Facebook
Acasă Timp liber Filme Pagină 46

Filme

Ultimele

Panamerican Machinery – O comedie mexicana ce ar fi trebuit filmata in Romania vechilor intreprinderi

Adriana Gionea
-
0
Panamerican Machinery – O comedie mexicana ce ar fi trebuit filmata in Romania vechilor intreprinderi

Trebuie să vezi Panamerican Machinery (Maquinaria Panamericana) – prezentat la festivalul Pelicula-, dacă vrei o alternativă plină de umor la filmele despre isteria colectivă în situaţii de criză sau la cele despre legătura omului modern cu jobul şi cultura organizaţională. Vei descoperi o satiră cu substraturi alegorice, în care vei regăsi o Românie de azi, de ieri, din totdeauna, dar teleportată pe alt continent.

Ai două revelaţii în timp ce urmăreşti Panamerican Machinery, filmul mexicanului Joaquin del Paso, considerat a fi unul dintre cele mai bune debuturi sud-americane din ultimii, inclus de altfel şi în competiţia de la Berlinale, în 2016. Sunt nişte revelaţii ce leagă psihologia colectivă a mexicanilor de a noastră, deşi avem strămoşi diferiţi şi ne aflăm departe unii de alţii.

Prima revelaţie aminteşte de umorul negru ce spune că trebuie să-ţi pui ruda fără suflare în geam pentru a-i lua pensia. Personajele din film vor să ascundă moartea şefului pentru a găsi nişte informaţii legate de conturile secrete ale acestuia. Cu banii obţinuţi, noul lider autoproclamat le promite colegilor un viitor luminos, în care fabrica va fi salvată de la faliment.

A doua revelaţie este legată de fraternitatea psihologică dintre noi şi mexicanii din film. Pe răutăcioşi îi va face să se întrebe de ce ne-om fi pierdut noi, mioriticii, timpul cu filme dezolante ce amintesc de chinurile îndurate în dictatură, când am fi putut regiza o astfel de comedie spumoasă cu decor industrial demn de anii ‘70, dacă tot l-am primit moştenire în perioada comunistă.

Acţiunea filmului se petrece într-o zi de vineri, într-o companie numită Machinaria Panamericana (Panamerican Machinery) – de unde şi titlul filmului. Aici, într-un decor învechit ce aminteşte de marile uzine est-europene din anii ’70-’80, se fabrică utilaje pentru export. Mai bine zis se fabricau, deoarece măreaţa întreprindere mexicană se apropie de faliment. Dar nimeni nu se teme…până când fondatorul companiei este găsit mort, chiar înainte de weekendul aşteptat cu atâta ardoare de angajaţii care au lucruri mai importante de făcut decât sa răspundă la telefoane.

La început, vestea îi aruncă pe angajaţi într-o debusolare vecină cu disperarea. Toţi lucrau acolo de foarte mulţi ani. Unii de când intraseră în câmpul muncii. Îşi transformaseră până şi birourile într-o extensie a locuinţei, prin obiecte decorative sentimental-kitschoase (este suficientă focusarea camerei asupra acestor obiecte pentru a-ţi stârni râsul).

Atât de legaţi erau angajatii de companie, încât dăduseră până şi denumiri simpatice pieselor fabricate. Îşi aveau micile ritauluri colective şi personale, cum ar fi mica petrecere de aniversare, vopsitul unghiilor în timpul programului, cafelele prelungite sau ascultatul citatelor motivaţionale pe fundalul muzicii relaxante, citate rostite cu hotărâre de unul dintre manageri ce monopolizase megafonul.

Deşi acţiunea se petrece într-o fabrică, nu vezi nimic din rutina în care agonizează muncitorul alienat, oropsit şi care execută până la epuizare activităţi repetitive ce îl depersonalizează. Modul în care sunt filmate activitatea şi gesturile angajaţilor par să creeze o simfonie industrială în care metehnele, obiceiurile şi ritualurile cotidiene alcătuiesc o armonie comică, întreruptă brusc pentru a transforma hilarul într-un delir colectiv de tot râsul, dar cu sensuri grave.

Primele scene îţi vor da impresia că asişti la un experiment vizual în care se îmbină decorurile şi estetica filmelor comuniste cu obiceiurile corporatiste de motivare colectivă. Atitudinea degajată a tuturor te face să crezi, văzând acest decor est-european, că de fapt Happy Friday este o invenţie venită din întreprinderile socialiste. Înainte de weekend, totul era numai petrecere, veselie şi relaxare vecină cu delăsarea în firma cu decor ceauşist din Mexic. Dar plecarea fondatorului într-o altă lume îi împinge pe toţi într-un hău al disperării şi al confuziei. Se aruncă nişte acuzaţii de corupţie. Se caută un salvator care să îi scoată pe angajaţi din starea de anxietate legata de lipsa perspectivei. Se amână realitatea prin blocarea porţii de acces. Şi în final, toată mulţimea debusolată este acaparată de manifestări bipolare, oscilând între tristeţea profundă şi euforia fără limite, între autoamăgire şi conştientizarea situaţiei, între îngheţare şi acceptarea schimbării.

Moartea şefului devine astfel o metaforă exploatată amuzant şi halucinant. Este o metaforă ce vorbeşte despre isteria colectivă, manipularea maselor, procesul doliului, refuzul de a privi realitatea în faţă, intoleranţa la nevoia de schimbare, suspiciunea, refugiul în drogul distracţiei frenetice şi teama de viitor. Scenariul s-ar fi putut la fel de bine transforma într-o piesă de teatru absurd, cu personaje cărora li se induce vulnerabilitatea în faţa schimbării de către un lider psihopat şi manipulator, ce le taie legătura cu exteriorul – un element pe care îl au în comun ţările comuniste din Est şi America Latină.

Noul lider este un personaj acuzat de corupţie de către contabilul firmei, singurul lucid, cu excepţia portarului (nimeni altul decât fiul ilegitim al şefului decedat). Acest lider nu vrea să-i lase pe angajaţi să caute un alt loc de muncă. El ar fi un nimeni în afara fabricii. Distrugerea companiei i-ar ataca propria identitate, aşadar va face din incinta fabricii varianta în miniatură a unei ţări ce alege un lider providenţial pentru a scăpa de incertitudine şi haos.

Angajatul autoproclamat liderul salvator îi ademeneşte pe subalterni cu promisiunea unei prosperităţi închipuite, dar prezentate în mod plauzibil şi pe tonul mobilizator al unui revoluţionar. Dacă îşi vor uni forţele, ei, muncitorii, vor ajuta compania să iasă din impas. Trebuie să facă un efort (cu excepţia lui, a liderului) pentru a găsi, în arhivă, datele privind banii ascunşi ai şefului mort. Acum, când fabrica le aparţine, trebuie să preia controlul.

Se vânează trădătorii, care trebuie împiedicaţi, cu orice preţ, să părăsească incinta fabricii pentru a da de veste în legătura cu dispariţia preşedintelui legitim al companiei. Toţi par a se supune orbeşte în faţa micului dictator ce foloseşte citatele motivaţionale ca armă împotriva nesupunerii. Doar contabilul şi fiul secret (portarul) al celui decedat rămân în afara isteriei colective.

Unul dintre cei lucizi va încerca să le vorbească muncitorilor despre psihologia doliului. Le prezintă etapele, de la negare la depresie şi acceptare. Este convins că toţi neagă realitatea, autoizolându-se în incinta unei fabrici intrate în faliment, devenită o bulă de trecut ce nu mai are nici o legătură cu societatea actuală. Doar că majoritatea angajaţilor preferă să recurgă la drogul sub forma unei băuturi inventate de apropiaţii liderului, o băutură care îi face să petrecă toată noaptea ca prinşi într-un delir. Iar petrecerea devine o scenă memorabilă, un climax al supunerii şi euforiei colective.

Scena petrecerii este exploatată inventiv de regizor, care se foloseşte de muzica tribală cu influenţe aztece pentru a crea o atmosferă vecină cu transa psihedelică. Toţi beau fără oprire şi dansează pentru a uita de ei, de realitate, de pierdere, de frica zilei de mâine, că doar inventivitatea şi pofta de viaţă nu le lipsesc.

Deşi pare o comedie filmată într-un spaţiu minimalist, în care se mizează mai degrabă pe mimicile personajelor, pe efectul hilar al obiectelor şi al decorurilor, pe satira demnă de teatrul absurd, şi nu pe acţiunea trepidantă, odată ce analizezi filmul, descoperi mai multe straturi ale interpretării. Discuţia cu Joaquin del Paso, regizorul mexican invitat la Pelicula 2017 a dezvăluit simbolurile din spatele aparentei simplităţi.

Mulţi spectatori i-au pus întrebări legate de asemănarea fabricii mexicane cu mastodonţii industriali din Europa de  Est. Regizorul, care a studiat cinematografia în Polonia, a scos la iveală asemănarea dintre societatea noastră şi personajele din film. La fel ca românii, mexicani adoră să facă haz de necaz pentru a mai atenua din şocul unei situaţii dificile.

Fabrica din film exista în realitate, dar urma să fie demolată pentru a se construi un mall în locul ei. Apropierea de aeroport şi imaginile avioanelor văzute din curtea ei l-au ajutat pe regizor să creeze scene insolite, percepute ca metafore vizuale privind nevoia de evadare, deşi nu a intenţionat să caute o frabrică apropiată de aeroport.

Au fost şi mulţi spectatori intrigaţi de nimbul mitic şi de imaginea enigmatică atribuite de angajaţi patronului considerat fie un milionar excentric, fie un tatucă protector din umbră. Răspunsurile oferite de regizor le-a dezvăluit că dimensiunea mitică nu ţine de imaginea şefului mort în conştiinţa angajaţilor, ci de apa ce fie invada curtea fabricii când se spargea conducta, fie curgea nestingherită prin apartamentul patronului, amenajat chiar în incinta fabricii.

De fapt, apa şi personajul care verifică tacticos conductele precum un roboţel fidel angrenat într-un mecanism ce mergea cu precizia unui ceas elveţian trimit spre trecutul aztec al capitalei mexicane. Ciudad de Mexico a fost ridicat de azteci în jurul unui imens lac. S-a dezvoltat în urma construirii locuinţelor aztece de-a lungul unor terase. Apoi au venit conchistadorii şi urmasii lor, ce au acoperit lacul cu betoane. Dar apele acestui lac se revoltă din când în când şi îşi cer teritoriul înapoi, aşa cum vezi în doua-trei scene din film, considerate absurde, fără coerenţă logică, însă plauzibile dacă te referi la istoria capitalei.

Regizorul a mărturisit că un spectator din România l-a întrebat dacă în Mexic a existat comunism, decorul industrial amintindu-i de marile fabrici socialiaste. A început astfel o întreagă discuţie despre universalitatea absurdului, a dictaturii, şi despre transformarea unui decor industrial îngheţat în timp, desprins de prezent, într-o altă realitate, în care se refugiază oamenii trecutului nu se mai regăsesc în actualitate. Personajele din film, care se baricadează în incinta fabricii, de parcă totul trebuie să meargă înainte, ignorând schimbarea care le bătea la poartă, amintesc de o dramă colectivă din România: lipsa perspectivelor după închiderea fabricilor ce asigurau locurile de muncă ale unui întreg oraş.

Asemenea celor ieşiţi din comunismul ce furniza iluzia siguranţei economice, angajaţii se tem de noua realitate. Deşi Mexicul nu a trecut prin comunism, aceşti mexicani din film au reflexele unor locuitori din estul Europei, care se tem de legile economiei de piaţă, dorind să rămână în bula lor de trecut…până când unul dintre ei îşi face curaj pentru a-l înfrunta pe lider şi a deschide poarta.


LYTE video

Citeşte şi La familia – Cum îşi salvează fiul un tată din Venezuela

La familia – Cum isi salveaza fiul un tata din Venezuela

Aurora Borealis-Luminile Nordului – Finalul razboiului, un secret al femeilor

Adriana Gionea
-
0
Aurora Borealis-Luminile Nordului – Finalul razboiului, un secret al femeilor

Personajele feminine pline de secrete, luminile aurorei boreale, peisajele idilice în care se înfiripă iubiri adolescentine, filmate astfel încât să pară înconjurate de nimbul nostalgiei, cum vezi într-un film clasic, şi chipul hâd al istoriei nemiloase cu Estul se întâlnesc imprevizibil şi răvăşitor în noul film al Martei Meszaros.

Aurora Borealis a fost regizat special pentru cei interesaţi de poveştile în care secretele transgeneraţionale ce unesc şi despart o mamă şi o fiică sunt strâns legate de evenimentele istoriei. Marta Meszaros reuşeşte să amâne devoalarea acestor secrete astfel încât să ai impresia că fiecare indiciu întreţine de fapt misterul, prin dezvăluiri care îţi dau peste cap aşteptările şi ipotezele, dar mai ales opiniile despre caracterul personajelor.

Cele două femei între care există secrete sunt Maria (Mari Torocsik) şi Olga (Ildiko Toth). Maria, care se apropie de finalul vieţii (una zbuciumată, cu multe fantome şi amintiri apăsătoare), se reîntoarce în satul maghiar unde a întâlnit marea dragoste – un tânăr aristocrat prigonit de sovietici. Ziua în care primeşte o scrisoare de la Moscova, după zeci de ani de aşteptare, îi provoacă un şoc puternic. Internarea Mariei într-un spital după acest şoc o aduce pe fiica ei, Olga, în casa plină de secrete din satul maghiar unde Maria şi-a trăit singurele clipe de fericire.

foto: Cine Europa

Cotrobăind prin casa mamei sale, Olga descoperă fotografii, scrisori şi acte ce o vor arunca în hăţişul unor istorii de viaţă feminine. Asemenea unui dectectiv perseverent, ea începe să pună cap la cap piesele unui puzzle şocant, deşi nici măcar nu bănuieşte unde o va duce labirintul de secrete şi tăceri complice. Propria ei identitate se leagă de aceste secrete, pe care Maria le-a îngropat zeci de ani în memoria inaccesibilă celor din jur, aşa cum este de obicei memoria supravieţuitorilor ce au încălcat multe reguli pentru a face urmările unei traume colective mai uşor de suportat.

Olga va descoperi nişte poveşti în care frumuseţea şi partea crudă a naturii umane, prietenia şi minciuna, entuziasmul pasiunii şi disperarea, frenezia şi pierderea speranţei se împletesc aşa cum nu te-ai fi aşteptat la începutul filmului. Însă cel mai mult pe Olga ajung să o intrige păpuşile pe care mama ei, Maria, le-a transformat în arătări sinistre sau în colaje suprarealist-groteşti de parcă ar fi făcut parte dintr-un ritual vrăjitoresc sau din manifestul contondent al unui artist contemporan în raport cu faţa întunecată a umanităţii.

Aurora Borealis începe derutant. Primele scene în mijlocul unui peisaj surprins într-o lumină picturală promit mai degrabă un film romantic, o melodramă despre iubirea de altădată şi despre pierderea ei în vârtejul evenimentelor ce au luat cu asalt Europa de Est după 1945. Nu trece mult şi ritmul duios-contemplativ al scenelor cu flashbackurile Mariei legate de iubirea pierdută sunt urmate de primele detalii ce îţi captează interesul prin dansul dintre puritate şi tenebros, care dezvăluie tot ce are mai nobil şi mai urât omul în vreme de război.

În scenele paradiziace o vei descoperi pe Maria în ipostaza adolescentei având farmecul unei tinere demne de un tablou din secolul XIX, interprertată suav şi totodată dezinvolt de Franciska Torocsik. Maria-adolescentă picta şi înota în apele unui izvor alături de iubitul ei care o învăţa limba germană pentru a fugi din Ungaria sovietizată în Viena unde credea că se află lumea civilizată şi libertatea.

Scenele picturale în care timpul pluteşte într-o lumină aurie sunt urmate de o suită de evenimente care îi vor demonstra Mariei că nu poate cunoaşte umanitatea salvatoare ce se află dincolo de Cortina de Fier fără a trece mai întâi prin calvarul anilor ’40. După ce scapă de vigilenţa soldaţilor care au capturat-o când a vrut să treacă ilegal graniţa, Maria ajunge în până la urmă în Viena ocupată de sovieticii deveniţi partenerii occidentalilor ce au eliberat Europa de un alt dictator.

Când povestea Mariei, derulată la insistenţele Olgăi, ajunge la zilele petrecute în Viena ocupată, filmul ia o turnură neaşteptată pentru spectator. Pe cât de cutremurat vei fi din cauza dramei trăite de Maria, care va rămâne însărcinată după un viol, pe atât de impresionat vei fi de forţa prieteniei dintre Maria şi Edith, verişoara iubitului ei. Edith îi redă Mariei încrederea în umanitate şi o face martoră a tandreţii picurate în iubirea interzisă dintre ea şi un soldat rus care nu li se alătură camarazilor în tentativa lor de a instaura teroarea prin jafuri, violuri şi vandalizări.

foto: Cine Europa

Ai putea reda întreaga poveste de viaţă mărturisită de Maria fiicei sale Olga prin cea mai emoţionantă scenă din film. În această scenă, iubitul rus al lui Edith (salvatoarea Mariei) foloseşte o lampă şi câteva pahare de cristal pentru a recrea culorile magice ale aurorei boreale din ţinutul siberian de unde acesta a fost smuls de istorie pentru a marşălui alături de soldaţii armatei roşii spre Vest.

Vei compara poveştile de viaţă dezgropate de Olga cu încercarea personajului-soldat de a recrea luminile aurorei boreale în mijlocul infernului. De fapt, întreaga umanitate captată în film poate fi comprimată metaforic în tentativa soldatului care oferă tandreţe prin invocarea luminii sublime din ţinuturile albe când toţi ceilalţi au instaurat teroarea exhibându-şi monstruos primitivismul scăpat din chingile cenzurii impuse de civilizaţie.

Perioada în care iubirea şi ura faţă de aproape se învecinează bulversant o va face pe Maria să descopere această dualitate în ea însăşi. Simte mai mult ca niciodată puterea iubirii prin devotamentul faţă de prietena ei Edith, pentru care va face un gest suprem de solidaritate, împins dincolo de limitele moralei. Totodată, când vede iubirea tandră dintre soldatul rus şi Edith, care a dus la conceperea unui copil dătător de speranţă în urgia brutalităţii, Maria simte o repulsie din cauza căreia mulţi ar judeca-o aspru. Este repulsia faţă de propriul ei copil abia născut, conceput în urma unui viol. Această repulsie va coexista cu dorinţa de a-şi salva prietena prin luarea unei decizii care va duce la supravieţuirea ambilor copii într-un mod neaşteptat.

foto: Cine Europa

Fără a folosi mijloace spectaculoase, Marta Meszraros reuşeşte să provoace în lumea interioară a spectatorului ceea ce speră alţii în filme cu bugete uriaşe, folosite pentru a reproduce scene din timpul războiului, decoruri de epocă fastuoase şi multe scene cutremurătoare diluate de patetism. Astfel, regizoarea atinge scopul urmărit de mulţi regizori: implicarea emoţională prin acea poveste memorabilă despre iubire, prietenie şi alegeri grele menite să-ţi trezească stări complicate şi gânduri bulversante, care să te facă să îţi pui întrebări legate de alagerile tale dacă ai fi fost în locul personajelor.

Regizoarea are multă compasiune pentru personajele ei, însă este cat se poate de nemiloasă prin trimiterile mai mult sau mai puţin subtile către oamenii care deţineau puterea în anii ’40 şi care au facut posibilă existenţa unor atrocităţi. Ai putea la fel de bine să consideri filmul o palmă dată celor ce au tolerat răspândirea dictaturii sovietice, aceeaşi oameni care, la începutul anilor ’40, de dragul unor calcule menite să menţină Occidentul în zona de confort, nu au făcut nimic pentru a opri nazismul deşi îi bănuiau amploarea.

Aurora Borealis nu este doar un film despre un trecut urât în care s-au mai zărit şi irizaţii neaşteptate de candoare. Mai este şi un film bine ancorat în actualitate, nu doar prin modul în care scenele pendulează între tinereţea ce i-a fost furată Mariei şi prezentul risipit al Olgăi – femeia modernă, dependentă de propriul succes profesional, care nu ştie cum să îşi manifeste nevoia de afecţiune. Prezentul şi trecutul se apropie mai ales prin nevoia generaţiei mai tinere de a-şi cunoaşte rădăcinile, de a integra în propria istorie de viaţă poveştile părinţilor, astfel încât să le înţeleagă motivele din spatele unor decizii ce trebuie să capete până la urmă un sens pentru a închide rănile provocate de o istorie care a năvălit ilogic şi impetuos precum un hazard hulpav.


LYTE video

Citeşte şi Arhipelagul altei vieţi – Locul unde nici busola nu mai hăituieşte libertatea

Arhipelagul altei vieti – Locul unde nici busola nu mai haituieste libertatea

 

Licu, o poveste romaneasca – Evadarea in timpul personal

Adriana Gionea
-
0
Licu, o poveste romaneasca – Evadarea in timpul personal

Filmul Licu, o poveste românească va fi o încântare dacă visezi să explorezi o casă elegantă din perioada interbelică. Într-o astfel de casă veche, ce pare suspendată în timp, descoperi istoria unui om care a ştiut să înfrunte capriciile vremurilor, apoi să-şi găsească propria oază de frumuseţe chiar şi în deceniile hâde.

Documentarul regizat de Ana Dumitrescu – distins cu marele trofeu la Dok Leipzig şi proiectat în premieră naţională în cadrul One World Romania 2018 – este o experienţă vizuală poetic-duioasă cum vezi în filmele de epocă menite să te poarte într-o altă lume. Privittă din prezent, lumea domnului Licu pare una dispărută într-un timp alungat, pe care generaţia ta nu l-a trăit, dar faţă de care a dezvoltat o stranie nostalgie.

În documentar vei descoperi cele două elemente care întreţin această nostalgie transformată într-un devotament faţă de perioada interbelică: rafinamentul obiectelor, filmate astfel încât să degaje un licăr de magie precum nişte metafore ale efemerului, şi personajele despre care se spune că ştiau să aprecieze valorile umane, aşa cum este şi domnul Licu, numele sub care mai este cunoscut domnul Liviu Canţer, invitat să le transmită un mesaj spectatorilor la finalul proiecţiei din cadrul One World Romania.

Jovial şi deschis, domnul Licu i-a sfătuit pe tineri să-şi păstreze integritatea, să fie corecţi. Şi nu ţi se va părea deloc mesajul desuet al unui visător ce nu s-a mai adaptat la vremurile actuale. După ce vei vedea acest documentar, îţi vei da seama că domnul Licu este cât se poate de conştient de mersul vremurilor, de schimbările aduse de ele, iar bunătatea şi cinstea sunt rezultatele unor alegeri prin care a reuşit să păstreze normalitatea.

Lumea cotidiană a domnului Licu, pe care l-ai vedea în ipostaza unui personaj literar plin de umor şi perseverenţă în dorinţa de a păstra frumuseţea firească a vieţii după ce România pe care o ştia şi iubea a cunoscut infernul sovietic, îţi aminteste de farmecul acelor fotografii interbelice alb-negru. De fapt, însăşi regizoarea Ana Dumitrescu a optat pentru un film alb-negru, care i-a permis transpunerea poetică a obiectelor din încăperile casei vechi locuite de Liviu Canţer.

Regizoarea Ana Dumitrescu reuşeşte să te decupleze de la ritmul alert, uneori alienant, al prezentului. Focalizarea asupra unor obiecte de argint ce amitesc de cochetăria feminină de altădată sau asupra detaliilor decorative ale mobilierului îţi oferă un joc de lumini şi umbre care, sincronizat cu melodiile duios-nostalgice, îţi dau acea iluzie a ieşirii din timp, atât de căutată în filmele de epocă.

sursa foto: http://www.licu-film.com/livingphotos.html

Modul în care au fost filmate obiectele din casa domnului Licu te transformă într-un locuitor dintr-o bulă suspendată, ce răspândeşte licăriri melancolice în jur. Anumite cadre te fac să te simţi asemenea rătăcitorului ce ia oraşul la pas, apoi se opreşte în faţa unei case vechi, pentru a-şi imagina încremenirea timpului ce a păstrat intacte obiectele pline de poveştile transgeneraţionale, pe care marii căutători de comori interbelice le visează.

Vrăjit de jocul de lumini ce transformă imaginile alb-negru într-o voluptate pentru nostalgici, ai impresia că păşeşti într-un spaţiu ireal. Un spaţiu de graniţă, unde calmul volatilizează prezentul şi apoi se cuibăreşte printre obiectele elegante pentru a induce stările difuze şi intraductibile specifice unei stranietăţi asociate ruperii de cotidian.

Prins în mrejele obiectelor vechi, devenite adevărate personaje, aproape că uiţi de real şi de întrebarea Cine este domnul Licu?. Ei bine, domnul Licu nu este o personalitate menţionată în manualele de istorie, dar poate deveni memorabil în istoria cinefililor. Îl vei considera unul dintre cei mai simpatici pensionari într-o perioadă în care se resimte acut ruptura dintre generaţii.

Ajuns la vârsta de 92 de ani în perioada filmărilor, domnul Licu poate fi considerat o lecţie de viaţă mereu actuală. Este o lecţie a rezistenţei, a bucuriilor mărunte, a iubirii faţă de aproape şi a dorinţei de a învăţa mereu lucruri noi, care să îi ocupe timpul şi să-l salveze din hăul disperării după marile pierderi.

Umorul şi entuziasmul prin care domnul Licu întâmpină fiecare clipă te face să-ţi imaginezi o viaţă fără mari încercări. De o astfel de viaţă a avut parte domnul Licu în primii ani ai existenţei, nişte ani ce aminteau de cei pe care i-ai putea regăsi în romanele a căror acţiune se petrece în preajma conacelor sau în casele unor bunici inimoşi. Însă anii copilăriei au fost alungaţi de urgia stalinistă, familia domnului Licu fiind obligată să fugă din Basarabia ocupată pentru a supravieţui. Urmează anii petrecuţi în România, studiile şi întâlnirea cu marea iubire, care i-a devenit soţie.

Când îşi rememorează viaţa, domnul Licu îmbină melancolia, observaţiile făcute pe un ton hâtru şi dorul de clipele petrecute alături de soţia lui, pentru care îşi folosise talentul de meşteşugar (în copilărie îi plăcea să stea ore întregi în atelerierele mesteşugarilor) la sculptarea ornamentelor migăloase ale unei oglinzi cum vezi doar în filme cu prinţese orientale. Pasiunea pentru crearea obiectelor şi dorinţa manifestată încă din copilărie de a învăţa secretele celor care lucrau în atelerierele din oraşul natal este mai vie ca niciodată la vârsta la care alţii se plâng de oboseală sau îşi varsă amarul prin veninul aruncat în discuţiile cu tinerii.

Ocupându-şi timpul cu activităţile ce necesită detexteritatea manuală a unui artizan, domnul Licu îşi rememorează viaţa. Este o viaţă plină, pe care Ana Dumitrescu a surprins-o perfect prin contrastul dintre amintirile zguduitoare şi graţia detaliilor din imaginile alb-negru ce par desprinse din capodoperele pe care le vezi de obicei la cinematecă.

La un moment dat ai iluzia întâlnirii mai multor timpuri în lumea protagonistului. Este un timp suspendat în reflexiile obiectelor vechi şi în imaginile alb-negru şi un timp ce îşi continuă nemilos drumul aducând cu el evenimentele unei istorii cumplite, cu toate rănile provocate de trecerea bruscă de la România modernizată la comunism. Mai este şi un timp al propriei istorii de familie şi un timp al prezentului reflectat amar şi vulgar de imaginile derulate pe ecranul televizorului devenit singurul obiect străin de oaza atemporală din casa domnului lui Liviu Canţer.

Istoria personală a domnului Liviu Canţer ia forma unui testament al demnităţii devenite un sinonim al firescului, nicidecum al unui act excepţional, al unui sacrificiu. Deşi nu face parte dintr-o familie boierească devenită în perioada regalităţii o susţinătoare a progresului, dând cărturari aclamaţi şi diplomaţi vizionari, domnul Licu poate sta oricând alături de cei având un rol important în civilizarea ţării noastre.


LYTE video

Citeşte şi Chipuri, locuri – Doi artişti pe care i-ai vrea şi pe strada ta

Faces Places (Visages Villages) – Doi artisti pe care i-ai vrea si pe strada ta

Killing Jesus (Matar a Jesus) – Dragoste si razbunare in Medellin

Adriana Gionea
-
0
Killing Jesus (Matar a Jesus) – Dragoste si razbunare in Medellin

Câştigătoare a Premiului pentru cel mai bun regizor la ediţia din 2018 a Bucharest International Film Festival, debutanta în lungmetraj Laura Mora Ortega reuşeşte să îţi ofere o experienţă intensă dacă preferi filmele care te fac să empatizezi cu personajul central. Vei dori să vezi Killing Jesus (Matar a Jesus) datorită curiozităţii stârnite de obicei de acele filme care te aruncă direct în mijlocul unui oraş aflat într-o continuă fierbere, unde amestecul dintre adrenalină, pericol, energia tinerilor şi revoltă promite un periplu ameţitor.

Inspirându-se din propria experienţă dureroasă, regizoarea debutează printr-un film despre maturizarea unei tinere care vrea să îşi răzbune tatăl, un apreciat profesor universitar din Medellin, ce a fost executat chiar sub ochii ei de către unul dintre numeroşii tineri care aleg lumea interlopă. Însă, odată cu apariţia lui Jesus, tânărul rebel de care se îndrăgosteşte protagonista pe nume Paula (Natasha Jaramillo), filmul se transformă într-un periplu alert pe străzile Medellinului, urmat de o decizie care va contrazice aşteptările multor spectatori.

Killing Jesus îţi dă iluzia ca părăseşti sala de cinema pentru a intra în lumea personajelor. Vei simţi freamătul Medellinului din campusul studenţesc şi vibraţia străzilor din aglomeratele cartiere sud-americane plimbându-te de la un capăt la altul pe motocicleta condusă de un tânăr ce nu mai are nimic de pierdut. Un astfel de tânăr este şi Jesus (Giovanny Rodriguez), care, într-o seară petrecută la club o întâlneşte pe Lita (porecla Paulei). Nici nu bănuieşte că tipa atrăgătoare ce pare a fi cu minţile rătăcite este fiica unui profesor universitar iubit de studenţii pe care îi îndemna cu patimă să îşi păstreze neliniştirea ca supremă datorie a cetăţenilor liberi în relaţia cu politicienii.

foto: 64-A Films/https://2018.miamifilmfestival.com/films/killing-jesus-matar-a-jesus/

Rătăcind cu privirea pierdută în zgomotul ameţitor al clubului, apoi în haoticul şi freneticul Medellin nocturn, Paula vrea să uite de durerea provocată de moartea violentă a tatălui, urmată de revolta faţă de autorităţile indolente în lupta cu găştile criminale ce ţin sub teroare oraşul. În schimb, ea nu vrea să uite de planul de răzbunare, iar Jesus, care pare un tânăr uns cu toate alifiile, bine ancorat în lumea subterană din Medellin, o poate ajuta să îşi facă singură dreptate.

Plasarea unei iubiri şi a unui plan de răzbunare într-un oraş având reputaţia Medellinului ar fi transformat Killing Jesus într-un film palpitant, fierbinte, senzual şi visceral plin de acţiune, care să te şocheze. Totuşi, nu dinamismul este punctul său forte. Ceea ce te va ţine în priză nu sunt evenimentele, ci stările imprevizibile ale personajului feminin care vrea să îşi răzbune tatăl, mai ales după ce descoperă adevărul despre Jesus, care devine singurul de care se apropie emoţional în perioada în care încearcă să îşi exprime durerea.

foto: 64-A Films/https://2018.miamifilmfestival.com/films/killing-jesus-matar-a-jesus/

În locul unei succesiuni de evenimente, vei avea aşadar un amalgam de stări bulversante, în care se adună revolta tinerilor împotriva nedreptăţii, trăirile din timpul travaliului de doliu, furia şi marea sete de afecţiune. Aceste stări stabilesc şi ritmul filmului, astfel încât imaginile nocturne se derulează cu repeziciune, asemenea şuvoiului de trăiri necontrolate ce acaparează mintea într-un timp foarte scurt după moartea violentă a unei persoane dragi, mai ales când este însoţită de furia ce naşte decizii pripite sau reacţii vulcanice atunci când este dublată de certitutinea unei nedreptăţi.

Lipsa naraţiunii abundente este compensată foarte bine de jocul actorilor, în special al lui Giovanny Rodriguez, care îl interpretează pe Jesus. Gesturile sale derutante menţin vie atenţia spectatorilor ce ajung să empatizeze cu Paula, care le trezeşte dorinţa de a o apăra. Pe tot parcursul filmului, Jesus, acest personaj care nu ezită să se implice în afaceri ilegale şi să o invite pe debusolata Paula la tot felul de petreceri ţinute de prietenii săi dubioşi, te face să te întrebi dacă nu cumva gesturile sale devenite brusc inocente în prezenţa fetei educate sunt doar nişte măşti în spatele cărora se află adevăratele intenţii, deloc inofensive.

foto: 64-A Films/https://2018.miamifilmfestival.com/films/killing-jesus-matar-a-jesus/

Alături de cele două personaje interpretare credibil de Natasha Jaramillo şi Giovanny Rodriguez vei descoperi un al treilea, care va deveni de fapt personajul central. Este vorba despre oraşul Medellin, care, deşi este prezentat realist şi deloc măgulitor, acaparează şi degajă un farmec straniu obţinut prin învecinarea inocenţei cu abrutizarea, a tandreţii cu vulgaritatea, sub luminile nopţii sălbatice. Acest farmec este captat mai ales când regizoarea surprinde unele dintre cele mai sensibile şi autentice scene cu tineri care se urcă pe motociclete pentru a uita de realitatea feroce din jur.

Există o legătură ombilicală între stările personajelor şi Medellin. Iar legătura depăşeşte cauzalitatea evidentă dintre mediul viciat şi decădere. Descoperi mai degrabă o legătură expusă vizual, prin insistenţa regizoarei de a include multe scene în care tinerii gonesc pe motocicletă pe colinele oraşului sau printre străduţele înghesuite, fără a purta casca de protecţie, de parcă nu s-ar gândi la pericol şi la consecinţe. Obsesia tinerilor din Medellin pentru motociclete devine un simbol al întregii generaţii de tineri care învaţă să flirteze cu pericolul, care îşi refuză liniştea aşa cum refuză casca de protecţie când se cred stăpânii oraşului în timpul nopţii.

foto: 64-A Films/http://fnpi.org/es/beca-gabo-2018/el-proceso-de-matar-jesus

Asemenea tinerilor care oscilează între inocenţă şi lumea devoratoare a periferiilor devenite cuiburile traficanţilor şi ale găştilor fără scrupule, Medellinul regizoarei îşi dezvăluie mai multe personalităţi. Vei descoperi un Medellin al studenţilor deschisi la minte, care îşi asumă schimbarea societăţii, amintindu-ţi de cei ce au iniţiat revoltele din Parisul anilor ’60. Vei descoperi şi un Medellin al tinerilor pierduţi, care abandonează traiectoria securizantă a şcolii pentru a învăţa mult prea devreme lecţiile vieţii din cartierele periculoase. Este un Medellin care trepidează şi visător precum o iubire adolescentină inofensivă, şi ameninţător.

Cele două feţe ale Medellinului sunt reprezentate de cele două personaje centrale. Când redă scenele în care Paula şi Jesus rătăcesc pe străzile Medellinului pe motocicletă, regizoarea te surprinde prin contrastul dintre lumea necruţătoare din jur, redată într-un ritm alert, şi acalmia scenelor tandre, în care derbedeul Jesus îi arată Paulei toate locurile de unde poate vedea cea mai frumoasă privelişte din Medellin după ce află despre pasiunea acesteia pentru fotografie.

Vei aprecia dorinţa regizoarei de a renunţa la clişeele întâlnite în filmele în care fata ce avea tot viitorul în faţă este sedusă de golanul fără viitor, care îşi arată partea sensibilă doar în prezenţa ei. Jesus nu este rebelul şarmant, sigur pe el, ci mai degrabă debusolatul vulnerabil, ezitant în prezenţa celei pe care vrea să o impresioneze, nemaifăcând eforturi pentru a-şi ascunde slăbiciunile şi temerile.

Nici Paula nu întruchipează tipologia naivei care scapă din lumea securizantă a fetelor de familie bună pentru a nimeri direct la periferia unde stă la pândă fantele ce are prea multe clase la şcoala vieţii. Vestimentaţia ei de adolescentă gata să cutreiere oraşul în lung şi-n lat cu aparatul foto la gât, lejeritatea prin care îşi aprinde un joint chiar în prezenţa tatălui ei şi îmbinarea dintre feminitatea de studentă hippie dată de părul lung şi gesturile camaradereşti de ştrengăriţă ce pare a se integra mai degrabă în gaşca băieţilor îl obligă pe spectator să îşi recalibreze aşteptările de la acest personaj.

foto: 64-A Films/https://2018.miamifilmfestival.com/films/killing-jesus-matar-a-jesus/

Relaţia dintre Paula şi Jesus nu este aşadar un love story picant şi antrenant, pe fundalul unui oraş periculos. Nu are acea desfăşurare senzaţionalistă a povestii de iubire în care băiatul rău îşi acordă unica şansă de a trăi duios înainte ca iadul străzii să îl înghită, şi nici scenele incandescente asociate unui film a cărui acţiune se petrece într-o ţară exotică.

Legătura dintre cele două personaje are mai degrabă rolul de a-i permite protagonistei să intre în contact cu propriile stări bulversante şi mai ales cu singura persoană care este receptivă la trăirile şi reacţiile sale. Ai putea să îi compari evoluţia în apele tulburi ale stărilor provocate de doliu cu scena în care se scufundă apoi înoată într-un mic lac din zona de unde se vede tot Medellinul, acolo unde se retrăgea şi Jesus când voia să uite de toate.

Filmul regizoarei îţi dă impresia că trăieşti în acelaşi ritm cu Paula, că îi simţi trecerea de la revolta care o face să pară dură, sigură pe ea, la fragilitatea care o determină să caute protecţia unui răzvrătit precum Jesus, care o plimbă cu motocicleta prin acele cartiere din Medellin unde o fiică de profesor universitar nu ar fi îndrăznit să se aventureze. Modul alert în care se derulează periplul tinerei prin Medellin îi permite spectatorului să îşi imagineze că a plonjat el însuşi în periculosul dar şi ispititorul oraş, cu al său haos gălăgios, în mijlocul căruia tinerii mai îndrăznesc să viseze, să iubească, să îşi strige idealurile.

Laura Mora Ortega nu îţi prezintă (doar) un Medellin sordid, construit din miturile hollywoodiene cu magnaţi ai drogurilor. Medellinul ei se cere descoprit prin lentila compasiunii pentru natura umană captivă, simbolizată de acei tineri pierduţi, consideraţi a fi irecuperabili, cum este şi Jesus.

Un alt element care îţi va da aşteptările peste cap va fi explorarea dorinţei de răzbunare. Vechea înţelepciune budistă îi recomandă celui însetat de răzbunare, aşa cum este şi protagonista filmului, să mai sape un mormânt şi pentru el, deoarece se va distruge alături de cel vânat. În Killing Jesus, drumul spre răzbunare o ia în direcţia maturizării. Iar această maturizare implică abatarea de la planul iniţial prin întâlnirea cu tabăra de unde vine sursa răului, pe care Jesus o cunoaşte foarte bine.

Debutul în lungmetraj al regizoarei columbiene îi satisface mai degrabă pe cei dornici de a intra în sala de cinema pentru o călătorie prin zonele neacoperite de pachetele turistice, dar care le oferă autenticitatea unui oraş-furnicar din ţările calde, la care omul modern rutinat în oraşele sigure tânjeşte în fanteziile sale. Anumite scene amintesc de francheţea unui documentar incitant ce te branşează la atmosfera intensă a unui oraş în care fiecare zi poate fi o luptă pentru supravieţuire, dar şi promisiunea unei libertăţi nepermise în zonele sigure.

Autenticitatea scenelor ce surprind atmosfera din Medellin au fost criticate din cauza minimalismului narativ şi a culorilor terne. Într-adevăr, filmul nu îţi încântă retina prin culoare şi efecte vizuale puternice, însă îţi furnizează acele emoţii intense, dublate de nevoia de a cunoaşte o altă lume, care îl poate face pe un spectator să spună că poate ieşi mai puţin ignorant din sala de cinema.


LYTE video

Citeşte şi The Nobodies (Los Nadie) – Punkerii din Medellin

5 filme despre lumile mai puţin cunoscute

The Nobodies (Los Nadie) – Punkerii din Medellin

5 filme care iti arata intr-un mod original problemele unor lumi putin cunoscute

Getting Naked: A Burlesque Story – Cat de sexy poate fi un corp iesit din tipare

Adriana Gionea
-
0
Getting Naked: A Burlesque Story – Cat de sexy poate fi un corp iesit din tipare

Surpriza de la Bucharest International Film Festival 2018 – Getting Naked: A Burlesque Story – este un film irezistibil, aşa cum poate fi orice spectacol de cabaret dedicat feminităţii care simbolizează acel gen de senzualitate dezinhibată asumată prin umor, inventivitate şi culoare.

Aşteaptă-te ca sala de cinema să devină o scenă extravagant-suprarealistă, unde seducţia, anarhia estetică, stupoarea şi amuzamentul creează o realitate aparte. Pe această scenă vor defila costume ravisante sau comic-bizare şi coregrafii în care descoperi istoria metamorfozelor trupului feminin, de la perioada cabaretelor din Parisul Belle Epoque, plin de accesorii luxuriante şi corsete extravagante, la perioada petrecerilor din anii nebuni simbolizaţi de Gatsby, apoi la voluptatea obraznică a unei pin-up girl sau la frumuseţea pop din epoca lui Warhol.

Intenţia reuşită a regizorului James Lester de a te impresiona depăşeşte simplul amestec dintre strălucire, nuanţele tari şi desfăşurarea flamboaiant-languroasă a ipostazelor feminităţii asociate fructului oprit. Ceea ce te va cuceri definitiv la acest documentar este schimbarea perspectivei şi a percepţiei asupta unui spectacol care promite o exibare a trupului feminin (considerată adesea vulgară) şi despre rolul şi trăirile femeilor ce fac un spectacol din trupul lor.

Această schimbare de perspectivă transmite un mesaj optimist pentru femeile-spectator, care nu au încredere în calităţile propriului corp deoarece nu corespunde imaginii din reclame. Nici femeile de pe scena cabaretului burlesc nu se încadrează în dimensiunile unui trup ideal. Şi tocmai această “imperfecţiune” le face dezirabile odată urcate pe scenă.

În timpul unui spectacol burlesc, aplauzele şi entuziasmul publicului vrăjit depind în primul rând nu de senzaţiile incandescente stârnite de femeia-nud, ci de un mix inteligent de umor şi creativitate. Nu contează neapărat ce se află sub hainele azvârlite ispititor sau, dimpotrivă, comic pe scenă, ci atitudinea, care nu trebuie să fie una de vampă vulgară, ci una care include obrăznicia ludic-insolită şi drăgălăşenia durduliei obraznice, specifice modelelor din pozele interbelice.

Getting Naked: A Burlesque Story este genul de film care merită văzut în cuplu, deoarece incită la discuţii pe cât de amuzante pe atât de constructive despre feminitate, privirea masculină şi relaţia dintre artă, mesaj subversive, kitsch şi erotism. Modul în care evoluează dansatoarele în acest documentar nu le face pe femeile-spectator să se simtă nesigure în legătură cu puterea lor de seducţie sau eclipsate de o femeie ce îşi exibă ademenitor trupul în faţa partenerului lor. Complicitatea pe care multe femei o simt între partenerul răsfăţat vizual şi femeia de pe scenă, care intră în rolul zeiţei venerate datorită erotismului exprimat, este înlocuită, în acest documentar, de o solidaritate feminină, care nu mai este perturbată de obsesia competiţiei bazate pe comparaţia intimidantă dintre un corp ideal şi unul considerat banal.

La spectacolele burleşti bărbaţii nu ezită să îşi ia partenerele. Nu întâmplător una dintre vedetele incluse în documentar afirmă că un bărbat şi-a lecuit soţia de complexe după ce a dus-o la un astfel de show pentru a-i demonstra că de fapt lui îi plac femeile considerate grase, aşa cum se vede ea. Cu alte cuvinte, privirea fascinată aruncată dansatoarei ce depăşişe proporţiile din revistele glossy erau aceleaşi pe care el i le arunca propriei soţii, însă aceasta nu credea în sinceritatea lor, deoarece nu se considera demnă de ele.

Deşi prezintă lumea unor femei care îşi câştigă existenţa transformându-şi trupul într-un spectacol, în acest documentar femeia nu este redusă la trup, la carnal. Odată urcată pe scena burlescului, ea trebuie să-şi seducă admiratorii prin forma pe care o dă propriului erotism, propriei feminităţi, nicidecum prin întruchiparea perfecţiunii artificiale. De altfel, celulita, abdomenul pufos, ridurile şi alţi demoni ce rod cu lăcomia termitelor flămânde stima de sine a femeii ce se vrea perfectă sunt nelipsiţi din arsenalul acestor vedete. Nu de alta, dar succesul dansatoarei cu aspiraţii burleşti este asigurat doar în momentul în care ea înţelege că tot ce ştia despre regulile frumuseţii este dat peste cap odată intrată în această lume.

Vedeta show-ului trebuie să provoace nu prin măgulirea publicului masculin oferindu-i ce îşi doreşte de obicei un grobian, ci scoţându-l din zona de confort. Nu corpul este cheia succesului, ci transformarea lui într-un mesaj, prin care femeia depăşeşte statutul de obiect sexual. Publicul nu vrea să vadă un trup care provoacă prin dezgolire, ci prin mesajul ce intrigă. Este genul de mesaj care nu depinde neapărat de formele apetisante, ci de modul în care dansatoarea şi-a imaginat sincronizarea dintre elementele de scenografie şi povestea creată prin această coregrafie onirică, bizară sau comică.

Nu vei vedea acel amestec sordid şi dezolant între vulgaritate, exploatarea femeii, lipsa de speranţă, kistsch, sărăcie şi blamul colectiv. Showul care include şi ritualul unui număr de striptease nu umileşte corpul feminin ci îl glorifică, în ciuda amestecului dintre siluetele ce sfidează canoanele frumuseţii sau ale graţiei feminine, expunerea caricaturală şi vestimentaţia stridentă.

Pentru a te bucura de tot ce are mai bun de oferit un asemenea documentar despre estetica burlescului din zilele noastre, trebuie să ai în vedere câteva aspecte legate de reprezentarea femeii şi a feminităţii în această lume. Regizorul, prin intermediul starurilor alese, vrea să îţi atragă atenţia asupra confuziei între stripteasul ce transformă femeia într-un obiect şi un veritabil număr de cabaret burlesc. Spectacolul burlesc nu reduce femeia la un trup mereu proaspăt şi ispititor, care se lasă devorat de priviri masculine înjositoare, ci îi redă puterea de a domina privirea, precum şi statutul de artistă plină de creativitate, chiar dacă arta ei este asociată sub-culturii.

Vedetele actuale ale spectacolului neo-burlesc din New York îţi demonstrează cât se poate de convingător că dezgolirea trupului nu este scopul acestui gen de spectacol. Publicul nu vrea să vadă o femeie goală, care deserveşte nişte spectatori cu nevoi primare, ci modul în care aceasta foloseşte mişcările de felină languroasă ale unui număr de striptease tocmai pentru a parodia insolit un număr de striptease.

Aşadar, cei ce intra în sala de cinema pentru a vedea un spectacol incandescent precum cel din videoclipurile starurilor hip-hop intrate în mainsteam vor fi dezamăgiţi. Nu vor vedea nişte corpuri urcate pe scenă pentru deposedate total de haine şi de identitate, ci nişte femei cu nume, chip şi mai ales opinii deştepte despre propria feminitate şi despre relaţia dintre erotism, expunere, avangardă, cultura underground şi privirea modelată pe de-o parte de propriile fantasme, pe de altă parte de societate.

În lumea starurilor prezentate în acest documentar nu dezgolirea este importantă, cât modul original în care folosesc accesoriile vestimentare (fie ele şi unele sumare), bijuteriile şi culorile ţipătoare pentru a creea un personaj, o coregrafie, un moment plin de umor, un mesaj satiric şi mai ales o lume învecinată cu tabloul bizar al unui vis. Poţi compara lumea burlescului cu desfăşurarea unui vis ciudat în care sunt dinamitate certitudinile estetice şi morale din lumea reală şi în care oamenii îşi pot mărturisi lor înşişi că preferă alte standarde ale frumuseţii şi ale erotismului feminin decât cele recunoscute în public sau asumate în relaţia cu partenerul de cuplu. Prin urmare, nu se duc la un spectacol burlesc pentru a vedea un corp ideal, din revistele pentru adulţi, ci un personaj care provoacă tocmai prin atentarea la miturile constrângătoare legate de frumuseţea seducătoare, de armonia unui trup feminin şi de relaţia simbiotică dintre greutatea ideală, vârsta fragedă şi un corp dezirabil, acceptat şi validat social.

Dacă burlescul merită lăudat pentru ceva este tocmai pentru această sfidare a regulilor superficiale ce stau la baza validării sociale a unui trup, mai ales feminin. Devine reconfortantă pentru femei această originalitate a dansatoarelor ce inventează numere care fie amuză, fie fascinează, sperie, provoacă stupefacţie sau confuzie, dar care nu aţâţă instinctele, invitând mai degrabă la revizuirea canoanelor estetice şi a modului în care mai multe forme de artă şi mai multe epoci interacţionează.

Aceste dansatoare creează de fapt o realitate nocturnă care aminteşte de anarhia din timpul unui vis ce seamănă cu un teatru având nişte decoruri suprarealiste, în care se desfăşoară libere personaje ciudate şi totodată seducătoare. Iar a fi seducător în această lume implică mult umor, folosirea inteligentă a bizarului pentru a devia elementele unui freak-show spre o stridenţă ludic-subversivă elaborată, care să exprime până la urmă tandreţe.

În ciuda vocilor ce înfierează burlescul, considerat un furnizor de entertainment ieftin, la limita grotescului şi a prostului gust, regizorul îţi arată cât de sofisticate pot fi personalităţile celor implicate în această lume nocturnă cu paiete stridente, zâmbete neruşinate şi atitudini ireverenţioase la adresa regulilor estetice. Vedetele intervievate în acest documentar nu intră în rolul prostuţei sexy. Multe dintre ele au studii superioare şi nu au ales să se dezbrace din cauza lipsei de alternative, ci datorită fascinaţiei pentru lumea burlescului. Investesc multă pasiune şi sunt cât se poate de conştiente că burlescul nu înseamnă doar dezgolire, ci un spectacol consistent din care nu lipsesc satira şi creativitatea folosite cu scopul de a face realitatea să se risipească pentru a elibera personajele unei lumi onirice.

În viziunea acestor dansatoare, un spectacol reuşit nu înseamnă mişcări lascive, ci transformarea coregrafiei într-un manifest subtil şi plin de umor la adresa graniţelor artificial construite între frumos şi grotesc, normal şi anormal când vine vorba despre trupul feminin, între ceea ce este acceptat şi ceea ce este considerat dezgustător sau între feminin şi masculin. De fapt, documentarul arată că tot ceea ce pare a fi o distracţie nocturnă facilă şi frivolă, inventată cândva pentru publicul mahalalelor, devine o reflecţie asupra gradului de sinceritate în raport cu propriile gusturi.

Burlescul ridică nişte întrebări profunde legate de curajul asumării propriilor dorinţe şi preferinţe. O dansatoare afro-americană, care îi aduce un tribut lui Josephine Baker prin numerele ei, afirmă că spectacolul burlesc îi revoltă pe unii sau îi dezgustă deoarece îi face mai conştienţi de propria ipocrizie în raport cu sine, cu propria grilă de evaluare a frumosului. Nu puţini au fost cei uimiţi şi speriaţi să descopere că se simt excitaţi de imaginea unei dansatoare ce nu corespunde cu idealul în care au crezut până atunci sau pe care mediul social şi moda l-au impus ca unică formă de adaptare la cerinţele majorităţii. Burlescul este de fapt şi o dezvăluire a unor preferinţe neasumate pentru alte tipologii decât cele acceptate social.

Documentarul lui James Lester poate deveni punctul de pornire al multor discuţii despre avangarda interbelică, satira politică, suprarealism, transgresarea normelor şi cinematografia dedicată părţii abisale a psihicului. Pe unii spectatori îi va face să lege burlescul de mesajele subversive furnizate de avangarda interbelică din localurile underground frecventate de artiştii plastici vizionari atraşi de Viena, Berlinul sau Parisul anilor ‘20. Mulţi vor lega revirimentul burlescului de protestul împotriva cenzurii în artă prin impunerea unor graniţe rigide între cultura declarată rafinată şi cea asociată maselor.


LYTE video

Citeşte şi Femeile anului, în 8 filme de neuitat

Ultimul nud – Muzele se îmbracă de la Chanel

Femeile anului, in 8 filme de neuitat

Ultimul nud – Muzele se imbraca de la Chanel

 

The Leisure Seeker – O calatorie spre Florida, pentru fanii lui Helen Mirren si ai lui Hemingway

Adriana Gionea
-
0
The Leisure Seeker – O calatorie spre Florida, pentru fanii lui Helen Mirren si ai lui Hemingway

Chiar dacă prezintă ultima călătorie a unui cuplu despre care ştii că nu o mai duce mult din cauza problemelor provocate de înaintarea în vârstă, comedia tandră şi dulce-amară The Leisure Seeker – ce a deschis BIFF 2018 – poate fi antidotul perfect pentru acele seri plictisitoare din mijlocul săptămânii, când simţi că eşti captiv în propriul oraş, tânjind epuizat la evadări în locuri însorite, cu apusuri de un violet incandescent, cu drumuri ce dau spre orizonturi deschise de culoarea mării ce atinge albastrul cerului.

Încă de la prima scenă ai impresia că trebuie să îţi faci bagajele ce promit o vacanţă de vară de neuitat. Modul în care Paolo Virzi adaptează cinematografic romanul omonim al lui Michael Zadoorian, captând entuziasmul unui road trip din Nord până-n freneticul şi însoritul Sud, îţi dă iluzia că partenerii cuplului interpretat amuzant, expresiv şi duios de Helen Mirren şi Donald Sutherland te iau din propriul spaţiu, te urcă în rulota lor vintage, te întreabă dacă vrei să oprească pe drum pentru a-ţi lua şi ţie un hamburger american veritabil, apoi te fac martorul replicilor savuroase. Aşadar, poţi spune că din acest punct de vedere, The Leisure Seeker, un film ce mizează pe jocul unor actori consacraţi, şi-a îndeplinit şi al doilea rol (pe lângă cel de a-ţi trezi empatia) – acela de a te ajuta să evadezi în mijlocul naturii, unde să te simţi liber.

Te vei simţi cu atât mai bine şi mai liber dacă îţi plac povestirile lui Hemingway şi vocea lui Janis Joplin cântând faimosul hit Bobby Mcgee, cu al lui vers ce descrie o întreagă filosofie de viaţă – Freedom’s just another word for nothin’ left to lose. Nu de alta, dar nici personajele filmului nu mai au ce pierde. John (Donald Sutherland) suferă de Alzheimer, iar Ella (Helen Mirren), soţia lui, de cancer. Doar că nici unul nu-şi arată boala. Ei fac din simptome începutul unor scene comice, deloc forţate, care decurg firesc, oricât de greu ar părea luându-se în calcul diagnosticul medical.

La vârsta la care pe alţii îi aşteaptă azilul, cu al său program bine stabilit, Ella şi John preferă să se comporte precum doi adolescenţi ştrengari, care au înşelat vigilenţa părinţilor grijulii pentru a se bucura de prima lor mare călătorie în calitate de cuplu de nedespărţit. Călătoria spre Florida este darul Ellei pentru soţul fascinat de lumea şi de sensibilitatea lui Hemingway. În Florida (Key West) se află casa lui Hemingway, o casă amintind de arhitectura cubaneză, devenită azi muzeu. John a fost profesor, the most inspiring professor ar spune o fostă elevă întâlnită pe drum.

După cum a demonstrat şi în filmul Nebune de fericire, lui Paolo Virzi îi ies de minune comediile inspirate din dramele oamenilor plini de viaţă, dar cărora societatea obtuză vrea să le nege dreptul de a îmbrăţişa frumuseţea lumii în care trăiesc, după ce primesc diagnostice medicale ce devin verdicte dureroase. În The Leisure Seeker, cele două personaje  – Ella şi John – fug de copiii lor, care vor să le ofere o bătrâneţe liniştită într-un azil, când ei şi-ar dori să îşi trateze bolile necruţătoare trăind aşa cum au făcut-o întotdeauna: călătorind împreună.

Filmul are două puncte forte. Unul este frumuseţea vizuală a scenelor inundate de lumina caldă a Sudului sau de cea discretă a beculeţelor din campingul unde opreşte rulota ce aminteşte de băruleţele de pe o plajă îndrăgită de boemi. Imaginile seducătoare sunt meritul celebrului Luca Bigazzi, cunoscut datorit magiei din filmele lui Sorrentino sau imaginilor feerice demne de basmele meridionale, din Sicilian Ghost Story. Şi în The Leisure Seeker vei regăsi aceeaşi magie a nopţii sau a înserării marine, de data aceasta exprimând nostalgia cuplului format din suflete-pereche, care transformă feţele de masă, ori alte cârpe găsite în rulotă, într-un ecran de proiecţie, pe care apar fotografii din tinereţe sau din vacanţele petrecute alături de copii.

Al doilea punct forte este interpretarea actoricească. Modul în care Helen Mirren şi Donald Sutherland intră în rolurile unor parteneri care fac haz de necaz şi care se pot bucura de viaţă când alţii consideră că trupurile lor sunt distruse de boală şi de bătrâneţe, îţi reînvie credinţa în acea mare iubire care trece proba timpului şi în existenţa unor parteneri care nu se plictisesc unul de celălalt şi care încă mai vor să se surprindă reciproc. Vor fi ce-i drept şi nişte surprize mai puţin plăcute, atunci când unul dintre ei se dă de gol cu privire la o aventură extraconjugală din tinereţe, devenită pretextul unora dintre cele mai amuzante scene din film, dar şi celor mai sensibile, care vorbesc despre imposibilitatea de a trăi fără celălalt, în ciuda slăbiciunilor acestuia.

Vei descoperi genul de personaje care oferă dinamism şi tandreţe filmului doar prin reacţiile şi modul în care privesc succesiunea peisajelor. Paolo Virzi reuşeşte să te facă să-i însoţeşti până la capăt şi să-i îndrăgeşti datorită ideilor trăznite cu ajutorul cărora trec peste dificultăţile şi pericolele apărute în lungul drum spre Florida.

Personajele au fost construite astfel încât să trezească simpatia spectatorilor, oferindu-le răspunsuri ce alungă marile temeri legate de singuratate, de bătrâneţe, de pierderea fiinţei iubite şi a poftei de viaţă odată cu trecerea timpului. Totodată, personajele au fost construite şi interpretate astfel încât să devină repere pentru spectatorii ce se încăpăţânează să creadă în puterea fiinţei umane de a-şi păstra intactă dragostea de viaţă la vârsta cunoscută şi sub cinica denumire de bătrâneţe.

Donald Sutherlad interpretează adorabil rolul profesorului care nu renunţă la menirea sa nici după ce iese la pensie. Este profesorul ideal şi idealist, care nu ezită să îi încurajeze să-şi reia studiile nici pe adolescenţii semianalfabeţi care vor să-l jefuiască. Profită de fiecare ocazie pentru a le reaminti celor tineri de frumuseţea cărţilor scrise de Hemingway, de poezia ascunsă în proza lui, în spatele conciziei aparent aride. Autenticitatea interpretării lui Donald Sutherland îţi va trezi cheful de a lua romanul Bătrânul şi marea sau un volum de povestiri scrise de Hemingway, pe care să îl pui în bagaje pentru a-l citi într-un hamac, pe o plajă sălbatică, unde te-a trimis (măcar imaginar) dorul de ducă.

Lui Helen Mirren îi reuşeşte perfect rolul soţiei visătoare, isteţe şi pişichere, care, deşi nu are mintea sofisticată a soţului devenit profesor, şi nici nu este o cititoare împătimită, este în schimb o femeie capabilă să iubească fără limite. Ella este răbdătoare cu soţul ce are frecvent pierderi de memorie ce îl pun în situaţii penibile, îl binedispune, îl protejează, fiindu-i şi iubită fermecătoare, şi mamă tolerantă şi o bună camaradă pentru călătorii. Dacă John este intelectualul candid, Ella este partenera care dă sarea şi piperul lumii acestuia, prin toate calităţile atribuite de obicei feminităţii: răbdarea, căldura, senzualitatea, zâmbetul, devotamentul şi atitudinea protectoare.

Mulţi ar spune că filmul europeanului Paolo Virzi se înscrie în marea tradiţie americană a road tripului, care a dat romane şi filme-cult datorită cărora destinaţia finală a căpătat forţa de atracţie a unui loc sacru. Locuinţa lui Hemingway este sacră, însă iubirea personajului masculin pentru opera lui nu este una cu iz artificial-monumentalist, ci mai degrabă umanist-sentimentală, încât poţi folosi The Leisure Seeker pentru a-i convinge pe elevi să-i citească pe clasici.

Unii ar fi tentaţi să detecteze în spatele acestui personaj îndrăgostit de opera lui Hemingway un mesaj satiric la adresa acelei Americi dornice de a se complace în ignoranţă şi autosuficienţă. Rulota se strecoară şi pe străduţele confiscate de admiratorii lui Trump (acţiunea se petrece în 2016, în timpul campaniei electorale). Această intenţie caustică la adresa unei Americi privite prin lentila clişeelor ce susţin divizarea la nivel cultural şi educaţional poate fi detectată în biografia personajului masculin – un yankeu elevat, însurat cu o femeie din Sudul asociat unei mentalităţi retrograde.

Personajul dependent de lectură nu serveşte doar pentru a delimita subtil graniţele dintre cele două Americi sau pentru a lega tema road tripului de realitatea socială (există o scenă în care Paolo Virzi face o metaforă explozivă din pierderile de memorie ale personajului minerit în mijlocul unui miting pro-Trump, în care se scandau îndemnuri rasiste). John, acest personaj intelectual care îşi păstrează naturaleţea senină atribuită americanului simplu, este folosit pentru a-i permite filmului să ajungă atât la un public elevat, ce preferă mai degrabă filmele de festival, cât şi la unul ce preferă filmele cu mesaje profunde legate de marile teme precum: iubirea, moartea, lucrurile esenţiale care definesc viaţa unui om împlinit, dar care să nu perturbe uşurătatea unei zile de vară.

Paolo Virzi leagă atât de bine lejeritatea unei călătorii estivale de obsesia personajului John pentru sensibilitatea filosofică ascunsă în opera lui Hemingway, încât nu-i face să se simtă prost nici măcar pe cei ce-i acuză de snobism şi de aroganţă pe bookaholicii dornici de a-şi împărtăşi pasiunea pentru lectură, bucurându-se de voluptatea citatelor preferate şi împărtăşind-o apoi cu alţii.


LYTE video

Citeşte şi M – Golanul cu suflet bun

Mariţa – Amuzantele infidelităţi povestite într-o Dacie

M – Golanul cu suflet bun

Marita – Amuzantele infidelitati povestite intr-o Dacie

Pig – O comedie neagra in culorile tari ale unui Iran sofisticat

Adriana Gionea
-
0
Pig – O comedie neagra in culorile tari ale unui Iran sofisticat

De obicei, o satiră dezvăluie defectele unei societăţi, pe un ton mai mult sau mai puţin acid. Însă Pig este genul de satiră cu efect neaşteptat: acela de a scoate la suprafaţă tot ce are mai curajos, efervescent, sofisticat şi eclectic Teheranul actual.

Mani Haghighi ştie cum să mixeze toate aceste calităţi, accentuând mai ales partea eclectică. Diversitatea este resimţită şi la nivel stilistic, prin îmbinarea insolită a elementelor ce ţin de comediile negre, de satira politică deghizată într-un crime thriller cu accente pop şi de filmele neo-noir tratate în registrul parodic-halucinant-absurd, toate aceste elemente fiind condimentate cu trimiteri spre folclorul iranian. Nimic surprinzător pentru cei ce l-au descoperit pe Mani Haghigi prin filmul A Dragon Arrives  – proiectat la Berlinale şi premiat la Bucharest International Film Festival 2016 -, însă cât se poate de inedit pentru cei ce nu ştiu prea multe despre tineretul emancipat din Iran.

Când se referă la Iran şi la Teheran, în special, mulţi se gândesc doar la o lume aflată sub teroarea instaurată de fundamentaliştii ce deţin controlul asupra armelor nucleare şi la femei prizoniere, obligate să îşi ascundă trupul sub straturi sufocante de materiale în culori întunecate. Însă Pig îţi dezvăluie un Teheran mai puţin cunoscut de occidentali, prezentat printr-o varietate cromatică menită să îţi asalteze retina datorită nuanţelor tari. Un Teheran viu, proaspăt, cu femei şcolite şi elegante, care ştiu cum să îşi exprime cochet feminitatea chiar dacă sunt nevoite să îşi acopere părul şi formele voluptuoase.

Lupta dintre partea cool, adică liberă şi creativă a Iranului, şi cenzură îţi este dezvăluită chiar în primele scene, în care afli, în timp ce eşti plimbat printr-o galerie de arta contemporană ce i-ar tenta şi pe hipsterii Berlinului, că marii cineaşti ai ţării sunt victimele unui criminal în serie. Printre aceşti mari cineaşti ai Iranului se numără şi Hasan Kasmai (Hasan Majuni), pus pe lista neagră şi ţinut pe tuşă câţiva ani. În loc să se bucure că ura asasinului faţă de regizori l-a ocolit, el se simte exclus din clubul select al cineaştilor geniali deoarece asasinul nu l-a pus pe lista ţintelor sale, despre care se ştie că include doar numele marilor creatori.

Prin alegerea unui personaj central din cercul select al cineaştilor faimoşi, Mani Haghighi introduce şi elementele specifice filmelor despre filme, mai exact ale filmelor ce abordează condiţia cineastului în societate şi relaţia acestuia cu propria conştiinţă atunci când apare obsesia pentru faimă şi recunoaşterea valorii. Doar că-n loc să lase reflecţia filosofică să preia puterea în scenariu, Mani Haghighi preferă să dea frâu liber parodiei. Iar parodia îi permite o abordare multistratificată, cu subtilităţi mascate de purtările unor personaje uşor tembele, atunci când acţiunea filmului pare să devină haotică pe măsură ce personajele hălăduiesc bezmetic prin propria viaţă invadată de fantasmele ce iau o formă halucinantă.

Nimic nu scapă de privirea caustic-parodică. Nici susţinătorii unui regim constrângător, nici progresiştii. Nici călăii, nici victimele. Nici publicul fin, gata să facă un erou dintr-un cineast din ţările orientale unde arta este ameninţată de cenzură, nici publicul devorator de bârfe despre culisele vieţii private ale unui artist…şi nici artistul însuşi.

Artistul nu capătă măreţie în acest film. Nu este glorificat, ci transformat într-o caricatură din cauza narcisismului ce îi distorsionează simţul realităţii. Nici tonul prin care se face referire la drama artistului cenzurat nu mai este unul solemn, deoarece ingrata condiţie a unui cineast impiedicat să-şi demonstreze potenţialul este, în acest film, deturnată spre zona unui spectacol mediatic vecin cu snobismul, impostura şi parazitarea mitului unui artist consacrat. În rolul paraziţilor sunt aspiranţii sau artiştii daţi uitării, care vor o parte din notorietatea unui monstru sacru prin declaraţii memorabile făcute în faţa jurnaliştilor veniţi la înmormântarea acestuia.

În timp ce misteriosul criminal îşi face de cap băgând teroarea în sufletele artiştilor, pe ale căror ţeste scrie Porc, personajul central încearcă să-i facă faţă nu doar cenzurii politice, din cauza căreia a ajuns un regizor de reclame şi videoclipuri, ci şi veştii că rivalul său face un film în care joacă nimeni alta decât amanta şi muza lui, pe nume Shiva, interpretată de actriţa Leila Hatami, distribuită în rolul principal din A Separation al lui Farhadi (Premiul Oscar în 2012). O ameninţare la adresa regizorului care i-a sedus muza îl adaugă pe Hasan, personajul central, nu doar pe lista suspecţilor în cazul unei crime, ci şi pe lista personalităţilor puse în situaţii jenante ce au fost imortalizate în filmuleţe distribuite apoi pe reţelele de socializare (Teheranul din acest film este cuprins de febra Instagram şi Facebook, o realitate confirmată chiar şi de regizorul filmului într-un interviu acordat jurnaliştilor de la Variety).

Intersectarea poveştii de iubire şi rivalitate cu ancheta ce vrea să divulge identitatea misteriosului criminal în serie, specializat în lichidarea cineaştilor, dezvăluie mai multe straturi ale interpretării acestui film, în funcţie de intenţia spectatorului. Cei ce doreau să vadă un film iranian deoarece sperau să arunce un ochi dincolo de zidul cenzurii fundamentaliste, ce a învăluit ţara într-o aură de mister, vor fi uimiţi de varietatea şi de exuberanţa personajelor, ale căror preocupări nu diferă de ale unui occidental dintr-o capitală ofertantă pentru cei mereu la curent cu noile tendinţe. Vor vedea şi petreceri nebune cu muzică techno, şi rockeri, şi graffiti complicate demne de un album de street art şi un vernisaj de artă avangardistă ce reinterpretează teme ale mitologiei persane.

Cei ce au vrut să vadă o comedie neagră vor fi surprinsi de cât de mult se poate întinde coarda satirei explozive la adresa puterii, chiar dacă elementele subversive capătă o notă suprarealistă, fără a face o referire precisă la situaţiile reale (tipic pentru Mani Haghighi să apropie plauzibil halucinantul de realitate, menţinând totuşi nişte graniţe prin folosirea derutantă a parodiei). Elementele comicului îmbină ameţitor, absurd şi imprevizibil revolta, fantasmele şi gesturile unui personaj masculin aflat în derivă, ce se comportă precum un adolescent întârziat care îşi imaginează că ţine o rachetă de tenis ce se transformă în chitara ce îl duce din beciul poliţiei direct pe scena ce face din el un rocker subversiv aclamat de fani.

Nu sunt uitaţi nici fanii regizorilor ce preferă să îmbine în cheie parodică stilul mai multor genuri pentru a obţine un film pe cât de bizar pe atât de seducător tocmai pentru că devine din ce în ce mai dificilă includerea lui într-o categorie pe măsură ce se desfăşoară scenele imprevizibile. Aparent, filmul pare o defilare bezmetică, lipsită de sens, a unor elemente ce ţin de crime thriller, satiră, comedie neagră şi drama artistului devenit prizonier în propria ţară dominată de teroare. Însă în asta constă şi farmecul filmului. Totuşi, în spatele acestui amestec uşor haotic de elemente, unii vor ghici o reinterpretare ireverenţioasă a sacrificiului în numele artei, în numele unui ideal.

Apelând la un comic aberant ce îl face pe regizorul devenit protagonistul filmului să pără un erou demn de comediile americane despre bărbaţii imaturi, Mani Haghighi reuşeşte să tramsmită acelaşi mesaj coerent, subversiv şi profund la adresa regimului de la Teheran în relaţia cu oamenii care îşi dau voie să gândească. Doar că-n loc de mistificarea prin metafore a cineastului ce preia stindardul spiritului şi al libertăţii, Mani Haghighi preferă să-i arate slăbiciunile, care îl pot face să-şi piardă orice fărâmă de luciditate. Regizorul îşi urcă personajul cu aspiraţii artistice pe un piedestal special pentru a obţine exact contrariul, adică demitizarea prin ironizarea lui, implicit a narcisismului din lumea celebrităţilor având pretenţii de vizionari.

Nu puţini vor fi aceia care vor spune că ţinta satirei nu este regimul toxic de la Teheran, ci adevăratul inamic al artistului: complacerea în mediocritatea dublată de vanitate şi acceptarea legilor penibile dar eficiente pe termen lung ce permit construirea unui mit prin atragerea simpatiei şi a vizibilităţii în social media. Într-una dintre scene, Mani Haghighi se introduce pe sine în film, ca victimă a criminalului în serie, pentru a se da jos de pe soclu, făcând astfel trimitere şi la fetişizarea în presa occidentală, prezentă la marile festivaluri, a cineaştilor iranieni sau exotici provenind din ţări aflate sub dictatură, ca semn al unui apetit pentru spectaculos, nicidecum pentru cunoaşterea debarasată de clişee.

Mani Haghighi se îndepărtează de gravitatea relaţiilor interumane din filmele lui Asghar Farhadi şi de meditaţia cu tentă existenţialistă asupra menirii cineastului ce îşi face simţită prezenţa în film, spărgând zidul dintre real şi ficţiune, dintre iluzie şi culisele filmării, pe care o detectezi în peliculele-cult ale lui Abbas Kiarostami. Preferă să le dea o tentă ilar-aberantă problemelor din ţara lui, mai ales celor ce ameninţă cariera unui regizor.

Ai impresia că satira la adresa dictaturii de la Teheran ricoşează şi loveşte din plin şi în civilizaţia spectacolului, hrănita cu egourile artificial gonflate în social media incorporate în strategia de personal branding, specifice mecanismului de construire a faimei în zona occidentală. Din acest punct de vedere, Pig ar putea fi considerată o replică mai simplă şi debarasată de pretenţiile sofisticat-filosofice ale filmului The Square. Nu o avea construcţia complexă a filmului regizat de Ostlund, însă are acelaşi mesaj care arată lipsa de sens infiltrată când informaţiile furnizate de reţelele sociale distorsionează capacitatea de a mai face diferenţa dintre fals şi real, dintre zvon şi certitudine.

În România, Pig a putut fi văzut în premieră la Bucharest International Film Festival 2018.

Citeşte şi 5 filme care îţi arată lumi puţin cunoscute

5 filme care iti arata intr-un mod original problemele unor lumi putin cunoscute

The Place/Localul – Straini in cautarea fericirii

Adriana Gionea
-
0
The Place/Localul – Straini in cautarea fericirii

O cafenea, mulţi necunoscuţi şi un bărbat misterios care îi poate aduce împreună pe aceşti necunoscuţi într-un mod nu tocmai inofensiv. Sunt detaliile ademenitoare ale unui scenariu ce promite o turnură neaşteptată precum cea a dorinţelor, slăbiciunilor şi temerilor ce domină personajele noului film al regizorului Paolo Genovese, care a devenit cunoscut datorită comediei Perffetti sconosciuti.

Necunoscuţii din film tânjesc după ce nu pot avea. Bărbatul misterios care le schimbă traiectoria ajunge să deţină controlul asupra lor tocmai pentru că le poate afla dorinţele ascunse. Dar o chelneriţă pe cât de seducătoare pe atât de caldă şi empatică dă de înţeles că până şi bărbatul misterios tânjeşte după ceva anume. Atunci când ajung în acelaşi local, toate aceste personaje devin protagoniştii unei poveşti comune, deopotrivă sensibilă şi crudă, al cărei final este greu de prevăzut.

foto: Independenta Film

Paolo Genovese este genul de regizor capabil să exprime într-un film de public, accesibil, ceea ce reuşesc nişte romane filosofice în pasaje alambicate. În noul său film, The Place, a vrut să îţi ofere o experienţă cinematografică intensă în decor minimalist, cu actori expresivi, care te pun faţă-n faţă cu tot ceea ce iubeşti, simpatizezi sau deteşti.

În The Place, Genovese mai demonstrează că ştie să fructifice la maximum decorul cromatic tern al unui spaţiu restrâns pentru a obţine efectele unui film spectaculos, care te poate ţine cu sufletul la gură. Nu îi trebuie decât nişte personaje cu poveşti de viaţă care se intersectează imprevizibil în acest spaţiu şi un personaj central misterios, care să transforme în dorinţe cu efect devastator slăbiciunile dezvăluite în poveştile necunoscuţilor care se uită la el ca la ultima lor speranţă.

foto: Independenta Film

Pentru a obţine acel amestec irezistibil dintre nişte poveşti de viaţă suculente cu potenţial trepidant, imprevizibil, şi tensiunea acumulată, care promite un final greu de anticipat, regizorul foloseşte un truc menit să dea rezultate în filmele în care acţiunea se petrece într-un singur spaţiu cu decoruri austere, dar care te solicită emoţional asemenea filmelor cu bugete uriaşe, dimamism inflamabil şi locaţii generoase. Este vorba despre acea presiune pusă asupra personajelor. Ele vor fi obligate să-şi testeze limitele morale pentru a face tot ce nu ar fi îndrăznit dacă nu ar fi fost presate de timp sau de scoaterea la suprafaţă a unui detaliu compromiţător legat de personalitatea sau trecutul lor.

Dacă în Perffetti sconosciuti a folosit o singură încăpere, unde are loc o cină între prieteni vechi, pentru obţine o comedie spumoasă cu tâlcuri despre încrederea în cuplu, trădare şi ipocrizie, în noul său film – The Place – regizorul Paolo Genovese a utilizat ingenios spaţiul unui local ce îmbină atmosfera intimă a unei cafenele şi forfota unui mic restaurant, pentru a permite intrersectarea la fel de imprevizibilă a unor personaje care vor cu disperare să scape de singurătate, de boală, de complexe, de vinovăţie sau de confuzie. Pentru a scăpa de toate aceste piedici ivite în calea fericirii greu de atins, fiecare vrea cu ardoare să îşi îndeplinească dorintele, iar pentru acest lucru este gata de orice, chiar şi de ticăloşii.

Dorind să testeze limitele personajelor disperate să obţină cu orice preţ ceea ce vor, un bărbat le promite îndeplinirea dorinţelor ca prin magie, dacă fiecare duce la îndeplinire o poruncă scrisă în caietul său. Asemenea unui vindecător ce îşi consultă meticulos cartea minunilor, el le spune, pe un ton cât se poate de serios, dar în acelaşi timp detaşat, ce acte să comită, obligându-i să îmbrăţişeze absurdul sau pericolul reprezentat de încălcarea legii. Unul trebuie să ucidă, altul să agreseze o femeie. Un bărbat trebuie să devină răpitor de copii pentru a i se vindeca propriul copil. Un poliţist care vrea să reia legătura cu fiul plecat de acasă trebuie să ignore plângerea depusă de o femeie agresată. O bătrână vrea să arunce în aer un local pentru a-şi salva soţul. O femeie seducătoare, dar neglijată, va trebui să îşi ispitească vecinul însurat. O tânără călugăriţă va trebui să rămână însărcinată, iar un tânăr ce îşi vrea înapoi vederea va trebui să oblige o femeie să facă sex cu el.

Aceste porunci sunt citite de un bărbat ce îşi are propria masă în cadrul localului ce se bucură de o mare popularitate printre personaje. El aşteaptă răbdător clienţii disperaţi la această masă, unde îşi petrece aproape tot timpul scriind sau discutând cu oamenii ce apelează la el ca la un terapeut cu puteri de tămăduitor.

Dar cine este cu adevărat bărbatul ce are îndrăzneala de a le cere tot felul de lucruri malefice acestor oameni disperaţi care apelează orbeşte la puterile lui? Ei bine, identitatea şi trecutul său rămân într-o zonă ambiguă, ce îi permite spectatorului să emită o serie de păreri. La începutul filmlui îl surprinzi notând într-un caiet, asemenea unui scriitor care îşi modifică textele iar şi iar, ştergând sau făcând unele corecturi. Apoi îţi dai seama că nu este vorba despre un caiet de scriitor, ci despre o colecţie de porunci riscante, care îşi aşteaptă curajoşii nesăbuiţi gata să întreacă orice limită morală pentru a obţine ceea ce vor – fericirea, care poate lua forme diferite.

foto: Independenta Film

Interpretat de Valerio Masandrea, bărbatul misterios de la cafenea te derutează. Are tonul unui psihoterapeut ce îl provoacă pe cel din faţa lui să îşi confrunte demonii ascunşi pentru a-şi vindeca rănile. Are ideile unui psihopat abil, care te poate convinge să faci un pact cu diavolul când eşti la anaghie. Îi poţi da o identitate reală sau îl poţi considera o prezenţă simbolică, potrivită pentru o interpretare contemporană a mitului în care diavolul ia chip uman pentru a scoate la suprafaţă latura inumană din oamenii cinstiţi.

Majoritatea personajelor ce îl ascultă orbeşte pe acest bărbat fac parte din categoria celor ce se declară inofensivi, considerând o excepţie actiunile îndoielnice la care ajung să recurgă în situaţii disperate. Bărbatul misterios le cere tot felul de acte care, în alte circumstanţe, i-ar fi făcut să se ruşineze de ei înşişi. El adulmecă punctul slab al fiecăruia şi găseşte astfel prăpastia dintre dorinţele secrete, ce mocneau chinuitor, şi imaginea dezirabilă, fără pată, pe care o afişează fiecare în societate.

De fapt, scenariul se bazează pe această prăpastie între dorinţele individuale şi realitatea acceptabilă social, devenită sinonimul ipocrizie. Este prăpastia dintre ceea ce vrea fiecare să creadă despre el însuşi, pentru a-şi purta mai uşor propria conştiinţă, şi ceea ce îşi doreşte cu adevărat, dar nu are curaj să îşi asume. Folosindu-se de mimica şi de tonul vocii actorului Valerio Masandrea, Paolo Genovese reuşeşte să interconecteze imprevizibil dorinţele şi vieţile personajelor care nu se cunosc între ele, astfel încât existenţele individuale să alcătuiască un puzzle ce oferă un mesaj coerent, dar care duce la interpretări multistratificate despre umanitate.

La un moment dat dorinţele îi vor face pe străini să se cunoască, apoi să îi povestească bărbatului ce au trăit unii în compania altora, fără a-i descoperi intenţiile. Bărbatul simte că pierde controlul asupra oamenilor care i se supun orbeşte, mai ales când urmările acţiunilor nu mai pot fi anticipate. Când faptele şi planurile oamenilor disperaţi îi pun în situaţii riscante, apar tensiunile ce permit infiltrarea suspansului cu tentă de thriller psihologic.

Deşi filmul are un subiect ce pare aberant, neverosimil, jocul actorilor îl fac să pară cât se poate de credibil. Tocmai datorită acestui joc actoricesc şi intimităţii din relaţia personaj-spectator, The Place ar putea fi comparat cu o piesă de teatru, acel gen de piesă ce ia forma unei parabole despre partea ascunsă a umanităţii ce devine asemenea unui ghem de vanităţi, suferinţe şi tentaţii. Vei aprecia expresivitatea personajelor care te impresionează prin oscilatia între inocenţă şi neîndurare, între vulnerabilitate şi încredere, între supunere şi răzvrătire împotriva străinului ce le dă vieţile peste cap.

Latura statică a filmului îţi aminteşte de piesele ce propun o meditaţie asupra limitelor morale şi în care descoperi cele două ipostaze ale regizorului: aceea de fiinţă empatică, plină de compasiune faţă de umanitatea interpretată de personajele sale şi cea de zeu-păpuşar cinic, detaşat de fiinţele create, ale căror defecte le expune fără milă.


LYTE video

Citeşte şi 3 cărţi dedicate visătorilor din cafenele

3 carti dedicate visatorilor din cafenele

Procesul – Tu analizezi probele

Adriana Gionea
-
0
Procesul – Tu analizezi probele

Impresiile şi opiniile multor spectatori despre documentarul semnat de Claudiu Mitcu şi Ileana Bîrsan vor fi influenţate de temerile (amplificate în ultimii ani) legate de corectitudinea din lumea justiţiei.

Procesul scoate la suprafaţă una dintre cele mai mari temeri ale românilor – aceea de a nu avea parte de un proces corect dacă vor ajunge vreodată într-un tribunal. Această frică reflectă de fapt percepţia conform căreia autorităţile sunt mereu corupte şi rău intenţionate, iar omul simplu poate fi uşor zdrobit de sistem, care este adesea considerat a fi lipsit de empatie şi de etică.

În Procesul îţi este prezentat cazul lui Mihai Moldoveanu, fost ofiţer al armatei române, care de ani de zile încearcă să îşi demonstreze nevinovăţia. Condamnat la 25 de ani de închisoare pentru o crimă pe care susţine că nu a comis-o, Mihai Moldoveanu primeşte, în 2012, o veste bună de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), care a hotărât că a avut loc o încălcare a dreptului la un proces echitabil deoarece acuzatul nu a avut avocat, nu a fost audiat şi nu s-au administrat în mod direct probe. Această decizie a CEDO i-a permis lui Mihai Moldoveanu să spere la demonstrarea nevinovăţiei prin rejudecarea dosarului, fiind ajutat de avocata Alina Cojocaru (avocata lui apare şi în documentar).

Documentarul urmăreşte momentele petrecute de Mihai Moldoveanu după eliberarea provizorie şi demersurile sale din timpul rejudecării dosarului. Te-ai fi aşteptat la un documentar care să prezinte mărturii zguduitoare despre iadul petrecut în detenţie şi despre neputinţa celui care se consideră condamnat pe nedrept. Dar Procesul nu este un portret al disperării în spatele gratiilor. Nu trăirile condamnatului primează, ci acţiunile sale pentru demonstrarea nevinovăţiei.

foto: Roller Coaster PR

Procesul este un documentar care i se adresează în primul rând spectatorului care se consideră mai degrabă raţional atunci când se raportează la justiţie, şi care vrea dovezi. De aceea regizorii se concentrează mai degrabă pe probele analizate şi pe firul evenimentelor din noaptea crimei decât asupra sentimentelor celui ce vede cum viaţa trece pe lângă el în timp ce se află în spatele gratiilor.

Prin acest documentar, Claudiu Mitcu şi Ileana Bîrsan evită ispita de a deveni ei înşişi avocaţii lui Mihai Moldoveanu, lăsând probele să demonstreze nevinovăţia/vinovăţia acuzatului. Unghiul de abordare al celor ce au realizat documentarul – Claudiu Mitcu şi Ileana Bîrsan – nu te obligă să fii de partea lui Mihai Moldoveanu, ci te invită să analizezi problele, detaliile oferite de acesta şi declaraţiile avocatei, încât ai impresia că eşti în postura juratului căruia i se adresează avocaţii în sistemul de justiţie american. Prezenţi la avanpremiera din Bucureşti a documentarului, Ileana Bîrsan, Mihai Moldoveanu şi avocata acestuia, Alina Cojocaru au confirmat această abordare, care nu îl transformă pe acuzat într-o victimă neputincioasă a sistemului, ci într-un acuzat care acceptă şi învaţă toate demersurile cerute de sistemul juridic pentru a-şi demonstra nevinovăţia, înscriindu-se chiar şi la cursurile Facultăţii de Drept.

Tocmai interesul pentru prezentarea probelor şi a procedurilor juridice de stabilire a vinovăţiei îi va face pe anumiţi spectatori să considere Procesul un documentar arid, cu multe date tehnice şi imagini de arhivă din timpul interogatoriilor, pe care le înţelege mult mai bine un student la Drept. Informaţiile amănunţite despre personalitatea şi biografia acuzatului sunt insuficiente şi ambigue pentru cei dornici de a-i face un portret psihologic. Însă modul în care amintirile acestuia despre noaptea crimei (31 octombrie 1995), prezentate la începutul filmului, se suprapun peste imaginile oraşului în care s-au petrecut evenimentele (Oradea) te conving să rămâi până la final.

Realizatorii au ştiu să aleagă imaginile care pot reda acel amestec între atmosfera locului, emoţiile protagonistului şi fundalul social ce aminteşte de imersiunea la care invită un thriller ce leagă o crimă de latura sumbră a unei comunităţi. Documentarul nu prezintă multe informaţii despre trecutul lui Mihai Moldoveanu, însă descoperi un portret al oraşului în care s-a petrecut crima, un portret realizat mai mult din informaţiile despre zonele lui obscure. În aceste zone ţi se dă de înţeles că se petreceau lucruri necurate în anii ’90, când a avut loc şocanta crimă.

Imaginile filmate, în mare parte în timpul nopţii şi în zonele în care s-au păstrat construcţiile socialiste cenuşii, îţi dau impresia că străzile oraşului unde s-a petrecut crima puteau deveni oricând o capcană pentru cei ce riscau sau care nimereau la locul nepotrivit în momentul nepotrivit, din cauza unor prieteni sau cunoştinţe. La momentul nepotrivit şi mai ales la locul nepotrivit a nimerit şi Mihai Moldoveanu, în contextul unei societăţi în care tranziţia de la socialism la capitalism ducea la cârdăşii pentru îmbogăţiri ilicite.

foto: Roller Coaster PR

Modul în care au fost prezentate oraşul ce aminteste de atmosfera claustrofob-depresivă a României debusolate din anii ’90, relatările şi imaginile de arhivă cu probele analizate de criminalişti îi va face pe mulţi să afirme că Mihai Moldoveanu a fost condamnat pentru a fi protejaţi vinovaţi din lumea interlopă. Dar este o impresie care apare treptat, fără a se transforma neapărat într-o sentinţă, păstrându-se încercarea de a expune probele cât mai obiectiv posibil, astfel încât spectatorul să fie invitat la propria analiză a lor.

Chiar dacă te înfricoşează prin mărturiile unui om care încearcă să îşi demonstreze nevinovăţia şi care insistă asupra nedreptăţii la care a fost supus din cauza încălcării unor proceduri – încălcare ce poate duce la compromiterea probelor -, sau din cauza refuzării unor probe vitale pentru cauza lui, Procesul este un documentar despre forţa psihică, tenacitate şi lupta împotriva resemnării care sabotează căutarea dreptăţii. Astfel, poţi considera Procesul mai degrabă o sursă de întrebări despre sistemul de justiţie şi despre propriile valori, decât o sursă de certitudini transformate în verdicte definitive.


LYTE video

Citeşte şi Câini – Stai cuminte, Poliţia!

Caini – Stai cuminte, Politia!

Budapest Noir – Intriga detectivista suculenta plasata in ispititoarele decoruri interbelice

Adriana Gionea
-
0
Budapest Noir – Intriga detectivista suculenta plasata in ispititoarele decoruri interbelice

Budapesta anilor ‘30: irezistibilă şi terifiantă. Un oraş devenit o cloacă nazistă, dar şi un oraş al luminilor. Un infern pentru fetele decăzute şi un paradis al vampelor cu stil şi ochi de vulpe şireată, care furnizează subiecte picante pentru gazete. O capitală aflată la răscruce, deopotrivă strălucitoare şi erotic-tenebroasă precum acel Paris nocturn din fotografiile lui Brassai.

Aceast palpitant oraş din filmul Evei Gardos ar putea fi considerat şi ruda estică a Berlinului din amintirile lui Isherwood, un Berlin care, în perioada interbelică, degaja acea efervescenţă sinistru-decadentă menită să inspire un film noir de succes, care îmbină ticăloşia, seducţia, sexul, puterea şi detaliile sordide. Tot de farmecul unui film noir, cât se poate de elegant din punct de vedere vizual, vor avea parte şi cei ce pariază pe Budapest Noir pentru o seară de film reusită.

foto: Cine Europa

Spectatorii vor fi încântaţi mai ales datorită imaginii care aminteşte de atmosfera din filmele clasice, în care detaliile sinistre erau dezvăluite prin lumina prelinsă languros în scenele de interior sau în decorul urban nocturn cu aer interbelic. De altfel, decorul interbelic este impecabil şi credibil reconstituit în Budapest Noir.

Mai bine zis, Budapest Noir are toate ingredientele unui crime thriller stilizat, care va fi apreciat mai ales de cei ce devorează romanele având intrigă detectivistă, răsturnări de stituaţie uluitoare şi acel gen de suspans ce transformă ancheta într-un periplu imprevizibil şi un oraş ispititor într-un labirint ce leagă ancheta unui jurnalist cu fler de planurile murdare din cercurile politice (filmul are la bază romanul omonim scris de Vilmos Kondor). Acţiunea devine şi mai palpitantă datorită unui irezistibil decor de epocă, atât de bine reconstituit, încât nu are nimic din artificialul unei butaforii, dându-ţi impresia că ai păşit în alt timp.

Filmul Budapest Noir este o revizitare inspirată a filmelor vechi care transformau ancheta unei crime într-o parabolă despre legătura omului cu marele oraş care atrage precum un magnet, dar şi perverteşte apoi devorează. Adevăratul personaj central este chiar acest oraş, iar miza nu este găsirea vinovatului, ci deconspirarea subteranelor care sperie, dar şi transformă o metropolă într-o lume ademenitoare, unde totul este posibil dacă vrei să rişti.

foto: Cine Europa

Aşa cum este prezentată în acest film, Budapesta interbelică era mediul perfect pentru scrierea unui roman acaparant sau regizarea unui film poliţist inteligent, care să lege ancheta de schimbările politice inflamabile. Avea de toate: mistere, femei seducătoare, stabilimente clandestin-rafinate, politicieni dependenţi de plăceri vinovate oferite de interlopi, saloane fastuoase, dar şi magherniţe dubioase. Mai avea şi un număr deloc neglijabil de acte brutale, unele ce duceau la personaje sus-puse, pline de secrete murdare, şi un jurnalist perseverent, care mirosea imediat o anchetă muşamalizată de şeful poliţiei special pentru a-l face scăpat pe un om important din înalta societate.

De fapt, un asemenea film nu ar fi avut succes fără un personaj masculin şarmant, inteligent, însă având şi gesturile golanului uns cu toate alifiile, care ştie să fie şi gentleman sensibil cu femeile vulnerabile, dar şi un dur când trebuie să scoată informaţiile preţioase de la scurusurile societăţii. Interpretat de Krisztian Kolovratnik, acest personaj pe nume Zsigmond Gordon este un jurnalist specializat pe articolele despre crime. Are la activ câteva anchete care au detronat autorităţi corupte, ştie cum să-şi facă relaţii pentru a obţine primul informaţiile despre crimele ale căror detalii cresc vânzările gazetelor şi cunoaşte ca nimeni altul dedesubturile oraşului, încât îl poate intimida prin talentul său de a obţine informaţiile de la interlopii temuţi până şi pe şeful poliţiei din Budapesta.

Amintindu-ţi de acei detectivi din filmele americane, siguri pe ei şi aruncând replici inspirate uşor cinice, Gordon spune, la începutul filmului, că le-a văzut pe toate în materie de fapte sordide şi se declară dezamăgit de lipsa de imaginaţie a ucigaşilor, care nu fac decât să repete ce au văzut la predecesori. Însă cazul unei tinere ucise, pe care o întâlnise în ajunul crimei într-o cafenea, unde aceasta încerca să-l ademenească precum o profesionistă, îl scoate pe Gordon din zona securizantă a cinismului.

foto: Cine Europa

Aparent, asasinarea acesteia l-ar fi putut determina să redacteze încă o ştire previzibilă despre o tânără ce ia calea prostituţiei şi care apoi eşuează tragic pe aceeaşi stradă rău famată unde îşi găsesc de obicei sfârşitul nu tocmai onorabil prostituatele Budapestei ce nu au identitate clară şi nici rude care să le ridice cadavrul de la morgă. Doar că tânăra avea un aer distins, emana un rafinament greu de întâlnit la o vânzătoare de placeri ce îşi făcea veacul pe strada unde i-a fost găsit cadavrul.

Cine este misterioasa tânără ucisă? Cum a ajuns acolo? Cine i-a vrut moartea şi de ce i-a dispărut cadavrul de la morgă, chiar de sub ochii legistului? Căutând obsesiv răspunsurile, jurnalistul va deveni un investigator abil, care te va purta prin toată Budapesta interbelică, devenită un decor perfect pentru acele crime thrillere ce includ enigme care leagă asasinarea unei femei ispititoare de intrigile politice ale epocii, mai ales că acţiunea se petrece în anii în care nazismul se răspândea şi în Ungaria.

În paralel cu ancheta se derulează relaţia dintre jurnalist şi o fostă iubită (interpretată captivant de Reka Tenki), revenită din Berlin cu tot cu fotografiile care surprindeau planurile diabolice ale lui Hitler. Fiind o fotografă talentată, iubita jurnalistului i se alătură în anchetă. De fapt, fotografiile şi fotografii joacă un rol important în anchetă. Fotografiile cu tânăra asasinată, surprinsă în ipostaze indecente, devin cheia spre o lume unde corupţia, detaliile picante şi politica se îmbină în secrete compromiţătoare. Aceste fotografii sunt găsite de către Gordon în biroul celui ce ar fi trebuit să conducă ancheta oficială.

Prin rolul acordat fotografiilor în găsirea indiciilor vitale ce duc spre asasin, regizoarea mai introduce un amănunt ce descrie atmosfera unei epoci. Le face astfel pe plac şi celor fascinaţi de nudurile interbelice dedicate femeilor din bordelurile de lux, azi puse în galeria artei fotografice, şi celor pentru care un film noir trebuie să conţină şi detalii picante precum stabilimentul de lux al matroanei care ascunde indicii preţioase cu privile la crima din film.

Budapest Noir îi va aduce în cinematografe mai ales pe nostalgicii dornici de a vedea un film poliţist bun, aşa cum se făcea odată, adică având toate elementele reţetei de succes îmbrăcate într-o formă elegantă, mai ales datorită calităţilor vizuale. Totuşi, ai impresia că mesajul filmului are mai multe conotaţii: una pur cinematografică, sinonimă cu un omagiu adus filmului noir clasic, sau cu parodia foarte subtil construită, îndreptată spre vechile clişee, şi o conotaţie ce vizează ascensiunea extremismului în Europa, care leagă Budapesta din anii ’30 de Budapesta zilelor noastre.

Eva Gardos reuşeşte să îmbine reţeta care îi mulţumeste pe spectatorii pentru care filmul este o altă formă de divertisment, un spectacol cu detalii vizuale ce îi conving să intre în sala de cinema, dar şi pe cei pretenţioşi, care vor fi impresionaţi de modul în care sunt recreate scenele cotidiene. Pasionaţii de artă vor aprecia detaliile ce amintesc de rafinamentul stilizat specific Art Deco şi de primele vile moderniste, a căror simplitate geometriztă şi decoraţiuni interioare anunţau schimbările aduse de arhietcţii avangardişti. Spectatorii vor aprecia readucerea în prezent a eleganţei interbelice fără a da impresia unei imitaţii demne de pictorialele dintr-o revistă fashion mediocră.

Stilul regizoarei, calităţile vizuale, interpretarea actorilor şi construcţia intrigii va atrage toate categoriile de spectatori. Îi va mulţumi atât pe cei ce intră în sala de cinema pentru a vedea un film cu fir narativ antrenant, cu anchete şi enigme, cât şi pe cei pentru care un film cu detectivi, ce aminteşte de farmecul unuia clasic, trebuie să includă şi un mesaj despre latura întunecată a naturii umane, dar care să rămână totuşi în zona unei abordări ironic-nonşalante, asemenea zâmbetului pişicher al personajului masculin ce interpretează verosimil tipologia jurnalistului ce emite concluzii despre marile defecte umane, pe un ton mai degrabă satiric decât grav, aşa cum cere şi genul acesta de film.


LYTE video

Citeşte şi La revedere acolo sus – Escroci inocenţi

La revedere acolo sus (filmul) – Escroci inocenti

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026