tot amâna bezelele trimise de la balcon celui care îi cânta înflăcărat serenade, încurajat de pe margine de prietenii cheflii din familiile bune ale Umbriei. Apoi îl ragăsim în scenele în care alege să-i fie gazdă unui amărât înfometat, nimeni altul decât fratele Leo, pe care îl transformă în martorul revelaţiilor sale, revelaţii expuse în cuvinte şi metafore care făceau din contestatarii batjocoritori cei mai ataşaţi adepţi franciscani şi îi speriau pe clericii din Asissi, Totuşi, Sărăcuţul lui Dumnezeu nu cheamă la convertire, doar la o lectură liniştitoare, în care se vorbeşte despre speranţă, iubire de aproape, împăcare cu sine prin comuniune cu natura şi bucuria solidarităţii.

Nu citeşti romanul scris de Kazantzakis pentru a găsi un refugiu în austeritatea monahală, ci pentru a vedea cum se manifesta un triumf al blândeţii într-o epocă zbuciumată, într-o Italie feudală neunificată, fărâmiţată în mici stătuleţe învrăjbite de conflicte şi războaie (aşa cum era în epoca lui Francisc, la trecerea de la Evul Mediu la Renaştere) şi într-o societate în care exista o discrepanţă ipocrită între mesajul preoţimii ce propovăduia smerenia, dar era mult mai apropiată de ostentaţia materială a stăpânului feudal. Francisc renunţă la traiul îndestulat pentru a îmbrăca hainele celui rămas fără nimic pe lume, întâmpinat cu rânjete umilitoare, ciomege pe spinare şi nepăsare. Călătoria lui seamănă mai degrabă cu forfota picturală a unei galerii în care sunt expuse tablourile lui Bruegel. Portrete expresive, unele senine, altele roase de boală şi de ură, scene vii cu saltimbanci, meşteşugari şi muzicanţi, nobili în stofe cu brâuri de mătase, plebei gălăgioşi, prostime asmuţită asupra celui al cărui mesaj nu îl pricepe şi oameni miloşi. Această babilonie pestriţă de chipuri şi reacţii este lumea cutreierată de Francisc din Assisi fără teamă sau dezgust, în care până şi râsul umilitor al celor ce se distrează aruncând în el cu pietre sau coji de lămâie este întâmpinat cu zâmbet şi umor autoironic, încât pare un smintit cu suflet naiv.

Pentru cei care preferă lectura într-o cheie laică, toată călătoria lui Francisc în căutarea lui Dumnezeu prin iubirea faţă de aproape şi prin solidaritatea cu marginalizaţii devine de fapt o trecere prin infernul de care au parte cei lispiţi de apărare într-un moment de criză, de vulnerabilitate afectivă. Toată această călătorie a personajului său blajin şi plin de acea poftă de viaţă transformată într-o comtemplare a spectacolului uman în faţa căruia se arată îngăduitor, nicidecum un călugăr aspru ce-i dojeneşte pe cei dedaţi pulsaţiei senzuale, simţurilor însetate, ia forma unei lecturi vizuale pe care o ai aproape dacă îţi plac drumetiile în mijlocul naturii sălbatice, după-amiezile solitare într-o livadă de măslini sau îţi vine să-ţi iei picioarele în spinare pentru a vedea lumea făcând autostopul. Sărăcuţul lui Dumnezeu este şi pentru cei care preferă liniştea unei chilii monahale, şi pentru admiratorii beatnicilor, care au trasformat cărţile lui Hesse şi ale lui Kerouac în adevărate biblii ale regăsirii de sine prin rătăcire, departe de societatea de consum.

Dacă nu ar fi existat, Francisc din Assisi ar fi trebuit inventat de Kazantzakis pentru a înveli smerenia în jubilaţia poftei de viaţă, de cântec şi de beţia prin dansul frenetic. Nu este deloc o abordare blasfemică a vietii de ascet. Acest Francisc imaginat de un grec dornic să îi atribuie cuvinte şi versuri neconsemnate de călugării însoţitori ca fiind rostite de sfântul din Assisi este neomenesc de răbdător, de blând şi de smerit, dar cât se poate de aproape de nădejdea fiinţei umane, care speră în existenţa un om capabil de a se detaşa de orgolii, de vanităţi şi de lăcomie pentru a le întinde o mână celor din jur sau o ureche ascultătoare, fără a le cere nimic în schimb, nici măcar convertirea la crezul său.

Saracutul lui Dumnezeu - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

A Brief History of Seven Killings – Jamaica lui Bob Marley intr-un thriller politic

Adriana Gionea
-
0
A Brief History of Seven Killings – Jamaica lui Bob Marley intr-un thriller politic

O veche vorbă spune că petrecerea întregii vieţi într-un paradis tropical îţi poate arăta de fapt iadul cuprins de boli febrile, umezeală peste limitele suportabilului sau animale veninoase ascunse în nisipul alb. În Jamaica lui Bob Marley, care i-a adus lui Marlon James mult-râvnitul Man Booker Prize, ridicat la rangul de Oscar al literaturii în limba engleză, nu ajungi să dai de sălbăticia periculoasă, cel puţin nu de cea necuvântătoare. În schimb, ai parte din plin de senzaţiile tari ale ghetoului de unde a venit şi profetul Rastafari ce propovăduia pe ritmuri de reggae, de intrigi politice în care se ascunde o alegorie a societăţii contemporane şi de gangsteri din lumea a treia care negociază cu partidele politice pe de-o parte, care le promit canalizare şi locuinţe decente, şi cu şefii unor celule aparţinând serviciilor secrete internaţionale, de cealaltă parte, care le furnizează arme pentru a-i convinge să-i vină de hac lui Bob Marley, bănuit de idealuri comuniste de către cei zguduiţi de criza rachetelor cubaneze.

Şi nu întâmplător am spus că Man Booker Prize acordat în 2015 lui Marlon James pentru cartea A Brief History of Seven Killings poate fi echivalentul unui Oscar în plan literar. Romanul furnizează toate ingredientele unui film de artă cu success de box office: un pitoresc terifiant care îl atrage pe occidentalul din clasa medie spre un turism periculos ce-i ofera un sejur (măcar imaginar) în ghetourile exotice, furnicarul colcăitor plin de personaje memorabile (până şi cei mai neînsemnaţi protagonişti au consistenţă şi rolul lor bine definit în arhitectura complicată), imaginile toride în exces, care amestecă sexul, mizeria şi traiul pe muchie de cuţit încât ai impresia că s-au rătăcit Bruegel şi Bosch în mahalaua caraibiană, la care Marlon James adaugă ingenios şi credibil în oala sub presiune, în care fierbe umanitatea ghetoului, toată acea spectaculozitate a teoriilor conspiraţioniste înţesate de agenţi secreţi, planuri obscure, doni ai cartelurilor sud-americane, astfel încât să nu pară nişte artificii penibile ale unui scenariu vandabil, ci mai degrabă un tablou pe cât de halucinant, pe atât de realist, precum un reportaj ce te trimite direct în inima iadului exotic. În loc să te pună pe fugă, acest marasm grotesc plin de scene viscerale şi replici abrazive pentru stomacurile şi urechile sensibile te ţine captiv printr-o abundenţă narativă în care farmecul aparte al englezei jamaicane şi ritmul delirant al acţiunii îţi satisfac pofta pentru poveşti autentice, suculente şi pline de revelaţii despre natura umană şi despre o societate aflată la oceane şi mări distanţă.

Într-o perioadă în care publicarea unui roman-cărămidă, având aproape 700 de pagini cu litere de mărinea furnicii, pare o extravaganţă riscantă precum o plimbare pe înserat prin ghetoul jamaican din anii ’70, A Brief History of Seven Killings te face să-ţi doreşti ca exemplarul cumpărat să fie unul cu defect, rătăcit la standul plin de reduceri ce anunţă lichidarea de stoc şi căruia îi lipsesc multe capitole. Încă din primele zece-douăzeci de pagini îţi dai seama că toate acele cuvinte precum magnificent, brilliant, extraordinary, pescuite din recenziile publicate şi folosite de cei de la marketing încât să eclipseze titlul de pe copertă, nu sunt nişte clişee. Acest conaţional al lui Bob Marley le are cu proza acaparantă demnă de o viitoare ecranizare şi de un manual alternativ pentru orele de sociologie urbană, în care ai vrea şi nişte ilustrări expresive pentru termenii abstracţi.

Nu deschizi bine romanul că te şi pomeneşti aterizând pe aeroportul din Kingston, preluat de băieţii răi şi purtat într-o cursă infernală din centrul plin de baruri unde frumuseţile autohtone vânează expaţi albi din corporaţiile venite să ia ce-i mai bun din orgia (şi urgia) caraibiană, până la periferia desprinsă dintr-un film în care Tarantino şi autorul romanului Oraşul Domnului, Paulo Lins, au bătut palma. Doar că personajele lui Tarantino din vremurile bune, în care facea vâlvă Reservoir Dogs (de care unii critici au legat acest roman) ţi se vor părea naive ca un puşti cuminte ce se dă gangster în timp ce vizitează barurile din Kingston până să înceapă concertul ţinut de Bob Marley, cu bilet cumpărat de tatăl ce speră să-şi scape odrasla de coşuri într-o ţară unde până şi o abjectă desfătare este permisă dacă ai dolari.

Ei bine, cu atâtea detalii menite să te introducă în atmosferă te întrebi care este până la urmă povestea? Dar pentru o poveste în sensul clasic îţi trebuie nişte protagonişti scoşi în relief. Nu găseşti aşa ceva în romanul scris de Marlon James, unde nici măcar Bob Marley nu are voie să eclipseze vizibilitatea şi faima personajului real: ghetoul jamaican, devenit simbolul unei umanităţi damnate, în care individualitatea şi demnitatea se topesc într-o polifonie a dezolării, întreruptă de gloanţe, cuvinte prea tari, ameninţări şi poveşti în care violenţa îţi taie răsuflarea. Până şi acele personaje ce par să iasă din anonimat rămân la stadiul de purtători simbolici ai unor poveşti colective. Toate aceste poveşti se întretaie precum străzile unui cartier improvizat haotic. Singura hartă pentru acest oraş marginal devenit un labirint al prezenţelor spectrale din mizerie, ce-şi strigă povestea de viaţă înainte de a fi îngurgitate de ghetou, este lista personajelor de la începutul romanului, unde sunt menţionale rolul şi funcţia lor în ghetourile faimoase, printre care Trech Town, West Kingston, Copenhagen City şi Eight Lanes, sau în ierarhia serviciilor secrete ce au grijă să stopeze ascensiunea partidelor de stânga în Caraibe şi în America de Sud.

La început ai impresia că urmăreşti un colaj nesfârşit de imagini nefiltrate surprise de un cameraman rătăcit prin Kigston, atât de puternică poate fi redarea autenticităţii care te face să te crezi un martor ce se ascunde pentru a capta cât mai bine imaginile din mijlocul acţiunii folosind o cameră ascunsă, aşa cum şi-ar fi dorit unul dintre personaje, un jurnalist al revistei Rolling Stones, nimerit în locul nepotrivit, dar la momentul potrivit, atunci când era împuşcat Bob Marley. În acest haos polifonic, al experienţelor subiective ce reunesc toate categoriile sociale din Jamaica, nepuse cap la cap într-un reportaj coerent, se disting şi câteva personaje care, deşi nu deţin monopolul asupra rolului principal, încep să te ghideze prin acestă aventură literară de zile mari, norocul tău că eşti doar cititor, şi încă unul aflat departe de lumea dezlănţuită de la periferia unui paradis însorit.

În această îmbinare dintre polifonia precum o agitaţie browniană la nivel fonic şi temele social-politice rămase încă valabile şi în zilele noastre se vede cel mai bine talentul prin care Marlon James organizează acţiunea într-o poveste colectivă stratificată, astfel încât să nu disturbe pitorescul zgomotos, greu digerabil, al periferiei jamaicane. Dincolo de imaginile vivante până la limita suportabilului, romanul se poate citi urmârind trei mari direcţii.

Bob Marley, concertul, pacea între ghetouri şi contextul politic

 În 1976 Bob Marley a organizat un concert prin care  a vrut să trasmită un mesaj pacifist în plină campanie electorală pentru a mai potoli spiritele încinse. Marlon James ne dă de înţeles că era o campanie murdară întinsă până în mizeria ghetourilor care fremătau sub presiunea liderilor autoimpuşi în cartierele sărace prin forţa găştilor manipulate. Aceşti lideri deveniseră agenţii electorali ale celor două forţe politice aflate la cuiţite (şi la propriu)-People’s National Party şi Jamaica Laibour Party, iar o parte dintre supuşii lor primiseră ordinul de a-l lichida pe Bob Marley înainte de a urca pe scenă, bănuit fiind de unele simpatii comuniste gata să facă din Jamaica o altă Cubă. Un agent de origine siriană, un american din serviciile secrete aflat în plină criză conjugală, o fată din clasa de mijloc nimerită în haremul de o noapte al lui Bob Marley, un don al ghetourilor ce i-a fost alături lui Bob Marley în copilărie şi bun sfătuitor în perioada de glorie, fantoma unui politician omorât şi puştii orfani luaţi sub ocrotirea capilor din ghetouri înainte de a-i înlocui se întâlnesc într-un Kingston ce pare să o ia razna. Tensiunea este alimentată şi de poveştile fiecăruia dintre aceşti puşti bătrâni, victime ale unei politici segregaţioniste neasumate, care împărţea capitala între săracii fără şanse de a-şi depăşi condiţia şi locuitorii din middle şi high class-ul poziţionate în zona albilor, ce aveau poliţia de partea lor, gata să facă exces de zel când vedea un adolescent cu trăsături africane din ghetou rătăcit prin centrul orasului, chiar dacă avea scopuri inofensive. Toată această presiune social-politică infiltrată în biografii pline de traume atinge punctul culminant atunci când un grup descinde în vila deţinută de Bob Marley şi îl transformă în ţinta unei rafele de gloanţe. Artistul supravieţuieşte, iar făptaşii nu sunt prinşi. Tentativa de asasinat capătă simboluri culturale gata să te ducă în inima Jamaicăi, deşi cultul Rastafari este prezentat printr-un ritual ce pare mai degrabă a parodia o adunare de copii de bani gata deghizaţi în hippioţi amatori, iar urmărirea făptaşilor pe străzile ghetourilor şi pe ţărmurile mai puţin umblate îţi oferă un bun exerciţiu de virtuozitate în efortul de a reda gândurile unui om hăituit în pasaje introspective alerte precum un film de acţiune şi care să aibă sens chiar şi în absenţa semnelor de punctuaţie ce ar fi putut distruge efervescenţa slang-ului exploziv, dezlănţuit de adrenalină.

Psihologia colectivă a ghetoului în societatea schizofrenă

 Cine nu îşi închipuia că aglomerarea unor figuri groteşti dedate unui dezmăţ purulent imaginat de Bosch poate exista în realitate, să viziteze cloaca de la periferia jamaicană, unde Grădina desfătărilor şi infernul lui Dante se întâlnesc, dacă ar fi să ne luăm după spusele unuia dintre personaje, un reporter acaparat de un Kingston ce-i devine călău şi amantă devoratoare. Acest personaj, venit să redea escapadele decadente ale vedetelor americane ajunge până la urmă să descrie cel mai bine ghetourile din Kingston, despre care spune că nu se pot face subiectul unui fotoreportaj, deoarece o imortalizare vizuală ar îndulci supliciul existenţei în acele zone. Nu poţi face o galerie de fotografii din Trech Town sau din Copenhagen City deoarece s-ar putea să-i dai realismului imposibil de îndurat o lumină estetică suportabilă, mincinoasă. Ghetoul trebuie înţeles cu primul simţ ce i-a permis unei fiinţe primitive să cunoască lumea şi să se apere prin mecanisme la fel de primitive: mirosul. I se adaugă şi auzul care poate capta zgomotul gloanţelor, dar şi gustul drogurilor, al cocainei, mai exact, ce plasează ghetoul pe harta prosperităţii ilicite odată ce gangsterii mărunţi încep să colaboreze cu şefii cartelurilor din Columbia pentru transforma Jamaica în zona de tranzit ce face legătura ntre furnizorii din America Latină şi consumatorii din Miami sau New York. Prin introducerea acestor traficanţi sud-americani, Marlon James mută acţiunea în Brooklyn şi Bronx, dându-le marginalilor din Kingston soarta, dar şi moartea grandioasă a celor aflaţi în centrul universului, fie şi unul subteran, plin de umbre.

Poţi considera acest roman drept o epopee hardcore a ghetourilor, dar nu din cauza pornografiei (autorul o evită chiar şi în imaginile explicite), ci a violenţei necenzurate. Pană şi poveştile unor borfaşi mărunţi ce s-au trezit cu arma în mână iau o amploare homerică deversată într-o melodie cu versuri grele, bune de ascultat la orele în care se abordeaza teoriile referitoare la dezvoltarea şi reprezentarea urbană. Înveţi de la Marlon James ce nu ţi se spune la multe cursuri despre vechea relaţie dintre urbanism, politică, psihologie colectivă şi efectele scindarii etnice. Realitatea brutală insalubră iese prin gura unor personaje traumatizate şi traumatizante la rândul lor, evadate dintr-o cutie a Pandorei de unde ies mişunând spasmodic toate scursurile din umbra societăţii, carora le găsesti alibiuri morale după ce le auzi poveştile, în ciuda dezgustului pe care îl stârnesc.

 Demitizarea unui monstru sacru

Din păcate pentru fanii lui Bob Marley, această lectură nu-i va face să se mişte în ritm de reggae sau să jubileze auzind printre pagini ecourile unor melodii precum One Love, Iron, Lion, Zion sau Could You Be Loved, ce le amintesc de zilele în care alergau pe plaja din Vamă după sesiune. Mitul lui Bob Marley este făcut harcea-parcea de oamenii din rândul cărora provenea şi la care făcea referire în multe dintre versurile sale, dar de care s-a îndepărtat după ce a devenit un brand ce vindea bine tocmai în rândul băieţilor de familie bună care o ard rebel în timp ce rulează un joint la un concert, întorcându-se apoi în camera lor, unde îi aşteaptă o instalaţie muzicală scumpă. Unele personaje se uită la el precum oropsiţii la icoanele cu Iisus, altele îi cer îndurare mărturisindu-şi păcatele din noaptea tentativei de asasinat. Liderii ghetourilor semnează tratate de pace în vila sa, în timp ce agenţii secreţi se tem de el ca de Marx sau Lenin reveniţi sub forma unor duhuri ce-şi fac prozeliţi prin Caraibe. Zeul muzicii reggae nu vorbeşte, nu apare sub forma unui personaj, ci este o prezenţă îndepărtată numită The Singer, aflată undeva deasupra tuturor precum un afiş expandat şi atârnat de o clădire înaltă, prin care se face reclamă unui nou album. Totuşi, în timp ce mass-media îl tranformă într-un zeu, superstarul venit din inima ghetoului este demitizat tocmai prin vizibilitatea excesivă ce-i răpeşte autenticitatea unui artist ieşit din underground, iar în cartea lui Marlon James nu mai rămâne din Bob Marley decât un poster imens dat jos la finalul unui concert despre o pace ireală precum o utopie delirantă în Kingston-ul anilor ’70, măcinat de xenofobie, criminalitate, inechitate socială şi o divizare urbană care aminteste de segregarea din perioada Apartheid-ului şi de lumea interlopă a favelelor din Brazilia sau din mahalalele Asiei.

A Brief History of Seven Killings, care urmează să fie transformat într-un serial produs de HBO (dar mai bine citiţi-l înainte de a vă bucura de ecranizare) are forţa unei revelaţii pentru cei interesaţi de culturile îndepărtate, de Jamaica, de geopolitică. Te trimite să cauţi informaţii şi te învaţă cum să accepţi o estetică a violenţei, greu digerabilă, sub care găseşti sensibilitate, compasiune pentru cei născuţi la marginea societăţii şi o poezie a suferinţei înghesuite în margherniţele dintr-un ghetou. Este o experienţă literară globală, alertă şi fabuloasă, care face cât o incursiune fără ghid într-o lume neîmblânzită, unde ferocitatea ascunde şi o mare sete de candoare, greu de potolit în lupta pentru supravieţuire. Îţi arată cum tocmai personajele gonite din lumea civilizată sunt de fapt cele care ajung să-ţi stăpânească închipuirea şi curiozitatea, ajungând să te bântuie prin întrebările despre o ţară unde găseşti cele mai frumoase peisaje, dar şi cele mai urâte chipuri ale sărăciei.

Romanul A Brief History of Seven Killings a fost oferit de libraria Okian.

A Brief History of Seven Killings - coperta

 

feature image: Peter Still/Redferns via Rolling Stone Magazine, www.rollingstone.com

 

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026