Impresiile despre filmul Parking vor fi influenţate de lectura cărţii de la care a pornit scenariul – Apropierea. O parte dintre spectatorii care au citit mai întâi romanul s-ar putea să considere filmul o rătăcire tandră-sentimentală, ce ia forma unei iubiri ce străbate graniţele culturale pentru a salva un suflet damnat, părăsit în afara lumii civilizate, într-o rulotă dintr-un parc auto de la marginea oraşului. Alţi cititori vor considera filmul o simplificare a romanului scris de Marin Mălaicu-Hondrari, redus la un love story pătimaş (dar previzibil) între un poet român ajuns paznic în Spania şi o artistă spaniolă.
Dacă nu ai citit încă romanul, vei descoperi varianta mai îndulcită a filmului românesc încadrat de obicei în estetica Noului Val, în sensul în care anumite scene ce se vor poetic-nostalgice domolesc realitatea dezolantă. De fapt, regizorul Tudor Giurgiu încearcă să te cucerească de la primele cadre. Aceste cadre formează mai degrabă un colaj de fotografii ale realităţii marginalilor, genul de colaj ales pentru a te convinge până la urmă de exisenţa unei salvări din realitatea autohtonă ce emană o lipsă de speranţă actută şi molipsitoare.
Filmul poate fi interpretat în cheia unei poveşti de iubire începute printr-o întâlnire aflată sub semnul hazardului, pe ţărmul spaniol, unde Adrian, interptretat expresiv de Mihai Smarandache o seduce pe Maria (Belen Cuesta) povestindu-i în spaniolă despre simbolurile nopţii de Sânziene, în timp ce urmăresc entuziasmul unor tineri care sărbătoresc o tradiţie locală. Relaţia dintre Adrian şi Maria apropie Parking de cei dornici de a vedea o alternativă autohtonă a filmelor cu iubiri de vară, degajând astfel o prospeţime acroşantă pentru spectator, chiar şi în acele cadre apăsătoare ce amintesc de marea dramă a imigrantului roman (dar fără a merge în direcţia dramei sociale).
Din fericire pentru spectatorul sătul de partea cenuşie a României (de aici şi de peste hotare), Tudor Giurgiu s-a distanţat confortabil şi revigorant de realismul social brutal, preferând să arate şi partea umană a celor care angajează imigranţi români. Adrian are parte de un angajator prietenos, a cărui iubită cu aer matern este receptivă la drama românului ajuns un rătăcitor prin Occident, ascultându-i amarul picurat în versurile postmoderne (Adrian scrie poezii în timpul nopţilor petrecute în parcul auto al şefului său).
Deşi a renunţat la majoritatea personajelor din roman, inclusiv la misterioasa argentiniană pe nume Vanessa, ce i-ar fi putut imprima filmului mai multă adranalină demnă de un thriller, Tudor Giurgiu păstrează nostalgia poetică din Apropierea. A fost respectată pasiunea personajului masculin pentru poezie şi pentru artiştii avangardişti, însă regizorul preferă să înlocuiască numele lui Cortazar cu al lui Bolano şi îi ataşează personajului Adrian fascinaţia pentru pictura suprarealistă a Leonorei Carrington. Poctoriţa este amintită în cadre onirice inspirate din tablourile acesteia, dar transpuse în decorurile unei staţiuni balneare cu aer decrepit din România.
Cu Parking s-a încercat ieşirea dintr-un realism cenuşiu prin infiltrarea poeziei în cotidian. Evadarea lui Adrian în literatură îi duce pe mulţi cu gândul la stranietatea captată de artiştii modernişti ce se lăsau inspiraţi mai mult de spaţiile urbane abrutizant-alienante, unde ceilalţi nu vedeau decât aplatizare şi acea părăsire vecină cu paragina. Nopţile din parcul auto andaluz păzit de Adrian sunt filmate într-o lumină care să le transforme în oaza de linişte necesară unui artist pentru a se lăsa inspirat. De asemenea, Tudor Giurgiu foloseşte imagini filmate în 8 mm, amintind de intimitatea stranie a filmelor de amator devenite primele încercări ale unui aspirant la statul de artist de a-şi imortaliza anarhic impresiile şi amintirile. Anumite scene sunt filmate pe fundalul unui apus ori al unei nopţi de vară astfel încât să exprime apropierea dintre exuberanţa senzuală şi tristeţea însingurării infipte adânc în personajul dezrădăcinat.
Parking îşi atinge eficient scopul – acela de actingere a corzii sensibile fără a se emite pretenţiile unui film de artă complicat. Este un film lejer, tocmai pentru că nu aprofundează temele dezolante. Nici imigrantul nu se îneacă definitiv în mocirla umilinţei, nici poetul neînţeles nu îşi trăieşte ratarea până la capăt, găsind până la urma un public al lui, nici îndrăgostitul nu şi pierde marea iubire. Poate fi considerat aşadar o variantă suportabilă a realismului autohton, ce poate avea priză la public datorită modului în care Tudor Giurgiu a ştiut să aleaga actorii astfel încât să trezească simpatia spectatorului. De fapt, se mizează foarte mult pe abilitatea actorilor Mihai Smarandache şi Belen Cuesta de a seduce spectatorii şi de a transmite acea foame de apropiere a personajelor şi de intensitate a emoţiilor traducând senzualitatea incandescentă într-un ritm candid-nostalgic.
Nu vei găsi mult imprevizibil în relaţia dintre personaje, deşi intensitatea atracţiei ar fi fost un combustil util pentru câteva răsturnări de situaţie trepidante, care să ofere totodată mai multă profunzime psihologică. Vei realiza încă de la început că Tudor Giurgiu şi-a dorit mai degrabă să le dea dreptate visătorilor fără aspiraţii elitiste, ce îşi doresc un film care să le permită unor personaje candide să scape din capcana unei vieţi abrutizante ce apropie periferia occidentală de realitatea din Est într-un no man’s land globalizat, dar expus astfel încât să degaje atât angoasă, cât şi acel gen de intimitate afectiv-corporală despre care pot vorbi doar nişte rătăcitori ajunşi într-un punct suspendat, la graniţa dintre prăpastia ratării şi un nou început prin Celălalt.
LYTE video
