Facebook
Acasă Timp liber Filme Pagină 40

Filme

Ultimele

20 Filme de razboi impresionante cu povești extraordinare

Post Modern
-
0
20 Filme de razboi impresionante cu povești extraordinare

Tranşee, crime, dar şi poveşti de dragoste, despre oameni care aleg să salveze, nu să distrugă – astea sunt unele dintre subiectele pe care le vei descoperi în cele 20 de filme de razboi pe care le-am ales pentru voi. Filmele de război scot la lumină ce-i mai bun şi ce-i mai rău din oameni, pentru că îi prezintă întotdeauna într-o situaţie limită: faţă în faţă cu moartea.

Multă vreme subiect al reveriilor romantice, războiul a devenit rece, metodic, impersonal în secolul al XX-lea, cu soldaţi care ucid fără să-şi vadă vreodată victimele, şi bombe lasate printr-un mecanism birocratic atât de complex încât vina să nu mai aparţine până la urmă nimănui. Aceste filme de război încearcă să transforme cifrele din cartea de istorie în oameni, reamintindu-ne că în umbra fiecărei lupte cu nume sonor,  general glorificat sau conducător providenţial se află mii de drame umane ale anonimilor care au trăit sub vremuri. Iată așadar 20 de filme de război dintre preferatele noastre

1.  1917: Speranță și moarte (2019)

1917-speranta-si-moarte-filme de razboi

Considerat unul dintre cele mai bune filme ale anului 2019, drama de război 1917: Speranță și moarte a primit nu mai puțin de 10 nominalizări la premiile Oscar. Doi soldați britanici trebuie să transmită în timp record și traversând liniile inamice un ordin de anulare a unui atac sortit eșecului, în care ar fi murit 1600 de soldați.

2. Dunkirk (2017)

dunkirk filme de razboi

E cel mai bun film de război din ultimii muuulți ani. O dramă super bine dozată, care îți ridică adrenalina la cote aproape insuportabile. Aproape simți că ești și tu pe front, alături de ceilalți soldați…

După ce a devenit faimos datorită unor filme precum Interstellar, Inception şi The Dark Knight, regizorul Christopher Nolan s-a inspirat de data aceasta dintr-un moment istoric – evacuarea soldaţilor aliaţi din calea naziştilor. Deşi a avut loc în primele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial, acţiunea spectaculoasă a decis rezultatul marelui război.

Inspirându-se din ceea ce a fost numit miracolul de la Dunkirk, Christopher Nolan a condus povestea dramatică a trupelor aliate înconjurate de inamici spre zona thrillerelor. Aşadar, în locul unui reprezentant tipic din categoria filme de război, vei urmări mai degrabă o poveste cu suspans, în care personajele trebuie să îndeplinească misiuni grele într-un timp foarte scurt, între 26 mai şi 4 iunie 1940.

În rolurile principale îi vei putea vedea pe actorii Tom Hardy, Cillian Murphy, Kenneth Branagh și Mark Rylance…

 

3. Zero Dark Thirty (2012) – un thriller de război

După Oscarul câștigat în 2010 pentru The Hurt Locker, prima regizoare din istorie care a primit acest premiu – Kathryn Bigelow s-a întors cu filmul Zero Dark Thirty. Nu renunță la tematica istorică și reprezentarea violenței nici de data aceasta și tratează povestea uciderii celui mai căutat terorist din lume, Osama Bin Laden, liderul Al-Qaeda. 

Deși primul impuls când auzi subiectul este să îl ocolești, Zero Dark Thirty este un film de război altfel decât te-ai aștepta: în modul în care curge, în modul în care violența este filmată “în toată splendoarea” fără accente moralizatoare, dar și fără efecte și montaje hollywoodiene.

Pentru realizarea acestui film, Bigelow și jurnalistul american Mark Boal, co-scenaritul filmului, au avut la dispoziție documente oficiale clasificate despre urmărirea lideului Al Quaeda. De asemenea, i-a avut drept consulanți chiar pe câţiva dintre soldaţii implicaţi în misiune. Vezi trailerul Zero Dark Thirty. Poți să-l urmărești pe Netflix.

4. Apocalypse Now

apocalypse now filme de razboi

Războiul din Vietnam a traumatizat o generaţie întreagă de soldaţi americani care au fost abrutizaţi până au ajuns să iubeacă mirosul de napalm dis-de –dimineaţă ca Bill Killgore (Robert Duvall).

Filmul lui Coppola din 1979 deschide rănile atunci încă proaspete ale armatei americane şi scoate la lumină toată nebunia unei lupte inegale cu elicoptere, bombe si napalm împotriva gherilelor înarmate cu puşti şi a junglei. Războiul este în Vietnam lipsit de onoare, la fel ca misiunea căpitanului Benjamin Willard (Martin Sheen) trimis să-l asasineze pe Colonelul Kurtz (Marlon Brando), unul dintre cei mai decoraţi ofiţeri americani care aparent nebun fugise în Cambodgia cu trupele sale. Apocalypse now este inspirat de romanul lui Jaseph Conrad Heart of Darkness şi reuşeşte să te poarte până în inima întunecată a războiului.

5. Lista lui Schindler / Schindler’s List

Cruciada individuală a lui Oscar Schindler (Liam Neason) de a salva cât mai mulţi evrei din lagărul de concentrare condus de Amon Goeth (Ralph Fiennes), un comandant nazist egomaniac şi foarte zelos, îndreaptă un deget acuzator spre toţi cei care au afirmat că orice rezistenţă din interior în faţa naziştilor ar fi fost imposibilă.

Inspirat dintr-o poveste reală, filmul care i-a adus încă un Oscar lui Spielberg prezintă nu doar oroarea crimelor în masă, a camerelor de gazare, a gropilor comune şi a ucigaşilor fără remuşcări, ci şi o dimensiune a Holocaustului despre care nu se prea vorbeşte : interesele economice care gravitau în jurul sclavilor evrei. Schindler reuşeşte să salveze lucrătorii din propria fabrică mizând pe lăcomia fără margini a birocraţilor şi ofiţerilor nazişti, convinşi că în spatele intenţiilor acestuia nu se află nimic altceva decât dorinţa, perfect normală conform moralei lor distorsionate, de a caştiga cât mai mult cu ajutorul prizonierilor.

6. Inglourious Basterds / Ticăloși fără glorie

E greu să rezişti tentaţiei de a rescrie istoria atunci când îţi propui să faci un film despre Al Doilea Război Mondial, iar Tarantino nici măcar nu a încercat. Rezultatul este un film în care o ceată de evrei americani încearcă să asasineze liderii nazişti şi sunt gata să scalpeze pe oricine le stă în cale.

Inglorious Basterds nu dă doi bani pe political corectness şi construieşte nişte eroi atipici care sub conducerea lui Aldo Reine (Brad Pitt) reuşesc să-şi ducă misiunea la bun sfârşit. Deşi sunt deconspiraţi la tot pasul de accentul lor american şi de gesturile lor diferite de ale nemţilor. Îl găsești pe Netflix.

7. The Black Book

The Black Book este un film despre rezistenţa din Olanda ocupată de Nazişti, un război dus pe furiş cu ajutorul unor spionilor infiltraţi în Gestapo. In loc de James Bond,  Paul Verhoeven (Basic Instinct) alege o Mata Hari capabilă să seducă inamicul, căpitanul SS Ludwig Müntze (Sebastian Koch). Filmul, plin de răstunări de situaţie, este o poveste despre trădări neaşteptate, minciuni şi poveşti de dragoste tragice, în care aparenţele nu sunt niciodată demne de încredere, spionul din centru acţiunii fiind până la urmă mult mai puţin duplicitar decât celelalte personaje.

8. Letters from Iwo Jima

Istoria a fost întotdeauna scrisă de învingători, însă filmul lui Clint Eastwood oferă învinşilor şansa de a-şi face vocea auzită.  Lupta de la Iwo Jima în care un număr mic de japonezi izolaţi au încercat să reziste până la ultimul în faţa asaltului armatei americane fără să-şi piardă capul sau demnitatea este pretextul folosit de regizorul american pentru a-i prezenta pe soldaţii japonezi altfel decât asiaticii cruzi care au bombardat Pearl Harbor.

Filmul ne reaminteşte că deşi guvernele declanşează războaiele, cei care le poartă sunt oameni obişnuiţi obligaţi să-şi părăsească familiile. Și să înveţe să ucidă alţi semeni de-ai lor cu care nu au, de fapt, nimic de împărţit. Generalul Kuribayashi (Ken Watanabe) sau tânărul Saigo (Kazunari Ninomiya) luptă doar pentru a-şi apăra ţara şi mai ales familia. Către care scriu scrisoare după scrisoare, fiind motivaţi de aceleaşi valori ca şi americanii deveniţi din victime invadatori.

9. The Bridge on the River Kwai

Bridge-on-the-River-Kwai_filme de razboi

In The Bridge on the River Kwai din 1957, japonezilor nu li se construieşte o imagine favorabilă, însă colonelului Saito i se permite să fie un personaj nuanţat măcinat de teama de dezonoare şi sepukku.  In film, podul de pe râul Kwai construit de către prizonierii japonezilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pare iniţial o dovadă a superiorităţii europenilor care-i învaţă pe inamicii lor cum ar trebui construită o cale ferată durabilă. Însă finalul în care aceeaşi europeni sabotează munca foştilor lor camarazi aduce în prim plan adevărata concluzie a filmului: absurditatea războiului.

Colonelul Nicholoson (Alec McGuiness), cel care coordonase soldaţii asigurând terminarea podului, văzând în construcţia podului un mod de a ridica moralul prizonierilor şi de a demonstra ingeniozitatea britanică, este până la urmă forţat să înţeleagă că ajutându-şi soldaţii de fapt trădase Anglia, iar Maiorul Clipton care priveşte deznodământul nu poate decât să repete : Madness…Madness ! Vezi trailerul Bridge on the River Kwai.

10. The Deer Hunter

Ce poate fi mai rău decât să joci ruleta rusescă cu un pistol cu doar 3 gloanţe la tâmplă sub privirile ameninţărtoare ale torţionarilor vietnamezi? Să îţi pierzi întreaga identitate şi să continui să joci deşi nimeni nu te mai obligă, reluând iar şi iar acelaşi ritual al morţii. Filmul lui Michael Cimino îi urmăreşte  pe Michael (Robert de Niro) şi Nick (Christopher Walken) cum devin din prizonieri ai Viet Cong-ului, prizonieri ai amintirilor, sau, mai bine spus, ai traumelor războiului, acesta continuând să facă victime mult timp după încheierea tratatului de pace.

11. Saving Private Ryan

In ultimele luni ale celui de-Al Doilea Război Mondial, comandanţii americani iau o decizie suprinzător de umană, aruncând orice strategie militară pe fereastră. Marii generali, căliţi în lupte şi obişnuiţi să piardă mii şi mii de soldaţi în decursul a câtorva zile, află că o mamă va primi în acelaşi timp vestea morţii a trei dintre cei patru copii ai săi şi hotărăsc că mezinul aflat undeva în Normandia trebuie salvat, cu orice preţ.

Această hotărâre sentimentală îi trimite pe căpitanul Miller (Tom Hanks) şi alţi 7 soldaţi în mijlocul haosului din timpul Debarcării în Normandia, având ca misiune găsirea unui anume James Ryan (Matt Damon), cu alte cuvinte, găsirea acului în carul cu fân. Filmul care i-a adus un Oscar pentru regie lui Spielberg nu glorifică războiul. Deşi imaginile sunt impresionante. Ci preferă să prezinte situaţiile absurde şi alegerile imposibile cu care oamenii se confruntă pe timp de război. In fond, este imposibil să compari durerea unei mame care şi-a pierdut cei patru fii cu durerea unei mame care şi-a pierdut unicul fiu, şi să iei o decizie raţională. Sunt filme de război și filme de război, toate emoționante, dar acesta e parcă și mai emoționant. Poate și datorită interpretării lui Tom Hanks.

12. Full Metal Jacket / Platoșa de metal

In Full Metal Jacket scenele de luptă sunt poate mai puţin importante decât cele de antrenament. Antrenament în care Sargent Hartman supune tinerii recruţi unei veritabile torturi psihologice. Regizorul Stanley Kubrick este mai degrabă interesat de traumele pe care soldaţii le îndură înainte. În timp ce se pregătesc să devină capabili să ucidă. Și mai puţin de ceea ce fac odată ce sunt aruncaţi în luptă.

Războiul modern nu are nevoie de soldaţi inteligenţi, ci de maşini de ucis obediente. Care nu mai au nevoie de nume, doar de porecle. Kubrick nu încearcă să vorbească despre Războiul din Vietnam. Ci demistifică ideea de război adesea glorificată în filme pentru a hrăni orgoliul învingătorilor. Îl poți vedea pe Netflix.

13. Das Boot / Submarinul (1981) – un film de război horror

Războiul este o lume sufocantă din care nu poţi ieşi, iar submarinul este metafora perfectă. Pe submarinul german nu se află criminali de război înrăiţi. Ci marinari extrem de tineri care sunt trimişi fără prea multă pregătire să îndure presiunea luptei. Iar teama de distrugătoarele inamicilor este mai puternică decât cea de apă. Cea de miile de metri cubi de apă gata în orice moment să-i strivească.

Până la urmră Das Boot poate rivaliza cu un horror. Pentru că sunetele submarinului obligat să se scufunde dincolo de limita pentru care fusese conceput să reziste sunt mult mai înspăimântatoare decât cele ale unui castel bântuit.

14. Pianistul

Ce se întâmplă cu arta şi cu artiştii pe timp de război ? Filmul lui  Roman Polanski, Pianistul, oferă un posibil răspuns. În centrul poveștii e Wladyslaw Szpilman (Adrien Brody), unul dintre cei mai talentaţi muzicieni ai generaţiei sale. El încearcă să supravieţuiască vânătorilor de evrei din Polonia ocupată de nazişti. Așa că rămâne ascuns într-un apartament timp de luni întregi. Rezistă astfel foamei, dar mai ales tentaţiei mult mai puternice de a cânta la pian.

Filmul documentează tragedia unui întreg popor urmărind destinul unui singur om. Care are nu doar puterea de a supravieţui, dar şi puterea de a renaşte.

15. Dr. Strangelove or How I Learned To Stop Worrying And Love the Bomb

Poți să faci mișto de război? Da, și chiar într-un mare fel. Stanley Kubrick a găsit o rețetă genială în comedia lui neagră Dr. Strangelove. Dr. Strangelove nu este un film la care se râde cu lacrimi, ci mai discret, cu un pic de neîncredere, în fond râdem de apocalipsa nucleară. Umorul lui Kubrick este la fel de devastator ca mai-sus-menţionata apocalipsă, însă mult mai subtil: Please, please, gentlemen ! No fighting, this is the war room!

Filme de război despre copii

16. La Vita e Bella

la vita e bella filme razboi

Războiul aparţine lumii adulţilor, dar copiii sunt adesea victimele sale. In La Vita e Bella, Guido inventează un întreg joc pentru a ascunde realitatea de ochii inocenți ai fiului. O realitate din lagărul de concentrarecum altfel decât extrem de crudă. Chiar dacă asta poate să însemne chiar sacrificarea propriei vieţi. Guido însăşi pare să vadă viaţa drept o mare poveste în care eroii, prinţi şi prinţese, umblă travestiţi. Iar binele învinge întotdeauna într-o formă sau alta.

Dramelor umane pe care le înfățișează sunt sfâșietoare. Și emoțiilor te năpădesc inevitabil. Dar La Vita e Bella e unul dintre cele mai optimiste filme de război pe care le poți vedea…

17. The Boy in the Striped Pyjamas (2008)

the boy in the stripped pyjamas filme de razboi

In The Boy in the Striped Pyjamas întâlnim un altfel de joc şi un altfel de tată. Față de cele din La Vita e Bella. Doi copii, fiul unui nazist fervent şi unul dintre micii prizonieri din lagărul condus de tatăl acestuia, se împrietenesc. Descoperind astfel că nu îi desparte de fapt nimic în afara gardului de sârmă ghimpată.

Din jocul celor doi se naşte tragedia, aceştia hotărând într-o bună zi să facă schimb de haine şi de locuri. Și îl obligă astfel pe ofiţerul nazist să intre în pielea victimelor sale.

18. Hotel Rwanda

filme de razboi

Am vrea să credem că omenirea şi-a învăţat lecţia după Al Doilea Război Mondial. Însă Hotel Rwanda ne prezintă un altfel de Oscar Schindller, din Lista lui Schindler. Acesta are pielea mai închisă şi e contemporan cu noi.  Filmul spune povestea  lui Paul Rusesabagina, administratorul unui hotel, în care au fost ascunşi peste o mie de refugiaţi tutsie.  Printre care şi soţia acestuia.

Nebunia colectivă care a cuprins statul african în 1994 i-a asmuţit pe etnicii Hutu împotriva vecinilor și a rudelor tutsie. Și e cu atât mai înfricoșătoare cu cât călăii se dovedesc deosebit de umani… Sunt dispuşi să-i lase pe tutsie să trăiască încă o zi şi apoi alta, cât timp pretenţiile lor sunt satisfăcute.

Filme de război și de dragoste

Dragostea e parcă și mai intensă în vremea războiului. Așa că unele dintre cele mai frumoase povești de dragoste sunt spuse pe fondul unor drame umane inimaginabile. Am ales doar două astfel de filme de război.

19. Casablanca (1942) – dragostea în vremea războiului

Casablanca este unul dintre acele filme care pot fi revăzute mereu cu aceeaşi plăcere. Iar meritul le revine în parte lui Ingrid Bergman şi Humphrey Bogart. Care spun povestea a doi îndrăgostiţi despărţiţi de război. Dar care se reîntâlnesc la capătul lumii şi sunt obligaţi să se separe din nou.

20. The English Patient / Pacientul englez

filme de război pacientul englez

In Pacientul Englez războiul este o forţă distrugătoare din faţa căreia doar amintirile se pot sustrage. Povestea de dragoste dintre Katherine Clifton (Kirstin Scott -Thomas) şi Contele Almasy (Ralph Fiennes) supraviețuiește doar în memoria unui pacient. Lumea totuşi nu se lasă distrusă cu una cu două. În ciuda minelor care continuă să distrugă vieţi după terminarea războiului.

Pe lângă amintirile Pacientuluii Englez de dinaintea declanşării conflictului, filmul este cadrul unei alte iubiri. Una care-i are drept protagonişti pe asistenta care-l îngrijea pe Almasy, Juliette Binoche, şi un soldat. Soldatul de origine indiană este prin natura meseriei întotdeauna la câţiva paşi de moarte. Pentru că dezamorsează bombe. Prin această a doua poveste, filmul prezintă de fapt capacitatea iubirii de a vindeca rănile lăsate în urmă de război.

Acestea sunt preferatele noastre în materie de filme de război. Suntem curioși să ne împărtășiți care sunt favoritele voastre. Cu siguranță genul ăsta de film nu e ușor de urmărit, dar poate fi o experiență cinematografică extrem de puternică. Și, întotdeauna, un film bun merită văzut, indiferent de subiect.

Citește și

27 Filme de acțiune super bune pe Netflix, HBO și online

22 filme istorice de top – află povestea din spatele unor evenimente majore

Filme de dragoste triste – 20 de filme care te vor emoționa până la lacrimi

Post Modern
-
0
Filme de dragoste triste – 20 de filme care te vor emoționa până la lacrimi

Câteodată vrem să vedem filme de dragoste triste. Pur și simplu. Filme de dragoste fără final fericit neapărat, în care dragostea nu învinge întotdeauna. Pentru că dragostea e complicată. Pentru că în viață nu e totul roz. În plus câteodată o poveste emoționantă până la lacrimi, paradoxal, ne face bine. Plânsul ne eliberează de emoții negative. 🙂 Asta, așa, ca efect secundar al unei experiențe cinematografice bune…Așadar iată lista noastră cu recomandări de filme de dragoste triste și tulburătoare.

1. A star is born (2018) – o poveste emoționantă de dragoste 

a star is born filme de dragoste tristeCel mai trist film de dragoste din ultimii doi ani îi are ca protagoniști pe Bradley Cooper și Lady Gaga. Bradley Cooper e un obișnuit al filmelor de dragoste, jucând și într-un alt film de dragoste bun din ultimii ani. E vorba de Silver Linings Playbook.

Povestea din S-a născut o stea o să vă emoționeze cu siguranță. Doi muzicieni talentați ajung să se cunoască din întâmplare. El e deja un muzician consacrat, ea lucrează la un restaurant, dar are o voce divină. Bradley Cooper, cu o privire mai albastră ca oceanul, nu e băiatul drăguț cu care ne-am obișnuit. Joacă rolul unui rocker, cu o voce profundă și guturală. Dar e același tip cu inimă de aur pe care l-am văzut în alte filme.

 

2. Toate acele locuri minunate (2020) 

all the bright places filme de dragoste netflix tristeAll the bright places e cel mai nou film de dragoste produs de Netflix, lansat în februarie 2020. E un film delicat și poetic despre dragostea dintre doi adolescenți. Ea, interpretată de talentata Elle Fanning, încearcă să depășească pierderea surorii. În timp ce el, colegul de liceu, Theodore, încearcă să o ajute. Chiar dacă e un film cu adolescenți, îi va emoționa, întrista și atinge pe romanticii de orice vârstă. Filmul este adaptarea romanului de succes cu același nume.

Dacă te-ai răzgândit și nu mai vrei să vezi filme de dragoste triste, ci comedii romantice, citește:

Comedii romantice – TOP 40 filme de dragoste vesele și luminoase

 

3. The Aftermath – când dragostea te ajută să depășești o pierdere tragică

the-aftermath-filme romantice 2019Mai poți iubi după ce ce ai iubit mai mult pe lume a dispărut? Răspunsul filmului The Aftermath – da, poate tocmai pentru că ai pierdut ceva drag. Iubirea poate face parte din procesul de vindecare.

După încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, Rachael (Keira Knigtley) i se alătură soțului în Hamburgul ruinat. Aici el ajută la reconstrucția Germaniei ocupată de aliați. Locuiesc într-o casă rechiziționată, fosta casă a arhitectului Stephen Lubert, jucat de Alexander Skarsgard. Acesta, împreună cu fiica lui, rămân să locuiască în vilă. Rachael îl tratează cu multă răceală, de-a dreptul cu antipatie. Dar amândoi au pierdut pe cineva drag în acest război. Și pierderea îi aduce oarecum mai aproape pe acești doi dușmani. Atracția dintre ei ajunge într-un final să îi pună în pericol.

Poți să vezi The Aftermath/După război pe HBO Go sau pe site-urile specializate.

 

4. Marriage Story / Poveste despre căsnicie (2019)

marriage story cele mai bune filme netflixCum pot ajunge doi oameni doi străini, după ce au împărțit ani de intimitate? Atunci când dragostea dintre ei se destramă și ajung la divorț… E un film apăsător, dar care atinge tema asta până în străfundurile ei.

Netflix investește sume foarte mari și adună multe talente din industria cinematografică pentru a produce filme de Oscar. Nu îi iese de fiecare dată, dar pariul pe Marriage Story a fost unul câștigător. Este unul dintre cele mai apreciate filme produse de Netflix. Probabil va intra în istoria filmului, lângă un alt film trist pe aceeași temă, Kramer vs Kramer. Tema: ce înseamnă un divorț, mai ales atunci când la mijloc e un copil.

Ea, jucată de Scarlett Johansson, este o actriță de teatru din New York. El, jucat de Adam Driver, este regizorul de teatru cu care e căsătorită. Deși își propun să ajungă la o despărțire amiabilă, inevitabil apar certuri, neînțelegeri, vorbe dureroase aruncate de o parte și de cealaltă. E un film pe alocuri simpatic, pe alocuri trist, jucat foarte bine de întreaga distribuție, cu dialoguri și situații credibile. Ce se va întâmpla cu toată tandrețea pe care o au unul pentru celălalt personajele, cu dragostea trăită între cei doi, cu copilul lor? Veți afla urmărind filmul pe Netflix, bineînțeles. 🙂 Îl poți vedea aici.




5. Strigă-mă pe numele tău (2017) – ne face să visăm la prima iubire

call-me-by-your-nameE oare vreo iubire adevărată altfel decât profund tristă? Chiar și prima iubire…

Drama romantică Call me by your name a fost revelația anului 2017. Vestea bună este că din 28 aprilie 2020 e disponibilă și pe Netflix. Să o vedeți sau să o revedeți după pofta inimii oricând aveți chef și timp.

Unul dintre cele mai frumoase și triste filme romantice din ultimii ani, Strigă-mă pe numele tău te va face să-ți amintești de prima dragoste. Și să visezi la o vacanță de vară în însorita Italie. Într-o vară de neuitat, tânărul Elio, jucat de noul star masculin de la Hollywood, Timothee Chalamet, se îndrăgostește de cercetătorul asistent al tatălui său… Ca orice primă iubire e unică, specială, intensă.

Un singur lucru trebuie să ai în vedere pentru a te lăsa vrăjit de sensibilitatea ispititoare a poveştii din acest film şi de calităţile vizuale: toleranţa faţă de iubirea dintre două personaje de sex masculin. Dacă nu ai această prejudecată, vei descoperi un film de dragoste senzual și empatic, care va rămâne în topurile celor mai bune filme de gen.

Îl poți vedea pe Netflix din aprilie 2020.

 

6. Gloria Bell – o dragoste matură, la 50+

gloria-bell-filme de dragoste 2019E unul dintre cele mai triste filme pe care le-am văzut, chiar dacă nu e vorba despre nicio tragedie. De ce? Pentru că n-are speranță. Atunci când n-ai speranță ești trist. Așa și Gloria Bell, deși încearcă să-și refacă viața, o face cu așteptări și speranțe aproape umile. Marile iubiri, marile așteptări, viitorul sunt în urma ei.

Ce faci când ești singură, iar cei doi copii s-au făcut mari și au viețile lor? Cum îți umpli timpul și viața, în afară de muncă? Cu siguranță ești mult mai matură, știi mult mai bine ce vrei de la o relație și de la un iubit. E și cazul Gloriei, care merge foarte des să danseze într-un club. Acolo întâlnește un bărbat atent, de aceeași vârstă cu ea. Va funcționa oare relația lor?

Gloria Bell este remake-ul hollywoodian al filmului chilian de succes Gloria, din 2013. Remake-ul este semnat chiar de regizorul chilian care a regizat și originalul, Sebastian Lelio. În rolurile principale interpretează delicata Julianne Moore, alături de John Turturro.

Îl poți vedea subtitrat pe HBO Go sau pe site-urile cu filme online.

 

7. Y tu mama tambien (2001) – o iubire de-o vară…


Y-Tu-Mama-TambienNouă ne-a fost greu să nu plângem la filmul ăsta. În care dragostea se întâlnește la o răscruce. Una în care doi tineri au toată viața înainte și de abia descoperă iubirea. Iar ea e la finalul drumului. În care bucuria se întâlnește cu tristețea, în care visele se întâlnesc cu disperarea.

Y tu mama tambien / Și mama ta la fel! este un road movie combinat cu film de dragoste și despre maturizare. Doi adolescenți aflați în sex craze-ul tipic vârstei încearcă să seducă o femeie matură, cu care pleacă într-o călătorie spre mare. Între cei trei există de la bun început o tensiune sexuală ce trebuie descărcată într-un fel sau altul. În final, unul dintre băieți reușește să o seducă pe Luisa, în timp ce prietenul lui urmărește scena.

E un film despre mare și vacanță, plin de pulsațiile erotice ale verii. Dar Și mama ta la fel devine din ce în ce mai profund pe măsură ce înțelegem cu adevărat miza călătoriei Luisei la plajă și ocean.

 

8. Titanic (1997)

Știm cu toții soarta Titanicului. Cu atât mai tristă și emoționantă trebuie să fi fost o iubire înfiripată pe giganticul vapor. Probabil că de la această premisă a pornit și filmul Titanic. A rezultat unul dintre cele mai triste filme de dragoste făcute vreodată…

Titanicul spune povestea americancei Rose DeWitt Bukater (Kate Winslet) care face parte din clasa superioară și care, sufocată de rigorile și așteptările societății eduardiene, se îndrăgosteşte de tânărul pasager de la clasa a treia, Jack Dawson (Leonardo DiCaprio), un spirit liber.

Rose este pe vas împreună cu logodnicul ei, Cal Hockley, interpretat de Billy Zane, un moştenitor al unei averi imense. După ce Rose se îndrăgostește de Jack încearcă să se despartă de Cal. Și îi spune, printre altele: „I’d rather be his whore than your wife” / Prefer să fiu târfa lui decât soția ta...

 

9. Intimitate (2001) – intimitate și dragoste profund senzuale

intimacy filmIntimacy / Intimitate este un film pe care nu l-aș descrie ca romantic, dar este cu siguranță de dragoste. Asta in ciuda scenelor erotice extrem de grafice, care i-au facut pe multi sa se intrebe daca actele sexuale dintre cei doi actori nu au fost reale… Este vorba de doi oameni în jur de 40 de ani, un el si o ea ce ajung dependenti de intalnirile erotice de miercuri după-masă.

Sunt întâlniri în care interacțiunea se limiteaza la sex, fără să vorbeasca, la fel ca in clasicul Ultimul tango la Paris, filmul lui Bertolucci. Dar cei doi simt că este ceva real în ceea ce traiesc împreună. Intensitatea legăturii nu ține doar de atractia reciprocă, ci de faptul că este singurul moment fără minciună din vietile lor. El si-a parasit familia pentru ca nu mai era fericit. În timp ce ea traieste din inertie alaturi de un barbat care nu o merita. In acest gol, intimitatea dintre ei răsare neașteptat, prin intâlniri pur sexuale. Este un film în regia lui Patrice Chereau.

 

10. Pacientul englez (1996) – dragostea în locuri exotice

pacientul englez filme de dragoste tristeAh, ce-am mai plâns la filmul ăsta! 🙂 Trebuie să fii de piatră ca să nu te atingă povestea Pacientului englez. 🙂 De fiecare dată când l-am văzut, efectul a fost același. E câteodată apăsată prea mult pedala melodramatismului, la fel ca și în The notebook…. Dar câteodată avem nevoie de un film ca acesta…

The English patient/ Pacientul englez, în regia lui Anthony Minghella, este probabil unul dintre cele mai cunoscute filme de dragoste. Și, cu siguranta, a stors multe lacrimi de la cinefili. Este filmul romantic perfect: o poveste de dragoste imposibila, petrecuta in timpul razboiului, intr-o locatie exotica, deci romantica (Cairo, desertul) si un cuplu sofisticat.

Privirea Contelui de Almasy care o străfulgeră pe Katharine cu dorință intensă este imposibil de uitat. La fel ca și încleștările amoroase în umbra după-amiezii, strecurată printr-o fereastră filigranata, tipic arabă. Povestea o stii probabil: el este cercetator de origine ungara, jucat de Ralph Fiennes. Ea, interpretata de Kristin Scott Thomas, traieste impreuna cu sotul la Cairo. Incet, cei doi cedeaza atractiei ce îi consumă, ce se transforma apoi in dragoste si tandrete.




11. Imposibila ușurătate a ființei (1988) – dragoste de intelectual

Tomas, un intelectual doctor, mare iubitor de femei, jucat de Daniel Day Lewis, cunoaste o tanara jucausa, naiva, sensibila – Tereza (Juliette Binoche). Cei doi ajung sa se casatoreasca, dar Tomas nu renunta la aventurile cu alte femei. Desi tandretea pentru sotie este din ce in ce mai profunda. Este o dragoste amară și dulce, tristă și fericită, în același timp.

E un film în regia lui Philip Kaufman, cunoscut și pentru alte două filme de dragoste despre iubirile a doi intelectuali: Hemingway & Gellhorn și Henry & June. Primul urmărește iubirea scriitorului Ernest Hemingway, iar al doilea marea iubire a scriitorului Henry Miller.

The unbearable lightness of being este, ca multe alte filme de dragoste, ecranizarea unei cărți bune (romanul cu acelasi nume a lui Milan Kundera).

 

12. Vălul pictat (2006) – iubirea de erou

painted veil

The painted veil / Valul pictat este la fel de emotional si emotionant ca si The English Patient, The Unbearable Lightness of Being sau Love in The Time of Cholera. Este povestea de dragoste care demonstreaza cinematografic că și bărbații cu voci pițigăiate, slăbuți și fără trăsături prea masculine, dar cu o voință și o inteligență aproape crunte, pot fi eroii unei iubiri intense.

Aici dragostea adevarată nu este descoperita în afara căsniciei, ci în cuplu, în timp și cu sacrificii mari. El, specialist in bacteriologie, jucat de Edward Norton, un tip inteligent si timid, destul de aproape de un tocilar, se indragosteste de Kitty. Ea e o tanara frivola, jucata de Naomi Watts.  Ea ii accepta cererea in casatorie doar pentru a scapa de parinti. Dupa ce il inseala, casnicia lor ramane un parteneriat rece, chiar ostil. Walter (Edward Norton) nu o cruta pe Kitty si o duce intr-un focar de holera in inima Chinei.

 

13. Blue Valentine (2010) – dragostea măcinată de rutină

blue valentine

După cum îi spune până și numele, Blue Valentine e blue. E trist. E unul din acele filme romantice în care dragostea plină de speranță se transformă încet și sigur în rutină, disperare, într-un punct mort.

Dragostea depaseste orice obstacol (in engleza suna mai bine, love conquers it all). Este exact ipoteza dupa care nu merge filmul Blue Valentine. Dean (Ryan Gosling) este un tanar zugrav casatorit cu Cindy (Michelle Williams), sora medicala. Au impreuna o fiica, Frankie.


Dincolo de bucuria pe care le-o ofera Frankie, ceva este definitiv fracturat intre cei doi. Desi tineri, sunt incarcati de resentimente si bagaje afective negative pre- si post-casatorie. Dean nu are ambitii, pe cand Michelle isi doreste mai mult de la viitor. Filmul urmareste indepartarea unul de celalalt, in paralel cu flash-back-uri de la inceputul relatiei care explica post-factum alegerile celor doi.

Este din acele filme de dragoste triste, care nu manifestă o disperare existentiala. Mai degraba este din categoria: “asta e viața, trebuie sa film suficient de intelepti sa luam ca atare ceea ce primim”.

14. Strălucirea eternă a minții neprihănite (2004) – o dragoste poetică

eternal-sunshine-of-the-spotless-mind cele mai bune filme de dragoste netflixThe eternal sunshine of the spotless mind îi aduce impreună pe Kate Winslet și Jim Carrey, într-un film de dragoste sensibil, emoționant și creativ.  Rezultă un puzzle despre relaţii, monotonia în cuplu, iubire, suferinţă şi uitare.

Filmul urmăreşte doi foşti iubiţi care iau pe rând decizia de a-şi sterge orice amintire a relaţiei care tocmai s-a încheiat. Astfel, ne pune faţă în faţă cu un cuplu atipic, format dintr-un Jim Carrey extrem de sensibil şi o Kate Winslet haotică, nesigură. Și care ne face să uităm că actriţa britanică părea sortită să-şi joace cele mai bune roluri alături de Leonardo DiCaprio. 🙂 Citește mai multe în recenzia The Eternal Sunshine of The Spotless Mind. Poți să-l vezi pe Netflix (mai 2020).

15. Brokeback Mountain (2005) – dragostea venită din singurătate

Nimeni nu se aştepta ca filmul lui Ang Lee  despre doi cowboy din Wyoming să fie o poveste de dragoste plină de romantism, suferinţă, despărţiri şi regăsiri. Filmul a stârnit controverse la lansarea sa din 2005, părând o trădare a westernului tradiţional, însă de fapt povestea lui Ennis şi Jack nu face decât să aducă sentimente reale printre stereotipurile unui gen artificial, in care feminitatea şi masculinitatea sunt standardizate.

 

16. 3-Iron (2004) – iubirea ca soluție la violența domestică

3_Iron-0001Protagonistul 3-Iron, Tae-suk, deși nu are casă, nu e om al străzii, și nu e nici hoț de locuințe, deși pătrunde prin efracție în casele altor oameni. O persoană curioasă și blândă, tânărul privește adăpostirea într-o casă străină ca pe o mică vacanță, în care încearcă să îi cunoască pe locatarii absenți din lucrurile cu care și-au populat casa. În semn de mulțumire pentru găzduirea temporară, întotdeauna face mici gesturi: repară obiecte găsite stricate sau spală hainele celor plecați.

Lucrurile deviază de la “firesc” când Tae-suk se trezește privit în tăcere de o femeie, în a cărei locuință intrase crezând că nu e nimeni acasă. Femeia, Sun-Hwa, are fața umflată și lovită, contrastând cu fotografiile frumoase de pe pereți în care pozase ca model.

Doborâtă de abuzul fizic și emoțional al unui soț instabil, Sun-hwa îl privește pe intrus cu o rugăminte nerostită. Iar el, după ce asistă la întoarcerea nefericită a soțului, nu poate rămâne indiferent.

 

17. In the mood for love (2000) – iubirea oamenilor discreți

in-the-mood-for-love filme de dragoste tristeO iubire imposibilă (în regia lui Wong Kar Wai) este un film delicat si poetic. Este vorba despre doi chinezi din Hong-Kong, care realizează că partenerii lor de viață au devenit amanți. Încercând să își imagineze cum a fost posibilă relația, cei doi înșelați se apropie și se indragostesc.. Dar discretia, sau poate altceva, ii face să ezite. Filmul este de o frumusete care-ti taie respiratia, cu scene filmate in ralanti in care muzica te atrage intr-o stare de un romantism aproape palbabil.

Cei doi sunt jucați de doi actori celebri pentru cinematografia chineză. Tony Leung este misterios ca un sfinx, iar Maggie Cheung are o feminitate de porțelan.

18. Eu sunt dragostea (2009) – dragostea după o tragedie personală


I am love este si el un film foarte frumos vizual, ca si In The Mood For Love. Este vorba despre dragostea intre oameni de varste diferite si cu statut social la fel de diferit. Ea (Tilda Swinton), casatorita cu copii, face parte din “aristocratie”, in timp ce el este doar un tanar oarecare care incearca sa construiasca ceva in viata.

De fapt nici ea nu are nimic solid si autentic, in afara de copiii deja zburati din cuib. Scenele de dragoste in natura sunt transfigurante pentru amandoi, absorbiti parca de lumina care ii inconjoara. Gratia Tildei Swinton, vocea ei foarte feminina, discrepanta dintre stangaciile si momentele cand este perfect stapana pe ea, sunetele naturii, dorinta dintre cei doi, toate sunt cat se poate de romantice.

Eu sunt dragostea este în regia lui Luca Guadagnino, același regizor care a semnat și Call me by your name (2017), despre care am povestit la începutul articolului.

19. Breakfast at Tiffany’s – iubirea unei extroverte

breakfast-at-tiffanys-6E vorba despre iubirea unei extroverte, care aleargă în stânga și-n dreapta, dă petreceri, se distrează, flirtează, etc. Dar dincolo de toate astea e o femeie singură care nu-și găsește liniștea… Deși de multe ori văzut ca o comedie, Breakfast at Tiffany’s e de o tristețe surdă. Iar, la final, când își caută motanul prin ploaie, disperată și lipsită de speranță pentru ea și motan, n-ai cum să nu te emoționezi până la lacrimi. 🙁 Așa că e în topul nostru de filme de dragoste triste când vrem să ne înecăm amarul. 🙂

Sunt șanse mari să-l fi văzut deja. Dar, dacă cumva, ți-a scăpat din diverse motive, îți spunem că e divin. Audrey Hepburn e diafană și feminină, înconjurată de nenumărați bărbați, mereu cu zâmbetul pe buze dar ascunzând un secret. Ea ajunge să se îndrăgostească de noul vecin. Mereu alergând undeva, văzându-se cu cineva, viața ei e un carusel. Dar are timp să îl observe pe Paul, un scriitor fără mare succes în ultimul timp.

Audrey Hepburn face un rol cu adevărat memorabil. Cu acest film a inspirat generații întregi de femei, prin eleganță și spiritul ei jucăuș. O să râdeți și o să vă relaxați, dar, atenție, s-ar putea să vărsați și câteva lacrimi la final 🙂

 

20. The Notebook (2004) – Romeo și Julieta în secolul XX

the notebook filme de dragoste tristeE în topul cu filme de dragoste triste pentru oricine l-a văzut. Cine n-a plâns la The Notebook? E cineva? Nu, eram sigură. Jurnalul e unul dintre acele filme de dragoste triste care te va face să te gândești la primele iubiri. E o poveste veche de când lumea. Noah e un tânăr de condiție modestă. Allie provine dintr-o familie bogată, care nu acceptă iubirea celor doi. Dragostea lor trăiește peste timp și încearcă să se reînnoade mereu și mereu. Dar pare sortită eșecului de fiecare dată.

Un film mai romantic ca Jurnalul/The Notebook e greu de găsit. Vei plânge, vei râde, dar povestea e atât de puternică încât dacă ți-ai pierdut cumva încrederea în dragoste, The Notebook te va ajuta să ți-o regăsești. Cei doi îndrăgostiți sunt interpretați de Ryan Gosling și Rachel McAdams. Vezi aici scena sărutului.

Acestea sunt câteva film de dragoste triste care se numără printre preferatele noastre.

Citește și

TOP 10 cele mai frumoase și romantice filme de dragoste de pe Netflix

Filme de dragoste 2019 – TOP 10 pe care să le vezi online

10 filme recente cu actiunea in Franta de altadata, care merita vazute

Adriana Gionea
-
0
10 filme recente cu actiunea in Franta de altadata, care merita vazute

Scene picturale ce transformă ecranul într-o galerie de artă. Decoruri extravagante ce amintesc de fastul Belle Epoque. Personaje seducătoare nonconformiste, care au schimbat mentalităţi. Intrigi palpitante și plimbări într-un Paris la care tot visăm. Pe toate le vei găsi în cele 10 filme recomandate.

Filme franţuzești istorice

 One Nation, One King (Un people et son roi) – Dinamic și grandios

credit: IMDB

Un people et son roi poate fi considerat un demers cinematografic ambiţios, o adevărată desfășurare de forţe. Nici nu putea fi altfel dacă ţinem cont de evenimentele istorice evocate: cele ce au dus la triumful Revoluţiei Franceze. Cu adevărat impresionante sun scenele colective, dinamice și grandioase, amintind de relatările despre Parisul în fierbere din timpul Revoluţiei.

Îi vei revedea pe unii dintre cei mai iubiţi actori francezi (printre care Louis Garrel, Adele Haenel și Gaspard Ulliel). Ei readuc la viaţă personalităţi marcante ale Revoluţiei Franceze sau anonimi care au pus umărul la schimbarea unei lumi. În paralel cu marea istorie de desfășoară micile istorii din spatele baricadelor. Nimeriţi în iureșul evenimentelor dramatice, oamenii revoluţiei nu încetează să se îndrăgostească, să cânte, să viseze. Femeile încep să participe la schimbările sociale cot la cot cu bărbaţii curajoși.

Filmul (trailer) este bazat pe deocumentări solide. Regizorul Pierre Schoeller a reusit să aducă și un omagiu spiritelor libere ce au promovat ideile moderne din secolul al XVIII-lea, considerat al Luminilor.

 

See You Up There (Au revoir la-haut) – Escrocii inocenţi

foto: IMDB

See You Up There (Au revoir la-haut) este unul dintre cele mai iubite filme franţuzești lansate în ultimii ani. Are la bază romanul omonim publicat de Pierre Lamaître după un secol de la începutul Primului Război Mondial. Nu este un film despre un război, ci despre urmările lui și afacerile murdare din spatele frontului. Albert Dupontel îmbină ingenios evenimentele istorice, elementele unui film de acţiune, satira acidă și decorurile scânteietoare ale unui Paris ce dorea s-o ţină dintr-o petrecere în alta pentru a uita de efectele războiului.

Nu lipsește nici jocul actoricesc prin care sunt create personajele de care te atașezi. Îl vei aprecia mai ales de cel interpretat de Nahuel Perez Biscayart – noua revelaţie descoperită apreciată și datorită rolului din filmul 120 BPM, premiat la Cannes. Personajele principale sunt Edouard și Albert. Unul face parte din înalta societate, celălalt din pătura mai puţin privilegiată. Însă pe front balanţa se va schimba. Cel ce pare să deţină totul ajunge să depindă până la urmă de camaradul mai puţin pricopsit.

Finalul războiului însemnase pentru majoritatea soldaţilor uitarea în mizerie, umilinţă, boală și ruină. Pentru a scăpa de acest final nedrept, cei doi, deveniţi între timp cei mai buni prieteni, vor pune la cale un plan de afaceri. Au idei inedite pentru a stoarce foarte mulţi bani de la autorităţile ce i-au transformat în carne de tun, apoi i-au abandonat.

Poţi vedea trailerul și citi recenzia.

 

Jeannette, the Childhood of Joan of Arc – Un film special

foto: Luxbox Films / imdb/www.blouinartinfo.com/news

Bruno Dumont este recunoscut datorită modului insolit și năstrușnic prin care abordează temele istorice și elementele estetice ale unui film de epocă. Dumont alege un personaj istoric feminin, devenit o legendă și un simbol sacru pentru naţiunea franceză.

În loc să apeleze la reţeta previzibilă a unei biografii elogioase, regizorul preferă să redea evenimentele istorice și transformările psihologice apelând la musical. Deși evenimentele se petrec în urmă cu sute de ani, în Jeannette, the Childhood of Joan of Arc vei vedea o copilă gata să primească niște revelaţii divine pe muzică rock, scuturându-și frenetic pletele, de parcă s-ar afla în faţa scenei, la festival de heavy metal.

Poţi vedea trailerul și citi recezia.

 

Filme franţuzești despre femei nonconformiste

 

From the Land of the Moon (Mal de pierres) – Răbdarea bărbatului îndrăgostit

imagine: imdb.com

Marion Cotillard te va face să te îndrăgostești de personajul feminin central din Mal de pierres. Actriţa o interpretează pe Gabrielle, o tânără de o senzualitate aparte, dublată de mister și fragilitate. Sătenii o consideră o ciudată, părinţii o neadaptată ce are mereu capul în nori și care-i duce la disperare. Vor s-o mărite cât mai repede pentru a uita de un eveniment rușinos de care aflase tot satul. Singurul care va avea răbdare cu ea, încercând să o accepte așa cum este, va fi tocmai bărbatul ales pentru a o lua de nevastă.

Viaţa tinerei Gabrielle se va schimba după ce-l va întâlni pe șarmantul bărbat ce-I devine amant, interpretat de Louis Garrel. Către el se vor îndrepta visurile și dorinţele ascunse. Apariţia acestui bărbat va schimba relaţiile dintre personaje, însă nu așa cum te-ai fi așteptat. De fapt, Mal de pierres se dovedește a fi un film psihologic plin de enigme interioare ce te vor lăsa cu gura căscată odată ajuns la deznodământ.

Regizoarea Nicole Garcia știe cum să-ţi dea peste cap toate așteptările când ajungi la finalul peliculei. Deznodământul este unul imposibil de anticipat, care-ţi demonstrează că nu poţi desluși niciodată cu adevărat lumea intimă a celui de lângă tine.

Poţi vedea trailerul și citi recenzia.

 

The Sower (Le semeur) – Un bărbat pentru toate femeile

foto: ARP Sélection/http://www.allocine.fr/film/fichefilm-243262/photos/detail/?cmediafile=21459405

The Sower (Le semeur) este un debut care te va cuceri datorită cadrelor picturale. Marine Francen explorează sexualitatea feminină pornind chiar de la o poveste adevărată, care te va uimi.

Într-un sat francez din secolul al XIX-lea, bărbaţii sunt arestaţi. Ei trebuie să plătească scump preţul răzvrătirii împotriva stăpânirii. Femeile înţeleg rapid că trebuie să preia controlul asupra vieţii lor. Foarte multe sunt încă la vârsta primei iubri și a visului de a deveni mame.

Odată cu arestarea bărbaţilor, personajele feminine își văd planurile ruinate, dar vor cu orice preţ să reziste, să devină mame. Neștiind când se vor întoarce aceștia, ele ajung să ia o hotărâre de neimaginat în acele timpuri. Primul bărbat care apare în satul lor va trebuie să le lase însărcinate.

Bărbatul care ajunge în sat este învăluit de mister. Pare a fi un fugar, un om periculos. Însă pe tinere nu le interesează. Se simt atrase de el și sunt gata să încalce tabuurile. Apare astfel scânteia unei rivalităţi, dar și a unei mari iubiri înfiripate între cea mai educată femeie din sat și acest enigmatic străin.

Povestea ce a stat la baza scenariului a fost redescoperită peste secole. A fost publicată în romanul L’homme semence. Autoarea, Violette Ailhaud, ar fi însăși protagonista filmului.

Poţi vedea trailerul și citi recenzia.

 

Marguerite – Lipsa vocii devine ispititoare

photo: volkskrant.nl

Marguerite este un film care te va seduce vizual datorită decorurilor elegante și costumelor extravagant-strălucitoare. Ele amintesc de moda și fotografiile din perioada interbelică. De asemenea, vei fi impresionat și de jocul actriţei Catherine Frot. Aceasta o interpretează pe Marguerite, o femeie din înalta societate. Marguerite este îndrăgostită de operă, dar fara pic de voce. Lipsa de talent nu o impiedică deloc să dea reprezentaţii hilare în palatul sau, în care să-și etaleze visător ţinutele, imaginându-se în pielea personajelor feminine din operele celebre.

Decizia de a urca pe scena Operei din Paris și de a urma cursuri de canto îi schimbă existenţa lui Marguerite. Se va apropia nu doar de lumea operei, ci și de marii artiști vizionari ai anilor ’20. Va deveni prietena și protectoarea lor. Nu va ezita să ia parte la spectacolele inedite și uneori scandaloase din cabaretele unde se puneau în scenă primele producţii subversive avangardiste și nici să danseze pe ritmuri exuberante de jazz.

Filmul lui Xavier Giannoli devine astfel un omagiu adus unui deceniu efervescent, în care se întâlneau vechea artă și rebelii avangardei. Totodată este și o metaforă fantezistă, în imagini ce-ţi răsfaţă retina.

Poţi vedea trailerul și citi recenzia.

 

Filme franţuzești pentru cei pasionaţi de artă

 

Portrait of a Lady on Fire – Mesajul ascuns într-un film de epocă

Picture of the film © Lilies Films/ Hold-Up Films / Arte France Cinéma/https://www.festival-cannes.com/en/festival/films/portrait-de-la-jeune-fille-en-feu

Vor adora Portrait of a Lady on Fire cei îndrăgostiţi de pictură. De fapt, acest film premiat la Cannes în 2019 este un răsfăţ vizual. Majoritatea scenelor par niște picturi în culori seducătoare, cu umbre de mister aruncate asupra personajelor feminine.

Scenele de interior și peisajele marine te invită să-ţi imaginezi atmosfera din secolul al XVIII-lea. Acţiunea se petrece în anii ce anunţau Revoluţia Franceză, când mentalităţile se schimbau într-un ritm ameţitor. Nu și într-un castel de pe malul mării, unde o pictoriţă nonconformistă este chemată pentru a realiza portretul unei tinere. Portretul urma să-i fie trimis viitorului soţ al tinerei, ca dovadă a frumuseţii ei. Însă aceasta, interpretată de Adele Haenel, inventează tot felul de tertipuri pentru a întârzia finalizarea tabloului.

Filmul lui Celline Sciamma este asemenea unei picturi cu mesaje ascunse. La suprafaţă vezi o poveste interzisă, despre artă și emancipare feminină. Dar în spatele cadrelor picturale cu personaje ce par teatrale se ascunde invitaţia de a reinterpreta modul în care sunt reprezentate femeile în peliculele de epocă. Dialogurile despre pictură, ce au loc între personaje, reflectă de fapt discuţiile despre cum filmele de epocă sunt realizate pentru a deveni mai degrabă niște clișee plăcute ochiului masculin.

Poţi vedea trailerul și citi recenzia.

 

The Dancer (La Danseuse) – Un adevărat spectacol vizual

The Dancer este hipnotic, seducător și vibrant precum inedita coregrafie a personajului central. La Danseuse devine o revelaţie pentru cei fascinaţi de Parisul Belle Epoque. În acel Paris atinge faima dansatoarea Loie Fuller.

Apelând la trucuri demne de arta fotografică, originalitatea și tehnicile moderne de iluminat, a transformat dansul într-o iluzie optică menită să-l farmece pe spectator, să-i taie răsuflarea. Loie folosea un material alb, pe care mișcările ei frenetice îl tranformau în spirale colorate învolburate datorită jocurilor incandescente de lumini.

Regizoarea Stephanie Di Giusto îmbină elementele biografice tumultuoase cu spectacolul vizual. A recreat astfel atmosfera unui Paris aflat în zorii modernismului, unde arta spectacolului integra ideile vizionarilor. Celebra dansatoare Loie Fuller i-a inspirat pe doi dintre acești vizionari – Fraţii Lumiere – care i-au filmat spectacolele. Imaginile imortalizate în zorii cinematografiei au devenit mărturia unei coregrafii magice. Loie Fuller a reușit astfel să deschidă calea spre ceea ce avea să devină performance-ul avangardist.

Poţi vedea trailerul și citi recenzia.

 

Rodin – Viaţa în atelierul de sculptură

foto: www.cinenews.be/en/movies

Legătura pătimașă dintre sculptorul Rodin și iubita lui, Camille Claudel, ravagiile sufletești ale triunghiului amoros, dialogurile cu burghezii optuzi ce-i vizitau atelierul sunt evocate într-un film ce prezintă mai degrabă zbaterile interioare ale unui artist.

Rodin (regizat de Jacques Doillon) este un film în care domină scenele de atelier, la graniţa dintre ficţiune și documentar. Îţi vei aminti de el mai ales datorită imaginilor în care trupurile modelelor amintesc de posturile femimine imortalizate în pictură sau în arta fotografică senzuală.

Poţi vedea trailerul și citi recenzia.

 

Cyrano, mon amour – O încântare!

photo: Independenta Film

Filmul Cyrano, mon amour a fost regizat pentru a te binedispune. Devine astfel o călătorie într-o lume unde frumuseţea este suverană. Te vor ademeni decorurile pariziene, culorile burlești, dialogurile spumoase, costumele și calităţile vizuale. Personajele sunt adorabile, expresive și carismatice. Te amuză, te surprind, te înduioașează. Ele funt fie pișichere, fie naiv-sentimentale sau ispititor-intrigante.

Prin Cyrano, regizorul se apropie de filmele clasice realizate pentru a te încânta, pentru a permite o evadare din cotidian. Scenariul aduce în prezent evenimente din viaţa autorului Edmond Rostand care l-a creat pe celebrul personaj Cyrano așa cum a rămas în memoria colectivă. Datorită actorilor și atenţiei acordate decorurilor și costumelor, ai impresia că ieși din prezent pentru a petrece o seară de neuitat în sala cochetă a unui teatru parizian.

Poţi vedea trailerul și citi recenzia.

Citește și articolul Top 20 filme frantuzești

TOP 20 de filme frantuzesti de nota zece pe care să nu le ratezi

 

 

 

10 filme coreene super bune, de văzut când vrei să încerci ceva nou

Post Modern
-
1
10 filme coreene super bune, de văzut când vrei să încerci ceva nou

Cinematografia coreeană e pe val. La Oscaruri, filmul coreean Parasite a luat, într-un mod absolut surprinzător, premiul pentru cel mai bun film. Și nu vorbim de Oscarul pentru cel mai bun film străin ci pentru cel mai bun film. Punct. Multe filme coreene au făcut deja deliciul cinefililor din lumea întreagă de peste 15 ani. Și nu doar filmele coreene, ci întreaga cinematografie asiatică. De multe ori mai originală și mai captivantă decât cea hollywoodiană și europeană.

Iată deci 10 producții coreene de film din ultimii ani de încercat dacă vrei să vezi ceva mai fresh și mai out of the box în materie de film. 10 titluri recunoscute ca filme bune, dacă nu chiar capodopere ale cinematografiei mondiale.

Okja (2017)

Okja-cele mai bune filme netflixDa, pare de-a dreptul ireal că un film coreean a luat Oscarul pentru cel mai bun film. Dar nu vă gândiți că membrii Academiei Americane de Film au văzut un film coreean atât de bun încât nu au putut să nu îi dea premiul, pur și simplu. Nu. Regizorul Parasite, pe numele lui Bong Joon Ho, era deja bine cunoscut la Hollywood și în State, de unde și aplecarea Academiei pentru producția lui.

Una dintre filmele realizate de el în Statele Unite este chiar o producție Netflix din 2017, probabil cel mai bun film Netflix din acel an. Okja e un film emoționant, care pune pe tapet probleme etice despre exploatarea animalelor. Un porc modificat genetic ajunge să fie crescut de o fetiță, undeva departe de lumea dezlănțuită. Doar că firma care l-a produs îl vrea înapoi, după ce ajunge la maturitate. Urmează o întreagă aventură a fetiței, în încercarea de a-l salva. Okja va rămâne probabil în istoria filmului ca E.T. – Extraterestrul noii generații. Așa cum pentru unii dintre noi filmul lui Steven Spielberg, E.T., a fost unul dintre filmele definitorii ale adolescenței noastre, Okja va fi pentru generația aceasta. Dar nu e un film pentru adolescenți, te va fascina indiferent de vârstă.

Îl poți vedea aici pe Netflix.

Parasite – filmul hit al anului 2019

parasite_film 2019

Se poate vorbi despre Parasite ca despre hitul anului 2019. Nu numai datorită mult-râvnitului trofeu Palme d’Or de la Cannes — un fel de Oscar pentru filmele de artă independente —  dar și a Oscarului pentru cel mai bun film. Parasite e un cocktail irezistibil de comedie neagră, satiră şi răsturnări de situaţie în stilul unui thriller.

E un film amuzant și dinamic. Dar care reușește să vorbească în aceleaşi timp serios, lucid şi convingător despre inegalităţile sociale. Familia săraca din film locuieşte într-un apartament improvizat la subsolul unei clădiri. Părinţii au joburi mărunte (când le au) şi trăiesc de pe o zi pe alta. Au totuşi smartphone, dar tot sunt nevoiţi să fure din conexiunea la internet a vecinilor. Această familie are însă o resursă deloc de neglijat. Exploatată cu perseverenţă, resursa o poate ajuta să urce pe scara socială, să ajungă din subsol până în sufrageria elegantă şi apoi în grădina perfectă a familiei bogate… Ea este inventivitatea celor doi copii… Citește recenzia Postmodern a filmului din 2019 Parasite.

Snowpiercer / Expresul zăpezii (2013)

snowpiercer filme coreeneE posibil să fi văzut deja un film sud-coreean fără să știți. 🙂 Snowpiercer e un film de limbă engleză, dar este o producție coreeano-cehă. Și este regizat de același Bong Joon-ho (Parasite, Okja). Este de fapt primul său produs cinematografic scris și vorbit în mare măsură în limba engleză.

Acțiunea filmului este plasată în viitor, când după un experiment ratat în care s-a încercat stoparea încălzirii globale, toate viețuitoarele dispar, cu excepția pasagerilor din trenul Snow Piercer care străbate Pământul. În lupta pentru supraviețuire, în tren se creează grupuri de interese și revolte.

Filmul lui Bong Joon-ho îi are în distribuție pe Tilda Swinton, Chris Evans (Not Another Teen Movie, seria Captain America), Song Kang-ho, Octavia Spencer și Ed Harris (A Beautiful Mind, The Hours, Game Change). Vezi trailerul Snowpiercer. Sau citește recenzia.

 

Slujnica / Handmaiden (2016)

HandmaidenUnii ar zice că aceste filme coreene nu sunt pentru toate gusturile. Dar de ce n-ar fi atâta timp cât sunt pur și simplu reușite? Da, într-adevăr, portretizează o lume diferită de cea occidentală din anumite puncte de vedere. Dar cam asta e singura diferență și poate fi chiar una interesant de explorat. 🙂

The Handmaiden e un film de o senzualitate francă şi explicită. O tânără naivă din Coreea anilor ’30 este captivă în conacul unchiului. Un invitat al unchiului ei pune ochii pe ea, riscând să devină victima perfectă a acestui escroc. Dar lucrurile nu sunt deloc ce par a fi… Rezultă un film antrenant şi din perspectiva narativă, şi din cea vizuală, despre care poţi spune că numai în mintea unui asiatic se putea naște.

Filmul e realizat de un alt regizor de urmărit din Coreea de Sud: Chan-Wook Park. La fel ca și regizorul Parasite, și el a încercat să facă trecerea la filmele mainstream, hollywoodiene. Dar Chan-Wook Park nu a avut succesul lui Bong Joon Ho. Debutul lui în limba engleză a fost marcat de thrillerul Stoker, cu Nicole Kidman în rol principal, fără să se facă remarcat. Totuși, unul dintre filmele lui cele mai cunoscute în spațiul occidental este Slujnica. Citește aici recenzia noastră pentru Handmaiden.

Șoferul de taxi / A taxi driver (2017)

a-taxi-driver-filme coreeneBazat pe o poveste reală, filmul Șoferul de taxi a fost propunerea Coreei de Sud la premiul Oscar pentru film străin în 2017. Înainte de a fi un film istoric, A taxi driver este un film extrem de uman, despre cum oameni obișnuiți fac față dramelor istorice. Drame care le pot destabiliza atât de ușor fragilul echilibru al vieții.

Un șofer de taxi și tată singur conduce un jurnalist occidental de la Seul până în mijlocul revoltelor din Gwangju din Coreea anului 1980. Pe lângă povestea cinematografică remarcabilă a colaborării și prieteniei ad-hoc dintre cei doi și a celorlalte personaje evocate, A taxi driver îți aduce în atenție o bucată de istorie despre care nu știu câți dintre noi știu prea multe. E vorba despre lupta pentru democrație în Coreea de Sud.

3-iron / Bin-jip (2004)

3_Iron-0001

E unul dintre cele mai poetice și romantice nu doar filme coreene, ci pur și simplu filme. Punct. 🙂 Protagonistul 3-Iron, Tae-suk, deși nu are casă, nu e om al străzii, și nu e nici hoț de locuințe, deși pătrunde prin efracție în casele altor oameni. O persoană curioasă și blândă, tânărul privește adăpostirea într-o casă străină ca pe o mică vacanță, în care încearcă să îi cunoască pe locatarii absenți din lucrurile cu care și-au populat casa. În semn de mulțumire pentru găzduirea temporară, întotdeauna face mici gesturi: repară obiecte găsite stricate sau spală hainele celor plecați.

Lucrurile deviază de la “firesc” când Tae-suk se trezește privit în tăcere de o femeie, în a cărei locuință intrase crezând că nu e nimeni acasă. Femeia, Sun-Hwa, are fața umflată și lovită, contrastând cu fotografiile frumoase de pe pereți în care pozase ca model.

Doborâtă de abuzul fizic și emoțional al unui soț instabil, Sun-hwa îl privește pe intrus cu o rugăminte nerostită. Iar el, după ce asistă la întoarcerea nefericită a soțului, nu poate rămâne indiferent.

3-Iron e semnat de Kim Ki-duk. Numele regizorului și scenaristului sud-coreean Kim Ki-duk a stârnit prin modul foarte personal, uneori șocant, de a trata subiectele alese un cult printre cinefilii occidentali, chiar începând cu anul 2000, când și-a lansat cel de-al treilea lungmetraj  (Seom/ The Isle) și a început lanțul de producții care i-a definitivat stilul.

 

Samaria/ Samaritan Girl (2004)

Samaritan Girl – cu care Ki-duk Kim a câștigat Leul de Argint la Veneția – înfățișează prostituția încadrată de două dimensiuni cu care rareori e asociată: una spirituală și alta guvernată de un simț al datoriei, cărora le corespund cele două protagoniste ale filmului.

Două adolescente, prietene foarte apropiate (relație uneori ambiguă), vor să plece într-o călătorie în Europa și, pentru a strânge bani, decid ca una din ele să se prostitueze, cealaltă ocupându-se de “racolarea” online a clienților. Prima e o fată fără inhibiții, afișând concomitent o inocență dezarmantă. Personajului i se face o paralelă cu prostituata indiană Vasumitra (titlul primului capitol al filmului), a cărei perspectivă spirituală asupra sexualității pare să o însuflețească și pe tânără.

Ea ajunge să se sinucidă în urma unui incident, iar cealaltă fată se simte responsabilă pentru moartea ei. Samaria, a doua parte din cele trei ale filmului, o are pe aceasta ca protagonistă într-o încercare de a reface echilibrul pierdut al inocenței, căutând vechii clienți, culcându-se cu ei – lucru deloc ușor pentru ea, având o personalitate opusă celeilalte – și dându-le înapoi banii.

Ki-Duk Kim s-a remarcat și cu Pieta– câștigătorul Leului de Aur la Veneția în 2012, Spring Summer Fall Winter.. and Spring sau Shi-gan/ Time, cel din urma un film cu o premisă interesantă – chirurgia estetică ca metodă de a prelungi cursul unei relații afectată de rutină.

Oldboy (2003) 

old_boy-cele mai bune filme coreeneE primul film sud-coreean pe care l-am văzut noi 🙂 Și probabil e filmul cu care au luat prima dată contact mulți occidentali. Regizat de Park Chan-wook şi inspirat din seria de benzi desenate manga japoneze scrise de Nobuaki Minegishi si Garon Tsuchiya, Oldboy e unul dintre cele mai puternice thrillere emoţionale create vreodată.

Oldboy este povestea unei persoane obișnuite, care ar putea fi oricare dintre noi. Este răpit şi ţinut prizonier într-o cameră de hotel timp de 20 de ani. Dupa ce e eliberat fără să i se spună de ce, porneşte într-o misiune de răzbunare căutând persoana responsabilă pentru anii săi de suferinţă. Doar pentru a descoperi însă că este în continuare prins într-un univers de conspiraţii şi tortură.

Oldboy a intrat în lista noastră de filme coreene pe locul 8, dar asta nu înseamnă că e mai puțin bun față de celalalte. 🙂 Ba din contră, e chiar un film potrivit cu care să începeți aventura în domeniul filmelor sud-coreene. Thrillerul face parte din Trilogia Răzbunării. Așa că dacă ați văzut deja Oldboy și v-a plăcut, încercați și celelalte filme din trilogie: Sympathy for Mr Vengeance și Lady Vengeance.

Setea / Thirst (2009)

thirst filme coreeneTot o creație a lui Park Chan-wook, horror-ul Setea e o poveste originală de dragoste. Nu suntem fani ai filmelor cu vampiri, dar Thirst e cu totul și cu totul altceva față de ce v-ați obișnuit să gândiți atunci când zicem “filme cu vampiri”.

Un preot catolic e îndrăgostit de soția prietenului său. În paralel, participă la un experiment medical pentru tratarea unei boli de sânge. Prin transfuziile la care e supus, preotul se transformă în vampir… Viața lui e complet schimbată, dar atracția pentru femeia iubită e la fel de puternică.

Setea e o realizare cinematografică foarte sățioasă. Pur și simplu te declari mulțumit la sfârșitul vizionării. Ai avut parte de actori excelenți, o poveste nebună și originală care ți-a pus la încercare imaginația în cel mai bun mod, ai avut parte de emoție, empatie, dragoste, toate aflate într-un sandviș cinematografic minunat de gustos. 🙂

In another country (2012)

in another country filme coreeneE probabil filmul coreean din lista noastră care necesită cea mai multă răbdare și investiție de timp pentru a-i prinde poezia și umorul. Așa că dacă nu sunteți într-o dispoziție meditativă o să vă pună puțin la încercare. 🙂

O tânără se ascunde împreună cu mama într-o stațiune sud-coreeană, Mohang. Aceasta începe să scrie trei versiuni de scenariu de film centrate pe un personaj feminin francez, Anne, care ajunge, din rațiuni diferite, în Mohang.

În prima variantă, Anne este o regizoare de film aflată în vacanță cu un regizor coreean și soția acestuia. Cea de-a doua poveste ne-o înfățișează pe Anne, soție de om de afaceri bogat. Ea evadează în Mohang pentru a se întâlni cu amantul său coreean, regizor de film. În ultima poveste, Anne, recent divorțată, vine în Mohang pentru a se recupera după infidelitatea soțului. Și pentru a afla răspunsuri de la un călugăr budist.

Anne e interpretată de mama tinerei, jucată la rândul ei de celebra actriță franceză Isabelle Huppert. Deci avem de a face cu un fel de film în film 🙂 E dificil de spus care e miza filmului, dar cu siguranță e distractiv. Scenariul se joacă și cu așteptările noastre și cu ale personajelor. Și te va surprinde prin absurdul umorului. Citește întreaga noastră recenzie pentru In another country.

De ce filme coreene? – concluzie

Dacă vi se pare că filmele hollywoodiene și europene nu prea mai au vlagă. Dacă nu reușesc să vă ofere satisfacție nici ca distracție și nici ca substanță cinematografică, atunci merită să încercați cele 10 filme coreene de mai sus. Veți vedea filme cu o perspectivă proaspătă, cu idei originale și care generează emoții puternice. Sunt filme vii care te vor distra și te vor pune pe gânduri în același timp. În funcție de chimia pe care o veți avea cu temele și abordarea lor, unele dintre ele pot intra în topul vostru de filme preferate. 🙂

Vouă ce filme coreene v-au plăcut până acum și le-ați recomanda mai departe?

Citește și

TOP 15 seriale coreene emoționante care te vor captiva în 2020

TOP 10 filme online din 2019 și unde poți să le vezi

Promisiunea/Jurământul (Yemin) – serial turcesc 2019 – trailer

Post Modern
-
0
Promisiunea/Jurământul (Yemin) – serial turcesc 2019 – trailer

LYTE video

Mizerabilii (Les Miserables) – Palpitant si bulversant pentru adeptii sentintelor

Adriana Gionea
-
0
Mizerabilii (Les Miserables) – Palpitant si bulversant pentru adeptii sentintelor

Alert, palpitant și intens, Mizerabilii este un debut în forţă. Nu numai datorită premiului câștigat la Cannes (Premiul Juriului). Vei fi impresionat de abilitatea regizorului Ladj Ly în a calcula exact momentul în care să arunce în aer imprevizibilul precum o bombă menită să-ţi dinamiteze certitudinile cu privire la moralitatea personajelor, la tabăra în care se află ele (a celor inocenţi sau vinovaţi, a victimelor sau a celor vulnerabili), dar mai ales cu privire la deznodământ.

Mizerabilii îmbină exploziv și pe alocuri original adrenalina unui thriller, tensiunile sociale, lupta dintre poliţie și cetăţenii defavorizaţi. Îl poţi da ca exemplu de film reușit datorită acumulării ameţitoare a tensiunilor inflamabile. Tensiunile sunt întreţinute prin evenimente și personaje nebănuite, care pândesc la tot pasul, gata să înhaţe prejudecăţile dătătoare de certitudini.

Istoria se repetă

Nu este deloc forţată o trimitere spre marele roman omonim al lui Victor Hugo. Acţiunea se petrece în aceleași cartier de la marginea Parisului. Oamenii sunt la fel de săraci și au aceeași relaţie conflictuală cu autorităţile oficiale. Totuși, dacă în lumea lui Victor Hugo exista o solidaritate între toţi locuitorii defavorizaţi ai Parisului, alta este situaţia în secolul nostru. Săracii Parisului sunt acum divizaţi, iar cei proveniţi din rândul imigranţilor se simt și mai excluși. Revolta lor este în prim-plan.

Declanșarea iadului

image: Independenta Film

În infernul acestei revolte de la periferie nimeresc trei poliţiști. Unul dintre ei, pe nume Chris (Alexis Manenti), este șeful. Îi place să braveze, să-și etaleze ostentativ autoritatea precum un mascul alfa. Vrea să se impună abuziv în faţa adolescenţilor-problemă. Își expune orgolios abilităţile de a negocia direct și informal cu liderii cartierului (o parte dintre ei cunoscuţi ca fiind interlopi). Are un comportament infantil, asemenea unui bully. Revarsă o avalanșă de ironii umilitoare la adresa colegului abia intrat în echipă – Stephane (Damien Bonnard) – transferat din alt oraș. Gwada (Djibril Zonga), colegul mai taciturn al lui Chris a copilărit chiar la periferie, fiind urmașul unor imigranţi africani. Pare mai uman și mai rezervat. Însă tocmai el face o greșeală ce poate fi prezentată în ochii întregii Franţe drept un abuz de putere din partea Poliţiei. Greșeala lui a fost surprinsă de o dronă aparţinându-i unui copil din cartier.

Sursa greșelii? Încercarea de a captura un adolescent care a făcut un gest ce ar fi putut duce la un conflict sângeros. Acest adolescent fusese urmărit și în trecut pentru acte specifice delincvenţei juvenile. De data aceasta a furat un pui de leu aparţinând unei trupe de circ. Proprietarul puiului de leu ameninţă locuitorii. Spune că poate instaura teroarea în cartier dacă nu i se restituie micuţa felină.

Cei trei poliţiști încep să facă investigaţii pentru a găsi leul. Chris, poliţistul care se consideră șef, apelează la niște metode mai puţin legale. Recurge inclusiv la înţelegeri ascunse cu niște interlopi care știu tot ce mișcă prin cartier. Tot la acești interlopi va apela și pentru a recupera filmarea făcută cu drona.

În acea filmare, colegul Gwada, unul dintre poliţiștii experimentaţi, apare folosind abuziv arma pentru a-l imobiliza pe adolescentul ce a furat leul. Dacă filmarea ar ajunge pe internet, imaginea brigăzii anticriminalitate ar fi compromise pe termen lung.

Conflictul dintre oamenii legii

Asemenea unui film de acţiune cu suspans demn de un thriller având și un mesaj social acid, Mizerabilii pare o cursă contracronometru. Mai bine zis, ai impresia că vezi mai multe curse. Una are ca scop prinderea adolescentului hoţ pentru a stopa luptele dintre diferitele grupuri din cartier. Alta are ca scop mușamalizarea abuzului, prin recuperarea filmării. Mai este și o cursă a supravieţuirii, când adolescenţii nemulţumiţi devin o mulţime furioasă ce scapă brusc de sub control (revolta lor este surprinsa în scene de referinţă). Şi, nu în ultimul rând, mai este cursa împotriva propriei conștiinţe. Aceasta din urmă este de fapt cursa lui Stephane. El este copleșit de oscilaţia specifică noului venit – oscilaţia dintre datoria și compasiunea faţă de cetăţeanul vulnerabil și datoria faţă de colegi (ca formă de presiune exercitată de grup).

Tensiunea se propagă din stradă în interiorul mașinii folosite pentru a impune legea în cartier. Interiorul mașinii devine un spaţiu claustrofob. Replicile dintre poliţiști sunt precum gloanţele. În orice moment unul dintre ei poate avea niște reacţii explozive la fel de periculoase. Furia poliţistului dominator este la fel de intensă precum furia manifestată de mulţimea revoltată, gata să ia cu asalt mașina poliţiei. Acesta ar vrea să se impună, să-și intimideze noul coleg, ţinând spectatorii într-o perpetuă alertă.

Ladj Ly folosește relaţia dintre personaje pentru a putea amplifica tensiunile ce menţin ritmul din ce în ce mai alert. Fiecare poliţist-personaj exprimă trei ipostaze în relaţia cu mediile populate de marginali. Chris este vocea tuturor celor ce susţin o intervenţie în forţă, indiferent de consecinţe. Lui îi vor da dreptate spectatorii pentru care doar o aplicare dură a legii poate salva liniștea unui oraș.

Poliţistul nou, Stephane, care se opune reacţiilor ferme, încercând să se comporte uman chiar și cu locuitorii-problemă, le dă dreptate spectatorilor care se opun intervenţiei dure, ce nu face decât să-i izoleze și mai mult pe marginali în ghetou, întărindu-le neîncrederea în autorităţile ce aplică legea.

Gwada, poliţistul provenit din cartierul rău famat este o punte de legătura între cele două viziuni opuse. Prin atitudinea rezervată devenită un semn al autocontrolului și al încrederii în propriile forţe, Gawda ar putea echilibra dinamica relaţiei dintre agresivul Chris și noul coleg, Stephane, ce îl contrazice dur pe Chris. Gwada pare să-l susţină pe colegul gata să facă exces de zel pentru a se impune în ochii micilor delincvenţi, însă este gata să-l și înfrunte atunci când trebuie să împiedice abuzurile.

 Spiritul unui oraș deposedat de masca strălucirii

Mizerabilii ar putea fi considerat un road trip în interiorul unui oraș. De fapt, sunt mai multe orașe în acest Paris actual. Călătoresti așadar din Parisul dezirabili, al cafenelelor de unde răzbate frenezia colectivă după ce Franţa câștigă o nouă cupă mondială (în 2018), până într-un Paris periferic, uitat de autorităţi – un no man’s land, ce seamănă mai degrabă cu niște orașe lăsate în ruină, dintr-o ţară săracă, fostă colonie devastată de războaie civile.

Aproape întreaga acţiune este filmată veridic, asemenea unui documentar ce prezintă o misiune riscantă din activitatea unor poliţiști din brigada anticriminalitate. Ceea ce începe asemenea unei patrulări de rutină se transformă într-o cursă contracronometru, demnă de un thriller promiţător.

Așa cum se întâmplă în orice road trip ce schimbă vieţi și percepţii, personajele întâlnesc tipologii umane reprezentative. Regizorul îţi prezintă astfel structura, liderii și legile nescrise ale unui Paris necosmetizat, ascuns, însă mai vocal și mai inflamabil ca niciodată.

Două găști

Ai fi tentat să afirmi că asiști la o luptă între poliţie și găștile de cartier aduse în pragul revoltei. Însă descoperi de fapt două găști. De-o parte este gașca din cartier, având revendicările și frustrările ei, dar și un arsenal bine pus la punct, chiar dacă mai rudimentar. De cealaltă parte este gașca poliţiștilor.

Şefa celor trei poliţiști le spune că trebuie să rămână uniţi. Dar sunt lăsaţi fără prea multe soluţii împotriva problemelor din cartierul periculos. Victime, la rândul lor ale unor autorităţi ineficiente, cei trei poliţiști care patrulează ajung să își facă propriile legi, nescrise, pentru a se putea descurca prin jungla periferiei. Asemenea unor interlopi, impun între ei legea tăcerii, a necolaborării cu autorităţile. Ajung la mâna celor pe care ar fi trebui să îi aresteze. Ascund probe și recurg la intimidări specifice interlopilor.

Deși tema abordată nu este nouă, Mizerabilii îţi lasă impresia că ai vazut un film diferit despre viaţa de la periferie. Introducând niște elemente deviate spre insolit – furtul puiului de leu și drona – Ladj Ly împinge inteligent realismul specific unui documentar imersiv despre metropola multistratificată spre direcţia absurdului dublat de caricaturi grotești și de mesajul profund al unei alegorii despre condiţia umană în faţa răului.

Fără a deveni tezist, Mizerabilii este un film care militează pentru cunoașterea celuilalt, pentru o trezire a conștiinţei și pentru invitaţia la reflecţie. Capătă astfel potentialul unui film cult despre o generaţie pierdută, invitând totodată la dezbateri despre graniţele autorităţii, despre drepturile omului și despre eficienţa programelor sociale destinate populaţiei vulnerabile, împinsă în ghetouri lăsate pradă anarhiei și fărădelegii.


LYTE video

Citește și articolul 5 filme despre lumi mai puţin cunoscute

Le miel – O intalnire tandra in Balcanii amari

 

It Must Be Heaven – Umorul, adevaratul cetatean al lumii

Adriana Gionea
-
0
It Must Be Heaven – Umorul, adevaratul cetatean al lumii

It Must Be Heaven este cadoul facut de multipremiatul Elia Suleiman celor ce tânjesc după comedii originale și inteligente, în care scenele să devină o voluptate pentru cinefilii dependenţi de acel farmec găsit în filmele lui Sorrentino sau în marile capitale văzute prin ochii lui Woody Allen.

Sub pretextul unei călătorii lămuritoare peste mări și ţări, Elia Suleiman face un portret al lumii noastre. Acest portret nu ia forma unui diagnostic. Devine mai degrabă o defilare de scene alegorice prin care micile ritualuri ce alcătuiesc rutina cotidiană capătă un haz dublat de un puternic mesaj umanist.

image: Carole Bethuel/Independenta Film

It Must Be Heaven este o călătorie pe mai multe continente. Începe din Palestina, continuă bonom și trândav sub vraja Parisului și își dezvăluie sensul în agitatul New York. Prin acest periplu cinematografic, Elia Suleiman strecoară zeci de minute de încredere în forţa umorului de a combate dezumanizarea și ura alimentată adesea de nedreptate. Vei savura o înlănţuire de scene ingenioase (una mai spumoasă decât cealaltă!), pline de aluzii sofisticate ce poartă masca lejerităţii agreabile și a unui stil de o naturalete cald-sentimentală.

Umorul este atracţia și elementul-cheie al acestei pelicule. Umorul regizorului are o mie de chipuri. Unele întreţin luminozitatea specifică unui film estival semnat de un cineast venit dintr-un spaţiu meridional. În alte scene, umorul devine o coregrafie năstrușnic-aberantă, care fie este luată ca atare, fie solicită intervenţia reflecţiei pentru a fi descifrată.

image: Carole Bethuel/Independenta Film

Profunzimea comicului va crește gradat. De la hilarul accesibil (dar nu facil) se va trece abrupt la consistenţa tăioasă a unei alegorii ale cărei semnificaţii cunosc numeroase metamorfoze, în funcţie de apartenenţa cultural-geografică a spectatorului. Gradarea umorului de la tonul lejer la aluziile incomode strecurate nemilos în anumite scene are ecouri contraductorii în rândul spectatorilor.

Asemenea oricărui cineast ce își impune o amprentă proprie și un stil insolit, Elia Suleiman apelează la umorul care pune spectatorul pe gânduri, pe măsură ce îi promite că-l va decupla tocmai de la obsesia pentru găsirea explicaţiilor. Vei depista, pe măsură ce periplul protagonistului se apropie de final, o linie fină între comicul senin și abisul pesimismului – un pesimism care nu se dezlănţuie ci va coexista pașnic și manierat cu luminozitatea sentimental-estivală a scenelor.

Umorul indispensabil capătă în mâinile lui Elia Suleiman savoarea plină de contraste a unui fruct având miezul zemos, dar învelit într-o coajă ce permite infiltrarea unei miresme ușor amare printre dulcegele nuanţe revigorante. De fapt, ai putea compara filmul cu fructele ce atârnă îmbietor în micuţa livadă cu lămâi din curtea unei pitorești case palestiniene, din balconul căreia privește lumea personajul central interpretat memorabil chiar de regizor.

Genul aparte de umor din film – în care s-au întrepătruns acel spirit mucalit-satiric al unui scriitor evreu și apetitul pentru alegorie a unui povestitor arab – avea nevoie de un personaj pe măsură. Rar ţi-a fost dat să vezi un asemenea personaj adorabil, a cărui mimică expresivă să facă inutil orice cuvânt rostit.

image: Independenta Film

Dacă s-ar alcătui un top dedicat celor mai expresive personaje apărute în ultimii ani pe marele ecran, capabile să te farmece încă de la prima scenă, protagonistul filmului ar ocupa un loc important. Privirea lui armonizează un amalgam de sentimente, gânduri si emoţii disonante, care de obicei se războiesc de zor în conștiinţa unui om ce vrea să înţeleagă lumea în care trăiește. De fapt, mimicile personajului tăcut, dar a cărui privire spune mii de cuvinte, reflectă perfect tipul de umor din film.

Vezi scene hilare în care mimicile reflectă absurdul înzestrat cu zâmbet pișicher. În altele, apăsătoarea luciditate capătă blândeţea candorii, iar sarcasmul devine sentimental. Totuși, în mai toate scenele, hohotele de râs nasc profunzimea inundată de acea frumuseţe vizuală pe care doar însoritele ţărmuri mediteraneene o mai păstrează.

Există, așadar, mult soare în raiul căutat de personajul călător al filmului. Este un soare ce inundă poetic ecranul transformând livezile Palestinei într-un tărâm de vis. Un soare care însoţește reveriile din cafenelele după-amiezilor pariziene sau care dezvăluie caustic distanţa alienantă dintre oamenii aduși împreună de uriașele metropole ale prosperităţii occidentale.

image: Independenta Film

Privind It Must Be Heaven, vei admira impecabila echilibristică între elementele unui film realizat pentru a încânta, pentru a descreţi frunţile și pentru a-i bucura astfel pe cei ajunși în sala de cinema împinși de nevoia de a se deconecta de la propriile apăsări, și calităţile unui film care te invite, paradoxal, tocmai la inevitabila reflecţie asupra unei realităţi apăsătoare. Asemenea unui regizor uns cu toate alifiile, Elia Suleiman știe când să introduca aspectele profunde astfel încât să îi dea spectatorului dreptul de a regla intensitatea implicării emoţionale în drama personajului-călător (o dramă doar sugerată, nicidecum spusă răspicat) dar și proporţia dintre implicarea emoţională și raţională.

Anumiţi spectatori vor analiza trimiterile evidente la drama colectivă a palestinienilor. Alţii vor descoperi o meditaţie asupra degringoladei social-politice în care se zbate azi omenirea. Unii vor aprecia spectacolul hibrid în care se îmbină elementele unui film actual cu tendinţa de a revizita și de a revigora elementele estetice de la începutul cinematografiei. De altfel, nu puţini vor fi aceia care vor considera acest film un omagiu adus actorilor talentaţi din filmele mute sau o reinterpretare postmodernă ce îmbină elementele autobiografice, satira politică puternic îmbibată în alegorie, meditaţia asupra destinului unui cineast și reciclarea cu sens a unor genuri cinematografice adesea considerate demodate ori incompatibile cu filmele având mesaje profunde.

It Must Be Heaven mai are o calitate: acel dinamism bine dozat al scenelor eferverscente, care le va plăcea și celor dependenţi de filmele de acţiune. Chiar dacă nu există un fir narativ ce duce spre închegarea unei povești clare, filmul nu plictisește. Frumuseţea și dinamismul filmului se datoarează modului în care Elia Suleiman construiește satira și găsește imagini care să facă sala să explodeze în hohote de râs, găsind un comic aparte acolo unde alţii ar vedea mai degrabă scene banale.

image: Independenta Film

Filmul lui Elia Suleiman demonstrează că destinul de călător al fiinţei umane este de fapt o întâlnire cu neprevăzutul din cotidian. Neprevăzutul nu trebuie să-i sară în ochi. El se dezlănţuie comic, absurd și plin de revelaţii doar pentru cel ce poate găsi unghiul potrivit prin care să privească banala trecere a unei patrule de poliţie, mișcările repetitive făcute de o femeie ce lustruiește de zor vitrina unui magazin de lux parizian ori atitudinea unui șofer de taxi în faţa unui pasager exotic, venit din ţinuturi biblice.

În filmul său, Elia Suleiman arată o realitate devenită mai degrabă un alibi al straniului cu accente comice integrate într-o coregrafie impecabilă pentru o scenă de teatru absurd. Vei aprecia mai ales cadrele fotografice în care, pentru a camufla suprarealismul în real, este suficientă distanţarea siluetei umane de un anumit obiectiv turistic monumental sau o anumită încadrare a unei clădiri/cafenele pentru a încuraja sarcasmul, observaţia satirică deghizată în imagini poetice ori aluziile pline de acel umor ascuţit. De fapt, Elia Suleiman vede un spectacol fără sens, un haos ce abia așteaptă sa se manifeste exuberant și deloc lipsit de tâlcul spiritual tocmai în imaginile urbane de o frumuseţe-clișeu, ce inspiră ordine și eleganţă. Își obligă astfel spectatorul să detecteze infiltrarea absurdului în ritualurile cotidiene devenite automatisme.

Prin modul în care asamblează contemplativ scenele cotidiene privite prin lentila absurdului, cu multă melancolie, uimire la graniţa cu stupefactia și empatie de către personajul său, Elia Suleiman face un salt dintr-un secol în altul. Regăsești în filmul său ecouri ale burlescului avangardist de la începuturile cinematografiei, comicul savuros al filmelor mute și acel insolit alegoric, greu de pătruns, al peliculelor neconvenţioanele semnate de cineaști actuali precum Roy Andersson. De fapt, o unele scene ale filmului, ce descriu hilarul trist al banalităţii din zilele noastre și irosirea într-o existenţă acaparată de iluzia confortului, apoi debarasată de metafizic, amintesc de succesiunea de vignete specifice filmelor lui Roy Andersson, doar că mesajul existenţialist, dezolant-perturbator, este scufundat generos în caldele și vindecătoarele nuanţe ale ţărmurilor din partea îndepărtată a Meditaranei.

It Must Be Heaven va rămâne multă vreme un film de referinţă pentru generaţiile de cinefili ce preferă umorul ca formă de complicitate spirituala între spectatorul iniţiat și regizor, o complicitate întreţinută pentru a transmite clandestin un mesaj perturbator în timp ce multi alţii se lasă în voia hohotelor de râs.


LYTE video

Citește și 10 filme de la Cannes despre care vor povesti și generaţiile viitoare

120 BPM (120 de batai pe minut) – Iubire si proteste

Zavera – Secretele celui mai bun prieten

Adriana Gionea
-
0
Zavera – Secretele celui mai bun prieten

Cuvântul Zavera se traduce și prin gălăgie, agitaţie. Este cuvântul perfect ce ar fi putut descrie furtuna prin care ar fi trecut existenţa lui Ştefan, un arhitect ce descoperă niște secrete murdare după moartea celui mai bun prieten, alături de care a pornit o afacere.

Totuși, Zavera, noul film al lui Andrei Gruzsniczki, i se adresează mai degrabă unui spectator înzestrat cu darul răbdării necesare urmăririi un film în care tumultul interior nu produce explozii, ci mai degrabă implozii dozate într-o lentoare vecină cu apatia. Toate aceste implozii se manifestă prin gesturi și reacţii evazive, spectatorul având rolul de a proiecta asupra lor propriile scenarii, emoţii și interpretări.

Zavera este genul de film psihologic static din punct de vedere narativ, ce se sprijină mai degrabă pe calităţile actorului distribuit în rolul principal. Dorian Boguţă este credibil și impresionează când intră în rolul lui Ştefan, tipologia bărbatului de vârstă mijlocie, din middle class-ul autohton ce ţintește către succesul financiar confirmat. Stabilitatea lui – profesională și afectivă – este dată peste cap de secretele celui mai bun prieten, Nic (Şerban Pavlu), a cărui moarte vine din senin, în timpul unei drumeţii pe bicicletă.

image: ROLLERCOASTER PR

Odată cu moartea lui Nic, Ştefan descoperă nu doar secrete financiare ce ar putea compromite reputaţia lui și a firmei înfiinţate alături de prietenul său. Marele secret (și cel mai dureros) este legat de o posibilă relaţie secretă dintre Nic și partenera de viaţă a lui Ştefan.

Indiciul descoperit întâmplător de Ştefan, prin care poate fi dată în vileag relaţia extraconjugală și trădarea prietenului, nu duce la trepidaţii zgomotoase, la confruntări în cuplu. Ştefan preferă să facă propriile investigaţii. Bănuielile sale rămân suspendate într-o taciturnă izolare interioară, din care mai izbucnesc din când în când semnalele unei agonii refulate.

Investigaţiile făcute de Ştefan, care vizează trecutul prietenului său, înlocuiesc replicile tranșante cu semnale non-verbale diluate în sugestii vagi. Aceste investigaţii despre trecutul lui Nic sunt abandonate însă destul de rapid, iar soţia lui Ştefan este lipsită de vlagă și prea evitantă pentru a face faţă unei confruntări directe. Ea afișeazǎ gesturile și apatia unei persoane care trece printr-un puternic episod despresiv. De fapt, întreaga succesiune a scenelor din film se deruleazǎ într-un ritm anemic, monoton, ce aplatizează până la anihilare orice urmă de vitalitate a personajelor.

Zavera te determină să-l însoţești pe Ştefan, personajul central, în timp ce urmeazǎ sensul inversat parcurs de furia celui trǎdat: de la exterior spre interior. Furia nu este revǎrsatǎ, ci absorbitǎ în lumea interioară a lui Ştefan. Nu duce la confruntări sau la dialoguri lămuritoare, ci la o serie de ritualuri zilnice banale, cenușii, îngheţate în tacerile ce transformǎ ritmul cotidian în expresia dezolării.

Asistând la interiorizarea acestei furii, spectatorii vor spune că văd un film despre un personaj atipic, ireal, foarte puţin credibil, în ciuda jocului actoricesc reușit al lui Dorian Boguţǎ. Pasionaţii de psihologie vor interpreta însă comportamentul și calmul ireal dovedit de cel înșelat drept o ultimǎ încercare de a salva singurul pilon ce mai poate susţine o existenţă așa cum fusese până atunci. Acest pilon este relaţia cu familia, Ştefan având și două fiice împreună cu soșia despre care bănuiește că l-ar fi înșelat cu prietenul său cel mai bun.

Atipic în acest film este nu doar comportamentul bărbatului înșelat, care va continua rutina zilnică prin care își despovărează soţia apatică de sarcinile esenţiale atribuite (doar) ei de societatea noastră (dusul copiilor la școală, făcutul cumpărăturilor). Zavera se distinge și prin tipologia personajelor. Acestea sunt mutate din apartamentul socialist claustrofob în cel din cartierele burgheze.

Prin alegerea unui decor demn de noii îmbogăţiţi în varianta lor mai stilată, poţi depista o replică dată filmelor autohtone în care abundă scene lente dedicate ritualurilor cotidiene plictisitoare, asociate Noului val. Cinefilii atenţi la evoluţia estetică a filmului românesc actual vor considera Zavera o transpunere în lumea noilor îmbogăţiţi a temelor și comportamentelor pe care le-ar fi găsit de obicei în filmele semnate de Cristi Puiu sau de Cristian Mungiu.

Spaţiul claustrofob-sufocant al apartamentului socialist de la periferie este înlocuit de un spaţiu interior mai vast, dar în care personajele se închid în propria lume. Personajele din Zavera trăiesc în apartamente din vile interbelice având un aer cochet, potrivite unor intelectuali din alte vremuri. Totuși, au parte de aceeași captivitate într-o viaţă care le scapă de sub control, doar că nu-și permit să se lase în voia reacţiilor vulcanice, precum un personaj de la mahala, căruia nu prea îi pasă de imaginea pe care o are în plan social.

Problemele expuse in Zavera vizează o categorie insuficient explorată în filmele autohtone: cea a clasei de mijloc avand aspiraţii de high class. Fără a dori să transmită mesaje denunţătoare evidente, regizorul folosește încercările ambigue ale personajului central de a-și păstra echilibrul pentru a expune (cât se poate de subtil) o posibilă aplatizare emoţională. Aplatizarea este dublată de ritualurile cotidiene atribuite de obicei tututor celor ce au cunoscut acel tip de bunăstare ce îi plasează într-o zonă încă nedefinită a stratificării autohtone – acea zonă de la graniţa dintre clasa de mijloc și înalta societate a noilor îmbogăţiţi.

Zavera este o captare a luptei pentru supravieţuirea psihică prin adâncirea în rutină. La un moment dat nu vei mai ști dacă obsesia regizorului pentru activităţile de rutină ale personajului central are la bază exclusiv dorinţa de a explora încercările acestuia de a-și reprima furia și trăirile bulversante asociate primei etape a doliului, sau urmărește de fapt să contureze un portret al unui middle class autohton – cu trăsături încă incerte și cameleonice – pornind tocmai de la un singur personaj devenit reprezentativ.

În ciuda unei naraţiuni minimaliste, statice, Zavera este un film solicitant pentru spectatorul empatic. Atenţia acordată gesturilor cotidiene repetitive și mimica deposedată de expresivitate a personajului central închis în sine branșează spectatorul receptiv la oscilaţia între epuizare și revoltă (fie ea și una reprimată). Este o branșare subtilă, aproape imposibil de detectat, însă își face efectul prin ecourile greu de exprimat în cuvinte, îmbibate în starea incomodă și greu de explicat, rămasă în spectator la finalul proiecţiei.

Zavera poate fi considerat mai degrabă un film în care nu monotonia scenelor lente este sursa disconfortului resimţit de unii spectatori. Obosela spectatorului nu se trage de la faptul că i se pun la încercare limitele răbdării în timp ce urmărește mai degrabă succesiunea unor evenimente simple din viaţa de zi cu zi a unor personaje frustrant de tăcute pentru cei ce vor un film psihologic bazat pe dialoguri tulburătoare. Scenele, culorile terne ale cadrelor și jocul actoricesc te pot epuiza deoarece transmit de fapt chinul nemărturisit al personajelor ce par a se lăsa absorbite de propria tristeţe ce le paralizează orice acţiune.

Personajele aleg îngheţul atunci când emoţiile dau în clocot, obligând mai degrabă la reacţii aprinse. Soţia devine aproape mută precum o fantomă sau un mort viu. Soţul preferă să-și descarce tensiune lustruind meticulous o pușcă sau făcându-le câteva observaţii celor două fete ale sale, care se ciondănesc încontinuu. Desfășurarea mai este animată din când în când prin câteva replici ușor amuzante, dintre protagonist și pensionara care avea grijă de mama lui în calitate de vecină devotată care ochise deja un obiect valoros pe care să pună mâna după moartea acesteia.

Zavera este genul de film care va rămâne în memoria spectatorului mai degrabă datorită unui dialog pe care îl poate iniţia. Este un dialog despre direcţiile estetice în cinematografia autohtonă, mai ales în raport cu modul (credibil) de reprezentare a umanităţii, a modelului masculin și a crizei personale.


LYTE video

Citește și Happy End – Te vei bucura că nu ai moștenit o mare avere

Tale of Tales – Fantezie renascentista intr-un basm nonconformist

 

 

 

Parasite – Un mix catchy

Adriana Gionea
-
2
Parasite – Un mix catchy

Cunoscuţii vor insista să vezi Parasite aşa cum insistă ca tu să asculţi o melodie abia lansată, considerată demenţială. Filmul este precum acea melodie virală, despre care se vorbeşte obsesiv datorită unui amestec de influenţe aparţinând unor genuri diferite, ce se armonizează isteţ şi care stârnesc reacţii, sentimente şi opinii contradictorii.

Se poate vorbi despre Parasite ca despre hitul anului 2019. Nu numai datorită mult-râvnitului trofeu Palme d’Or de la Cannes – un fel de Oscar pentru filmele de artă independente –  ci mai ales datorită unui cocktail irezistibil de elemente accesibile şi catchy. Regizorul sud-coreean Bong Joon-ho ştie că amestecul dintre comedia neagră, satira necruţătoare şi răsturnările de situaţie în stilul unui thriller au mare priză la public.

Parasite va fi lăudat mai ales de spectatorii ce îşi doresc un film antrenant, care să fie şi dinamic, să şi amuze, dar să vorbească în aceleaşi timp serios, lucid şi convingător despre problemele arzătoare ale vremurilor noastre. Problemele abordate de regizor se învârt în jurul inegalităţii sociale acute. Cinefilii vor spune că Parasite ar putea fi replica mai trăznită, spumoasă, trepidantă şi creativ-insolită dată filmelor apăsătoare prezentate de Ken Loach la Cannes.

Filmul arată că de fapt inegalitatea socială uneşte în zilele noastre ceea ce mulţi cărturari spuneau că ar fi de neunit – Orientul şi Occidentul. De fapt, personajele trăiesc într-un Orient occidentalizat, cel puţin în lumea bogaţilor. Aceştia au împrumutat de la occidentali moda luxului stilizat, a pozelor perfecte, a luptei pentru funcţiile înalte din corporaţii şi a cursei pentru înscriere a copiilor la cele mai scumpe şcoli.

Tocmai acest stil de viaţă demn de înalta societate occidentală, copiat şi de sud-coreeni, îi apropie pe săracii şi pe bogaţii din Parasite. Săracii şi bogaţii sunt reprezentaţi de două familii. Acestea locuiesc într-un spaţiu urban bine delimitat, ce reflectă o societate cu graniţe clare. Însă inventivitatea săracilor a dus mereu la o renegociere a graniţelor sau, dacă nu, măcar la sfidarea lor. Exact ca-n poveştile cu mesaj clar despre înalta societate occidentală, bogaţii sunt reprezentaţi în tuşe groase. Ei sunt asemenea unor ignoranţi snobi, cu trăiri superficiale, desprinşi de realitaeta înconjurătoare, baricadaţi într-un mediu steril şi decorat minimalist. Sunt victimele propriei izolări în cartierul de lux devenit o insulă de linişte artificială. Dorinţa lor de a se arăta mereu puternici şi siguri pe ei îi face de fapt vulnerabili în faţa celor având şcoala unei vieţi pline de lipsuri.

Familia săraca din film locuieşte într-un apartament improvizat la subsolul unei clădiri. Părinţii au joburi mărunte (când le au) şi trăiesc de pe o zi pe alta. Au totuşi smartphone, dar tot sunt nevoiţi să fure din conexiunea la internet a vecinilor. Această familie săracă are totuşi o resursă deloc de neglijat. Exploatată cu perseverenţă, resursa o poate ajuta să urce pe scara socială, să ajungă din subsol până în sufrageria elegantă şi apoi în grădina perfectă a familiei bogate.

image: Independenta Film

Resursa este reprezentată de ingeniozitatea copiilor. Abia ieşiţi din adolescenţă, acestia au deja răbdarea şi gesturile calculate ale unui viitor om de succes. Doar că nu urmează calea unui self-made-man venit din pătura de jos, care va deveni modelul promovat de revistele de business. Ei preferă escrocheria sub forma unui plan în care fiecare membru al familiei are un rol bine definit.

Ideile ce vor permite parazitarea cu succes a familiei bogate prin înfruptarea lacomă din resursele acesteia încep să se succeadă într-un ritm nebunesc atunci când familia amărâtă este vizitată de un tânăr ce urmează să plece la studii în străinătate. El este îndrăgostit de fiica unei familii bogate, pe care o şi meditează. Pentru a fi sigur de fidelitatea iubitei, îi propune celui mai bun prieten – nimeni altul decât băiatul din familia săracă – să o mediteze pe aceasta cât el va fi plecat. Băiatul sărac nu este încă student – un statut fără de care un om din pătura de jos nu are voie să se afle în preajma unei familii respectabile din înalta societate decât în calitate de servitor de rând. O diplomă falsă, realizată de sora lui cu aspiraţii de artist şi expertă în Photoshop devine cheia de intrare în casa familiei bogate.

Odată intrat în casa familiei înstărite, băiatul sărac devine noul iubit al fetei pe care o meditează. Următoarea infiltrată este sora lui, prezentată drept expert în terapia prin artă. Ea se va ocupa de educaţia băiatului mic al familiei, o educaţie în ton cu noile descoperiri şi trenduri alternative. Urmează tatăl şi mama din familia săracă. Tatal va juca rolul şoferului şi mama va fi menajera bună la toate. Nimeni nu trebuie să afle că ei fac parte din aceaşi familie.

Copiii săraci sunt adaptabili şi pot interpreta credibil rolul tinerilor ce au avut acces la educaţia pe care doar cei din clasele superioare şi-o permit. Sunt eleganţi, versatili şi reuşesc să îi ducă uşor de nas pe cei din familia bogată. În schimb, părinţii lor ajung tot la statutul de servitori umili.

Fiecare membru din familia bogată reuşeşte să câştige încrederea stăpânilor. Astfel , ajung să se înfigă lacom precum un parazit din resursele corpului-gazdă. Mănâncă pe săturate, dorm în patul stăpânilor când aceştia sunt în concediu, se lăfăie în cada scumpă şi îşi permit să consume băuturi ce ar fi costat aproape cât apartamentul lor improvizat la subsolul din cartierul pentru plebe.

Două ameninţări pot sabota planul de înavuţire. Unul este mirosul. Băiatul cel mic al familiei bogate le spune părinţilor că toţi cei patru noi angajaţi de părinţii lui miros la fel. Cei drept, şi tatăl din familia bogată detectează un miros de subsol, de metrou. Aşa crede el că miros de fapt oamenii săraci, nevoiţi sa folosească metroul pentru a se deplasa. Deşi copiii familiei sărace se dau drept tineri studenţi privilegiaţi, ei au acelaşi miros cu al şoferului şi al menajerei (părinţii lor). Sărăcia se dă de gol prin miros. Este un miros devenit o metaforă dureroasă, un miros al subsolurilor, al cartierelor-furnicar, unde fiinţa umană stă în spaţii înguste, spre deosebire de bogaţii ale căror locuinţe cu aspect avangardist au pereţi de sticlă pentru a le oferi privelişti încântătoare, cu grădini care să imite un colţ de rai din mijlocul naturii.

Al doilea element care poate strica planurile de înavuţire ale săracilor este apariţia fostei menajere, demisă în urma unui plan ţesut de fiica săracilor. Când stăpânii sunt plecaţi, iar familia săracă se poate simţi în largul ei în casa de lux, apare menajera concediată. Ea le spune că a uitat ceva preţios în casă, înainte de a pleca pentru totdeauna din peisajul cartierului bogat. Acel bun de preţ se află în subsolul casei.

Subsolul casei bogate devine un element care îi dă satirei şi luptei de clasă o tentă alegoric-absurdă. Totodată permite infiltrarea unor evenimente ce amintesc de atmosfera unui thriller imprevizibil şi trepidant. Existenţa acestui subsol era un secret chiar şi pentru actualii proprietari. Doar fosta menajeră ştia cum se poate ajunge la subsol, deoarece l-a servit pe însuşi arhitectul ce a proiectat casa, o adevărata bijuterie modernă, considerată un simbol al vizionarismului acum câteva decenii.

Casa devine un personaj important în construcţia scenariului şi în propagarea mesajului. Regizorul ştie cum să facă spaţiul şi mai ales acele simboluri asociate spaţiilor să vorbească. Locuinţa familiei bogate este inspirată din elementele arhitecturale promovate în rândul înaltei societăţi interbelice. Pasionaţii de arhitectură îşi vor aminti de avangardiştii anilor ’20, ce au înlocuit luxul palatelor somptuoase cu stilul minimalist, care începea să exprime radicala desprinderea de tradiţie şi curajul de a privi înainte, spre un progres al pragmatismului dinamic, al ordinii, al proporţiilor. Luxul din Parasite nu înseamnă opulenţă, ci mult calm. Bogaţii trăiesc într-o casă precum un muzeu de artă contemporană, având spaţii generoase, decor stilizat şi în care obiectele autohtone din alte epoci sunt reinterpretate în cheie actuală.

Tocmai la calmul senin al bogaţilor, simbolizat atât de bine de locuinţa lor, aspiră şi familia săracă. Pe bogaţi nu îi scoate nimeni cu forţa din spaţiul lor generos, larg. Nimeni nu îndrăzneşte să urineze în faţa casei lor, aşa cum fac beţivii din cartierele sărace. Nici ploaia nu le inundă casa. Furtuna şi apele revărsate ce transformă cartiere întregi în tabere de sinistraţi nu pătrunde în grădina familiei bogate. Calmul şi armonia din casa elegantă, cu forme geometrice şi pereţi de sticlă ce lărgesc perspectiva poate fi la fel de bine şi un simbol sinistru al izolării, al unei lumi artificiale, inventate, care până la urmă nu îşi mai protejează locuitorii, ci îi prinde în capcana propriilor iluzii.

Personajele din înalta societate sunt precum spaţiul casei lor. Universul lor interior este golit asemenea încăperilor debarasate de obiectele domestice obişnuite, dar care inspiră căldură. Este evident ataşamentul regizorului faţă de personajele amărâte. Săracii sunt vii, calzi. Interacţionează natural unii cu alţii. În schimb, cei bogaţi sunt reprezentaţi precum nişte manechine tâmpe. Amintesc uneori de figurinele din macheta unui arhitect. Par să se pregătească, în fiecare secundă a vieţii lor, pentru o prezentare impecabilă sau pentru o poză perfectă admirată de un privitor nevăzut. Nu îşi permit nici un gest natural, nici o ieşire vulcanică în situaţii de criză, nici o afirmaţie care să trădeze deruta sau lipsa controlului.

Cei ce prefera filmele cu mesaje mai subtile şi personaje cu viaţă interioară ceva mai nuanţată vor fi uşor dezamăgiţi de Parasite. Vor avea impresia, la un moment dat, că scenariul începe să se dilueze, virând spre un mesaj mult prea simplist. Însă apropierea finalului eliberează acel mesaj ce acţionează precum un pumnal în conştiinţa spectatorului hotărât să ia în considerare doar latura comic-accesibilă a filmului.

Organizarea unei petreceri aniversare schimbă total atmosfera filmului, ce ia o turnură gravă. Săracii devin figuranţi în spectacolul cu temă western oferit copilului deghizat în indian şi ascuns într-un cort special comandat din America, după ce aceeaşi săraci au avut o noapte de coşmar deoarece subsolul în care trăiau fusese inundat de ploaia torenţială.

Scena petrecerii aniversare condensează întregul mesaj. Aceste mesaj este exprimat aşa cum i-ar fi plăcut de fapt unui amator de filme de artă: prin gesturi şi cadre menite să permită apropierea de satira socială într-un stil insolit-halucinant, aproape absurd, în care punctul de greutate să nu fie acţiunile explozive care să arunce în aer destinele protagoniştilor, ci exact momentele de dinaintea izbucnirii prăpădului în grădina rafinată a bogaţilor.

Parasite nu este primul film care impresionează la Cannes prin modul în care prezintă societatea sud-coreeană multistratificată şi occidental-cosmopolită. În 2018 Burning – răsfăţat de critici şi (mai ales) de spectatori – aducea în discuţie aceeaşi prăpastie dintre clasele sociale, însă o făcea pornind de la rivalitatea masculină şi de la obsesia pentru aceeaşi femeie misterioasă. Totuşi, în Burning era abandonat mesajul cu tentă de critică socială în favoarea unuia evanescent, opac, insolit. Inegalitatea socială era în planul secund. Stabilea cadrul, dar nu şi desfăşurarea narativă, care se dizolva în ambiguitatea cu tentă alegorică demnă de acel nelumesc adesea camuflat în realitatea urbană din romanele şi povestirile scrise de Haruki Murakami (din care s-a inspirat şi regizorul).

Parasite a cucerit şi datorită faptului că poate oferi, pe lângă o desfăşurare imprevizibilă în fiecare scenă, şi un mesaj clar, dur, acid şi necruţător, fie el şi îmbrăcat în hainele suportabile ale unei comedii. Tocmai acest mesaj va împărţi spectatorii în două tabere. De-o parte se află admiratorii care afirmă entuziasmaţi că pot vedea un film premiat la Cannes despre care pot spune cu toată sinceritatea că le-a plăcut, nemaifiind nevoiţi să mimeze admiraţia doar pentru a nu părea neştiutori într-ale artei cinematografice de înalt nivel al subtilităţii dublate de mesajele filosofice greu de prieceput şi de explicat. În tabăra contestatarilor sunt cei ce preferă totuşi un film coreean de calibrul lui Burning, în care societatea nu este prezentată în tuşe groase, ci mult mai sofisticat. Ce-i drept, în ciuda mesajului şi desfăşurării narative ce îl plasează în categoria poveştilor accesibile, Parasite a păstrat calităţile unui film stratificat, ce dechide calea spre multe interpretări şi care îi permite acelui tip special de insolit asociat filmelor asiatice să se prelingă răvăşitor, chiar dacă mesajul mai profund (si cutremurator) apare abia în ultimele scene.


LYTE video

Citeşte şi 10 filme de la Cannes despre care vor povesti şi generaţiile următoare

10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

Portrait of a Lady on Fire – Mesajul ascuns intr-un film de epoca

Adriana Gionea
-
0
Portrait of a Lady on Fire – Mesajul ascuns intr-un film de epoca

Imaginează-ţi că descoperi o pictură dintr-un secol trecut. O pictură care te seduce prin culoare, prin frumuseţea personajelor feminine, prin originalitatea nuanţelor din ţinuta acestora. Apoi găseşti un mesaj într-o scrisoare lipită de spatele tabloului. Acest mesaj ascuns îţi schimbă radical perspectiva asupra compoziţiei, asupra interpretării şi mai ales asupra istoriei de viaţă a personajelor. Un astfel de tablou în film, cu mesaj înşelător, a realizat şi regizoarea Celline Sciamma în Portrait of a Lady on Fire (Premiul pentru scenariu şi Queer Palme la Cannes 2019). Pelicula a fost proiectată şi în cadrul Les Films de Cannes a Bucarest 2019.

Acţiunea filmului se petrece în secolul al XVIII-lea, în 1770, cu mai puţin de două decenii înaintea Revoluţiei Franceze. Era o Europă în schimbare pentru nobilimea franceză. Însă nimic din tumultul libertin-politic din Parisul trepidant al acelor vremuri nu răzbate în locul unde se petrece acţiunea. O linişte nefirească înconjoară lumea lui Heloise (Adele Haenel), o tânără nobilă crescută la mânăstire, a cărei mamă vrea să o mărite cu orice preţ.

Găsirea unui pretendent era condiţionată de calităţile fizice ale unei tinere. Pentru a pune în valore aceste calităţi în secolele dinaintea fotografiei, era nevoie de priceperea unui pictor. Însă tânăra nu dorea să pozeze, fiindu-i teamă de căsnicie. Aşadar, mama lui Heloise o angajează pe Marianne (Noemie Merlant).

 

Picture of the film © Lilies Films/ Hold-Up Films / Arte France Cinéma/https://www.festival-cannes.com/en/festival/films/portrait-de-la-jeune-fille-en-feu

Personajul Marianne va cuceri prin curaj şi prin viziunea modernă asupra feminităţii, susţinând şi consistenţa psihologică a scenariului. Marianne este o pictoriţă a cărei feminitate ieşise din tipare. La început, ea îşi ascunde adevărata identitate. Heloise va şti că Marianne va fi de fapt doamna ei de companie. În calitate de doamnă de companie, aceasta o va însoţi peste tot, mai ales în plimbările pe malul mării. În timpul acestor plimbări, Marianne va trebui să observe calităţile şi trăsăturile lui Eloise, pentru a-i face potretul în secret, în atelierul improvizat într-unul dintre vastele saloane ale castelului.

Picture of the film © Lilies Films/ Hold-Up Films / Arte France Cinéma/https://www.festival-cannes.com/en/festival/films/portrait-de-la-jeune-fille-en-feu

Portrait of a Lady on Fire (Portrait de la jeune fille en feu) are toate calităţile vizuale demne de un film de epocă menit să farmece, mai ales dacă spectatorul este pasionat de pictură. Filmul abundă în scene lente, în care se vorbeşte despre artă. În aceste scene, Marianne potriveşte nuanţele în funcţie de lumină şi face schiţă după schiţă, doar, doar va surprinde fidel calităţile modelului său, Heloise. Treptat, schiţele ajung să modifice percepţia spectatorului asupra universului psihologic al lui Heloise.

Trebuie reamintit că vei avea parte de un film în care apar doar personaje feminine misterioase. Unul dintre aceste personaje este o pictoriţă emancipată, interpretată convingător de Noemie Merlant (unii spectatori ar fi vrut-o câştigătoare a Premiului pentru cea mai bună actriţă la Cannes).

În Portrait of a Lady on Fire nu există scenă în care să nu pară un tablou. Picturalitatea nu este însă forţată, artificială. Scenele curg firesc, deoarece elementele care te ancorează în secolul al XVIII-lea – de la costume la mobilier – nu sunt exagerate. Regizoarea nu a vrut să demonstreze ostentativ cât de bine s-a documentat pentru a transpune fidel spiritul şi gusturile unei epoci.

Vezi un castel pe malul mării, care îmbie la visare şi reverie melancolică. Urmăreşti mersul lin al siluetelor feminine de-a lungul reliefului stâncos exprimând solitudinea ce favorizează intensitatea apropierii umane. Rochiile personajelor oferă un spectacol graţios al nuanţelor pe fundalul albastrului marin, în funcţie de momentele zilei, datorită luminii care se răsfrânge diferit asupra lor. Menajera are un ten lăptos amintindu-ţi de un amestec dintre Vermeer, Pierre Chardin şi un maestru al picturii spaniole din secolul XVII-lea, interesat de scene vii, cu oameni ce nu fac parte din aristocraţie.

Picture of the film © Lilies Films/ Hold-Up Films / Arte France Cinéma/https://www.festival-cannes.com/en/festival/films/portrait-de-la-jeune-fille-en-feu

Interioarele sunt bine alese astfel încât să devină decorul ideal pentru scenele picturale cu personaje feminine enigmatice. Personajele nu au la dispoziţie multe replici pentru a-ţi capta interesul. În schimb, obiectele şi penumbrele ce le înconjoară promit o desfăşurare imprevizibilă, amintindu-ţi de atmosfera unei poveşti gotice în decorul unui castel. Lipsa unor dialoguri lămuritoare este compensată de jocul fascinant al tăcerilor, dar mai ales al privirilor. Aceste priviri promit o izbucnire emoţională imediat ce sentimentele reprimate de convenţiile sociale vor da în clocot.

Picture of the film © Lilies Films/ Hold-Up Films / Arte France Cinéma/https://www.festival-cannes.com/en/festival/films/portrait-de-la-jeune-fille-en-feu

Evoluţia scenariului şi a legăturii dintre personaje te face să conştientizezi rapid că nu vezi un simplu film de epocă. De fapt, filmul de epocă este doar o farsă jucată spectatorului ce are fantezii cu femei din secolele trecute. Personajele feminine din film nu sunt unele clasice, adesea considerate mult mai rafinate şi mai pline de mistere devoalate lent, cu pudoarea ispititoare, nu dezlănţuit, ca-n zilele noastre.

Regizoarea Celline Sciamma a preferat un film de epocă atipic, menit nu (doar) să te seducă vizual, prin scene picturale desăvârşite. Scopul ei este de a pune întrebări legate de rolul feminităţii în istoria artei, de modul în care imaginea feminităţii a fost modelată de fanteziile şi viziunea mai mult sau mai puţin obtuză sau ignorantă a pictorilor. În istoria artei au existat puţine pictoriţe cunoscute, acestea neavând acces la cele mai bune şcoli, destinate exclusiv bărbaţilor. De altfel, pictoriţa Marianne îi mărturiseşte nobilei crescute la mânăstire că nu semnează niciodată cu numele ei tablourile în care apar nuduri masculine, deoarece femeilor le era interzis să picteze folosind modele masculine dezbrăcate.

La început, Portrait of a Lady on Fire pare un film contemplativ, static. Majoritatea  scenelor sunt precum nişte picturi realizate meticulos, în care personajele feminine sunt lipsite de dinamism, rolul lor fiind doar acela de a plăcea ochiului. Însă tăcerile misterioase ale personajelor şi gesturile acestora deturnează filmul spre o direcţie cu totul neaşteptată. Pe măsură ce personajele feminine principale descoperă atracţia sexuală care le uneşte, iese la suprafaţă mesajul acuns al picturii şi adevărata intenţie a regizoarei.

Mulţi vor afirma că adevărata intenţie a regizoarei este deconspirată în momentul în care nobila Heloise crescută într-un mediu conservator îi cere lui Marianne să o picteze într-o scenă domestică tabu. Scena dezvăluie un secret al universului feminin pe care nici un pictor sau pictoriţă nu ar fi avut curajul să-l dezvăluie şi nici un salon oficial sau galerie de pictură să-l expună. Era vorba despre un aspect dureros al vieţii feminine. Acest detaliu era ţinut departe de ochii bărbaţilor şi întărea de fapt o complicitate a femeilor din toate categoriile sociale, pe care le unea un singur lucru: oprimarea în societatea masculină.

Odată cu pictarea scenei curajoase al cărei protagonistă doreşte să fie chiar nobila destinată unei vieţi conservatoare, dar securizante, spectatorul va conştientiza dorinţa personajelor feminine de a-şi folosi propria eliberare pentru a da de pământ cu toate convenţiile sufocante, care ţin atât de lumea artei, cat şi de cea domestică. Plecarea mamei lui Heloise pentru câteva zile va transforma castelul într-un bastion al eliberării feminine şi al solidarităţii ce depăşeşte bariera dintre clasele sociale, mai ales când menajera are nevoie de ajutor pentru a ţine un secret ruşinos departe de ochii stăpânei.

Privind scenele care se petrec în semi-obscuritatea camerei luminate doar de văpaia din şemineu (clarobscurul este folosit expresiv în acest film, în momentele-cheie pentru descifrarea mesajului), în mintea spectatorului încep să răsară nişte întrebări ce fac lumină în privinţa adevăratului sens al peliculei. Începi să te întrebi dacă nu cumva pictoriţele curajoase din secolele trecute au descoperit, lovindu-se de tot felul de obstacole şi prejudecăţi, ceea ce abia în anii ’70 s-a transformat în obiect de studiu: conceptul de privire masculină (male gaze) în artele vizuale, adus in discuţie de criticul de film Laura Mulvey.

Portrait of a Lady on Fire (Portrait de la jeune fille en feu) foloseşte vraja unui film de epocă drept momeală. Subiectul este mult mai profund şi aminteşte de reprezentarea erotismului feminin. Heloise ar fi trebuit să fie pictată de un bărbat pentru a fi admirată şi dorită de un alt bărbat. Marianne, în schimb, îi eliberează erotismul de corsetul în care l-ar fi închis imaginarul masculin.

Pictoriţa Marianne îi redă lui Heloise lumea interioară şi îi eliberează sexualitatea de falsitate. Pictată de un bărbat, Heloise ar fi fost golită de sensuri interioare, de gânduri, de personalitate. Ar fi devenit o carcasă având aspect dezirabil, maleabilă pentru a reprezenta doar ceea ce viitorul ei soţ ar fi acceptat să vadă.

Portretul ce ar fi transformat-o pe Heloise într-o femeie dezirabilă pentru viitorul mire nu iese aşa cum şi-ar fi dorit mama acesteia. Marianne şi Heloise nu vor un tablou făcut pentru a descrie (chiar şi subtil) farmecul erotic pentru ochii masculini.

Picture of the film © Lilies Films/ Hold-Up Films / Arte France Cinéma/https://www.festival-cannes.com/en/festival/films/portrait-de-la-jeune-fille-en-feu

Ceea ce pare să fi urmărit Celline Sciamma a fost de fapt deghizarea unei probleme cât se poate de moderne în haine din alte veacuri, întinzând astfel o punte peste timp. Portrait of a Lady on Fire se poate înscrie astfel în categoria filmelor de epocă menite să vorbească de fapt despre timpul nostru, să ascundă un mesaj ce ne priveşte direct pe noi, cei din prezent.

Trimiterea la male gaze nu se rezumă doar la revelaţia oferită de întrebările privind sinceritatea imaginii prin care a fost redată feminitatea în istoria artei occidentale, până în anii emancipării feminine din secolul XX. Prin caracterul şi întrebările vizionare ale personajelor sale, regizoarea ar putea la fel de bine să conteste stereotipurile întărite în filmele de epocă având protagoniste feminine. Multe dintre filmele de epocă regizate de bărbaţi nu ar fi de fapt o prelungire a unei imagini inautentice, nerealiste, legate de universul feminin?

Pictoriţa interpretată de Noemie Merlant simte frustrarea în faţa unui tablou ce îi înfăţişează iubita în ipostaza unei aristocrate ce trebuie să exceleze doar prin frumuseţe. Trebuie ignorate întrebările minţii şi adevăratele intenţii furtunoase ce ard mocnit pentru a nu perturba eleganţa calmă a unui portret desăvârşit. Aceeaşi frustrare poate exista şi în lumea unei regizoare care nu vrea să perpetueze clişeele asociate unui film de epocă agreabil, care să placă ochiului. De aceea alege să facă din Portrait of a Lady on Fire nu (doar) o poveste din alte vremuri, ci o subtilă contestare a canoanelor estetice dintr-un film de epocă.

Filmul se îndepărtează de promisiunea făcută la început. Răstoarnă aşteptările publicului, aşa cum pictoriţa din film contrazice aşteptările mamei ce îşi vrea fiica măritată cât mai repede. Mulţi spectatori vor avea impresia că au văzut un film de epocă frumos, impecabil la nivel vizual-pictural, însă atipic. Atipice sunt şi personajele feminine.

Pictoriţa Marianne are un farmec uşor androgin. Fumează nonşalant o pipă şi nu s-a temut să preia afacerea tatălui ei, un pictor celebru al epocii. La rândul ei, nobila crescută la mânăstire contrazice prejudecăţile. Nu este o ignorantă. Citeşte mult (de fapt se teme că renunţarea la viaţa din mânăstire o va îndepărta de biblioteca din acel loc). Nu se teme de atracţia faţă de o femeie şi nu îşi judecă menajera care îşi începuse viaţa sexuală în afara căsniciei, alegând să avorteze copilul ilegitim.

Nu doar personajele feminine sunt atipice raportate la percepţia noastră despre femeile acelor timpuri, crescute în supunere şi ignoranţă. Actriţele alese nu sunt nici ele compatibile cu stereotipurile despre idealul feminin expus în portretele din secolele trecute. Deşi oferă un joc actoricesc menit să susţină un film de epocă, nici Noemie Merlant şi nici Adele Haenel nu au chipul unor tinere cu priviri gingaşe, care să poată cuceri privindu-şi viitorul soţ dintr-un tablou.

Portrait of a Lady on Fire este un film de epocă aparte şi datorită modului în care este construită relaţia dintre actor şi personaj. Nu este un film care să recupereze nostalgic o feminitate din alte vremuri, atât de glorificată în filmele de gen. Dimpotrivă, regizoarea Celline Sciamma aduce în discuţie şi rolul falsificator al privirii masculine asupra esteticii filmelor ce prezintă niste personalităţi feminine din epocile trecute. Chipul actriţelor şi al personajelor este incompatibil cu fanteziile comune ale bărbaţilor din acele vremuri, dar şi ale celor din zilele noastre, ce aleg să vadă un film ce explorează atracţia dintre femei doar pentru a-şi întreţine fanteziile incandescente. De fapt, mulţi se vor întreba dacă Adele Haenel poate susţine rolul unei femei din secolele trecute, crescută sub clopotul de sticlă al vieţii aristocrate, după ce au văzut-o interpretând rolul unor femei puternice, luptătoare, chiar şi într-un film despre secolul al XVIII-lea (recentul Un peuple et son roi).

Datorită modului în care s-a jucat atât cu aşteptările spectatorului, cât mai ales cu stereotipurile şi canoanele asociate unui film de artă despre legăturile feminine, Portrait of a Lady on Fire va naşte impresii contradictorii în mintea spectatorilor. Unii vor fi dezamăgiţi de lipsa unei consistenţe narative ce dă sarea şi piperul unui film de artă despre atracţia interzisă. Alţii, dimpotrivă, aplaudă entuziasmaţi decizia regizoarei de a lăsa detaliile din scenele picturale să vorbească în locul personajelor despre motivele sau intentiile ascunse în spatele unor gesturi misterioase.

Fără a fi un film feminist în sensul tezist, Portrait of a Lady on Fire (Portrait de la  jeune fille en feu) îţi va face poftă să intri într-o galerie de pictură, să redeschizi albumele de artă preferate, să (re)citeşti biografiile unor pictoriţe celebre, privindu-le tablourile cu alţi ochi. Ar putea fi începutul unor dezbateri despre istoria artei, despre falsificarea adevărului privind universul afectiv şi intelectual feminin reprezentat în pictură, dar şi în cinematografie.

Filmul te va face să te întrebi dacă nu cumva poveştile unor pictoriţe din trecut ascund nişte preocupări vizionare, în care se pot descoperi mugurii teoriilor curajoase, revoluţionare, ce au cutremurat din temelii certitudinile cu privire la relaţia dintre feminitate şi cunoaştere. Oare câte pictoriţe din secolele trecute nu au formulat în surdină întrebările pe care emancipatele secolului XX le-au formulat îndrăzneţ şi percutant în amfiteatrele marilor universităţi?


LYTE video

Citeşte şi Femeile anului, în 8 filme de neuitat

Paula – O pictoriţă prea modernă pentru epoca ei

Femeile anului, in 8 filme de neuitat

Paula – O pictorita mult prea moderna pentru epoca ei

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026