Facebook
Acasă Timp liber Filme Pagină 45

Filme

Ultimele

Singura la nunta mea – Un personaj feminin dincolo de clisee

Adriana Gionea
-
0
Singura la nunta mea – Un personaj feminin dincolo de clisee

Coproducţia belgiano-română Singură la nunta mea este o apariţie dinamic-revigorantă în rândul filmelor care prezintă realitatea autohtonă, aşa cum sunt majoritatea lungmetrajelor în spatele cărora se află şi Ada Solomon.

Singură la nunta mea promite să fie genul de film ce are toate şansele de a umple sălile datorită spectatorilor ce îl vor recomanda, impresionaţi de umorul candid strecurat firesc în situaţii neaşteptate. Un rol vital pentru succesul de public îl are personajul feminin central plin de haz, carismatic şi expresiv, ce te va face să îţi doreşti ca actriţa Alina Şerban să apară mai des pe marele ecran.

Pelicula regizoarei îndrăgostite de România – Marta Bergman – este şi nu este o poveste inspirată din realitatea dezolantă a comunităţilor defavorizate, în sensul în care tiparele dintr-un film realist despre o Românie fără speranţă sunt sparte rând pe rând de construcţia personajului central – o tânără de etnie romă care până la urmă reuşeşte să se emancipeze. Însă nu este emanciparea din filmele ce debordează de optimismul superficial tipic scenariilor aspiraţional-motivaţionale, cu mesaje pozitive dar simpliste, de genul Yes I Can!

Vei descoperi mai degrabă o suită de evenimente ce nu schimbă condiţia personajului feminin peste noapte, dar îl pot determina să îşi ia inima în dinţi pentru a face primii paşi în afara comunităţii claustrante. De fapt, Singură la nunta mea este un film despre emanciparea cu paşi mici, dar vizibili, care militează pentru descoperirea femeii rome dincolo de clişee, fără a se apela neapărat la un militantism ostentativ, considerat artificial.

Regizoarea ar fi putut alege o tânără care iese din cercul vicios al marginalizării, rasismului, complexelor de inferioritate prin educaţie, făcând salt uriaş de la statutul de sclavă a societăţii patriarhal-primitive la o societate din secolul XXI, în care drepturile femeii, mai ales ale celei minoritare, încep să fie respectate. Doar că Pamela nu este o femeie romă desprinsă din tabloul exotic al celei purtând fuste înflorate, pe care le dă jos în favoarea hainelor moderne după ce duce o luptă îndelungată şi traumatizantă împotriva familiei, mai ales împotriva bărbaţilor din familie, care îi păzesc virginitatea.

Pamela va contrazice aşteptările pe care le ai de la un personaj feminin de etnie romă care vrea să se emancipeze. În primul rând, ea nu este ţinută sub papuc de niciun bărbat. Nu vine dintr-o familie unde machismul este de neînlăturat. Creşte alături de bunica ei, bărbaţii fiind absenţi din familie.

În al doilea rând, sexualitatea şi feminitatea nu îi sunt îngrădite. Nu este obligată să se mărite încă de la pubertate şi nici vândută pe o salbă, cum sunt adesea reprezentate în mass media femeile rome. Pamela are un copil pe care îl creşte singură, îşi asumă dorinţele şi este cochetă, atât cât poate fi o femeie dintr-un sat românesc, nevoită să care apă de la fântână când îşi vopseşte părul. Ea nu trebuie să poarte haine tradiţionale şi nu se teme să se îmbrace atrăgător pentru a se întâlni pe Skype cu un francez, la o agenţie ce le promite femeilor din România găsirea soţului ideal.

Pentru încăpăţânata Pamela, soţul ideal trebuie să fie neapărat francez, deoarece ea ştie că francezii sunt manieraţi şi că lor nu le este ruşine să dea o mână de ajutor la treburile gospodăreşti. Dar cea mai mare calitate a soţului ideal este iubirea. Bărbatul care o va face fericită va trebui, în primul rând, să o iubească.

Poate începutul filmului ţi se pare dezolant, cu sate amărâte. Ai totuşi răbdare până la prima întâlnire prin Skype dintre Pamela şi francezul care vrea să o ia de nevastă, interpretat de Tom Vermeir (din Belgica). Vei fi atras nu numai de modul în care tenta de realism social se îndulceşte prin elementele specifice unei comedii simpatice despre femeia din Est plină de tandreţe care ajunge să îi însenineze viaţa bărbatului occidental nefericit, plictisit şi lipsit de afecţiune, ci mai ales de anumite calităţi ale personajului feminin, pe care nu le bănuiai.

Apariţia personajului masculin occidental te va face să îţi dai seama că ai cam subestimat-o pe (aparent) ignoranta Pamela. Deşi locuieşte într-un sat în care iarna îi ţine pe locuitori într-o stare de izolare şi amărăciune încremenită, Pamela nu este genul de tânără amărâtă frumoasă dar cam tâmpă, ce nu îşi poate oferi decât farmecul pentru a ieşi din sărăcie.

Vei descoperi un personaj mult mai complex decât pare. Unul care ştie cuvinte în franceză şi care poate închega şi câteva propoziţii, suficiente pentru a te face să te întrebi dacă nu cumva Pamela face parte din categoria femeilor din comunitatea romă  obligate să îşi întrerupă studiile după ce au absolvit primele 7-8 clase.

În loc să dea cu bâta-n baltă, să se facă de râs odată ajunsă pe tărâm occidental, eroina filmului îi cucereşte pe străini prin efervescenţa ei dublată de candoare. Îşi va dezvălui faţete ce îl vor cuceri până şi pe cel mai înverşunat rasist, care afirmă că de fapt oamenii din etnia ei au distrus imaginea României idilice odată ajunşi peste graniţă. Datorită interpretării expresive oferite de actriţa Alina Şerban, vei descoperi un personaj feminin isteţ, adaptabil şi dornic de a-şi depăşi condiţia evitând multe dintre compromisurile făcute de alte femei în situaţia ei.

Vei aprecia la acest film privirea empatică asupra a tot ceea ce te-ar putea deranja la societatea românească. Majoritatea scenelor te invită să te întrebi dacă nu cumva scopul regizoarei a fost acela de a te face reinterpretezi într-o cheie pozitivă tot ce te face să te ruşinezi când îţi aminteşti de identitatea mioritică. Sărăcia personajului central îţi arată că lipsa educaţiei îndelungate nu este de nereparat şi mai ales că nu trebuie să fie însoţită mereu de barbarism, de opoziţionism la contactul cu societatea civilizată, de obtuzitate sau de inadaptare.

Căldura, luminozitatea şi modul în care acest personaj face din stângăcia provincialei estice o suită de scene comice – dar în care vei descoperi mai degrabă acel tip comic dublat de compasiune, aşadar unul care nu umileşte – îi va obliga să dea înapoi pe mulţi care îl acuză de exploatarea senzaţionalist-exotică a mizeriei pe orice regizor străin care descoperă o Românie vulnerabilă.

Unii spectatori i-ar putea reproşa Martei Bergman că nu a insistat mai mult asupra universului psihologic al personajului său. Ei ar fi vrut o explorare mult mai rafinată a transformărilor prin care trece Pamela. Însă filmul are marea calitate de a deschide drumuri prin introducerea pe marile ecrane din România un personaj feminin ce reprezintă o categorie socială ignorată – aceea a femeii rome care, deşi nu părăsit încă zona de risc, nu este neapărat neputincioasă, primitivă şi resemnată.

Modul în care este scos în faţă acest personaj reprezentativ pentru o categorie ignorată – într-o lume unde femeia romă nu este văzută decât atunci când este un obiect exotic, demn de poveştile suprareaaliste cu ghicitoare, o infractoare sau o absolventă de mare universitate – nu este nici unul militantist, nici un manifest, ci mai degrabă o pledoarie pentru naturaleţe, empatie şi afecţiune.

Singură la nunta mea include o reţetă eficientă pentru sensibilizarea spectatorului într-un mod care nu stoarce lacrimi. Totodată, Marta Bergman îmbracă eficient mesajul antirasist în calităţile unui film care se concentrează mai degrabă pe individual decât pe tabloul social colectiv folosit drep argument umanist. În stilul filmelor independente cu mesaj puternic dar accesibil, din spaţiul francofon, subiectele delicate permit infiltrarea unui licăr de speranţă datorită promisiunii unui love story simpatic, nesiropos.


LYTE video

Citeşte şi Closeness – Un debut memorabil

Closeness – Un debut regizoral (in lungmetraj) memorabil, care ne face sa asteptam urmatoarele filme ale lui Kantemir Balagov

BlacKkKlansman – Umorul intr-o istorie care se repeta

Adriana Gionea
-
0
BlacKkKlansman – Umorul intr-o istorie care se repeta

BlacKkKlansman, filmul distins cu Grand Prix la Cannes 2018, este gratificant pentru cei ce susţin că marile evenimente devenite lecţiile grele ale istoriei, pentru a fi eficiente şi luate în serios în secolul divertismentului, ar trebui evocate prin umor caricatural având o notă usor absurdă.

Reţetei pline de umor, Spike Lee îi mai adagă situaţiile imprevizibile care menţin ritmul antrenant, pe care mulţi îl caută într-un film reuşit, şi nişte actori expresivi şi credibili în rolurile atribuite. Îi vei admira pe John David Washington în rolul unui afro-american infiltrat în fortăreaţa rasismului (KKK), pe Adam Driver în rolul poliţistului alb incoruptibil, însă discret, şi pe Laura Harrier, care interpretează o militantă afro-americană vocală.

Deşi anumite scene te fac să te gândesti la un regizor ce are talentul de a prezenta realitatea insuportabilă într-o maniera trăznit-halucinantă, fără a duce în derizoriu gravitatea subiectului, personajul afro-american devenit spaima KKK este cât se poate de real. BlacKkKlansman a fost inspirat de povestea reală a lui Ron Stallworth (care a scris Black Klansman).

Ron Stallworth a fost primul poliţist afro-american din Colorado, angajat în anii în care oamenii din comunitatea afro-americanilor se aflau în plină luptă pentru emancipare şi pentru acceptare. În loc să participe la marşuri de protest împotriva rasismului, Ron (John David Washington) alege o cale mult mai eficientă, în viziunea lui, dar cât se poate de riscantă: infiltrarea în KKK.

Cum se poate infiltra un afro-american în KKK? Dându-se drept un rasist alb. Cum Ron era departe de a fi eligibil pentru a deveni un membru KKK astfel încât să descopere culisele organizaţiei, în scenă intră colegul lui alb, pe nume Flip Zimmerman, jucat de Adam Driver.

Afro-americanul Ron îi convinge (prin telefon) pe cei din KKK că el deţine toate calităţile un membru de nădejde al organizaţiei lor ce vrea salvarea Americii. Secretul reuşitei? Poate imita perfect vocea unui redneck primitiv şi agresiv, ce urăşte rasele inferioare, crede că toate relele Americii vin de la omul negru, de aceea vrea să reinstaureze supremaţia albilor, singurii demni de a reprezenta America profundă.

La întâlnirile celor de KKK, Ron este reprezentat de colegul său Flip, care aderă la KKK sub numele colegului afro-american, deoarece tenul alb îi devine legitimaţia de acces în cercurile influente din KKK. Dar nici Zimmerman nu este pur. Doar că a fost mai “norocos” decât Ron, pielea albă ajutându-l să-şi ascundă originile sale evreieşti, neacceptate în KKK.

În timp ce Ron se ocupă de manipularea celor de la KKK prin telefon, colegul Zimmerman devine un lider al ramurei din Colorado, impunându-se convingător în faţa membrilor mai vechi. Din momentul în care Zimmerman începe să le câştige încrederea liderilor din KKK, beneficiind mai ales de ideile lui Ron, filmul capătă un ritm alert, devenind o succesiune de situaţii cu turnură greu de anticipat. Protagoniştii ajung să fie din ce în ce mai solidari şi ingenioşi, iar personajele rasiste se transformă credibil într-o o caricatură bine fructificată de regizor, în care se amestecă hilarul, dezgustătorul şi terifiantul.

BlacKkKlansman este un film derutant. La început se anunţă o comedie în care istoria recentă a Statelor Unite, ideile despre libertate, demnitate şi mai ales despre urmările sclavagismului se amestecă într-un mesaj cinematografic de reîmprospătare a memoriei colective. Este genul de mesaj devenit o lecţie menită să facă o punte între un trecut regretabil şi prezentul îngrijorător, ce devine martorul resuscitării unor mişcări neo-naziste care susţin reîntoarcerea la o Americă profundă a omului alb, care nu este cu adevărat alb decât dacă este creştin, rasist şi tradiţionalist.

Într-adevăr, Spike Lee reuşeşte să traducă prin maniera accesibilă a spectacolului cinematografic de tip american încrengătura între rasism, prozelitismul dublat de fanatismul ce legitimează ura faţă de tot ce înseamnă diversitate. Îi atrage de partea filmului său şi pe cei pretenţiosi, datorită ideii mature propuse cu mult curaj de personajul său în lupta împotriva rasismului.

Viziunea matură a lui Spike Lee evocă nu doar o radicalizare a omului alb asmuţit împotriva aproapelui său având o altă culoare a pielii sau aparţinând unei comunităţi ce are o altă religie. Introducând un personaj afro-american feminin, ce militează vehement împotriva sistemului, regizorul îndrăzneşte să arate şi pericolul radicalizării ce s-a putut uşor infiltra şi în tabăra celor asupriţi, adâncind prăpastia urii.

Grupul de studenţi afro-americani din care face parte şi Patrice, acest personaj feminin de care poliţistul afro-american se îndrăgosteşte, aminteşte de crezul, curajul şi determinarea luptătorilor din Africa liberă. Exact cum s-a întâmplat în ţările abia scăpate de sub jugul colonistului alb, în mişcările pentru emanciparea afro-americanilor a existat o apropiere periculoasă, însă perfect explicabilă, între idele umaniste, bune, şi ideologizarea ce transforma lupta în teroare.

Poliţistul afro-american devine un purtător de mesaje, deoarece reprezintă nu doar comunitatea din care face parte, ci toată umanitatea prinsă între acel tip de violenţă promovată de rasişti şi riposta victimelor ce transformă propria umilinţă într-un combustibil exploziv. În timp ce afro-americanul Ron vrea o emancipare a celor din comunitatea lui schimbând sistemul din interior, iubita lui vrea o ripostă fermă a tuturor afro-americanilor prinşi în capcana unei societăţi conduse de supremaţia albă.

Prin cuplul format de Ron şi de militanta Patrice, abordarea lui Spike Lee devine una care multiplică perspectivele şi legitimitatea modelelor de luptă împotriva rasismului, deschizând ferestre spre istoria recentă a Statelor Unite. Ron încearcă să rămână moderat, în timp ce Patrice aminteste de luptătoarele din anii ’70, care militau pentru trezirea conştiinţei pan-africane, pentru acceptarea identăţii atât de blamate de rasişti. Fiecare are argumentele lui. Ron apelează la argumentele democraţiei, în care schimbările trebuie susţinute de reformarea instituţiilor. Iubita lui nu mai crede în instituţiile ce adoptă perspectiva îngustă a omului alb.

Datorită personajelor sale, ce pot fi analizate şi într-o cheie simbolică, mesajul filmului devine unul stratificat, mult mai sofisticat decât pare la prima vedere. De fapt, Spike Lee se foloseşte de acţiunile acestor personaje pentru a introduce aspecte mult mai fine, ce necesită o mai bună cunoaştere a istoriei, în special al celei privind emanciparea afro-americanilor şi a direcţiilor diferite.

Regizorul seamănă cu un profesor ingenios, care îi face pe elevii generaţiei actuale să caute informaţii despre Black Panthers, despre filmele care promovau omul alb şi deformau imaginea afro-americanilor în memoria colectivă şi despre anumiţi preşedinţi ce i-au folosit pe albii rasişti ca susţinători (aluziile satirice la Campania lui Trump sunt evidente).

Încercările hilare şi pline de suspans ale celor doi poliţişti dornici de a stopa extinderea KKK se tranformă într-un du-te-vino între trecut şi prezent. Anumite scene îţi amintesc de încercarea unui scriitor de a folosi evenimentele din trecut pentru a le reinterpreta astfel încât să devină o alegorie a prezentului. Personajele filmului trăiesc în anii ’70 şi vor să oprească ascensiunea politică a şefului KKK, dornic de a-i reda Americii gloria de altădată (sună a mesaj politic din prezent, mai ales că în film apare şi Alec Baldwin, celebru şi datorită imitării unui personaj de pe scena politică americană).


LYTE video

Recomandăm şi Io contra Statele Unite ale Americii – O satiră cum rar ţi-a fost dat să citeşti

Ruta subterană – Despre cea mai curajoasă pasageră

Io contra Statele Unite ale Americii – O satira cum rar ti-a fost dat sa citesti

Ruta subterana – Despre cea mai curajoasa pasagera

Bunicul (El Abuelo) – Vei dori sa petreci urmatoarea vacanta in Peru

Adriana Gionea
-
0
Bunicul (El Abuelo) – Vei dori sa petreci urmatoarea vacanta in Peru

Prezentat în deschiderea festivalului Pelicula (2018), El Abuelo este o pledoarie pentru frumuseţea vieţii şi a întâmpinării ei cu braţele deschise ca singură formă de împăcare cu sine. Această pledoarie îţi este oferită într-un road movie încântător şi tandru (fără sentimentalisme), ce are toate şansele de a te convinge să-ţi pui bani de-o parte, pentru o vacanţă în Peru.

Filmul impresionează, dar nu neapărat datorită imaginilor cu vestigiile incaşilor, imortalizate pe fundalul unor apusuri ce-ţi taie răsuflarea. Vei dori să vezi Peru datorită altor frumuseţi, mai discrete, dar la fel de memorabile. Le vei descoperi urcându-te în maşina unui personaj care îşi însoţeşte bunicul într-o călătorie plină de mărturisiri mai mult decât surprinzătoare.

Dezvăluind secretele personajului central, strâns legate de femeile pe care le-a întâlnit în ţinuturile pitoreşti din nord, regizorul Gustavo Saavedra celebrează un Peru-mozaic, unde peisajele şi diversitatea culturală se schimbă total de la o oră la alta, de-a lungul unei călătorii. Ghid îţi va fi bunicul Crisóstomo, unul dintre cele mai expresive şi luminoase personaje apărute pe marele ecran în ultimii ani, interpretat adorabil de actorul Carlos Julio Vega.

Filmul regizorului Gustavo Saavedra te cucereşte imediat datorită personajului central plin de umor, în care vei regăsi imaginea bunicului ideal. Însă ideal nu înseamnă şi idealizat. Crisóstomo este bărbat din al cărui trecut nu lipsesc defectele puse pe seama tentaţiilor. Urmările acestor tentaţii vor fi devoalate peste zeci de ani, când bunicul octogenar îşi ia nepoţii şi fiul pentru a face o ultimă călătorie spre locul natal, unde nu a mai pus piciorul de la vârsta de 9 ani.

Pentru a revizita Huamachuco, locul unde a copilărit, bunicul părăseşte Lima pregătit să străbată ţara, până în orăşelele din nord. Trece prin ţinuturile unde a rămas vie moştenirea incaşilor, prin locurile unde peisajul arid capătă o aură magică şi tainică în lumina apusului, prin aşezările unde s-au păstrat căsuţele vechi. Însă cel mai mult îţi vor plăcea scenele senine filmate în acele orăşele pline de culori vii, ce par uitate în timp şi pe care apropierea mării le transformă în refugiul ideal pentru cei dornici de a se bucura de clipa lentă ce respiră stranietatea asociată cu ţările despre care se spune că se află la capătul lumii.

Plimbându-şi nepoţii dintr-un orăşel în altul, bunicul îşi redescoperă iubiri din trecut, prieteni lăsaţi în urmă şi rude ce ar putea fi personajele unui roman sud-american. Oamenii din trecutul bunicului dezvăluie secrete amoroase ce îi fac pe nepoţii acestuia să se întrebe dacă l-au cunoscut cu adevărat.

Fiecare întâlnire cu oamenii din trecutul bunicului aduce în discuţie nişte dileme legate de viaţa conjugală, fidelitate, sinceritate, devotament şi iubire. Bunicul va fi pus la zid, însă va răspunde fiecărei acuzaţii printr-o sinceritate senină, plină de tâlcuri despre căsnicie, fericire şi datoria faţă de cei dragi. Toate discuţiile tensionate, dar lămuritoare, dintre personajele masculine aparţinând unor generaţii diferite sunt imortalizate pe fundalul peisajelor ce alcătuiesc un Peru fascinant.

Te întrebi dacă nu cumva filmul El Abuelo este un omagiu adus acelui Peru autentic, plin de comori ascunse, care se cer descoperite fără graba turistului ce trebuie să bifeze într-un timp limitat vastitatea obiectivelor propuse de oferta unei agenţii. Astfel, după film vei căuta detalii despre orăşele cu nume demne de un roman îmbibat de realismul magic având ramificaţii mitice, precum Pacasmayo şi Huamachuco, şi despre seducătoarea Yma Sumac, devenită diva şi ambasadoarea feminităţii peruane la Hollywood (unul dintre personaje o aminteşte cu mândrie).

Personajele vor trece prin orăşele din Anzi sau de pe ţărmuri primitoare, cu străduţe plutind prin timpul încremenit în amiezi trândave. Vei avea iluzia că te plimbi răbdător printre casele în nuanţe vesele, având uşi sculptate. Aşadar, vei adora această călătorie dacă visezi la genul de vacanţă sud-americană ce include şi aşezările ce par desprinse din povestirile melancolice invadate de realismul magic, în care irealul este plasat în mijlocul unui loc real, iar verosimilul ascunde nişte elemente ce respiră de fapt în altă realitate.

Călătoria simpaticului bunic este filmată de nepotul mai mic, student la regie. Deşi este plină de imagini ofertante pentru cine vrea să viziteze Peru, călătoria evită pitorescul facil din ghidul turistic. Vei vedea ce-i drept şi nişte ruine precolumbiene, însă nu pe cele devenite nişte clişee furnizate de marketing, ci pe acelea care, pentru a le admira, te vor face să traversezi mai întâi un Peru actual. Este acel Peru mult mai apropiat de autenticitatea văzută de locuitori şi de cei ce vor să ia la pas orăşelele în care aparent nu se întâmplă mare lucru, dar care te scot din timpul tău şi îţi oferă amintiri cu adevărat memorabile dacă ştii să detectezi micile comori ascunse în detaliile mărunte.


LYTE video

Citeşte şi Climas – Trei femei din Peru

Climas – Trei femei din Peru

14 filme care merita vazute la festivalul Les Films de Cannes a Bucarest 2018

Adriana Gionea
-
0
14 filme care merita vazute la festivalul Les Films de Cannes a Bucarest 2018

Poţi vedea cele mai bune filme de la Cannes 2018 între 19 şi 28 octombrie, la Cinema PRO, Cinema Elvire Popesco, Grand Cinema & More din Băneasa Shopping City, Cinemateca Union şi la Cinema Muzeul Ţăranului. Printre aceste filme proiectate la festivalul Les Films de Cannes a Bucarest se numără cele distinse cu Palme d’Or, premiile pentru regie, scenariu, cel mai bun actor şi cea mai bună actriţă.

 Shoplifters (Kore-eda) – Palme d’Or 2018

Filmul distins anul acesta cu mult-râvnitul Palme d’Or este o poveste emoţionantă despre o familie de hoţi mărunţi care decid să crească o fetiţă abandonată. Regizorul filmului este apreciat datorită modului subtil, profund şi empatic prin care tratează nişte subiecte grele din societatea contemporană.


LYTE video

 

BlacKkKlansman (Spike Lee) – Grand Prix

Unul dintre cele mai aşteptate filme de la Cannes prezintă, într-o manieră plină de umor absurd şi suspans, povestea unui poliţist afro-american infiltrat în KKK. Rolurile principale sunt interpretate de John David Washington, fiul cel mare al lui Denzel Washington, şi Adam Driver (Paterson, r. Jim Jarmusch).


LYTE video

 

Cold War (Pawel Pawlikowski) – Premiul pentru regie

Câştigătorul Premiului Oscar datorită filmului Ida, regizorul polonez Pawel Pawlikowski revine la Cannes 2018 cu filmul Cold War, distins cu Premiul pentru regie. Cold War este inspirat din viaţa părinţilor săi, deveniţi protagoniştii unei poveşti de iubire înfiripată între oameni din lumi diferite. Petrecută pe fundalul Războiului Rece, povestea de iubire cu năbădăi are farmecul celor din filmele poloneze clasice. La farmecul acestui film a contribuit şi coloana sonoră ce include ritmuri de jazz şi rock and roll.


LYTE video

 

3 Faces (Jafar Panahi) – Premiul (ex-aequo) pentru scenariu

Unul dintre cei mai iubiţi şi incomozi cineaşti iranieni revine cu 3 Faces, un film în care spune povestea unei actriţe ce vrea să ajute o fată dintr-un mediu tradiţionalist să îşi îndeplinească visul: acela de a studia la Conservator. Părinţii fetei nu sunt de acord cu planurile ei universitare, de aceea Panahi şi carismatica actriţă Behnaz Jafari pornesc într-un road trip în Iranul rustic, pentru a salva un vis de emancipare feminină.


LYTE video

 

Ayka (Sergey Dvortsevoy) – Premiul pentru interpretare feminină acordat actriţei Samal Yeslyamova

În 2010, 248 de nou născuţi au fost abandonaţi în spitale din Rusia de mame kirghize. Această dramă l-a inspirat pe regizorul kazah Sergey Dvortsevoy când a realizat Ayka. În centrul poveştii din film este o tânără din Kirghiztan, ajunsă ilegal în Rusia. Datorită acestui personaj, Samal Yeslyamova a fost distinsă cu Premiul pentru cea mai buna actriţă, la Cannes 2018. Regizorul kazah a devenit cunoscut datorită filmului Tulpan, premiat în 2008 la Cannes, în cadrul secţiunii Un Certain Regard.


LYTE video

 

Dogman (Matteo Garrone) – Premiul pentru interpretare masculină acordat lui Marcello Fonte

 Cunoscut datorită altor două filme premiate la Cannes – Gomorra (2008) şi Reality (2012) – Matteo Garrone te invită să vezi de data aceasta un western urban, petrecut într-o suburbie italiană unde graniţa dintre sălbăticie şi metropolă este aproape anulată. Dogman surprinde interacţiunea dintre un frizer pentru câini, iubit de toată comunitatea, şi un fost boxer care este detestat de vecinii din cartier din cauza plăcerii sale de a-i teroriza. Actorul Marcello Fonte, care a fost distins cu Premiul pentru cel mai bun actor la Cannes, a fost comparat de regizor cu Buster Keaton.


LYTE video

 

Girl (Lukas Dhont) – Camera d’Or

Girl, propunerea Belgiei pentru Premiile Oscar, este un film care prezintă încercările unei tinere de a deveni balerină. Filmul a fost apreciat şi datorită interpretării spectaculoase a tânărului actor şi dansator Victor Polsner. Girl a mai fost recompensat şi cu premiul pentru cel mai bun actor şi premiul FIPRESCI pentru cel mai bun film din secţiunea Un Certain Regard.


LYTE video

 

Border (Ali Abbasi) – Premiul Un Certain Regard

Regizorul iraniano-danez Ali Abbasi îmbină satira, elementele unui film neo-noir scandinav, realismul social, thrillerul cu accente fantastice şi povestile romantice în Border. Vei descoperi peripeţiile Tinei, un ofiţer vamal invdiat pentru nasul fin ce poate mirosi sentimentele ascunse ale celor din jur.


LYTE video

 

Burning (Lee Chang-dong) – Premiul FIPRESCI şi premiul Vulcan, pentru scenografie

Fanii lui Haruki Murakami şi ai cinematografiei din Coreea de Sud pot alege filmul Burning. Inspirat de una dintre povestirile lui Haruki Murakami, regizorul Lee Chang-dong a creat un thriller romantic în care un scriitor aspirant şi un barbat influent se confruntă pentru a câştiga dragostea unei femei.


LYTE video

Everybody Knows (Asghar Farhadi)

Penélope Cruz şi Javier Bardem interpretează rolurile principale din noul film regizat de Asghar Farhadi, singurul cineast distins cu două premii Oscar pentru film străin (A Separation – 2012 şi The Salesman – 2016). Filmul Everybody Knows urmăreşte reîntoarcerea Laurei în satul natal din Spania, alături de copiii săi. Însă revenirea deschide răni vechi.


LYTE video

 

The Wild Pear Tree (Nuri Bilge Ceylan)

Ediţia din 2018 a Festivalului de la Cannes a fost marcată de revenirea unor cineaşti premiaţi în anii anteriori. Unul dintre aceştia – Nuri Bilge Ceylan – este cel devenit cunoscut datorită filmului Winter Sleep (Palme d’Or in 2014). Noul său film, The Wild Pear Tree, inspirat din stilul cehovian, te invită într-un sat de câmpie din nord-vestul Turciei, în apropiere de Çanakkale. În centrul poveştii este Sinan, un tânăr cu veleităţi de scriitor, care se întoarce în satul natal. El vrea să strângă suma necesară pentru a fi publicat.


LYTE video

 

The Man Who Killed Don Quixote (Terry Gilliam)

Filmul care a închis festivalul de la Cannes este o alegorie a lumii actuale sub forma unei reinterpretări a poveştii lui Don Quixote. Filmul a fost considerat o poveste plină de inventivitate şi anarhism ce ne aminteşte de idealurile romantice în care lumea e populată de visători care îndrăznesc să spargă tiparele, de către jurnaliştii de la Time Out.


LYTE video

Climax (Gaspar Noé ) – Art Cinema Award

Fanii lui Gaspar Noé vor avea parte de un thriller psihedelic, la care se adaugă erotismul din Love, filmul precedent al regizorului. Când au prezentat filmul, cei de la Variety au scris: Muzicalul Fame se întâlneşte cu Marchizul de Sade.


LYTE video

 

Capharnaum (Nadine Labaki) – Premiul Juriului în Competiţia oficială

Actriţa şi regizoarea libaneză Nadine Labaki spune povestea emoţionantă a unui băieţel care decide să îşi dea în judecată părinţii. Ideea filmului i-a venit după ce a discutat cu mulţi copii din mediile defavorizate din Beirut.


LYTE video

Biletele au fost deja puse în vânzare. Le poţi cumpăra de pe Eventbook sau din librăriile Kyralina şi Humanitas.

Imi este indiferent daca in istorie vom intra ca barbari – Merita sa astepti pana la dezlantuirea finalului, chiar daca vei fi zguduit

Adriana Gionea
-
0
Imi este indiferent daca in istorie vom intra ca barbari – Merita sa astepti pana la dezlantuirea finalului, chiar daca vei fi zguduit

Radu Jude face parte din categoria regizorilor care au reuşit să pătrundă în circuitele marilor festivaluri internaţionale datorită modului original de a readuce în atenţia publicului evenimente istorice pe care alţii le-ar vrea uitate în bezna tăcerii veşnice. Aşadar, se poate spune că este şi genul de regizor care îţi setează anumite aşteptări când intri în sala de cinema. Ultimul său film – distins cu marele trofeu al Festivalului de la Karlovy Vary – confirmă aceste aşteptări.

Episodul zguduitor şi visceral devenit subiectul noului film al lui Radu Jude este Masacrul de la Odessa. Masacrul a fost declanşat când armata română, fidelă mareşalului Antonescu – s-a alăturat naziştilor în exterminarea evreilor din oraşul ucrainian, sub pretextul eliberării populaţiei de pericolul sovietic.

Personajul central al filmului – o regizoare având idei inovatoare şi multă determinare (interpretată cu patos convingător de Ioana Iacob) – vrea să reamintească de acest episod incomod pentru conştiinţa noastră colectivă, printr-un spectacol grandios, ţinut chiar în faţa Palatului Regal de pe Calea Victoriei. Spectacolul trebuie să reconstituie într-o manieră stilizat-alegorică, dar la fel de înspăimântătoare, genocidul de la Odessa, din 1941, anul în care armata română a devenit o adunătură de torţionari ce i-a şocat până şi pe nazişti prin excesul de zel barbar.

foto: Silviu Ghetie; sursa: Rollercoaster PR

Deşi păstrează estetica minimalistă a filmelor din Noul Val, Radu Jude te surprinde prin gradarea tensiunii, prin spectaculosul zguduitor din final, pe care nu l-ai fi putut anticipa la început, dar mai ales prin abordarea multistratificată.

Datorită abordării multistratificate, prin decoruri simple şi locaţii având un aer învechit, Radu Jude reuşeşte ceea ce unii ar încerca folosind bugete mult mai ofertante: să demonstreze că fiinţa umană ar face orice pentru a ocoli ceea ce o poate pune faţă-n faţă cu trecutul în varianta lui monstruoasă. Pentru a reuşi acest lucru, poate recepta adevărul istoric sub forma unui spectacol ce îmbină grotescul, cinismul, deriziunea, gluma desacralizantă, distorsionarea până la absurd a mesajelor din spatele faptelor şi mai ales mecanismele de apărare aberante pentru a fi ocolit tocmai veridicitatea acestui adevăr.

Iniţial, ai impresia că vezi un film despre punerea în scenă a unui spectacol incomod, care necesită convingerea reprezentanţilor de la Primărie. Asişti la tensiunile dintre personajul central, actorii şi figuranţii capricioşi (majoritatea obtuzi), la zbaterile regizoarei luate în râs de reprezentantul Primăriei şi de amantul ei (interpretat de Şerban Pavlu) – personaj care este interesat mai degrabă de clipele trecătoare de plăcere oferite departe de căminul conjugal. Apoi încep să apară şi alte teme precum: libertatea artistului şi imixtiunea cenzurii iniţiate de autorităţi, misiunea unui regizor inovator în raport cu evenimentele istorice indezirabile, relaţia dintre regizor şi propria creaţie, mecanismele de apărare la care poate recurge publicul în faţa unui spectacol ce denunţă nemilos atrocităţile inimaginabile ale înaintaşilor glorificaţi de propagandă şi abordarea estetică a unui eveniment istoric reconstituit (se fac aluzii satirice la adresa esteticii impuse de filmele lui Sergiu Nicolaescu).

Pe măsură ce repetiţiile pentru spectacolul regizat de personajul central se apropie de punctul culminant, iese la suprafaţă adevărata temă a filmului: relaţia noastră cu trecutul, cu propria conştiinţă colectivă reprezentată istoric. Reacţiile protagonistei în faţa autorităţilor obtuze simbolizate de trimisul Primariei care îi cere să realizeze ceva mai puţin şocant pentru public, discuţiile acesteia cu prietenii şi cu amantul care îi critică atitudinea de revoltă invită spectatorul la un dialog cu propria identitate.

Filmul lui Radu Jude este lansat într-un an în care identitatea colectivă autohtonă este repusă în discuţie. Regizorul-personaj din filmul său îndreaptă atenţia spectatorului spre necesitatea de a include (şi) asumarea în definirea identităţii naţionale. Iar asumarea nu este deloc uşoară după reamintirea Masacrului de la Odessa, care plasează România în fruntea listei cu locuitori sceleraţi ce au exterminat populaţia evreiască în anii ’40. Cum trăim noi, cei din prezent, cu această revelaţie grea? Suntem datori să preluăm vina celor ce nu şi-au recunoscut-o atunci? Curge şi în noi acelaşi sânge de criminal fanatic? Se poare vorbi de o restaurare a mitului antonescian, care poate reînvia demonii trecutului?

Răspunsurile nu îţi sunt oferite pe un ton solemn. Radu Jude reuşeşte să descopere o breşă în uitare folosind totuşi nişte personaje aparent caricaturale, superficiale, aşa cum sunt şi prietenii regizoarei-personaj. Personajele ce par nişte fiinţe actuale teribilist-ignorante prin comentariile lor în contradicţie cu seriozitatea regizoarei obsedată de propriul spectacol nu fac decât să mărească gradul de conştientizare în rândul publicului născut după anii ’90, chiar dacă anumite scene mimează băşcălia.

Întrebările incomode te fac să te gândeşti la oscilaţia între tentaţia de a prezenta în exterior o imagine idealizată a romanului, mereu ospitalier, blajin, bun vecin cu străinii şi mai ales victimă, prins mereu între marile puteri, aşadar obligat să le aculte ordinele, şi nevoia de luciditate prin recunoaşterea tenebrelor. Imaginea românului nu mai este deloc una măgulitoare după Masacrul de la Odessa.

În film se precizează că scoaterea la suprafaţă a crimelor din închisorile comuniste nu i-a ruşinat atât de mult pe români, deoarece se considerau a fi de partea victimelor, nu a călăilor. Torţionarii comunişti nu erau de-ai neamului, ci aparţineau unei invazii străine. Însă torţionarii de la Odessa făceau parte din rândul celor declaraţi eroi. trimişi pentru a salva spiritul românesc autentic, după cum spunea propaganda. În timp ce urmăresc imagini de arhivă, regizoarea din film şi prietenii acesteia se întreabă dacă nu cumva au rude care să fi participat la exterminarea evreilor din Odessa.

Radu Jude este conştient de tentaţia unor spectatori de a-l acuza că murdăreşte imaginea României în exterior, prin filmele sale. De fapt, mai toţi cineaştii români ajunsi la marile festivaluri precum Cannes, Berlinale şi Locarno au fost acuzaţi de antiromânism. Însuşi personajul feminin care pregăteşte marele spectacol-reconstituire transmite frustrarea unui artist care vrea să exploreze mijloacele neconvenţionale prin care poate reda un adevăr incomod în faţa unui public gata să îl acuze de lipsa de patriotism.

Datorită personajului interpretat expresiv şi imprevizibil de Ioana Iacob, filmul poate fi urmărit şi din perspectiva invitaţiei la reflecţia asupra legăturii dintre cinematografie, imagine, memorie şi autenticitate. Ai impresia că Radu Jude o tranformă pe regizoarea din film într-un alter-ego al său. Este un alter-ego parodic, un alter-ego care îi permite adevăratului regizor să se ironizeze fără a dilua misiunea demersului său – aceea de resuscitare a memoriei.

Ai fi tentat să afirmi că filmul lui Radu Jude aduce la suprafaţă un eveniment sângeros despre care nu se vorbeşte aşa cum ar fi trebuit – Holocaustul din ţinuturile ocupate de români. Într-adevăr, filmul abundă în replici şi dialoguri ce fac trimitere la surse. Însuşi personajul central este o bibliotecă vie dedicată victimelor de la Odessa. Regizoarea interpretată de Ioana Iacob citează surse, face trimiteri intelectuale şi îţi dă impresia că îşi dedică existenţa demersului de a a-i face pe cei din jur să afle despre ce s-a întâmplat la Odessa, în anii ’40. Dar, cu toate că urmăreşte un adevăr istoric brutal, Radu Jude nu foloseşte realismul dur pentru a-l face pe spectator să se ruşineze că aparţine speciei umane, care a putut comite asemenea atrocităţi.

Spectatorul lui Radu Jude este cel care poate înţelege istoria fără o imersiune hiperrralistă în atmosfera altei epoci prin imagini şocante, în schimb este gata să reflecteze asupra modului în care îşi reprezintă vizual istoria. Astfel, filmul său este o dublă interogaţie: asupra noastră, ca fiinţe umane, şi asupra artei în relaţie cu trecutul şi reprezentarea lui (se fac adesea aluzii la conflictul dintre adepţii reprezentării fidele, realiste, a unui eveniment, şi adepţii artei moderne, care propune o altă abordare, neconvenţionala, care nu se poate calibra întotdeauna pe aşteptările publicului).

Filmul nu se opreşte doar la reconstituirea unui eveniment sângeros prin imersiunea privitorului din sala de cinema în atmosfera unui spectacol de stradă impresionant, din care nu lipsesc proiecţiile grandioase cu portretul mareşalului pe faţada Palatului Regal, tumultul unui câmp de bătălie şi atmosfera terifiantă dintr-un oraş transformat în scena unui măcel. Radu Jude nu preia demersul unui arheolog care expune piesele unui trecut. Nu există doar trecut în evenimentele de la Odessa, ci şi o previziune asupra eternei reîntoarceri a fanatismului confundat cu patriotismul.

Fantomele de la Odessa prind contur în prezent ori de câte ori se începe vânătoarea de antiromâni, de noi duşmani ai spiritului naţional, strămoşesc şi creştin. În anii ’40, vecinul evreu din ţările ocupate de nazişti era considerat un sabotor al spiritului naţional. În prezent, alteritatea, nevoia de a cerceta tot ceea ce ne-ar face de ruşine, curajul de a cunoaşte o istorie necosmetizată prin monumentalismul de propagandă şi de a lăsa arta incomodă să exprime tot ceea ce ne sperie când ne privim în oglindă pot fi uşor acuzate de subminarea patriotismului.


LYTE video

Citeşte şi Altă ţară – O capodoperă

The Invisibles – Prietenia învinge

Alta tara – O capodopera

The Invisibles – Prietenia invinge

Dancer – Un spectacol de neuitat si o reflectie asupra faimei

Adriana Gionea
-
0
Dancer – Un spectacol de neuitat si o reflectie asupra faimei

Mulţi şi-ar vinde sufletul pentru a putea fi pe scenă precum dansatorul Sergei Polunin, protagonistul documentarului Dancer, care a deschis cea de-a patra ediţie a Bucharest International Dance Film Festival.

Polunin are şarmul obraznic şi dezinvoltura unui rock star. Saltul viguros al unei feline agile şi graţia unui balerin. Ţintuieşte promiţând o captivitate plină de voluptate cu privirea ademenitor-enigmatică a unui decadent rafinat din zona slavă.

foto: http://www.bidff.ro/the-dancer-ro

Sergei Polunin uneşte forţa cu graţia, autodepăşirea cu autodistrugerea. Stăpâneşte mişcările ameţitoare ale unui dansator care te face să te întrebi dacă este pământean, dar mai ales versatilitatea celui ce îşi cunoaşte perfect limitele corpului pentru a trece dincolo de ele, precum şi anduranţa unui gimnast care a devenit un balerin cu viziuni deloc disciplinate asupra baletului.

Biografia lui îi face să adore baletul până şi pe cei tind să-l considere demodat şi practicat de nişte bărbaţi deposedaţi de virilitate. Regizorul Steven Cantor a ţinut cont de personalitatea efervescentă şi de spiritul rebel ale lui Polunin pentru a-ţi oferi un documentar intens, uimitor şi vibrant precum spectacolele în care marele balerin se dezlănţuia prin mişcări neomeneşti.

Încă de la primele cadre îţi vei da seama că ţi s-a pregătit o poveste memorabilă despre un balerin aparte. Acordurile puternice ale iconicei piese Iron Man de la Black Sabbath se potrivesc perfect cu primele imagini din documentar, ce ţi-l arată pe Sergei Polunin într-un spectacol. Asemenea acordurilor de chitară din piesa celor de la Black Sabbath, Polunin seduce prin amestecul electrizant şi vulcanic dintre energie şi umbre. Precum unui rock star în vogă, are privirea hipnotică, dezinvoltura celui conştient de potenţialul său, tensiunea ademenitoare a unui trup sculptat acoperit de tatuaje şi paşii ce trimit la eleganţa leonină a celui sigur pe forţa lui.

Se poate spune despre Sergei Polunin că este ca nimeni altul. Nu numai că a reuşit să le-o ia înainte colegilor de generaţie devenind la o vârstă foarte fragedă vedeta incontestabilă de la Royal Ballet, dar şi-a asumat curajul de a urma propriul drum, chiar dacă libertatea îi ameninţa gloria promisă de obedienţă.

Polunin putea avea lumea la picioare cu mult înaintea celor din generaţia lui. Asaltul lui asupra scenei de la Royal Ballet a fost precum apariţia unui star nesupus, curajos, şarmant. Acapara scena. Publicul îl adula, colegii îl admirau. Dar tabloidele îi speculau fiecare act de indisciplină, de abatere de la imaginea castă a unui balerin ce pluteşte deasupra vulgarităţii şi a tot ceea ce este năvalnic sau ţine de ispitele pământene, de parcă în viaţa reală Polunin ar fi trebuit să imite ceea ce face pe scenă – desprinderea cât mai rapidă de pământ, de tot ceea ce le este permis muritorilor de rând ce trăiesc în banalitate.

foto: http://www.bidff.ro/the-dancer-ro

Polunin a devenit celebru nu doar prin talent, ci şi datorită viziunii rebele asupra baletului. Abia ieşit din adolescenţă când a fost primit cu entuziasm pe marile scene ale lumii, Polunin a schimbat imaginea balerimului în memoria colectivă şi modul în care acesta luptă cu ameninţarea eşecului. Transformandu-şi trupul într-o expoziţie de tatuaje care te intrigă, adoptând privirea obraznic-sfidătoare a unui rebel fără cauză şi păşind pe scenă cu paşii celui conştient de talentul său, Sergei Polunin aduce în lumea somptuoaselor săli de spectacole atmosfera electrizantă pe care doar un star nesupus o poate întreţine.

De fapt, puştiul-minune venit din sudul Ucrainei post-comuniste şi ajuns cel mai tânăr solist din istoria pretenţiosului şi exigentului Royal Ballet a urcat pe scenă pentru a reiventa baletul. Dar mai presus de toate ajunge să schimbe modul în care publicul percepe viaţa unui star al baletului ajuns la apogeu, care în loc să se bucure de glorie, decide să renunţe la tot ce şi-ar dori vreodată un asemenea artist.

Într-o bună zi, acest zeu al dansului care a dominat ierarhia celei mai bune şcoli de balet din Londra, realizând la mai puţin de 25 de ani cât alţii într-o carieră îndelungată, renunţă la raiul visat – Royal Ballet – apoi imortalizează bucuria noii libertăţi tăvălindu-se gol prin zăpadă. În perioada răzvrătirii sale, tabloidele l-au transformat într-un teribilist căzut în patima viciilor pe care le regăseşti de obicei în lumea dezordonată a unui rock star, nicidecum în viaţa unui balerin ce încântă un public rafinat.

După ce se răzvrăteşte împotriva disciplinei de la Royal Ballet, nici un alt mare director de teatru nu mai are încredere în el, cu excepţia unui înger păzitor din Rusia – Igor Zelenksy, directorul teatrului de balet Stanislavsky din Moscova. El îi mai oferă o şansă după ce Occidentul îi refuză vehement o revenire glorioasă celui considerat a fi cel mai bun din generaţia lui. Amintind de reţinerea marilor directori de teatre faţă de rebelul Polunin, regizorul te invită să reflectezi asupra şanselor pe care le are un artist plin de talent de a redefini dansul, de a-şi exprima propriile viziuni, de a se reinventa.

Toţi au spus că plecarea de la Royal Ballet şi articolele despre excesele sale anunţau decăderea ameţitoare şi răsunătoare a unui geniu ce şi-a bătut joc de menirea sa. Însă Polunin dovedeşte că ştie să aterizeze în picioare, la fel de bine ca după un salt uluitor executat pe scenă, ce dădea impresia unui zbor prea riscant pentru un pământean. Nu numai că nu se distruge, dar transformă criza şi debusolarea într-un act creativ, într-o renaştere prin renunţarea la povara faimei aşa cum au definit-o alţii în locul lui.

Renunţarea la faimă îi permite să îşi reanalizeze relaţia cu dansul, cu propriul corp, cu sine, cu mama care l-a dus prima oară la şcoala de balet, cu teama de eşec. Regizorul captează această autoanaliză prezentând imagini din arhiva lui Polunin. Vei vedea scene din copilăria lui, din timpul primelor spectacole în care a impresionat, din anii londonezi şi din reprezentaţiile prin care vrăjise publicul. Nu sunt uitate nici mărturisirile dureroase despre anii în care îşi pieruduse sensul, în care se simţea responsabil pentru sacrificiile părinţilor şi pentru divorţul acestora.

Asemenea lui Polunin, documentarul lui Steven Cantor te seduce, mai ales prin sincronizarea dintre evenimentele biografice şi coloana sonora ce include hituri actuale bine puse în context. Apogeul documentarului îl reprezintă filmarea dansului uluitor, senzual şi răvăşitor pe hitul Take Me to Church al lui Hozier. Clipul ce a strâns milioane de vizualizări pe Youtube l-a transformat pe Sergei Polunin într-un zeu al tinerei generaţii, dându-le o palmă elegantă celor ce s-au îndoit de talentul său doar pentru că marele talent era întreţinut de un suflet nesupus, neliniştit, mereu în căutarea a ceva nou.


LYTE video

Dancer va rămâne în memoria ta nu numai datorită modului în care se apropie de universul intim al unui artist seducător. Ceea ce vei aprecia este modul în care Polunin spulberă mitul artistului adulat, care ajunge să cunoască gloria prea devreme, fiind alungat din paradis după ce se lasă dus de ispite pe calea decadenţei. Polunin este cel mai bun exemplu că părăsirea unei mari scene nu aduce eşecul distrugător, ci mai degrabă regăsirea de sine. Acolo unde alţii vedeau finalul unei vieţi consumate mult prea rapid, el a găsit reinventarea după un dialog autentic şi necesar cu sine, cu propriul trecut şi cu proprii demoni.


LYTE video

Citeşte şi La denseuse – Povestea unei vizionare din Parisul de altădată

Mr. Gaga – Un monstru sacru al dansului contemporan

La Danseuse (The Dancer) – Povestea unei vizionare din vechiul Paris, intr-un spectacol uluitor

Mr. Gaga – Un monstru sacru al dansului contemporan

Un print si jumatate – Prietenie si arta

Adriana Gionea
-
0
Un print si jumatate – Prietenie si arta

Dialogurile pline de umor despre teme grave, interpretarea plină de magnetism oferită de Iris Spiridon, Marius Manole, Istvan Teglas şi Laszlo Matray şi decorurile care degajă magia asociată unei case interbelice locuite de boemi transformă sala de cinema într-o oază de timp molcom.

Un prinţ şi jumătate este un film pentru cei ce preferă bucuriile simple şi discuţiile cu prietenii în timpul unei plimbări care poartă de la străduţele din Cotroceni, unde se ascund spaţii cunoscute doar de boemi, până în librăria preferată, apoi în sala unui teatru independent.

Noul proiect al Anei Lungu, cunoscută datorită peliculei Autoportretul  unei fete cuminţi, este un film despre prietenie, despre nostalgia lăsată în urmă de o mare iubire, despre pierdere şi teatru. Toate aceste subiecte se intersectează în dialogurile unor personaje care plutesc într-un prezent aşa cum îl cunoaşte generaţia actuală de tineri deschişi la minte, pe care îi vezi reprezentaţi mai mult în zona filmelor independente şi în evenimentele din spaţii alternative.

Un prinţ şi jumătate este un altfel de film românesc minimalist, unul care le va plăcea spectorilor ce vor să vadă o Românie sofisticată şi eclectică, unde personajele sunt îmbrăcate precum tinerii din Berlin sau Londra, au preocupări artistice din zona independent-experimentală, înlocuiesc dialogurile despre problemele sociale cu discuţiile nonşalante despre cultură, viaţă şi iubiri apuse într-o casă veche din Cotroceni decorată aşa cum i-ar plăcea unui boem al zilelor noastre.

Filmul se deschide cu un dialog comic şi totodată profound între un preot hâtru şi personajul feminine interpretat de Iris Spiridon. Este un dialog referitor la psihologia feminină, atracţie, carnal, spiritaulitate, dar mai ales despre viaţa unei femei după moartea celui pe care l-a iubit ca pe nimeni altul.

Personajul feminin interpretat carismatic de Iris Spiridon se află în plin travaliu de doliu. Însă doliul nu înseamnă pentru ea clipe mohorâte, ci multe dialoguri amuzante cu prietenii interpretaţi de Marius Manole şi Istvan Teglas, alături de care împarte o casă veche devenită paradisul oricărui spectator fascinat de perioada interbelică, obişnuit să îşi tapeteze pereţii cu multe rafturi încărcate de cărţi.

Cei trei prieteni îşi petrec timpul într-un prezent scurs după ceasul boemilor ce pregătesc spectacole inovatoare, fac repetiţii pentru piese de teatru şi evadează într-o zonă de vis cu farmec oniric, aşa cum este şi locaţia din Covasna unde au loc scenele filmate pe micul domeniu deţinut de personajul masculin despre care protagonista spune că ar fi urmaşul unei familii aristocrate. Acest presupus prinţ ar putea fi antidotul pentru durerea sufletească a personajului feminin ce şi-a pierdut partenerul, dar şi o provoare pentru triunghiul prieteniei.

Vei mai descoperi în acest film acea voluptate creatoare de stranietate datorită alunecării confuze dintr-un timp în altul. Aşa cum descoperi în noile filme româneşti precum Charleston, deschizătoare de noi drumuri, ce se îndepărtează de realismul cenuşiu, şi în filmul Anei Lungu este creată acea magie vizuală prin alăturarea unor elemente ce aparţin unor epoci diferite, pentru a reda stări difuze.

Realul banal asociat de obicei filmelor autohtone se prelungeşte de data aceasta într-o atmosferă onirică prin alăturarea obiectelor contemporane şi decorurilor feminin-cochete ale unui dormitor interbelic având un pat înconjurat de plante şi nişte decoraţiuni reprezentând păuni. Grădina unei case rustice dintr-un tărâm pitoresc, deţinut de urmaşul unei familii aristocrate ce aminteşte de farmecul bărbaţilor care îmblânzeau caii în galop, duce stranietatea în direcţia mitului. Te vei simţi astfel scos din timpul real fără a se renunţa la elementele realului.

Deşi nu este un film cu naraţiune şi evenimente dinamice, Un prinţ şi jumătate va compensa prin jocul actoricesc, prin eleganţa ludic-onirică a imaginilor şi prin naturaleţea cathartică a dialogurilor care abordează cu mult umor probleme care au apărut la un moment dat în vieţile multor spectatori. Vei regăsi aceeaşi dulce plutire într-un prezent continuu scurs în ritmul dialogurilor lejere între prieteni pe care o regăseşti şi în Autoportretul unei fete cuminţi, în care nonşalanţa personajelor maschează de fapt nişte probleme ce ar fi dus la un film dramatic.

Ritmul calm al unei plutiri în prezent, neîntrerupt de evenimente dramatice, reuşeşte să stabilească o intimitate aparte între personaje şi spectator, pe care o regăseşti adesea într-o sală de teatru. De fapt, poţi spune că filmul le este dedicat în primul rând iubitorilor de teatru, familiarizaţi cu spectacolele curajoase şi datorită scenografiei atipice, regizate de Iris Spiridon, care interpretează rolul principal, sau cu piesele în care apar Marius Manole şi Istvan Teglas.

Filmul nu este doar despre prietenie, solidaritate şi travaliul de separare de fantoma unei iubiri pierdute, din timpul doliului trăit de personajul feminin, ci şi despre culisele teatrului. Poţi considera noul film al Anei Lungu o reverenţă făcută publicului deschis în faţa experimentelor cinematografice sau teatrale din zona independentă. Cele trei personaje din rolurile principale păstrează numele reale ale actorilor care le interpretează. Astfel, Ana Lungu se joacă puţin cu spectatorul ce merge şi în sălile de teatru, deoarece îi dă iluzia că poate face să dispară graniţa dintre personaje şi actor, exact ca în spectacolele-confesiune, în care actorii întreţin iluzia autodezvăluirii.


LYTE video

Citeşte şi Charleston – Există prietenie între soţ şi amant(?)

Charleston – Exista prietenie intre sot si amant(?)

Trei surori adorabile (Demi Soeurs) – Ce se intampla cand mostenesti un apartament situat in inima Parisului

Adriana Gionea
-
0
Trei surori adorabile (Demi Soeurs) – Ce se intampla cand mostenesti un apartament situat in inima Parisului

Trei surori adorabile (Demi Soeurs) este genul de comedie a la française, care păstreaza echilibrul între comercial şi bun gust. Este perfectă pentru o seară în care vrei să te relaxezi după o zi de muncă solicitantă. Iar dintr-un astfel de film reconfortant nu putea lipsi Parisul.

Primele imagini ale filmului te fac să uiţi că te afli în sala de cinema şi nu pe străzile Parisului. Vei regăsi Parisul noii generaţii de ştrengari, al petrecerilor extravagante şi al clădirilor elegante peste care pluteşte un aer jucăuş. Acest Paris îi face să suspine pe boemii rafinaţi, pe bloggerii călători, pe influencerii care îşi postează aspiraţional viaţa pe Instagram, pe cei ce îşi caută un rost în lumea creativilor irezistibili sau pur şi simplu pe cei ce vor să trăiască spectaculos.

Cele trei personaje principale ale filmului trăiesc visul oricărui străin care se imaginează la Paris. Au la dispoziţie unul dintre cele mai frumoase apartamente din inima oraşului, care le ofera amestecul perfect dintre cool, chic şi dezordinea frumoşilor nebuni, plus o privelişte de vis, cum vezi în tablourile lui Caillebotte, şi încăperi vaste, decorate original, unde încap toţi prietenii pentru petrecerile nebune.

La început, apartamentul nu este un motiv de fericire, ci mai degrabă un motiv de ceartă, deoarece le aduce împreună pe trei femei având personalităţi şi perspective aparent incompatibile asupra vieţii. Acestea află în ziua în care moştenesc apartamentul că au în comun acelaşi tată – un colecţionar de femei din toată lumea (una dintre cele trei fiice are origini arabe, alta evreieşti, iar cealaltă pare o nomadă aeriană, incapabilă să prindă rădăcini).

Tatăl pe care nu l-au întâlnit niciodată le obligă, dincolo de moarte, să împartă acelaşi apartament. Deşi găsesc nişte încăperi având un design inspirat de revistele ce vând o imagine a Parisului ideal, Salma, Lauren şi Olivia nu au timp să se bucure prea mult de huzurul oferit de un astfel de loc de vis. Sunt prea ocupate să se certe, să îşi arunce replici ironice, să îşi conştientizeze propriile temeri şi complexe atunci când încep să se compare una cu alta.

foto: Cine Europa

Salma (Sabrina Ouazani), arăboiaca având atitudine de amazoană, şi Olivia (Charlotte Gabris), evreica dornică de a găsi bărbatul ideal care să aibă aceeaşi apartenenţă etnică, sunt unite (atunci când nu se ceartă) de impresia că se simt intimidate de nonsalanţa, creativitatea vestimentară şi stilul surorii fashioniste, pe nume Lauren (Alice David), care se visează un influencer pe reţelele de socializare, participă la petrecerile momentului, unde este bine să fii văzut pentru a avea o viaţă interesantă, şi reuşeşte să asorteze până şi cele mai capricioase nuanţe.

Apariţia familiei legitime a tatălui aventurier le va uni pe cele trei surori, care vor încerca să îşi păstreze apartamentul râvnit de copiii oficiali. Astfel, încep să se descopere una pe cealaltă, să se admire, să se ajute reciproc, să facă schimb de sfaturi legate de bărbaţi şi mai ales să împărtăşească temerile şi nevoia de afecţiune, de apartenenţă securizantă.

Exact ca într-o comedie de vară simpatică, se va înfiripa o prietenie bazată pe solidaritatea între femeile diferite şi vor exista acele scene în care tensiunile vor deveni ameninţătoare pentru pacea între surori, pentru a permite infiltrarea situaţiilor cu potential comic. Nu vor lipsi bineînţeles nici bărbaţii şarmanţi care le vor face să scoată la suprafaţă ceea ce au mai amuzant şi ciudat în ele.

Se poate spune că filmul regizorilor Saphia Azzeddine şi François-Régis Jeanne este o alternativă suportabilă (şi fără personaje tâmpe) la comediile americane extrem de facile. Chiar dacă rămâne în zona filmelor mainstream, de vacanţă, care să îţi relaxeze neuronii, vei avea impresia că este mai degrabă un film uşurel făcut pentru cei ce au câteva lecturi nu chiar atât de facile la activ. Sub stratul facil găseşti trimiteri cu miez şi mesaj satiric la adresa Franţei actuale.

Trimiterile spre o Franţă multiculturală, precum un mozaic în care piesele riscă uneori să fie dislocate de pornirile extremiste, de rasism şi de reacţiile pătimaşe la adresa segregării între lumea din cartierele chic şi periferia izolată, atenuează plictisul provocat de elementele clişeistice, nelipsite din acest gen de film.

Vei aprecia flerul regizorilor în atragerea în sala de cinema şi a spectatorilor ce preferă filmele de artă. Reuşesc acest lucru prin atenuarea clişeelor, folosindu-se de replici isteţe, de personaje expresiv-amuzante fără a părea artificiale precum în comediile de mâna a doua de la mall.

Devierea clişeelor spre o zonă mai sofisticată şi mai elegantă este anunţată de modul în care este construit personajul ce se pliază pe tipologia fashionistei-influencer, obsedate de propria imagine. Nu vei regăsi în personajul fashionist Laurain imaginea prostuţei, ci mai degrabă a visătoarei creative, dornice de a-şi pune în practică toate ideile de stilist în oraşul ce îi permite să transforme fiecare moment într-un spectacol estetic.

Acest personaj reflectă interesul şi fascinaţia trezite de tinerii aparent neînţeleşi, care transformă viaţa într-o joacă, într-un prezent trăit prin savurarea fiecărei clipe. Laurain, sora ce se vrea un fashion influencer, nu este o victimă a modei, ci modelul creativei dornice de a transforma culorile din jur, de a savura fiecare clipă. Astfel, personajul superficial al femeii-obiect de tip bimbo este înlocuit de tipologia celei ce aspiră la viaţa spectaculoasă a unui influencer având idei cool, versatilitatea unui trend setter ce devine o autoritate în social media printr-un self branding inspirat.

Prin ţinutele sale şi prin locurile frecventate, Laurain dă savoare şi culoare filmului prin simbolizarea acelui Paris ce a transformat frivolitatea narcisist-excentrică din lumea modei şi risipa hedonistă într-un ritual estetic ispititor. Celelalte două personaje dau în schimb sarea şi piperul prin gesturile imprevizibile.

foto: Cine Europa

Întruchipând-o pe metisa având origini arabe, Salma te va cuceri prin francheţea unei dezinvolturi ce ascunde o timiditate simpatică în relaţia cu bărbaţii, mai ales cu vecinul sexy ce o priveşte de la balconul din acelaşi imobil de lux, unde se află şi apartamentul moştenit. Ea este profesoară la un liceu de la periferie, unde învaţă copiii din familiile de imigranţi, care nu se regăsesc în tabloul Parisului din revistele glossy sau din filmele cuceritoare. Fără a transforma scenele din sala de clasă într-un manifest, regizoarea se foloseşte de acest personaj având origini arabe pentru a reaminti amuzant şi inteligent de prăpastia din societatea franceză, o prăpastie căscată între cei eleganţi şi cei de la marginea oraşelor.

În locul momentelor amuzante care pun personajele din filmele comerciale în ipostaze ridicole, râsul este stârnit prin abordarea inteligentă şi cu tact a diferenţelor culturale transformate de unii în prejudecăţi. Regizorii folosesc gesturile, preocupările celor trei personaje feminine şi obiectele pentru a exprima nişte adevăruri incomode legate de societatea franceză, dar fără a sparge bula reconfortantă din sala de cinema. Vei descoperi ce rol are un ceas kitsch-oriental în exprimarea amuzantă a diferenţelor culturale şi a dualităţii de tip sofisticat-barbar inventată de rasişti sau de cei ce se tem de moartea civilizaţiei europene.

Aluziile la problemele societăţii actuale sunt amintite şi în replicile acide cu tentă politică adresate de Salma Oliviei când aceasta încearcă să împartă apartamentul în mai multe teritorii, formulând reguli şi stabilind graniţe. Astfel, introducând trei personaje feminine având origini etnice diferite, regizorii celebrează simpatic Franţa devenită un mozaic. Este un elogiu subtil, ce nu ia forma unui discurs umanist-monumentalist artificial, demn de un politician ce vrea nişte voturi în plus, devenind mai degrabă efectul nevoii naturale de apropiere umană, de a împărtăşi gânduri, nelinişti, visuri.


LYTE video

Citeşte şi Pălăria Preşedintelui – Franţa la care visăm

Palaria Presedintelui – Franta la care visam

The Distinguished Citizen (El ciudadano ilustre) – O comedie pentru iubitorii de literatura, care iau in ras obsesia pentru Nobel

Adriana Gionea
-
0
The Distinguished Citizen (El ciudadano ilustre) – O comedie pentru iubitorii de literatura, care iau in ras obsesia pentru Nobel

The Distinguished Citizen (El ciudadano ilustre) este o comedie inteligentă despre reîntoarcerea în orăşelul natal (şi retrograd) a unui scriitor ce tocmai a câştigat mult râvnitul Nobel. Prezentat în cadrul festivalului Pelicula (ediţia 2017), filmul regizat de Gaston Duprat şi Mariano Cohn devine o suită de episoade amuzante, unele dintre ele ajungând să ia o turnură imprevizibilă, care te ţine în suspans asemenea unui thriller.

The Distinguished Citizen are două calităţi pentru a fi un film de care îţi vei aminti multă vreme de acum în colo şi pe care îl vei recomanda insistent şi celorlalţi. În primul rând există o potrivire perfectă între situaţiile de viaţă prezentate savuros, personaje şi actori. Al doilea motiv este legat de satira impecabil construită, ce şterge pe jos cu obsesia pentru marile premii literare, cu limbajul de lemn ce însoţeşte canonizarea publică a unui mare scriitor, cu snobismul din lumea artei şi confuzia între calofilie şi literatura bună.

Vei găsi la începutul acestui film cel mai frumos (dar incomod) discurs pe care l-ar putea ţine vreodată un scriitor subversiv în faţa somităţilor ţepene ce îi oferă Premiul Nobel. Un discurs exploziv şi ingenios, rostit de un actor ce interpretează perfect rolul unui scriitor ce nu se lasă îmbătat de faima dată de marile distincţii, fără a-şi striga rebeliunea într-un mod teribilist.

Actorul Oscar Martinez exprimă franc, amuzant şi dureros tot ce ar fi dorit să audă iubitorii de literatură. Mai bine zis aceia enervaţi la culme ori de câte ori un scriitor considerat liber şi nepăsător în faţa onorurilor acceptă sanctificarea monumentalistă prin premiile ce-l transformă într-un fetiş pentru snobi.

Personajul central, Daniel Mantovani, este un scriitor ce a instigat la nesupunere în faţa canoanelor ipocrite şi a sistemului devenit legitim prin onoruri şi titluri, dar care ajunge să accepte premierea cu pompă de însuşi sistemul de care s-a ţinut departe pentru a nu se lăsa contaminat de ipocrizie, snobism şi conformism. În loc să-l ducă în extaz, Nobelul devine apăsător pentru scriitorul argentinian plasat în rolul principal. Daniel simte că îi fură inspiraţia şi libertatea expresiei în favoarea rigidizării. Faptul că opera lui le place regilor şi criticilor înseamnă începutul sfârşitului pentru menirea sa de scriitor.

Încercând să împiedice transformarea lui într-un scriitor-vedetă ce stârneşte interesul mai degrabă prin notorieteta dată de Nobel, îşi anulează orice obligaţie cultural-mondenă. Nu mai participă la inaugurări, cuvântări academice sau lecturi publice. Nu mai dă autografe şi nu mai acceptă ritalurile de canonizare ce îi promit nemurirea şi transformarea într-o statuie, încă din timpul vieţii.

Un ritual din categoria celor ce asigură canonizarea va fi până la urmă acceptat de autor: reîntoarcerea în oraşelul natal, uitat de lume şi timp, ce l-a inspirat în scrierea cărţilor pline de personaje ignorante. Doar că Daniel nu se întoarce pentru a plăti vechi poliţe, ci pentru a primi medalia de cetăţean de onoare.

Vizita în oraşul natal este începutul unei comedii savuroase, în spatele căreia se ascund subiecte vechi precum conflictul dintre emancipare şi provincialism în percepţia asupra artei şi culturii, dintre autenticitatea plăcerii pentru lectură şi etalarea cărţilor semnate de un autor nobelizat.

Ceea ce ar fi trebuit să fie prilejul unei retrospective personale şi al unui dialog cu sine, cu propria identitate şi cu prietenii din copilărie se transformă într-o defilare de amănunte, întâmplări şi discuţii aprinse între protagonist şi localnicii supăraţi din cauza modului în care au fost reprezentaţi în cărţile fostului vecin ajuns celebru. Tensiunea din relaţia scriitorului redevenit vecinul diferit cu toţi cei rămaşi în localitatea anonimă este amplicată de includerea lui în juriul ce decide câştigătorul unui concurs de pictură.

În paralel cu încercarea scriitorului de a le ţine piept bărbaţilor macho umiliţi când li se critică picturile submediocre înscrise în concurs, vor fi redate ilar şi palpitant eforturile acestuia de scăpa nevătămat de furia celui devenit soţul iubitei sale din adolescenţă. Evenimentele iau o turnură periculoasă când în peisaj apare libertina fiică a celei ce a fost cândva iubita scriitorului.

Pe cât de optimist este mesajul protagonistului referitor la autonomia culturii în raport cu juriile şi distincţiile ce duc la canonizare, pe atât de pesimist este cel transmis de foştii vecini ai acestuia. Orăşelul natal din care a vrut să scape marele scriitor devine copia în miniatură a întregii omeniri.

Găseşti o veritabilă comedie umană, în care ura alimentată de ignoranţă, invidia, machismul şi prostia răzbesc. Pentru a scăpa de ele, cei capabili să gândească trebuie să fugă departe. Odată fugiţi, trebuie să evite ispita nostalgiei ce i-ar determina să revină, chiar şi pentru o scurtă vizită.

Nu puţini vor fi aceia ce vor considera filmul o alegorie ce reflectă eterna ură faţă de cel ce a reuşit să vadă şi o altă lume, dincolo de ţinutul de baştină, şi care a demonstrat că se poate ieşi dintr-o lume închisă. Regizorul nu îi iartă nici pe cei preocupaţi de inventarea unor instituţii pentru apărarea culturii. În viziunea lui, aceste instituţii sunt populate de o altă categorie de ignoranţi, cei ce adoră limba de lemn ce ucide libertatea şi voluptatea cuvântului.

Există un trib african care nu include în vocabularul său cuvântul libertate, deoarece acolo oamenii se simt liberi, de aceea nu trebuie să denumească libertatea, afirma protagonitul în faţa unei mulţimi formată din oameni care se complac în propria mărginire. Nici literatura nu are nevoie de apărători, deoarece de-a lungul istoriei cărţile au putut supravieţui dincolo de marile catastrofe, mai susţinea acesta.


LYTE video

Citeşte şi Panamerican Machinery – O comedie mexicană ce ar fi trebuit filmată în România

Panamerican Machinery – O comedie mexicana ce ar fi trebuit filmata in Romania vechilor intreprinderi

Our Last Tango (Un tango mas) – Despre cuplul argentinian care a schimbat istoria dansului

Adriana Gionea
-
0
Our Last Tango (Un tango mas) – Despre cuplul argentinian care a schimbat istoria dansului

Nu va mai exista un cuplu ca noi. Am fost cuplul secolului XX, chiar şi al secolului XXI. Aşa începe Maria Nieves să-şi deruleze amintirile din jumătatea de veac petrecută alături de cel ce i-a fost partener de tango şi marea iubire. Îi vei descoperi povestea în documentarul Un tango mas, regizat de German Kral şi prezentat în premieră, în România, la festivalul Pelicula (2017).

Maria Nieves Rego este una dintre starurile tangoului. Împreună cu partenerul ei, Juan Carlos Copes, a devenit un simbol al dansului argentinian. Se spune despre ei că au format de fapt cel mai mare cuplu din istoria tangoului. Ei l-au modernizat. I-au dat un stil propriu. L-au oferit publicului prin puneri în scenă spectaculoase, devenind un adevărat fenomen pe Broadway.

Când urmăreşti destăinuirile şi legătura dintre tensiunile din cuplu şi mişcări, îţi vine să le dai dreptate celor pentru care tangoul este cel mai potrivit dans atunci când emoţiile puternice, iubirile pătimaşe care devorează şi arhetipurile feminine şi masculine trebuie exprimate, cuvintele fiind insuficiente.

Cei doi mari dansatori din film s-au iubit şi s-au inspirat. El a făcut-o să descopere că nu poate respira fără tango într-o perioadă în care dansul o salva de la disperarea sărăciei extreme. Ea l-a făcut să declare că şi-a găsit Stradivariusul. Pe scenă au fost de nedespărţit, dar în viaţa reală i-au despărţit ce i-au unit în sala de dans – trăirile năvalnice şi dorinţa de a explora lumea.

Documentarul are tonul unui roman-confesiune derulat din prezent spre trecut şi decorurile ce inspiră nostalgie, demne de un film de epocă despre Buenos Airesul anilor ‘40. Our Last Tango este asemenea unui roman pe două voci, cu două versiuni, scris din perspectiva a două personaje aflate la apus, dar care nu cunosc disperarea bătrâneţii, ci doar nostalgia şi pasiunea.

Ai impresia că versiunea feminină asupra dansului şi relaţiei de cuplu este mai percutantă şi mai aproape de spectator, dominând filmul confesiv. Iar acest lucru nu dezechilibrează, ci, dimpotrivă, te face să percepi povestea mult mai intens, deoarece Maria Nieves are umor autoironic şi talent de povestitoare. Ar fi putut fi la fel de bine personajul feminin narator al unui roman despre Buenos Airesul din perioada în care tangoul era zeu, iar sălile de dans un loc sacru al primelor iubiri.

Maria Nieves este o dansatoare de tango aşa cum ţi-ai imaginat. Este feminină, tandră, a trăit pasional şi nu se teme să îşi dezvăluie şi fragilitatea din spatele imaginii demne de o femeie conştientă de forţa ei de seducţie odată intrată în sala de spectacol. A cunoscut strălucirea. A iubit pătimaş, aşa cum se iubea odată sau cum se mai iubeşte şi azi în ţinuturile sud-americane: copleşitor, vulcanic şi tandru, cu sacrificii grele, cu tolerarea infidelităţilor, cu pierderea de sine urmată de regăsirea feminităţii şi a identităţii artistice după suferinţa abandonului. Totuşi, Maria Nieves nu îţi dă impresia că se victimizează, deşi ea este cea care a suferit cel mai mult, care a pierdut. Se ia în râs cu nostalgie şi cu toleranţa celui împăcat cu sine.

Filmul trece dincolo de limitele documentarului. Intimitatea este una puternică. Maria Nieves chiar participă la realizarea filmului. Le povesteşte despre viaţa ei realizatorilor iar acest lucru este arătat de parcă ai asista la procesul de construcţie a documentarului.

Zeiţa tangoului este cât se poate de emoţionată când îşi retrăieşte viaţa prin mişcările dansatorilor Ayelén Álvarez Miño şi Juan Malizia, ce interpretează rolul ei şi al partenerului Juan Carlos Copes în secvenţele de epocă menite să reamintească de vechiul Buenos Aires. Le dă indicaţii cu multă căldură atunci când aceştia intră în sala de dans.

Our Last Tango (Un tango mas) nu este doar un film despre iubirea pentru tango, ci o declaraţie de iubire pentru vechiul Buenos Aires, cu ale lui săli de dans unde se decideau destine, unde se formau şi se desfăceau cupluri şi unde începeau poveşti ce durau o viaţă. Un Buenos Aires în care tangoul era singurul mod de viaţă, un antidot împotriva abrutizării în cartierele sărace.


LYTE video

Citeşte şi Tangou pentru Lisandra – Dansăm pentru a dezgropa trecutul

Tangou pentru Lisandra – Dansam pentru a dezgropa trecutul

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026