Recenzii carti bune

Dragă optimistule,

Aseară am observat o coadă imensă de oameni, aşteptând în spatele unor garduri, la Piaţa Universităţii, aşa că m-am aşezat şi eu, sperând la nişte tigăi ieftine de ziua mea. Visele mi-au fost spulberate când, după ce am doborât câţiva pensionari cu lovituri bine plasate la operaţiile probabile şi am călcat unul, doi copii în goana mea, am descoperit că pe asfalt erau cărţi moca şi flori ofilite, aruncate acolo cu ocazia Zilei Mondiale a Cărţii. Am luat un braţ, că totuşi erau gratis, dar sper că-mi înţelegi dezamăgirea. Într-o tigaie prăjeşti un cotlet, dar o carte la ce e folositoare?

Semnat: Gigi

Dragă Gigi,

Nu dispera! Din câte îmi dau seama eşti unul dintre cei 49% dintre români care anual deschid o carte doar ca să o închidă la loc. Ţi se pare distractiv să trăieşti pe planeta asta, în jurul căreia eşti sigur că Soarele şi tot Universul se învârte, dar întrebări profunde ca: De ce este cerul albastru? te frământă din fragedă pruncie şi totuşi par să nu aibă răspuns. Aşa că nu o să-ţi recomand să o citeşti, asta e pentru tocilari cu prea mult timp liber.

Trebuie să gândeşti practic: Cu o carte poţi să omori un păianjen, ce o terorizează pe fata de care îţi place. Ea o să te vadă ca un erou, o să se îndrăgostească iremediabil de tine, o să vă căsătoriţi, o să faceţi copii şi o nouă celulă de bază a societăţii o să ia naştere. O carte ţi-a schimbat viaţa, gândeşte-te la asta!

Sau poate că poţi să o dai mită unui funcţionar public, când rămâi în pană de pui. Sau te poţi aşeza pe paginile ei când mergi la iarbă verde, cât timp se fac cotletele pe grătar. Sau să baţi covoarele cu ea, în spatele blocului. Oportunităţi de a o folosi o să se ivească o mulţime, trebuie doar să rămâi optimist şi cât mai simplu în gândire.

Semnat: Optimistul

Această rubrică este o satiră optimistă a ştirilor zilei. Dacă vă place, daţi share şi like, în felul acesta mesajul pozitiv o să ajungă la cât mai multă lume, iar frunţile pesimiştilor din jurul nostru o să se mai destindă un pic şi nu o să ne mai polueze cu gândirea lor negativistă. Pace şi armonie. 

Cu toții ne-am plictisit de încă un roman despre relații, iubiri neîmpărtășite și dragoste maladivă, de amoruri hipersensibile  și înșelătoare. Aceleași variațiuni pe aceeași temă, bla bla-ul social al comunităţii noastre sau ”hai să învârtim roata în același sens mereu, pentru că așa e confortabil și bine pentru toată lumea”. Însă, pentru această carte nu-și are rostul acest discurs ușor incriminator, căci, deși tratează temele sensibile ale relațiilor între oameni, din Franța actuală, totuși e diferită.

Am dat de Yasmina Reza prin teatru, apoi prin film, apoi iar prin teatru și, într-un final…prin acest roman Fericiți cei fericiți, care nu e departe nici de teatru (replici tăioase și degajate, fructoase din punct de vedere scenic) nici de film (trecerea dintre viețile personajelor excelent editată).

Primul lucru ce mi-a atras atenția a fost lejeritatea aparentă a romanului, care nu cere prea multe de la cititor, dacă nici cititorul nu caută. Usurința limbajului, cursul logic și simplu al cuvintelor, actualitatea temei abordate, te fac să cazi în acea capcană a perisabilului. Cartea nu este făcută din cuvinte mari, ci din idei simple spuse cu gust, într-o manieră ironică ce declanșează acel “râsul-plânsul”.

Yasmina Reza ne vorbește despre niște trăsături reprezentative ale acestei societăți, despre nevoia acută de a ne agăța de “un ceva”, despre disperarea interioară a fiecăruia, oriunde ne-am afla, chiar și într-un supermarket, despre necesitatea zâmbetului, chiar dacă copilul tău, bărbat în toată firea, se crede Celine Dion și cântă în baie “My heart will go on”. Ne vorbește despre prietenie și, în același context, despre invidie şi despre natura umană.

Totuși, aș putea spune că romanul este mai degrabă despre moarte decât despre orice altceva, însă nu orice moarte, ci una lentă, rece, înfiorator de actuală și mecanică, o moarte vizibilă și în fața căreie noi suntem supuși. Pentru că, dacă în epoca romantică se murea cu patos, cu vorbele de amor în gât, cu sabia înfiptă în spate sau otravit mișelește de vreun prieten apropiat, acum, în secolul XXI, moartea vine impasibilă, fără fast, fără public, parcă și ea limitată în cerințele actuale ale societatii recente.

Cartea este divizată în personaje, fiecare are povestea lui, trecutul lui, care iese la iveală încetul cu încetul. De asemenea, ele, la un moment dat se întâlnesc și, cu fiecare pagină citită despre viața lor, dezlegi enigme ale altor personaje. Tocmai acest lucru mi-a lăsat impresia unui scenariu bine scris pentru un film deja montat și asamblat în carte, cu precizia unei bune cineaste. Dialogurile sunt delicioase, pline de umor, personajele lasă mereu o undă de mister, sunt poetice pentru că sunt mereu în cautare, mereu în dezacord cu ce se petrece în jur.

De asemenea, scriitoarea nu insistă mai mult pe un personaj sau nu vrea sa te facă să ajungi să coalizezi cu vreunul, pentru că îți aruncă numai frânturi din viața lor si nu devine indiscretă. Așadar, ea e ca o cameră de filmat care documentează pentru zece minute părți esenţiale din viața unui cuplu gay, sau a unui cuplu cu probleme sexuale, a unor prieteni vechi de 20 de ani sau a unui om solitar în căutare de iubire. Însă, camera se oprește mereu la o virgulă, foarte aproape de un punct al vietii lor așa încât să apucăm să-i vedem în vulnerabilitatea lor, goi.

Partea mea preferată este acest puzzle al rolului fiecărei poveste în viața altor personaje. Ce implică o anumită acțiune sau un anumit cuvânt aruncat, găsim explicat direct sau indirect, câteva pagini mai încolo de către un alt personaj. Căci, orice din ce facem sau ziceam se reflectă in alții. Cineasta din Yasmina Reza a stiut sa creeze acele momente care te fac sa vrei sa stii mai multe si dozeaza perfect ce anume si cat anume sa cunosti din viata tuturor.

Romanul e scris cu tâlc, iar faptul că Reza a ales să-l încheie cu moartea cuiva spune ceva definitoriu despre el. Nu contează atât de mult că moare cineva, căci, cum am spus mai sus, nu apuci efectiv să îndrăgești sau să detești personajele, ci contează că moartea vine ca acel punct final de care duce lipsă fiecare poveste din carte. Ca și cum moartea înglobează problemele fiecărora și le micșorează, sugrumându-le. În sfârșit, chiar și în acest secol al războiului rece al sentimentelor, moartea, prin incurabilitatea ei reduce totul la esențial. Fericiți cei fericiți care îl înțeleg.

La ce bun să citeşti dacă, o dată ce-ai întors ultima pagină, nu începi să respiri altfel, să vezi altfel, să trăieşti şi să aştepţi moartea într-un mod diferit?Este întrebarea personajului central al unui roman ce vrea să te cutremure, să-ţi dărâme toate speranţele pe care le-ai investit în modelele culturale atât de mult ridicate în slăvi, începând cu greii secolului al XX-lea şi ajungând la vedetele artei contemporane.

Lucrarea iubiriise vrea o cruciadă împotriva umanismului-butaforie, mimat sub forma unor fraze artificiale despre toleranţă, egalitate, anticolonialism. Prin acest roman, Andrei Makine transformă pseudonimul de Gabriel Osmonde, deconspirat în 2011, într-o dublură cinică, necruţătoare a sa. Pentru cititorul dornic să îşi ridice idoli pe soclul marilor figuri ale culturii occidentale, romanul se vrea o distopie văzută prin lentilele unui intelectual pesimist, deghizat într-un marginal.

Lucrarea iubiriise poate citi urmărindu-se mai multe planuri. Unul este legat de călătoria infernală a lui Stanislas, fiul unei aristocrate poloneze refugiate la Paris, condamnat la nefericire din pricina cocoaşei. Alt plan este legat de conflictul dintre vechea orânduire de tip nobiliar şi cea de tip egalitarist, promovată de noul val al intelectualilor francezi din secolul XX, iar al treilea plan le include pe ambele, într-o radiografie dezolantă a lumii contemporane. Sunt puse la zid toate valorile nedigerate, ipocrizia şi conflictul dintre civilizaţii, dintre autohton şi aşa-zisa invazie a exotismului sub forma unei apetenţe pentru suvenirurile aduse din continentele îndepărtate, devenite un kitsch cu pretenţii de artă.

Cele trei planuri ale romanului sunt unite în viziunea lui Stanislas asupra vieţii. Aspectul fizic îl condamnă la statutul de marginal, de observator ursuz al semenilor ce se bucură de plăcerile voluptoase, inaccesibile lui, iar atitudinea dispreţuitoare a celor din jur hrăneşte mugurii unei mizantropii şi ai unui nihilism timpuriu. Statutul de inadaptat fizic este dublat de mentalitatea sădită de mama lui, o urmaşă a reginei Bona din celebra familie Sforza, ajunsă pe tronul Poloniei. Mama protagonistului se legitimează prin imaginea reginei, urăşte amestecul inevitabil al claselor sociale, are opinii antisemite şi nu se mai poate adapta într-o Europă ce nu mai recunoaşte privilegiile cuvenite unui sânge aristocrat. Ea devine o relicvă ce bântuie viaţa copilului respins din cauza imperfecţiunii fizice, infiltrându-se în toate relaţiile acestuia cu lumea, stabilite din perspectiva dorinţă-respingere.

În ciuda ostilităţii celor din jur, mizantropia lui Stanislas păstrează o scânteie de compasiune pentru fiinţa umană. Îşi alege chipurile obosite ale femeilor marginale- prostituatele din Saint-Denis, metisele de la periferie, modelele pe care le fotografiază pentru revistele porno- şi le transformă în simbolurile unei frumuseţi decăzute, capabile să îl salveze de la dezumanizarea totală, de la ura supremă faţă de aproapele care se uită speriat la infirmitatea lui. Imaginea unei prostituate care îşi coase lenjeria în lumina melancolică, o vânzătoare de plăceri care mângâie creştetul unui client fidel, ce nu a brutalizat-o, privirea somnoroasă a modelelor din revistele pentru adulţi, pe care le fotografiază pentru a le capta, de fapt, sensibilitatea, peisajele şi culorile zilelor în care a trăit ca un homeless, după ce a fugit dintr-un ospiciu, devin pentru marginalul Stanislas o hrană estetică. În ochii lui, întreaga omenire este un alambic, unde se amestecă esenţele groteşti ale sexualităţii deviante, frumuseţea, instinctul, disperarea însinguratului, lăcomia simţurilor şi paravanul intelectual după care se ascund pornirile viscerale.

Pendularea între mizantropie şi nevoia de a fi în prezenţa celorlalţi, de a le capta orice fărâmă ce îi poate ridica deasupra noroiului de zi cu zi, transformă viaţa lui Stanislas într-o călătorie, din infernul propriei singurătăţi şi frustrări, în paradisul bizar, unde îngerii vin sub forma unor fiinţe supuse dorinţelor degradante ale celor din jur, dar pe care le salvează prin talentul marginalului de a vedea frumuseţea clipei de graţie dincolo de aparenţele râncede. Călătoria lui este una coşmărească, din care nu lipsesc umorul tulburător de cinic, depresia, golul clandestinului infirm, dar nici urma de cer văzută în oglinda spartă.

Periplul către izbăvirea personală începe în sala de clasă, unde ajunge să predea filosofia în urma sforilor trase de o nevastă ce-l consideră mascota propriei reputaţii de mamă a răniţilor cu idealuri comuniste. În timpul unui curs, începe un discurs halucinant împotriva elevilor africani şi evrei, pe care îi consideră nişte privilegiaţi ai noii societăţi ce afişează ostentativ o toleranţă falsă. Este concediat şi închis într-un spital de boli nervoase. Ajuns în faţa comisiei medicale, îşi bate joc de ideile psihanaliştilor, ce vor să-i reducă discursul “superior” la nişte conflicte de ordin instinctual, apoi începe să propovăduiască lecuirea prin sex în rândul pacientelor intelectuale, căzute în depresie. Refuză orice ajutor psihiatric, dar scapă din sanatoriu după ce una dintre elevele sale, pe care o ura deoarece avea origini evreieşti, îl ajută să evedeze. Ascuns în beciul unui fotograf celebru însurat cu o femeie din Africa, începe să vadă altfel întâlnirea dintre societatea franceză şi noul valul de imigranţi. Foamea de umanitate, pe care nu şi-o potoleşte decât în mediile de la periferia lumii “normale”, îl poartă în studiourile industriei pentru adulţi din Hamburg, unde afecţiunea este captivă în trupurile abundente ale modelelor cu priviri de hipnotizate, după o şedinţă foto hard.

Deşi ia în derâdere marile simboluri culturale ale secolului trecut, personajul lui Osmonde vede lumea prin ochelarii unui neopsihanalist, pentru care instinctele, arta, sexualitatea şi deviaţiile sunt legate printr-un canal colector unde se adună tot ceea ce discursul ipocrit vrea să ascundă. Vei fi surprins de luciditatea protagonistului său, care deviază traseul enciclopedic în direcţia propriilor neîmpliniri sexuale, ca expresie a respingerii, a inadaptării cauzate de cocoaşă, dar mai ales de soluţiile mereu surprinzătoare prin care vrea să evite distrugerea umanului din el.

Citind romanul, vei descoperi un scriitor ce deţine arma reflecţiilor tăioase despre natura umană fără a recicla ideile învechite. Osmonde cunoaşte voluptatea plăcerii estetice a cuvântului făcut din pasta grotescului şi din lumina trăirilor necontaminate. Vulgaritatea, lubricul putred şi inocenţa se învecinează într-o voracitate erotică, din care, paradoxal, irumpe fragilitatea umanizantă, dezvaluită prin culori stridente şi priviri rătăcite.

Gabriel Osmonde îşi transformă personajul central într-un existenţialist nevoit să cugete la sensul vieţii privind ochii înfometaţi de afecţiune ai femeilor-paria şi metamorfoza trupurilor cărnoase din studiourile dedicate pornografiei, unde activează ca fotograf. Însoţindu-l pe Stanislas în călătoria infernală prin catacombele societăţii, aluneci de-a lungul unei galerii înţesate de chipurile şi nudurile pictate de Schiele, cu a lor carnalitate otrăvită, salvată doar de privirile adânci.

Dacă Dr. House ar citi un roman cu picioarele întinse pe patul unui bolnav în comă, în timp ce îi mănâncă prânzul, de care oricum nu mai are nevoie, cel mai probabil ar fi Traficantul de arme scris de Hugh Laurie.

Nu de altceva, dar lectura ar fi una de empatie. Amândoi adoră un pahar mare de whisky, umorul sec, andrenalina dată de motocicletele puternice şi au cam aceeaşi filozofie legată de relaţia cu jumătatea noastră mai bună, femeia: Pentru că sexul aduce mai multă nefericire decât plăcere. Pentru că barbatul şi femeia îşi doresc lucururi diferite şi unul din ei sfârşeşte întodeauna prin a fi dezamăgit. Pentru că-mi place să fiu de capul meu. Bine, House ar mai adăuga, la prima parte, o recomandare pentru prostituate ca antidot la complicaţii, dar Thomas Lang din roman e un pic mai timid.

Traficantul de arme a venit pe lume cândva în 1996, iar doctorul mizantrop iubitor de delicii farmaceutice prin 2004, aşa că Hugh Laurie pare că s-a pregătit cu romanul ăsta pentru audiţia rolului. Caseta pentru audiţie a şi fost filmată în baia unui hotel din Namibia, unde juca într-un film, fără ca acesta să exerseze de vreun fel, arătând ca dracu' după zilele de filmare şi încercând pentru prima oară un accent american, care l-a păcălit în aşa hal pe regizorul serialului, încât acesta l-a confundat cu un actor originar din State. Inteligenţa americanilor e legendară, iar Hugh Laurie are grijă să sublinieze asta, glumă după glumă în portretul spionilor americani, adică mari şi tembeli.

Romanul este o satiră inteligentă şi savuroasă a literaturii de spionaj. În acelaşi fel în care Terry Pratchett ia toţi tropii specifici literaturii fantasy, îi răstoarnă cu capul în jos, înşelându-ţi aşteptarea în cel mai plăcut mod cu putinţă, păstrează aparenţa unui plot şi în acelaşi timp te face să râzi pe tot parcursul lecturii, la fel de bine îşi execută subiectul, căci de data asta vorbim de spioni, autorul Hugh Laurie. Un fost soldat din garda scoţiană, ce acum e un şomer amator de băutură, e abordat în Amsterdam cu propunerea de a ucide pe cineva pentru mulţi bani. Dând dovadă de o inimă de aur, îngropată sub aparenţa înşelătoare a unei brute cu muşchi, el refuză, şi mai mult, încearcă să-şi atenţioneze potenţiala victimă. Proastă mişcare, căci este aruncat în exemplificarea ca la carte a dictonului binecunoscut Toată lumea minte. O lume prin care mişună agenţi în SUV-uri negre pline de agenţi ai Serviciului secret britanic, CIA, terorişti, toţi lucrând pentru cel puţin o altă organizaţie decât cea de pe legitimaţie. Aşa că avem parte de urmăriri spectaculoase, bătăi cu mult sânge pe pereţi, femei fatale, gadgeturi ce probabil la vremea aia păreau spectaculoase, dar acum sunt ridicole, locaţii multiple (Amsterdam, Londra, Casablanca) şi o conspiraţie a industriei militare de toată frumuseţea.

Nu l-am amintit pe Pratchett aleatoriu, deşi îl recomand cu cea mai mare căldură, ci pentru că împărtăşeşte cu Laurie acelaşi sfânt patron literar: P.G. Woodehouse, despre care actorul britanic spunea într-un interviu că i-a salvat viaţa şi că încă este cel mai amuzant scriitor care a pus vreodată cuvinte pe hârtie. Influenţa umorului pur britanic woodhouseian se vede în fiecare pagină a romanului Traficantul de arme.

Hugh Laurie a fost descris de prietenul lui, Stephen Fry, ca fiind inofensiv ca un panda şi de fosta lui iubită, actriţa Emma Thompson, ca fiind sexi ca un ţipar bine întins.  Nimic de zis, doar că are nişte prieteni îngrozitori. I-a întâlnit pe amândoi în perioada colegiului, la şcoala privată Eton, în cadrul clubului de dramaturgie Footlose, unde a ajuns după ce cariera lui promiţătoare în canotaj profesionist, avea şanse să participe la olimpiadă, a fost întreruptă de o maladie devastatoare, boala sărutului, sau mai plictisitor ştinţific cunoscuta, mononucleoză. Nu a mai absolvit colegiul, pentru că, împreună cu Fry, a câştigat un concurs de comedie ce i-a propulsat pe micile ecrane britanice.Şi au rămas acolo prin Blackadder, A bit of Fry & Laurie, Jeeves and Wooster. Aşa că atunci când a făcut pasul în cinematografia de peste ocean, mai era un necunoscut doar celui care i-a văzut pentru prima oară caseta de audiţie pentru House.

Pe lângă toate astea, în ultimii ani a mai dat la iveală publicului o nouă pasiune, muzica blues. A început să concerteze pe la festivaluri de jazz in jurul lumii şi a lansat două albume primite cu entuziasm de toţi cei ce sperau ca actorul lor preferat să nu fie unul din lungul şir de actori, ce s-au făcut de râs, crezând că pot fi şi cântăreţi. O să se oprească şi prin Bucureşti cu seria lui de concerte, pe 12 iunie, iar lectura Traficantului de arme ar putea fi o bună doză de Laurie, acum că House s-a terminat, ca să vă ţină până la vară. 

                                                   Editura Ibu Publishing, 2010

Când scrie proză scurtă, Ludmila Uliţkaia se dovedeşte a fi un păpuşar camaleonic. De la ironia necruţătoare la compasiunea reţinută este doar o schimbare de perspectivă în galeria portretelor care, dintr-un anumit unghi, par inocente şi neajutorate, din altul, parşive şi crude.

Totuşi, au în comun o trăsătură: abilitatea de a regiza nişte ritualuri prin care obţin ceea ce îşi doresc, fie că apelează la umilinţă, intrigi sau tachinări intimidante. Volumul de povestiri Fetiţele. Rude sărmane surprinde două ipostaze: trecerea de la copilărie la adolescenţă (Fetiţele) şi de la pierderile din perioada adultă la resemnarea anevoioasă din ultimii ani de viaţă (Rude sărmane). Pe lângă tabloul vârstelor în Rusia stalinistă, Ludmila Uliţkaia mai surprinde o trecere: de la tihna mic-burgheză la degradarea omului în mahalaua postbelică.

Personajele autoarei sunt expresive, când melancolice şi visătoare, când schimonosite de ură, ca ultim stadiu al deznădejdii. Ceea ce te va impresiona este dorinţa nemiloasă de a-şi abandona protagoniştii în mijlocul dramelor izbucnite din întâmplări banale sau din premeditarea perversă începută cu lupta pentru putere din timpul jocurilor copilăreşti, nu înainte de a le bloca toate căile de ieşire din urzeala sumbră.

Schimbarea tonului afectiv din a doua parte a volumului este bruscă. Citind Fetiţele, întâlniţi o Ludmila Uliţkaia plină de luciditatea rece a observatorului capabil să asiste la pulsaţia vitală din curtea şcolii fără a schiţa simpatia faţă de inocenţa copilăriei sau indulgenţa pentru autorii unor şicane şi farse “nevinovate”. Dimpotrivă, Uliţkaia se detaşează asemenea unui cercetător obsedat nu de umanitatea ridicată la nivelul reflecţiilor, ci de aglomerările de instincte, orgolii, rivalităţi, lupte pentru supremaţie.

Fetiţele arată partea nevăzută a copilăriei, umbrele din spatele surâsurilor şi mugurii acţiunilor ce vor împărţi, mai târziu, oamenii în tabere: cea a sadicilor, a dependenţilor emoţionali, a despoţilor, a viclenilor, a mărinimoşilor. Imitându-i pe biologii care divid viaţa în specii bine definite, între prădători şi exemplare vulnerabile, între supravieţuitori inventivi şi perdanţi incurabili, Ludmila Uliţkaia le refuză copilelor din povestirile ei salvarea nuanţelor, a ieșirii din categoria unde ajung să fie captive. Refuzul de a le oferi o evoluţie de natură umanistă îţi aminteşte de acel Gogol nemilos din prozele Mantaua şi Însemnările unui nebun.

Dacă jocurile psihologice puse la cale de inocentele eleve ce au fost învăţate să îl iubească pe Stalin te-au şocat, portretele din Rude sărmane te înduioşează, aducând o brumă de umanitate peste cioburile ascuţite lăsate în urmă de copilăria spartă într-un acces de revoltă demitizantă împotriva drăgălăşeniei, care nu ţine cu oamenii săraci de la periferia moscovită. Personajele din Rude sărmane îşi adună fleacurile prin care îşi peticesc existenţa după naufragiul în mahalaua dezolantă. Îndură lipsuri, înjosiri sfâşietoare şi orizonturi închise, dar au o putere supraomenească de a le căra în spate şi de a ocoli un final dezumanizant, amintind mai mult de personajele din povestirile scrise de Shalom Alehem şi Danilo Kis.

Indiferent de temă, povestirile scrise de Ludmila Uliţkaia sunt apreciate mai ales de acei cititori dornici să detecteze pasajul ascuns ce duce spre partea subterană a fiinţei, unde zace un rău nedefinit, izvorât din instinct sau din angoase, care nu se dezlănţuie ostentativ, ci şerpuieşte în tăcere prin cotloanele sumbre ale fiecărui personaj.

Sunt o carte. Ficţiune pură, avea să declare, flirtând, Alabama, un alter-ego al Zeldei Fitzgerald, cunoscută, din păcate, datorită rolului de soţie petrecăreaţă a unui mare autor, mai puţin ca dansatoare, pictoriţă şi, înainte de toate, scriitoare promiţătoare.

Citindu-i singurul roman, scris în şase săptămâni, vei avea impresia că stai chiar în faţa Zeldei însăşi, atât de puternică este asemănarea cu protagonista, care păstrează numele statului american unde s-a născut partenera lui F. Scott Fitzgerald. Deşi nu este scris la persoana I, Acordă-mi acest vals creează iluzia unei destăinuiri, prin care vei deveni complicele unei prezenţe feminine acaparante datorită acelui amestec de îndrăzneală adolescentină, senzualitate devoalată prin ironii cu tâlc şi capitulare amânată în jocul ademenirilor ce însoţesc primele confirmări ale feminităţii în ochii celorlalţi.

Cititorii sătui de imaginea strălucitoare a celei mai populare soţii de scriitor din anii nebuni ai Erei Jazz, când faima se câştiga numai prin replicile spumoase precum şampania de la petrecerile oferite de Gatsby, au o singură întrebare. Merită Zelda-scriitoarea interesul iubitorilor de literatură, sau redescoperirea manuscriselor şi a picturilor ei cu iz de avangardă pariziană sunt doar urme lăsate de ifosele unei mondene ce nu mai suporta umbra soţului? Indiferent de opinii sau critici, nu îi poţi nega talentul de a observa tocmai acea umanitate întinsă între doi poli: feminin-masculin, tradiţionalismul din sudul Statelor Unite şi libertinajul cosmopolit din New York, femeia supusă normelor şi o flapper girl neruşinată. Acordă-mi acest vals poate fi considerat jurnalul camuflat în ficţiune a unei femei scindate între valorile unei societăţi ce nu s-a dezobişnuit să împartă lumea în contraste.

Atentă la cele mai mici zvâcniri contradictorii din personalitatea celor din jur, lăsată pradă exuberanţei senzualiste oferite de lumea trecută prin filtrul vizual, melancolică în secret, fragilă şi înzestrată cu arta unui sarcasm seducător, această Zelda-artistă deghizată în tânăra Alabama este un spectacol în sine. Pasionată de balet, dar prea “bătrână” pentru a-şi urma vocaţia, se vede prinsă în capcana femeii născute pentru a trepida continuu, prin senzaţii amplificate, în faţa imaginilor oferite de lumea din jur, dar fără a putea intra vreodată în lumea artiştilor.

Deşi talentată, sensibilă până la prăbuşirea interioară, Alabama este un foc viu obligat să umple numai şemineul frumos decorat din camera unor mondeni risipitori. Călătorește alături de partenerul ei prin Europa, iar pentru cei din jur nu reuşeşte să fie mai mult decât o companioană ispititoare şi o voce provocatoare ce irumpe în replici otrăvitoare chiar în mijlocul discuţiilor purtate de soţul ei, pictorul David (creat dupa chipul şi asemănarea lui Scott Fitzgerald).

Mamă chic, în ochii lui Bonnie, fetiţa ei, irezistibilă consoartă dezordonată, în ochii soţului artist, o fiică rebelă, în ochii tatălui ei, renumitul judecator din Alabama, şocat de numărul decoraţiilor capturate de aceasta la întâlnirile cu militarii seduşi. Protagonista romanului va oscila mereu între visătoarea din sud, care, după modelul lui Scarlett O’Hara, se vede copleşită de imaginea unui singur bărbat, în ciuda mofturilor cu pretenţii de cochetărie, şi femeia emancipată a marilor oraşe, unde morala este fluidă şi egoul subţire precum nişte pahare de cristal sparte în transa unei petreceri nebuneşti. Aceasta este imaginea Zeldei ascunse în Alabama, care, prin replicile pline de umorul deznădăjduitei ce preferă cuvintele usturătoare autocompătimirii, îţi va rămâne în memorie, fie că o placi sau nu.

Deşi este bântuit de prezenţa Zeldei, greu de ignorat, romanul nu are tonul dramatic al unei nefericiri. Este mai degrabă o galerie de imagini ale huzurului moleşitor din vara petrecută în sudul Franţei sau ale oraşelor încărcate, cum erau New York-ul sau Parisul cotropit de Hemingway şi Miller. Scriitura este picturală, Zelda fiind înzestrată cu acel talent rar de a transforma orice clipă sau decor urban într-o dilatare senzorială, imortalizată sub forma unui desen. Proza ei vobeşte cel mai bine despre visul neîmplinit de a deveni pictoriţă. Te vor impresiona descrierile nopţilor pariziene, ale siluetelor obosite, şi emoţiile trezite de corpul supus caznelor din timpul repetiţiilor pentru spectacolul de balet.

Citind Acordă-mi acest vals, roman scris în mediul auster al unui ospiciu din secolul trecut, vei fi tentat să-ţi imaginezi cum ar fi arătat evoluţia în plan artistic a Zeldei, dacă nu s-ar fi născut în conservatorul stat Alabama, atat de bine simbolizat de un tată rigid, ci în Parisul Tamarei de Lempicka şi al cuplurilor de artişti formate după modelul Anais Nin-Henry Miller.

Probabil, Zelda Fitzgerald ar fi strălucit datorită personalităţii efervescente şi a sensibilităţii devenite arma femeii cizelate. Profunzime avea, spiritul de observaţie îi era un bun aliat, iar analiza psihologică era consistentă, după cum dezvăluie chiar primele pasaje ale romanului, unde acea descriere a tatălui sobru prevesteşte drama femeii-artiste din perioada interbelică, mereu divizată între confortul oferit de protecţia masculină şi drumul incert al unei libertăţi volatile.