Facebook
Acasă Timp liber Filme Pagină 47

Filme

Ultimele

La revedere acolo sus (filmul) – Escroci inocenti

Adriana Gionea
-
0
La revedere acolo sus (filmul) – Escroci inocenti

Datorită unor calităţi vizuale ce pun în valoare decorurile de epocă, amintind de eleganţa unui film clasic, şi unui personaj ce exprimă o ghiduşie candidă, interpretat într-o manieră cuceritoare de Nahuel Perez Biscayart – devenit celebru datorită personajului cu zâmbet ştrengăresc din 120 BPM – vei avea parte de un film frumos despre nişte ani cum nu se puteau mai urâţi, aşa cum doar soldaţii mutilaţi, apoi ignoraţi de autorităţi, i-au putut trăi odată cu încheierea unui război mondial.

Frumuseţea filmului La revedere acolo sus (Au revoir la-haut/See You Up There) este dată de relaţia de prietenie care îi leagă pe cei doi soldaţi din mijlocul evenimentelor, lăsaţi să se descurce pe cont propriu într-un Paris care abia aştepta să uite de privaţiunile din anii Primului Război Mondial, pentru a se bucura de plăcerile şi frivolităţile ce aveau să anticipeze strălucitorii ani nebuni. Această prietenie înfiripată între cei doi soldaţi care provin din lumi incompatibile devine oglinda unei Europe ce trăia între fastul hedonist al înaltei societăţi şi mizeria de la periferiile unde se înghesuiau adevăraţii eroi ai frontului, nevoiţi să îşi ducă traiul agonizant de pe o zi pe alta.

La revedere acolo sus are toate ingredientele unui film trepidant, aşa cum le place tuturor celor ce vor o experienţă cinematografică menită să ofere un spectacol alert, când amuzant şi tandru, când răvăşitor, care să îi transporte într-o altă lume. Este aşadar perfect pentru cei ce vor un film care să îi ţină cu sufletul la gură, să creeze emoţie, sa vorbească despre tot ce are umanitatea mai frumos, fără a le ascunde adevărul despre partea urâtă a realităţii.

Caustic şi antrenant precum unui film de aventuri cu tentă alegorică, La revedere acolo sus le este dedicat celor pasionaţi de istorie, dar care vor o interpretare lucidă a evenimentelor, nu o lecţie simplistă de morală, servită de manualele oficiale, sau un demers comemorativ-monumentalist. Vei descoperi acea perspectivă lucidă furnizată mai degrabă printr-un amestec reuşit de satiră, suspans, umor negru, caricatură acidă, îndemnuri subversive şi adevăruri exprimate pe un ton cinic. De fapt, filmul păstrează calităţile romanului omonin distins cu Premiul Goncourt, scris de Pierre Lemaitre şi publicat chiar înaintea comemorării a 100 de ani de la începerea Primului Război Mondial, pentru a duce în derizoriu orice discurs pompos despre binefacerile unui război şi despre datoria faţă de patrie, pe care tocmai patria o uită prima.

Uitaţi de patrie sunt şi cei doi protagonişti – Edouard (Nahuel Perez Biscayart) şi Albert (Albert Dupontel), care ajung să le readucă aminte autorităţilor de existenţa lor printr-o ţeapă memorabilă, în ton cu vremurile. Cei doi vin din medii opuse, având şi viziuni diferite legate de soluţiile adoptate pentru depăşirea traumei. Edouard face parte din înalta societate pariziană, dar urăşte snobismul şi autoritatea parternă rigidă şi mercantilă. Are suflet de artist visător şi idei năstruşnice. Înainte de război, Edouard se pregătea să devină un pictor obraznic şi avangardist (în film, desenele sale amintesc de cele ale lui Schiele). În schimb, Albert este ceea ce Edouard refuză să fie: cu pretenţii modeste de la societate, realist, lipsit de carismă, discret, ordonat şi hotărât să-şi facă datoria de cetăţean harnic şi cinstit respectând autoritatea şi regulile.

foto: Independenta Film

Pictorul rebel Edouard şi funcţionarul ascultător Albert nu s-ar fi întâlnit niciodată dacă nu ar fi izbucnit Primul Război Mondial. Cei doi au devenit buni camarazi fiind uniţi de pericolele de pe front, apoi de încercarea de a supravieţui după ce locotenentul corupt Pradelle (Laurent Laffite) a vrut să-i sacrifice în ultimele zile ale războiului pentru a putea avansa pe scara ierarhică.

În timp ce îl salvează pe Albert de la moarte, Edouard rămâne mutilat. Nedorind să se reîntoarcă în casa unui tată sever, care dispreţuia pasiunea pentru pictură a fiului rebel, Edouard ajunge în grija lui Albert. Împreună vor încerca să iasă din sărăcie şi să se ţină departe de privirea vigilentă a locotenentului arivist Pradelle.

Modul în care sunt conturate cele două personaje centrale în roman îl ajută pe regizorul Albert Dupontel (care apare şi în ipostaza de actor) să ofere acea evaziune din cotidian la care invită cinematografia de public, fără a se îndepărta prea mult de realismul unui astfel de film. Regizorul a reuşit să îi dea realismului o notă fantezist-spectaculoasă, nelipsită de umor (unul amar, ce-i drept), fără a se îndepărta de portretul necosmetizat a unei epoci.

Personajul interpretat de Nahuel Perez Biscayart, prin ideile şi măştile sale desprinse dintr-un tablou suprarealist, îi dă realităţii hâde, greu de îndurat, o notă candid-zglobie. Asemenea acestui personaj obraznic în relaţie cu autoritatea, filmul sfidează orice tentativă de a transforma comemorarea unei tragedii colective într-un ritual pe cât de solemn, pe atât de fals, de ipocrit. Ai putea spune că filmul este în ton cu spectacolele satiric-burleşti de pe scenele avangardei interbelice, unde marile adevăruri erau deghizate în farse ce păreau să ia în derâdere tot ce avea societatea mai sfânt.

Chiar dacă par exprimate printr-un ton cât se poate de ireverenţios la adresa unui sacrificiu în numele patriotismului, compasiunea şi respectul pentru cei sacrificaţi nu sunt diluate. Dimpotrivă, succesiunea caricatural-picarescă a scenelor capătă consistenţa unei alegorii cum nu se putea mai empatică referitoare la marile tragedii care ies la iveală nu în timpul războiului, pe câmpul de bătălie, ci după marea pace.

Edouard şi Albert ştiu cel mai bine cât de crudă poate fi pacea pentru supravieţuitorii urgiei mondiale. În mansarda lor amărâtă din mahalaua pariziană, unde au grija unul de celălalt – Albert face rost de banii pentru morfina necesară lui Edouard, iar Edouard îşi foloseşte marele talent de pictor vizionar pentru a pune pe picioare o afecere care să îi îmbogăţească peste noapte – urmările războiului sunt atroce. Edouard le înţelege perfect. Nu numai că a pierdut orice bucurie asociată unei existenţe normale şi confortul din cartierul de lux unde locuise, dar şi o parte din chip – îl salvează totuşi inventivitatea folosită pentru a-şi crea nişte măşti uimitoare, demne de petrecerile anilor ‘20.

foto: Independenta Film

Sărăcia la care sunt condamnaţi răniţii lăsaţi la vatră, slujbele prost plătite, umilinţele şi frustrările cauzate de nedreptatea însoţită de uitarea devenită sinonimul ingratitudini i-au impins pe mulţi pe marginea prăpastiei, într-un infern devenit realitate, care îi făcea să regrete că nu au murit pe front. Nu şi pe cei doi protagonişti. Folosindu-se de mijloacele unei societăţi lacome, din care morala a fost extirpată precum o tumoră malignă, cei doi pun la cale un plan de îmbogăţire ilegală.

Escrocheria este revolta lor împotriva unor autorităţi crude. Înainte de a deveni la rândul lor precum cei pe care îi detestă, cei doi au încercat să îşi păstreze demnitatea. Însă au aflat cu amărăciune şi revoltă că au devenit invizibili, asemenea celor ce vagabondează prin mahalalele rău famate ale Parisului, unde eşuează, printre cei consideraţi drojdia societăţii, şi foştii lor camarazi schilodiţi, care ajung pe străzi, fiind nevoiţi să vândă, la negru, doza gratuită de morfină, pentru a supravieţui.

Ce-i drept, Albert şi Edouard sunt mai norocoşi. Au toate membrele întregi. Dacă artistul Edouard se ascunde în mansarda închiriată pentru a realiza desenele vitale pentru marea ţeapă dată statului, contabilul cinstit Albert poate bate străzile Parisului acceptând slujbe proste plătite pentru a face rost de primii bani investiţi în marea lor afacere.

Banca unde lucra înainte de război nu îl reangajează, aşa că Albert devine omul-şendviş, ce poartă afişele cu reclame prin centrul Parisului, şi liftier, dând nas în nas cu logodnica lui, care între timp l-a părăsit pentru tipul ce îi poate oferi un răsfăţ pe care francezii rafinaţi şi-l permiteau din nou după ce graniţele au fost apărate de cei precum Albert. Privirea de compătimire a fostei logodnice devine picătura care umple un pahar al umilinţei şi care îl convinge pe Albert să devină un hoţ într-o societate unde scapă de foame doar oportuniştii.

Escrocheria ce implică talentul la desen al lui Edouard îi apropie periculos de mult tocmai de cei de care au vrut să scape. Albert este invitat la cină de sora îndurerată a lui Edouard, o cină care îi va schimba viaţa sentimentală. Cu această ocazie descoperă că nici sora prietenului său nu a fost ocolită de planurile de îmbogăţire ale lui Pradelle, care a sedus-o pentru a pune mâna pe banii tatălui ei, unul dintre cei mai bogaţi parizieni.

Modul în care a fost ecranizat romanul lui Pierre Lemaitre va fi apreciat de cei dornici de a vedea un film care să îi ţină atenţi de la prima până la ultima scenă. La revedere acolo sus are toate calităţile unui film considerat replica europeană mai rafinată a unui film hollywoodian de aventuri în decoruri de epocă, dar şi o replică mai tandră, fantezistă şi alegoric-insolită a filmelor ce descriu realist vieţile celor traumatizaţi de război.

Descoperi aceleaşi peripeţii în jocul de-a şorecele şi pisica dintre personajul malefic interpretat caricatural (de Laurent Laffite) şi protagoniştii inocenţi, nelipsitele tipologii ale personajelor secundare ce le vin în ajutor, acelaşi denunţ la adresa ticăloşilor ce după război se arată, şi care mişună prin cluburile selecte, şi aceeaşi încăpăţânare a celui nedreptăţit de a triumfa printr-o binemeritată revanşă. Doar că triumful nedreptăţiţilor nu este atât de clar la început, regizorul vrând să îi ţină în tensiune pe spectatorii ce îi simpatizează pe cei doi protagonişti (mai ales dacă nu au citit romanul înainte).

Deşi face parte din categoria filmelor de public, La revedere acolo sus invită la reflecţii profunde legate de natura umană, de ipocrizia autorităţilor, de adevărurile nespuse despre marile războaie. Însă este genul de invitaţie deghizată într-un spectacol caricatural, aparent lejer precum o farsă, aşa cum vezi într-una dintre scenele care aminteşte de mesajul satiric îmbrăcat în flamboaiantele costume din spectacolele burleşti ale Parisului interbelic.

foto: IMDB

Albert Dupontel – aflat în dublă ipostază, de actor în rol principal şi de regizor – preferă un realism deturnat spre un spectacol ce permite intervenţia fantasticului datorită personajului Edouard, care, prin măştile sale demne de un spectacol de cabaret, aminteşte de legendele urbane despre oameni retraşi cu poveşti bizare. Deşi începe cu o scenă de bătălie ce aminteşte de un film hollywoodian, regizorul deviază abil acţiunea spre o poveste ce permite infiltrarea irealului şi a inocenţei demne de un basm, în care introduce nişte personaje ce reprezintă mai degrabă tipologii care simbolizează fie vicii sau vanităţi, fie inocenţa abrutizată.

Personajele nu sunt analizate psihologic. Ele rămân la stadiul de tipologii. Intră şi ies din scenă precum personajele dintr-un spectacol ce denunţă printr-un umor cinic defectele unei întregi societăţi ce a preferat amnezia dată de scufundarea în excesele petrecerii continue imediat după încheierea luptei. Edouard şi Albert devin conştienţi de apetitul cotemporanilor pentru uitarea de sine în mijlocul fastului decadent, de aceea, odată îmbogăţiţi, îşi transformă protestul şi strigătul de disperare într-un spectacol burlesc, în care gloanţele sunt înlocuite de zborul dopurilor de la sticlele de şampanie, care lovesc nişte măşti inspirate de chipurile conducătorilor ce au declanşat războiul.

foto: IMDB

Prin scena reprezentând o petrecere burlescă de ziua naţională îţi dai seama că regizorul nu a ironizat doar mitul eroului căruia ţara îi este veşnic recunoscătoare, ci şi al Parisului anilor ’20. Aşa cum există voci dornice de a spulberaa mitul Bucureştiului interbelic, tot aşa Lemaitre şi Albert Dupontel dărâmă imaginea unui Paris ispititor, devenit paradisul boemilor avangardişti, ce i-a atras pe Fitzgerald şi pe Hemingway. Parisul din acest film era cel aparţinând învinşilor. Un Paris care nu era doar un paradis cu petreceri nebune şi bunăstare, ci şi o pepinieră de escroci gata să exploateze tragedia unor tineri sacrificaţi pe front.

Scena petrecerii, ce imită printr-o parodie stropită cu şampanie scumpă un ritual de execuţie a conducătorilor, devine acea privire amară aruncată spre timpurile noastre, în care s-au păstrat cinismul politicienilor şi dramele veteranilor uitaţi. De fapt, poţi considera acest film cu succes de casă o modalitate eficientă de a transmite un mesaj cutremurător într-o societate a spectacolului.


LYTE video

Citeşte şi Foxtrot – Te ia prin surprindere în fiecare scenă

Foxtrot – Te ia prin surprindere in fiecare scena

Caravaggio: The Soul and the Blood – De ce iubim pictura lui Caravaggio

Adriana Gionea
-
0
Caravaggio: The Soul and the Blood – De ce iubim pictura lui Caravaggio

Realizatorii documentarului Florence and the Uffizi Gallery au pregătit de data aceasta un documentar care îi răsfaţă vizual şi îi invită la reflecţie pe admiratorii lui Caravaggio.

Caravaggio face parte din categoria pictorilor ce nu vor trece niciodată neobservaţi, indiferent de capriciile timpului care impune curente artistice noi, adesea iconoclaste în relaţie cu moştenirea picturii italiene. Caravaggio nu a pictat doar pentru retină, ci mai ales pentru gândurile privitorilor ce vor ajunge să-şi exploreze propriile abisuri şi idei despre frumuseţe, revoltă şi efemer, analizând atent detaliile picturilor.

Documentarul leagă biografia eliptică a lui Caravaggio de picturile în care personajele aflate între lumina orbitoare şi umbra densă au priviri misterioase, fructele coapte ascund secrete, strugurii sticloşi, frunzele şi vinul din pahar împrumută din langoarea enigmatică a unui Bahus androgin, iar personajele biblice au chipurile celor ce rătăcesc prin mahalale Romei sau prin vreo speluncă meridională din secolul al XVI-lea. Realizatorii insistă asupra folosirii cu efecte dramatice a luminii, care transformă realismul ce îl obseda pe Caravaggio în misterul ce te face să vezi enigme cu mesaje alegorice în privirile personajelor sau în alăturarea fructelor coapte şi a frunzelor veştede.

Caravaggio: The Soul and the Blood este mai degrabă o declaraţie de iubire pentru tablourile lui Caravaggio, rebelul vizionar, despre care se spune că stăpânea ca nimeni altul magia şi nuanţele luminii învecinate cu întunericul, dar a cărui viaţă nu a prea cunoscut lumina. Documentarul mai poate fi considerat şi un omagiu adus tuturor celor deveniţi admiratorii picturii. Ei au făcut posibilă supravieţuirea interesului viu arătat de fiecare generaţie de iubitori ai artei pentru stilul, mesajul şi tehnicile din tablourile sale, considerate nişte scene mereu vii, care trec dincolo de ramă, de perete, de sălile palatelor impozante ce au devenit muzee.

Titlul documentarului sună promiţător pentru cei fascinaţi de stilul lui Caravaggio. Ei îţi vor spune că reflectă perfect un artist ce a purtat în sine acel univers al pictorilor cu adevărat geniali, aflaţi între pereţii atelierului şi inspiraţia găsită în furnicarele unde frumuseţea stătea ascunsă în chipurile semenilor consideraţi a face parte din drojdia societăţii. Caravaggio picta naturile moarte sau obiectele neînsemnate cu simţul unui poet contemplativ. Plasa detaliile senine lângă personaje ce trădau frământările, ispita şi vitalitatea impulsivă a unei firi pătimaşe, de unde vine şi profunzimea unor compoziţii ce le-au dat consistenţă unor elemente care în şcoala italiană renascentistă aveau un rol strict decorativ. Fructele, boabele de struguri, transperenţa unui pahar sau un instrument muzical au tot atâtea de spus precum oamenii imortalizaţi.

Acest documentar reamiteşte de ce pictura lui Caravaggio nu a încetat să îşi seducă privitorii chiar şi în secolul avangardei ce s-a dezis de legăturile cu trecutul, cu vechea artă italiană ce a împodobit sălile încărcatelor palate renascentiste şi baroce. Te face să înţelegi de ce personajele sale, alese din rândul marginalilor, şi de ce simplitatea unor fructe pe fundal auster au reuşit să eclipseze obiectele şi decorurile strălucitoare ale unui palat opulent sau alte picturi ce reprezentau subiecte în culori mai efervescente şi mai senine.

foto: Panonia Entertainment 

Vei descoperi o preocupare a regizorului pentru acele detalii ce ţi-l dezvăluie pe Caravaggio admirat de cei pentru care un mare pictor este în primul rând un mare neliniştit. Filmând detaliile într-un mod seducător şi complice cu misterul degajat de întâlnirea luminii ce scaldă chipurile personajelor cu întunericul dătător de umbre adânci, realizatorii transformă documentarul într-o succesiune de tablouri şi imagini ale Romei surprinse între opulenţă şi mizeria periferiei, între viciu şi glorie.

O astfel de cetate eternă ce iubea plăcerile efemere nu putea avea decât oportunităţi şi tentaţii pentru un pictor neastâmpărat precum Michelangelo Merisi, rămas în istorie sub numele de Caravaggio (numele regiunii unde îşi avea rădăcinile). Relaţia plină de năbădăi dintre Caravaggio şi Roma – cetatea viciilor, ce i-a adus faima prin oamenii Vaticanului pasionaţi de artă – este redată printr-o expunere senzual-aluzivă a detaliilor sublime şi răvăşitoare din tablourile sale. Aceste detalii sunt prezentate astfel încât să arate cât de profund poate vorbi o pictură ce pare a fi pur decorativă sau un obiect ce are un rol secundar într-o natură moartă.

Cel mai mult vor fi impresionaţi privitorii atenţi la modul în care lumina creează fie o atmosferă tenebroasă, fie o transparenţă expresivă, demnă de picturile ce inspiră un dramatism adesea mascat de graţia androgină a unor personaje aflate la vârsta adolescenţei. Aceste detalii ce ţin de folosirea luminii sunt legate de cele biografice datorită simbolurilor atribuite de istorici. Însă nu vei găsi nişte simboluri ce pot fi decriptate printr-o grilă de interpretare găsită în manualul simbolurilor din pictură. Aşa cum se întâmplă şi atunci când vrei să traduci sentimentele de pe chipurile personajelor lui Caravaggio, vei descoperi nişte simboluri care fac apel la apetitul iubitorului de artă pentru ambiguitate, mister, stranietate.

Despre Caravaggio s-au scris tot scris romane sau eseuri, deşi nu ne-au rămas prea multe certitudini despre viaţa lui. Tot ce ştim se găseşte în arhivele Romei, unde s-au păstrat cu sfinţenie consemnări din timpul proceselor sau amintiri ale cunoscuţilor despre scandalurile pe care acesta le provoca în locurile rău famate. Însă tocmai golurile din biografia lui permite ca întâlnirea luminii cu întunericul, a frumuseţii cu ameninţarea degradării exprimate misterios în pictura lui să devină cât se poate de fertilă pentru imaginaţia privitorului.

Poate cel mai mult intrigă şi incită acele picturi în care transparenţa unui pahar este invadată de roşul întunecat al vinului, privirea pierdută a unui adolescent cu farmec androgin exprimă o senzualitate derutantă, în timp verdele delicat al unui bob de strugure ascunde simboluri nu atât de inocente, iar puternicele personaaje din Biblie capătă o expresie ce trădează melancolia, viciul degradant, furia, groaza, forţa, neputinţa şi compasiunea, toate în aceeaşi compoziţie.

Mulţi au spus că marele Caravaggio a schimbat pentru totdeauna istoria picturii folosindu-se de clarobscur, influenţând şi alte arte apărute după moartea lui, cum ar cele performative, arta fotografică sau cinematografică. Nu întâmplător Derek Jarman, un regizor capabil să reconstituie universul vizual al lui Caravaggio – situat între umbrele rău prevestitoare şi acea seninătate a luminii delicate ce poate capta poetic transparenţa care de multe ori nu acceptă imortalizarea prin intermediul pigmenţilor – a primit Ursul de Argint la Berlinale, în 1986.

După ce au vazut filmul lui Derek Jarman (Caravaggio), ce reconstituie cinematografic scenele din tablourile pictorului şi transformă datele biografice volatile în reflecţii asupra legăturii lui Caravaggio şi a unui artist, în general, cu puterea, cu exilul, cu proprii demoni, cu tabuurile privind identitatea sexuală şi cu tentaţia erotică în prezenţa marginalilor, mulţi cinefili vor fi reticenţi în faţa unui documentar care seamănă mai degrabă cu tururile ghidate printr-un muzeu. Dar până şi aceştia, care preferă un film care să omagieze un artist într-un stil mai degrabă alegoric şi iconoclast, decât printr-un monumentalism demn de un album de artă, vor fi seduşi de stilul acestui documentar, care permite o imersiune deopotrivă plină de voluptate, dar şi de angoasă, în lumea lui Caravaggio.

Împrumutând stilul unui regizor de filme de ficţiune ce reinterpretează povestea unui pictor celebru din trecut pentru a transmite mesaje cu privire la omenirea din prezent şi la relaţia ei cu arta şi cu artiştii nonconformişti, realizatorii documentarului Caravaggio: The Soul and the Blood şi-au propus ceea ce a vrut şi Caravaggio prin vizionarismul lui: să anuleze graniţele temporale. În lumea lui Caravaggio, scenele biblice erau populate cu păcătoşi, cu decăzuţi ajunşi în stratul cel mai de jos al societăţii din prezentul cunoscut de el.

Pentru Caravaggio, sfinţii nu mai au chipuri inexpresive de fiinţe ridicate deasupra lumii reale, viciate, ci împrumută ceva din expresivitatea oamenilor simpli, mistuiţi de pasiuni, tentaţii şi orgolii. Poartă haine din prezent, aşa cum era prezentul trăit de Caravaggio acum patru secole. În acest documentar este rândul modelelor lui Caravaggio, nu a sfinţilor sau personajelor mitologice, să poarte hainele prezentului, dar ale prezentului nostru, pentru a înţelege mai bine de ce putem spune că marele Caravaggio ne poate fi contemporan prin spirit.

foto: Panonia Entertainment 

Încercând să-l apropie pe Caravaggio de realitatea zilelor noastre, regizorul apelează la modele feminine venite din culturi diferite, omagiind astfel varietatea ipostazelor – de la femeia tandră şi maternă, la cea provocatoare, inaccesibilă. Prin explorarea feminităţii reprezentate în picturile sale, vei înţelege mai bine mesajele subversive ascunse de culorile personajelor sau de gesturile acestora.

Mulţi ar spune că este o blasfemie să oferi un documentar care să pretindă o desluşire de necontestat a enigmelor ce învăluie biografia lui Caravaggio sau interpretarea afectivă a privirilor prin care seduc personajele sale. Marele merit al regizorului din spatele acestui documentar a fost acela de a lăsa detaliile să vorbească.

Vei vedea cum ecranul devine o pictură în care detaliile sunt mărite şi prezentate într-o perspectivă poetic-reflexivă. Folosindu-se de stările vagi, intraductibile, pe care ţi le provoacă detaliile senine, cum ar fi reflexia luminii în paharul cu vin, razele ce se preling în jurul boabelor de struguri sau transparenţa unui obiect din sticlă, ce ascunde sensuri adânci, vocea expertului în istoria artei nu face decât să te pună în contact cu propriile stări, cu propriile impresii indefinibile.

Pe lângă un tur ghidat în lumea lui Caravaggio, plin cu date istorice, vei avea şi un tur al propriilor trăiri şi gânduri trezite de picturile lui. Aceste stări şi gânduri nu fac decât să transforme datele biografice într-un joc al oglinzilor subiective. Există câte un Caravaggio pentru fiecare privitor. Cei ce vor să fie zguduiţi pentru a reflecta la oscilaţia între speranţă şi efemer vor alege scenele cu sacrificiile sfinţilor, în care graniţa reprezentată de diagonala ce desparte lumina de umbre face aluzie la vulnerabilitatea fiinţelor umane. Cei care detectează simbolurile din spatele unei naturi moarte se vor declara fascinaţi de modul în care documentarul surprinde stranietatea din aşezarea unor obiecte pur decorative, ce vorbesc printr-o tăcere enigmatică în tablourile sale reprezentative.

Cateva conversatii despre o fata foarte inalta – Feminitatea autohtona mai putin explorata cinematografic

Adriana Gionea
-
0
Cateva conversatii despre o fata foarte inalta – Feminitatea autohtona mai putin explorata cinematografic

Deşi pare un film simplu, adică minimalist (de la decor la scenariu), ce abia depăşeşte 60 de minute, Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă poate fi interpretat din foarte multe perspective, deschizând tot atâtea orizonturi ale discuţiei. Această interpretare multistratificată îl scoate din zona de nişă a peliculelor care abordează teme ce reflectă problemele tinerilor din comunitatea LGBT dintr-o ţară (încă) tradiţionalistă şi îl apropie de universul social şi intim al oricărui spectator, deoarece adevăratele teme abordate, precum asumarea, maturizarea emoţională, nevoia de afecţiune şi teama de ataşament devin unele universale.

Înainte de a explora multiplele ramificaţii pe care le poate căpăta interpretarea mesajului din film, trebuie să ştii că vei fi impresionat de jocul actriţelor Silvana Mihai şi Florentina Năstase, care dau viaţă unor personaje feminine ce se atrag tocmai datorită unor caractere diferite. Personajul interpretat de Silvana Mihai o abordează pe internet pe una dintre fostele partenere ale iubitei ei. Personajul Silvanei Mihai este unul ezitant, care ajunge să fie scos din carapace şi provocat de sinceritatea dezinvoltă a replicilor oferite de personajul interpretat de Florentina Năstase.

În timp ce încearcă să înţeleagă de ce a fost părăsită de fata foarte înaltă, absentă din film, dar pomenită mereu, timida o întâlneşte pe cea care pare să deţină toate calităţile ce îi lipsesc. Astfel îşi face apariţia personajul interpretat de Florentina Năstase, care oferă dinamism imprevizibil unui dialog ce devine din ce în ce mai greu de anticipat, deşi nu are nişte replici sofisticate. Inspiră curaj, încredere în sine, forţă de amazoană şi acel amestec ispititor intre sinceritate, impulsivitate şi gesturile care promit deliciile ce aşteaptă dincolo de ieşirea din zona de confort.

Pe timida interpretată de Silvana Mihai o ispiteşte forţa intimidantă a celei care nu se teme să îşi recunoască identitatea sexuală, dar o şi copleşeşte în acelaşi timp. Acest personaj timid preferă spaţiul securizant al apartamentului. Aici se poate dezvălui în intimitatea la care invită discuţiile din cadă, la un pahar de vin, sau cele din ritualul pregătirii cafelei. Exuberanta parteneră ar prefera în schimb locurile de socializare. Merge la petreceri la care vin şi alte fete atrase de fete şi nu se teme să aleagă pentru marele proiect de diplomă realizarea unui documentar care imortalizează rutina dintr-un cuplul format din femei.

Jocul actoricesc plin de autenticitate învăluie în magia hazardului acea întâlnire irezistibilă dintre personajul feminin ce degajă candoarea fragilităţii şi cel debordând de francheţea intimidantă a celui asumat. Punând în prim-plan o naturaleţe a interpretării actoriceşti, regizorul Bogdan Theodor Olteanu transformă în atuuri toate elementele care alungă mulţi spectatori din sălile de cinema ori de câte ori se anunţă lansarea unui nou film românesc.

În primul rând scenele statice – filmate în interiorul unui apartament de bloc, în decorul sărac din punct de vedere cromatic, folosit pentru a reda un ritm al rutinei, exasperant la multe filme româneşti – capătă de data aceasta aerul seducător al universului feminin în care intimitatea nu este perturbată de privirea machistă asupra erotismului. Vei descoperi cum ţi se schimbă perspectiva asupra decorului minimalist datorită variaţiilor de intensitate a luminii ce ajunge să exprime o senzualitate caldă, suavă, ce se îmbăiază camerele unde se întâlnesc personajele feminine. Regizorul Bogdan Theodor Olteanu foloseşte spaţiul nu doar pentru a capta intimitatea unui univers exclusiv feminin, ci pentru a înlocui fantomele apartamentului din blocul socialist cu energia şi prospeţimea degajată de tinerii noii generaţii, aflaţi în anii studenţiei.

foto: IMDB

În al doilea rând, vei descoperi că alegerea inspirată a celor două actriţe – Silvana Mihai şi Florentina Năstase – transformă dialogurile (un alt aşa-zis defect al filmelor autohtone actuale) într-o calitate indispensabilă prizei la public, fie el şi unul mai puţin răbdător. În absenţa totală a dinamismului dat de acţiune, conversaţiile pe Skype despre legături destrămate, iubite din trecut, prieteni sau frica de asumare a orientării sexuale capătă consistenţă, chiar dacă tonul folosit de personaje trimite la zeflemea sau la superficialitatea ce îmbracă lejeritatea unei discuţii fără sens ori miză profundă.

Regizorul demonstrează că poate obţine profunzimea tocmai din naturaleţea unor replici simple, uşor ilare, care dau impresia unei discuţii spontane, a unei improvizaţii ce lasă în urmă scenariul. Tocmai dialogurile ce par improvizate stabilesc acea intimitate între personaje şi spectator, pe care o poate face doar un film în decor minimalist. Regăseşti genul de intimitate afectivă dintre personaje şi spectator care scoate un film cu tematica LGBT din zona de nişă. Naturaleţea degajată de personaje te face să uiţi că te afli în sala de cinema şi îţi dă iluzia apropierii fizice de spaţiul lor, unul familiar celor ce şi-au petrecut studenţia în chirie, plutind între un prezent împărţit între proiecte şi petreceri.

Început datorită unei fotografii în care apare o fată foarte înaltă, care a fost iubita ambelor protagoniste ale filmului, dialogul via Skype se prelungeşte cu flirtul deghizat într-o conversaţie lămuritoare. Replicile directe, uneori corozive, alunecă brusc în declaraţii mai mult sau mai puţin voalate şi duc la întâlnirile din apartamentul celei ce întruchipează tipologia studentei dintr-un oraş mic, unde nu există lesbiene.

Pe această studentă ezitantă şi temătoare vrea să o scoată din coconul fricii de propria sexualitate dezinhibată fosta iubită a fetei foarte înalte, care le-a unit prin absenţa ei. Vei aprecia modul în care personajul feminin curajos gestionează acest dialog, folosit ca pretext pentru ademenire, şi felul în care nişte replici sumare scot la suprafaţă barierele psihologice dintre cele două personaje, dar şi dintre personaje şi propriile emoţii, de care se tem uneori.

Nevoia timidei de a se întâlni DOAR în securizantul apartament este interpretată ca semn al fricii de asumare în public a identităţii sexuale, care sfidează valorile curajoasei ei iubite. Ceea ce pentru alte cupluri ar fi însemnat o reacţie la teama de ataşament ce iese la suprafaţă prin implicarea într-o legătură afectivă mai adâncă, pentru una dintre partenerele cuplului format din cele două protagoniste înseamnă laşitate.

În loc să exploreze prin replici pline de trimiteri psihologice tensiunile dintre cele două personaje, ce ar fi dus la discuţii despre limitele în cuplu, şantaj emoţional sau diferenţe de valori, regizorul preferă să îmbrace totul în ambiguitatea gesturilor şi a replicilor sumare, care permit curgerea scenelor în ritmul natural al vieţii de zi cu zi. Nu apar discuţii tranşante, care să resusciteze dinamismul scenariului, dar tocmai acest aspect favorizează apropierea emoţională a spectatorului de intimitatea protagonistelor, neperturbată de apariţia altor personaje secundare (singurele care au replici în acest film sunt cele două protagoniste, restul personajelor – exclusiv feminine – sunt prezenţe tăcute, dar a căror expresivitate vorbeşte pentru a transmite ce se află dincolo de replicile personajelor din rolurile principale).

Relaţia dintre cele două personaje centrale naşte tot atâtea discuţii după film câte interpretări descoperi. Este adevărat că tema centrală vizează asumarea unei relaţii condamnate într-o societate patriarhală, unde machismul transformă erotismul dintr-un cuplu de femei în stimulent pornografic. Modul în care sunt filmate scenele ce prezintă intimitatea sexuală şi corpul feminin poate fi considerat unul aparte în peisajul cinematografic autohton.

Deşi filmul este semnat de un regizor, scenele par captate de un ochi feminin, care descurajează orice invitaţie la voyeurism. Nu se mai poate vorbi despre acea privire masculină care transformă corpul feminin într-un obiect al plăcerii degradante, al ispitei. Intimitatea din cuplu devine mai degrabă un omagiu adus universului feminin decât o explorare vizuală a senzualităţii ca scop. De fapt, pe tot parcursul filmului ai impresia că personajele feminine sunt protejate tocmai de cel ce le dezvăluie, că există o preocupare pentru menţinerea lor într-un spaţiu securizant, care se comportă precum un scut invizibil pe măsură ce regizorul îl apropie pe spectator de lumea lor. Astfel, poţi spune că Bogdan Theodor Olteanu dezvăluie fără a fi intruziv, transformându-şi filmul într-o meditaţie asupra modului în care este prezentat corpul feminin în cinematografie, în general, şi în societatea balcanică, în particular, în care subiectele LGBT sunt un tabu aspru înfierat.

Mesajele filmului şi interpretarea multistratificată nu vor avea ecouri doar în rândul spectatorilor ce s-au confruntat cu teama de ostracizare odată cu dezvăluirea orientării sexuale sau cu frustrarea şi revolta provocate de refuzul unui partener de a continua o relaţie supusa dezaprobării în spaţiul public. În conflictul verbal dintre personaje se vor oglindi toţi spectatorii ce au simţit escaladarea tensiunilor în cuplurile în care partenerii doreau ascunderea legăturii sau în care valorile diferite şi trăsăturile de personalitate opuse duceau la rupturi emoţionale.

Făcând economie de replici şi de mijloace vizuale – unele scene au simplitatea asumată a unui home-made video cu ajutorul telefonului mobil – regizorul face aluzie la problemele generale ale tinerilor din România, prinşi între valorile comunităţilor din micile oraşe, unde intruziunea în viaţa celuilalt este posibilă, şi oportunităţile fecunde şi bulversante ale unui oraş mare, mult mai ofertant pentru apariţia unei oaze de toleranţă a diversităţii. Această oscilaţie modelează şi evoluţia de la intimitatea erotică la cea afectivă din acest film.

Tocmai captarea unei astfel de oscilaţii, care leagă individualul de social într-un mod subtil şi vag, salvează scenele care se rezumă la chipruile personajelor şi la gesturile acestora privite prin ecranul unui telefon mobil. În loc să pară simple, aceste scene impresionează printr-un plus de autenticitate proaspată. Autenticitatea dezvăluie o înţelegere a modului în care tehnologia influenţează emoţiile noii generaţii de postadolescenţi, aşa cum vezi în scena în care unul dintre personaje îi prezintă, folosind camera unui smartphone, pe cei ce participă la o petrecere.

Spontaneitatea degajată de scenele filmate în decorul unui apartament boem în care sunt împrăştiate obiectele hedonismului asociat unui prezent continuu, în care se scaldă aplatizând perspectiva zilei de mâine cei abia ieşiţi din adolescenţă. Văzând aceste scene, ce amintesc de filmele despre studenţi, care dau un suflu proaspăt datorită unor personaje secundare interpretate de actori neprofesionişti foarte expresivi, îţi dai seama de potenţialul pe care îl pot avea filmele dedicate noii generaţii de tineri din România, acei tineri ce vor să se distanţeze de modelele trecutului, şi ale căror emoţii, gânduri, stil de viaţă, preocupări şi drame sunt explorate mai degrabă în scurt-metraje.


LYTE video

Citeşte şi Pădurea nopţii – Redescoperirea unei scriitoare interbelice

Padurea noptii – Un roman interbelic diferit

M – Golanul cu suflet bun

Adriana Gionea
-
0
M – Golanul cu suflet bun

Câştigător al Premiului pentru debut la Bucharest International Film Festival 2018, M este cuceritor şi plin de sensibilitate, aşa cum poate fi considerat orice film despre iubirea care apropie doi oameni deznădăjduiţi, proveniţi din lumi diferite. M ţi se lipeşte de suflet instantaneu mai ales datorită actorilor ce le dau viaţă personajelor (o vei vedea astfel pe Sara Forestier în dublă ipostază: cea de regizoare şi cea de actriţă, interpretând rolul principal).

Filmul regizat de Sara Forestier este replica franceză dată filmelor ce îmbină ingredientele unui teenage romance mai bine ancorat în realităţile sociale incomode, sensibilitatea filmelor despre sufletele pierdute care se întâlnesc pentru a-şi oferi alinare unul altuia şi magnetismul filmelor în care băiatul rebel, implicat în activităţi la limita legalităţii, îşi dezvăluie latura tandră când o întâlneşte pe fata candidă şi ridiculizată de colegii ei din cauza timidităţii excesive. Însă în acest film, cauza timidităţii nu este lagată de complexele unei adolescente nemulţumite de fizicul ei sau de statutul de fată ce nu poate intra în cercul tipelor populare cu priză la rebeli.

Fragila, dar extrem de inteligenta şi creativa Lila, interpretată credibil şi tandru de Sara Forestier, se teme să iasă din coconul protector al tăcerii din cauza bâlbâielii. Această problemă este alimentată de reacţiile celor din jur, mai ales ale colegilor ignoranţi din liceul de la periferie, ce o consideră o retardată atunci când ea preferă să scrie în loc să vorbească. Singurii care o înţeleg şi o respectă pe Lila sunt profesorul de literatură, capabil să îi aprecieze talentul literar şi profunzimea, şi Mo (Redouanne Harjane), un tânăr magrebian cu trecut dramatic şi aer de fante venit din lumea celor marginalizaţi, dar care se străduieşte să se comporte civilizat în prezenţa Lilei. Când nu participă la cursele ilegale de maşini pentru a-şi câştiga existenţa, Mo face prăjituri (este un bucătar talentat) şi încearcă insistent să o scoată pe Lila din bula tăcerii.

La rândul său, Mo are un secret de care îi este ruşine şi care îl face să se comporte precum un timid copleşit de sentimentul inadecvării. Ce nu vrea Mo să se afle despre el? Că este analfabet. În timp ce Lila face eforturi pentru a duce la capăt unele cuvinte ale căror silabe îi dau bătăi de cap, Mo încearcă să înveţe să scrie cuvintele până la capăt.

Termenul-limită acordat Lilei pentru a vorbi în prezenţa celorlalţi este examenul oral de la Bac. Pentru Mo nu există un astfel de termen, însă el simte presiunea secretului său atunci când Lila începe să facă progrese în cercul intelectualilor de la grupul de literatură, care o încurajează să îşi depăşească teama de a vorbi în public.

Apropierea rebelului Mo de Lila, cu scopul de a o ajuta (aşa cum ştie unul ca el, crescut printre duri) să treacă peste frica de oamenii care o ironizează, permite o abordare multistratificată a poveştii de iubire. În prim-plan apare tema relaţiei de cuplu având rol de iniţiere sexuală pentru adolescenta izolată şi timidă, precum şi de îmblânzire a tipului dur, care ascunde o poveste de viaţă dezolantă.

foto: Venice Film Festival/www.hollywoodreporter.com

Vei descoperi genul de relaţie care îi scoate din carapace pe cei doi protagonişti. Pe Lila o face mai încrezătoare în propriile forţe, arătându-i calea spre libertate, spre evadarea din lumea ce se mărginea la cartierul de locuinţe sociale, iar pe Mo îl ajută să îşi învingă demonii moşteniţi de la o familie destrămată, în care abandonul a devenit singura certitudine. Scenele ce redau evoluţia cuplului amintesc de filmele care amestecă suav umorul şi romantismul adolescentin în varianta mai puţin siropoasă (vei asocia filmul cu scenele în care personajele stau într-un hamac improvizat pe acoperişul unui autobuz părăsit).

Filmul nu este lipsit de clişeele asociate unui film pentru adolescenţi în genul celor americane, dar efectul plictisitor al acestora este atenuat de privirea realistă asupra mediului social (chiar dacă nu este neapărat una de profunzime la nivel stilistic). Povestea fiecărui personaj capătă nişte ramificaţii sociale prin care Sara Forestier îşi invită spectatorii să reflecteze asupra unor probleme actuale ce pot eroda veridicitatea discursului umanist oficial, de tip occidental, de la care se aşteaptă un efect civilizator.

Pe măsură ce va evolua relaţia dintre Lila şi Mo, vor începe să iasă la suprafaţă temele din straturile mai profunde, abordate însă cu multă tandreţe, cum ar fi excluderea socială, teama de abandon, efectele pe termen lung ale traumelor din copilărie rămase după moartea unuia dintre părinţi, relaţia dizarmonică dintre părinte şi copil şi problemele de comunicare dintre profesori şi elevii şcolilor din zonele marginalizate (ai impresia că revezi scenele din filmul distins cu Palme d’Or – Entre les murs – al lui Laurent Cantet).

Fără a îmbrăca mesajele despre acceptare în discursuri sofisticate, regizoarea se foloseşte abil de tensiunile ce apar în relaţia dintre Lila şi Mo pentru a face trimitere la problemele societăţii occidentale, astfel încât să invite şi la reflecţie. Atunci când se infiltrează tensiunile între cele două personaje ce par a se completa perfect, depistezi rănile marginalizării şi ale fricii de eşec provocată de această marginalizare.

Nu doar Lila se simte exclusă din cauza unui aşa-zis handicap ce ţine de zona logopediei, ci şi dezinvoltul Mo, care s-a simţit mereu respins de mamă, iar această respingere a transformat marea teamă de ridicol alimentată de analfabetism într-o uneltă de autodistrugere, ce i-a atacat stima de sine, făcându-l să se urască pe sine. Ura de sine şi furia legată de propria neputinţă îl fac pe Mo să se simtă asemenea unui elev slab, ridiculizat de ceilalţi, mai ales când Lila se află în preajma oamenilor inteligenţi care îi fac multe complimente.

Deşi pare un film ce are la bază reţeta unui romance previzibil, care transmite mesaje ce încurajează acceptarea şi incluziunea socială prin magia iubirii, M impresionează prin adâncimea psihologică din spatele gesturilor simple. Regizoarea ştie cum să redea credibil o relaţie în care problemele şi conflictele apar odată cu diferenţa de educaţie dintre personajul feminin, cu aspiraţii înalte, şi cel masculin, reprezentând acea categorie ameninţată de pericolele marginalizării şi ale abandonului şcolar.

Mo va oscila între atitudinea de susţinere a partenerei şi teama că schimbările pozitive din viaţa ei vor naşte o prăpastie între ei şi vor demasca analfabetismul lui. În schimb, Lila va fi prinsă între curajul de a-şi exprima ferm opiniile şi dorinţa de a fi apreciată de cei din jur şi încercarea de a nu-l face pe Mo să se simtă inferior.

Prin delicateţe şi naturaleţe, actorii Sara Forestier şi Redouanne Harjane oferă autenticitate personajelor mai ales în scenele în care acestea se confruntă cu teama de abandon, de succesul în plan social, ce ar putea distruge coconul securizant al intimităţii din cuplu. Această frică de pierdere a celuilalt şi de revenire la izolare este veridic redată de Sara Forestier atunci când evoluţia unuia dintre personaje ameninţă echilibrul relaţiei prin schimbarea rolului şi implicit a raportului de putere.

Pe măsură ce Lila se apropie de marele eveniment care o va forţa să-şi depăşească temerile – examenul de bacalaureat – ritmul suav al scenelor capătă o infuzie de imprevizibil şi dinamism. Noul ritm ce absoarbe tensiunea din cuplu şi confuzia aambelor personaje îl va ţine în priză pe spectatorul ataşat de Lila, făcându-l să se întrebe dacă va asista la încercarea ei de a-şi depăşi teama sau la tendinţa de autosabotare în ultima clipă, astfel încât să nu evolueze pentru a nu mări şi mai mult prăpastia între ipostaza evoluată a ei şi iubitul necizelat, devenit singurul care i-a oferit dovezi de afecţiune.


LYTE video

Citeşte şi A Taste of Ink (Compte tes blessures) – Strigătul tatuajelor

A Taste of Ink (Compte tes blessures) – Strigatul tatuajelor

Foxtrot – Te ia prin surprindere in fiecare scena

Adriana Gionea
-
0
Foxtrot – Te ia prin surprindere in fiecare scena

Filmul lui Samuel Maoz are toate şansele să rămână unul de referinţă, despre care se va discuta cu admiraţie datorită originalităţii în folosirea cu sens metaforic-absurd a calităţilor vizuale. Totodată, Foxtrot are potenţialul unui film controversat, despre care se va vorbi mereu cu patimă când se încing spiritele, din cauza mesajului politic exploziv ascuns în drama personajelor. Deşi este un mesaj universal, adică valabil pentru orice spaţiu geografic ameninţat de război, în contextul actual poate fi interpretat ca un afront adus ţării de unde provine regizorul (Israel).

Distins cu Leul de Argint la Veneţia, Foxtrot este un film care te va surprinde şi impresiona aşa cum ar face-o un dans inventat de un coregraf despre care poţi spune că este deopotrivă genial, excentric, inventiv, sensibil, caustic, empatic şi al naibii de ţăcănit.

Mulţi ar fi tentaţi să afirme că doar unui om cam ţicnit i-ar fi dat prin cap să asocieze grotescul şi absurdul războiului cu mişcările unui dans de societate executat cu exuberanţă şi lejeritate ademenitoare în saloanele interbelice frecventate de frumoşii libertini. Dar să nu uităm că ne aflăm pe tărâmul plin de surprize al umorului evreiesc, un izvor abundent în care s-au revărsat în acelaşi timp sarcasmul pe cât de tăios pe atât de duios, murmurul prigonitului deposedat de ce are mai scump pe lume, mascat de hohote de râs, pofta de viaţă care nu se dă bătută nici în faţa morţii hâde şi poeticul asociat unui decor minimalist în care s-au camuflat suprarealismul şi detaliile demne de scenele teatrului absurd.

Prima scenă te face să anticipezi (greşit) un film tern despre încercarea unui cuplu israelian de a supravieţui psihic după ce reprezentanţii armatei îi bat la uşă pentru a-l anunţa că fiul pe nume Jonathan (Yonaton Shiray), aflat la cea mai frumoasă vârstă, a căzut la datorie, adică apărând graniţele Israelului. Doar că Samuel Maoz este un regizor care ştie că drama are nevoie de umor, luciditatea de intervenţia plauzibilă a miracolului şi realul de absurd pentru a trasmite mai bine durerea umană fără a cădea în patetimsul plin de clişee sau în grotescul hiperealist al unei scene de bătălie.

Samuel Maoz deturnează şirul evenimentelor de la făgaşul predictibil al unui travaliu de doliu, acordându-le un răgaz personajelor, care află, peste câteva ore, de la aceiaşi reprezentanţi ai armatei, că de fapt fiul lor trăieşte, că de vină pentru vestea tragică ar fi fost o confuzie. Această deturnare a previzibilului, începută cu vestea cea bună, face trecerea bruscă, dar bine calculată, spre dimensiunea suprarealist-alegorică a evenimentelor.

Din apartamentul elegant situat în Tel Aviv, decorat în stilul minimalismului impus de arhitecţii vizionari ai secolului XX (tatăl este el însuşi arhitect), te vei trezi brusc în faţa unui soldat care îţi prezintă paşii de foxtrot, într-o scenă pe cât de simplă, pe atât de greu de uitat. Apoi vezi o camilă graţioasă, care păşeşte duios când se ridică bariera la punctul de trecere al frontierei păzite şi de băiatul cuplului Feldman.

Acolo unde pare să se sfârşit totul pentru cuplul Feldman – interpretat de Sarah Adler şi Lior Ashkenazi – se deschide până la urmă imediat o breşă în realitatea obturată după teribila veste. Această breşă absoarbe coerenţa dată de rutina cotidiană, transformând povestea într-un vârtej ameţitor de evenimente plasate în decoruri aparent banale, dar în care obiectele alcătuiesc o compoziţie stranie.

foto: Sony Pictures Classics /www.vulture.com

Regizorul ştie mai ales că filmele bune transmit mesajul dorit luând spectatorul prin surprindere. De aceea foloseşte un mix imprevizibil şi antrenant de elemente vizuale ce dilată realitatea până la halucinantul alegoric, perfect pentru metafora ascunsă în paşii de foxtrot executaţi cu multă pricepere şi pasiune de un soldat care uită că are în mână o puşcă nu o parteneră dezinvoltă. Folosirea dansului ca metaforă pentru a exprima legătura dintre angoasele personale şi memoria colectivă a unui popor nu este o noutate pentru cei familiarizaţi cu spectacolele magice, uimitoare şi răvăşitoare ale coregrafilor israelieni, aşa cum sunt cele surprinse în captivantul documentar Mr. Gaga.

Odată schimbat decorul apartamentului avangardist rafinat al părinţilor lui Jonathan Feldman, te trezeşti în acel spaţiu al deşertului ofertant pentru alunecarea poetic-filosofică în suprarealismul cu tâlcuri subversive la adresa puterii. În acest deşert surprins în zilele ploioase, când nisipul devine păstos (şi pictural), timpul încetineşte, singurătatea îi face pe camarazii de arme să spună poveşti amuzante şi să denunţe absurdul unei tinereţi irosite în cazarmă, iar liniştea permite nişte breşe spre o realitate ce începe să semene cu un spectacol de teatru absurd. Este un spectacol absurd plasat într-un spaţiu filmat astfel încât să iasă din limitele geografice şi temporale, încât să pară uitat undeva la capătul lumii, unde vechile reguli sunt suspendate şi unde o altă realitate, kafkiană, se poate impune ameninţător.

Exact ca spectatorii unei piese de teatru absurd, vei fi intrigat, sensibilizat şi zguduit de acest film, dar nu vei putea să emiţi o sentinţă clară legată de mesaj. Ar putea fi un mesaj subversiv exprimat prin detalii ce împing realul spre halucinant, aşa cum se întâmplă în teatrul avangardist, deşi nu este un film inaccesibil. Ar putea fi o alegorie candidă şi totodată capabilă să exprime sinistrul ce abia aşteaptă să scoată capul la suprafaţă în timpul războiului (un sinistru exprimat prin apariţia de câteva minute a unui personaj masiv, ce seamănă cu un capcăun de neînduplecat, cu o fiinţă mitică diabolică, dar care în acest film reprezintă autoritatea armatei). Nu puţini vor fi aceia care vor detecta în spatele ritmului liniştit în care curg scenele un mesaj politic exploziv, ce denunţă spiritul belicos din Orientul Mijlociu. Însă nu este un mesaj ce vizează tabăra palestiniană, ci unul care loveşte din plin în armata israeliană.

Samuel Maoz face parte din categoria regizorilor care nu au nevoie decât de un spaţiu geometric plat, cu puţine obiecte, pentru a te ţine atent de la început până la final şi pentru a-ţi da impresia că poate răsări brusc, în mijlocul unei încăperi simple, tocmai acel detaliu menit să declanşeze adevărata dezlănţuire a emoţiilor, pentru deblocarea dinamismul aşteptat după scenele ce solicită răbdarea. Folosirea decorurilor şi construirea graniţei permeabile ce permite alunecarea bruscă din real în irealul bine ancorat în problemele sociale ale Israelului, fără a părea o ruptură artificială, o scăpare a regizorului, poate fi un bun exemplu de maximă fructificare estetică a minimalismului ce exprimă de obicei ariditate şi apatie.

Scenele din cazarmă sunt plasate în decorul angoasant şi claustrofob al unui paralelipiped de metal, ce ţine loc de dormitor pentru soldatul Jonathan Feldman şi camarazii săi. Acest decor strâmt este cum nu se poate mai prietenos cu lărgirea perspectivei realiste spre un suprarealism subversiv, prin focucarea asupra detaliilor banale, a căror apariţie începe să semene cu defilarea insolit-metaforică a elementelor ce alcătuiesc un fals decor banal, ca într-un tablou suprarealist.

De fapt, întregul film îţi dă impresia că nimic nu apare întâmplător, că fiecare obiect şi element ce par din alt spaţiu urmează să îşi dezvăluie scopul nebănuit inţial, însă util pentru a întreţine imprevizibilul. Modul în care Samuel Maoz surprinde spaţiile interioare claustrofobe sau aride şi relaţia personajelor cu ele te face să crezi că poţi fi luat oricând prin surprindere, chiar şi atunci când scenele curg într-un ritm lent, monoton.

Vei admira sincronizarea subtilă a elementelor din film, care înlătură impresia că există o relaţie schizofrenă între monotona realitate a personajelor adăpostite de pericole într-un spaţiu urban sofisticat şi realitatea absurdă a fiului soldat, nimerit într-un spaţiu rudimentar, departe de lumea civilizată, nevoit să doarmă într-o cutie de metal ce pare recuperată din cimitirul fiarelor vechi şi ruginite. Această sincronizare trimite la rolul salvator pentru continuitatea identitară pe care îl au poveştile transgeneraţionale, mai ales în spaţiul evreiesc sau în orice alt ţinut locuit de popoarele ce au cunoscut genocidul. Până şi din acest gen de poveste cu mesaj solemn, sacru, regizorul face o înşiruire ghiduş-ludică de amănunte simbolice.

Tatăl şi fiul nu sunt legaţi printr-o poveste moştenită de la strămoşi, ci mai degrabă printr-una cu tentă lubrică (dar nu mai putin profundă). Este o poveste în care tatăl, pe vremea când nu era tată, devine protagonistul unei întâmplări ireverenţioase la adresa moştenirii sacre. El povesteşte cum a vândut o preţioasă carte sfântă, lăsată moştenire, pentru a cumpăra o revistă pe a cărei copertă zărise un nud feminin. Vei descoperi astfel ce poate face inventivitatea regizorului din elementele vizuale ale unei reviste porno şi talentul la desen al fiului dintr-o poveste despre zorii erotismului de la pubertate, în anii în care o revistă deocheată era scumpă la vedere.

În imaginarul fiului talentat la desen, tatăl devine subiectul unor benzi desenate cu tentă alegorică, prin care sunt exprimate fragilitatea, pofta de viaţă, inocenţa şi toate acele trăsături umane sacrificate în timpul conflictelor armate. Povestea despre cum tatăl şi-a făcut rost de primele imagini interzise, devenind foarte popular printre colegi, va fi deturnată spre sensuri mult mai subtile şi profunde, care trimit spre opoziţia dintre frenezia vieţii şi perpetua ameninţare sinistră a războiului. Cei ce au citit marile romane ale scriitorilor evrei contemporani vor descoperi o abordare ludică a temelor esenţiale pentru memoria colectivă, precum identitatea, moştenirea culturală şi conflictul dintre individualitate şi loialitatea faţă de valorile colective prin datoria ce asigură continuitatea milenară.

Foxtrot este un film care implică ataşamentul spectatorului faţă de personaje şi faţă de natura umană, în general. La acest ataşament contribuie din plin alegerea actorilor, mai ales al celui din rolul tatălui, a cărui privire îţi va rămâne în memorie multă vreme. Lior Ashkenazi este un actor care, într-o singură privire, poate concentra o întreagă lume interioară plină de contradicţii. Privirea lui te ţintuieşte pentru a exprima ceea ce este foarte greu de exprimat: acel moment în care un chip aparent pietrificat le permite ochilor să conţină, în acelaşi timp, furia, deznădejdea, speranţa şi resemnarea, în timp ce alte mijloace ale comunicării verbale şi nonverbale au fost excluse.

foto: Sony Pictures Classics /www.hollywoodreporter.com

Foxtrot va fi mereu apreciat datorită originalităţii, calităţilor vizuale pline de metafore, care îi permit suprarealismului să ofere cel mai realist mesaj, dar mai ales datorită curajului de a transmite un mesaj exploziv la adresa politicienilor (indiferent de ţara din care provin) care susţin rezolvarea prin înarmare a conflictelor din Orientul Mijlociu.


LYTE video

Îţi recomandăm şi 5 filme despre lumi mai puţin cunoscute

5 filme care iti arata intr-un mod original problemele unor lumi putin cunoscute

Charleston – Exista prietenie intre sot si amant(?)

Adriana Gionea
-
0
Charleston – Exista prietenie intre sot si amant(?)

Charleston, inclus şi în secţiunea competiţională a Locarno Film Festival, este diferit de filmele româneşti lansate în ultimii ani. Iar aceasta este o veste cum nu se poate mai bună pentru contestatarii filmului românesc, din ce în ce mai vocali de când regizorii Noului Val au început să adune premii la marile festivaluri.

Debutul în lungmetraj al lui Andrei Creţulescu va fi primit cu entuziasm şi multă curiozitate de cei dornici de a vedea o reîmprospătare (mai ales la nivel cromatic) a cinemaului autohton, care să permită şi reîmprietenirea cu publicul temător în faţa filmelor ce prezintă apăsător dramele sociale. În Charleston, problemele sociale (aproape) nu se mai zăresc de paravanul abordării insolite demne de comediile negre a unei drame personale, din care lipsesc dilemele de ordin moral. În loc să devină apăsătoare, abordarea acestei drame ajunge să te destindă, împlinindu-le dorinţele celor ce vor să intre într-o sală de cinema pentru a-şi descreţi frunţile fără a vedea neapărat filme cu proşti.

Viaţa personajului principal interpretat de Şerban Pavlu – un bărbat rămas văduv – nu mai este invadată de România apăsătoare, ci de prezenţa ilară a celui apărut din senin la uşa lui pentru a se prezenta drept amantul fostei soţii, interpretată de Ana Ularu. Soţia protagonistului moare într-un accident de maşină, lăsând în urma ei secretul unei relaţii extraconjugale, pe care Andrei Creţulescu o expune subtil, cât să întreţină tensiunea potenţată de umorul negru în dialogurile savuroase dintre soţ şi amant.

Un alt element care surprinde la acest film este portretul amantului. Intrerpretat de Radu Iacoban astfel încât să dea sarea şi piperul scenelor comice din film, amantul apărut din senin pentru a împărtăşi durerea soţului nu se pliază pe imaginea bărbatului ispititor pe care percepţia colectivă i-o atribuie de obicei amantului. Nu este sigur pe el, dimpotrivă, seamănă mai degrabă cu tocilarul timorat, intimidat de golanii din curtea şcolii. Este ezitant, excesiv de timid şi întâmpină sarcasmul şi impulsivitatea rivalului cu nişte gesturi ce trădează manierele excesive, de modă veche.

foto: Adi Marineci/IMDB

Acest amant pare un copil mare, venit din alte vremuri, având un aer uşor desuet, fără şarmul aferent asociat bărbaţilor manieraţi de altădată. Vrea să facă pace cu soţul femeii adorate, consolându-l, însă acest soţ de neconsolat, interpretat convingător de Şerban Pavlu, vrea orice în afară de pace. Dacă amantul preferă vorbele frumoase, desprinse parcă dintr-o carte despre iertare scrisă de un psiholog naiv, soţul este scump la vorbă, preferând gesturile bruşte şi cam brutale. Durerea îl pietrifică, îl face taciturn, aşa cum poate fi un tip ce se vrea dur în situaţii de criză, dar este în acelaşi timp şi un vulcan clocotitor gata să erupă în replici sarcastice şi acţiuni imprevizibile ce te vor ţine în priză, alimentând latura dinamică a filmului.

Antiteza dintre cele două personaje masculine deviază spre stranietate, mister şi umor negru, nefiind tratată prin clişee (de fapt interpretarea lui Radu Iacoban în rolul timidului cu replici prefabricate pare o încercare subtilă de a parodia filmele ce pretind o abordare inteligentă a conflictului dintre partenerul oficial şi cel secret). Şerban Pavlu întreţine umorul prin replicile caustice menite să-i scoată personajul din carapacea intimidantă a tăcerii ce-l ajută să mimeze forţa copleşitoare a masculului alfa în faţa rivalului. În schimb, personajul interpretat de Radu Iacoban stârneşte hohotele de râs prin gesturile calme şi replicile ce se vor profunde, însă par mai degrabă arsenalul celui fără prea mare experienţă de viaţă, în special amoroasă.

foto: Adi Marineci/IMDB

Amantul interpretat de Radu Iacoban ar fi fost o apariţie ofertantă pentru scenariul unui film tragic-comic, dinamic, având tentă filosofică despre iertare, fidelitate, iubire gelozie sau revendicare emoţională în cuplu. Însă ce promitea a fi începutul unui conflict adesea convertit într-o camaraderie masculină sudată de pierderea aceleiaşi femei devine până la urmă începutul unui travaliu de doliu neconvenţional, care sfidează preocuparea obsesivă pentru veridicitate atribuită regizorilor Noului Val.

Perplex, furios, intrigat, ostil apoi prietenos, personajul interpretat de Şerban Pavlu foloseşte prezenţa amantului pentru a începe să negocieze cât se poate de subtil limitele dintre propria izolare din timpul doliului şi cerinţele revenirii în lumea exterioară. Înotând în propria apatie vecină cu depresia îmbibată în alcool după moartea soţiei, acesta va fi scos din carapacea autoizolării în mijlocul sticlelor de vin şi tărie de amantul fostei soţii, care îl înfurie, dar îl şi intrigă prin aspectul şi purtarile de pămpălău incapabil de a seduce o femeie. Unele scene chiar îţi dau impresia că tocmai de această persoană pe care o respinge vehement are de fapt nevoie soţul neconsolat, care se baricadează în sufrageria plină cu sticle goale şi amintiri, respingând intenţiile bune ale vechilor prieteni de a-l scoate din bârlogul durerii.

foto: Adi Marineci/Rollercoaster PR

Relaţia dintre soţul irascibil şi amantul cu purtări comic-penibile este plină de reacţii greu de anticipat, amuzante, anarhice, când profunde, când prosteşti, adesea ilogice. Pentru mulţi, acest neaşteptat travaliu de doliu în doi este greu de crezut, de transpus în realitate. Dar tocmai asta urmăreşte şi regizorul Andrei Creţulescu: schimbarea grilei de anticipare a recţiilor considerate fireşti, de evaluare a verosimilului, prin îndepărtarea de obsesia pentru autenticitate a cineaştilor din Noul Val.

Reacţiile bizare, pe alocuri absurd-ilare ale personajelor, înlocuiesc obsesia pentru acea autenticitate care vrea să transpună pe marele ecran o realitate nefiltrată, prin ritualul apăsător şi derulat cu încetinitorul al înstrăinării în sânul unei societăţi reci şi nepăsătoare. Charleston reuşeşte să vorbească despre o problemă cât se poate de reală – aceea a pierderii şi a însingurării – fără a recurge la un realism brutal şi fără a lega individualul de social (deşi personajul central este cât se poate de conştient de rechinii imobiliari ce îi ameninţă Bucureştiul).

Vei avea tendinţa să afirmi că Andrei Creţulescu nu polemizează doar cu dependenţii de clişee prin alegerea personajului ce întruchipează tipologia amantului, ci parodiază subtil şi inteligent şi unele elemente nelipsite din filmele româneşti din ultii zece ani, cum ar fi cina obligatorie la care se ciocnesc exploziv mai multe generaţii (vei vedea o turnură comic-absurdă memorabilă a cinei din Sieranevada) sau apariţia personajelor dubioase, ce par să vină direct din lumea subterană, dar care aici par nişte caricaturi ale tipologiilor din filmele cu gangsteri, cum sunt şi cele din scurtmetrajul Kowalski, regizat tot de Andrei Creţulescu. Aceste scene cu tentă de parodie nu fac decât să accentueze originalitatea scenariului şi abordarea insolită ce aminteşte de acele filme indie care atrag fără a putea fi încadrate într-o singură categorie, tocmai datorită mixului de influenţe estetice.

Trecerea de la problemele cu implicaţii sociale la cele strict individuale este marcată de alte schimbări, ce vor modifica de acum în colo aşteptarile publicului ostil filmului românesc, până la Charleston. Prima schimbare vizibilă este cea la nivel cromatic. În locul cenuşiului şi al nuanţelor terne vei vedea unele mai calde, prietenoase cu ochiul, surprinse într-o lumină misterios-nostalgică. Aceste nuanţe sunt compatibile cu noul decor al dramelor surprinse şi al tipologiilor umane. Apartamentul din blocul gri comunist, dătător de claustrofobie, este înlocuit de apartamentul interbelic din centrul Bucureştiului, însă decorat după moda retro-chic minimalistă, în care obiectele vechi se învecinează armonios cu lucrări de artă contemporană (mai ales fotografică).

Nici personajele nu mai fac parte din rândul amărâţilor luaţi prin surprindere de o Românie ce-i invadează abrutizându-i, ci sunt alese din rândul celor având un stil de viaţă modern şi preocupări de emancipaţi. Personajele fac parte din România cu viziune sofisticat-occidentală (fără a o da în snobism), încât tot ce le înconjoară, de la obiectele decorative ale apartamentului la maşina vintage alesă ori la barul unde îşi beau amarul le apropie mai degrabă de protagoniştii filmelor indie din Vest sau de românii care se regăsesc în tipologia celor ce nu mai au aspiraţiile (nici măcar estetice) ale părinţilor crescuţi cu cheia de gât.

Nu întâmplător am insistat asupra nuanţelor din locuinţele personajelor. Vei descoperi cât de importantă a fost alegerea nuanţelor şi a luminii ce poate fi considerată un personaj mut, dar care exprimă ceea ce se ascunde în spatele replicilor. Scenografia care îi va încânta pe cei pasionaţi de artă şi design interior creează stranietatea ce deviază drama personajului spre imprevizibil, dar mai are şi rolul de a permite infiltrarea unei note sentimentale fără a cădea în patetism.

Această stranietate susţinută cromatic, apreciată de criticii internaţionali care au lăudat filmul, este obţinută printr-o dozare a luminii astfel încât să întreţină iluzia că toate încăperile sunt scăldate de un aer ce poate căpăta o consistenţă pâcloasă capabilă să creeze umbre ce degajă mister. Aceste umbre reuşesc să creeze genul acela de magie estetică menită să îţi dea impresia că feţele personajelor surprinse în spaţiile interioare devin enigmatice pe fundalul unor decoruri retro minimaliste, în care predomină senzual nuanţele de roşu, verde, galben sau albastru, apreciate de fanii tablourilor semnate de Edward Hopper.

foto: Adi Marineci/IMDB

Există în decorurile acestui film iluzia prezenţei unui personaj invizibil, care se foloseşte de obiecte şi de muzică pentru a te face să simţi când personajele nu vor să-şi exteriorizeze stările. Acest personaj vrea să te farmece, să pleci încântat din sala de cinema, deşi vezi expunerea unei situaţii dramatice (prin umor negru, ce-i drept). În primul rând alege cu pricepere obiectele decorative, cum ar fi acele fotografii alb-negru ale spaţiului urban, care permit adâncirea perspectivei în mijlocul unui perete plat, astfel încât să creeze impresia evadării, dilatând spaţiul cubic al apartamentului. Apoi lasă raza de lumină ce provine de la veioza retro să-i dea aerului o textură densă, specifică unei camere în care pluteşte senzual o pâclă tabacică. Pentru a întreţine atmosfera insolită în interioarele dominate de semiobscuritate, emoţiile tăcute prind glas prin introducerea inspirată de către acest personaj invizibil a unor compoziţii semnate de Get Well Soon, Dengue Fever, Pretties for You, Harlequin_Jack, Noir Désir şi Pipe’s Not Dead!

Noile schimbări estetice îi vor încânta mai ales pe cei ce şi-ar dori ca filmele româneşti să arate în afara ţării şi părţile frumoase, civilizate şi moderne ale Bucureştiului. Ei vor vedea tot ce este cool la acest oraş în viziunea emancipaţilor din generatia Y. Multe dintre scene par o celebrare a Bucurestiului open-minded, ce-şi deschide larg braţele în faţa diversităţii, mai ales în acele scene petrecute la barul unde văduvul bea singur de ziua lui în timp ce la o masă flirtează nonşalant un travestit interpretat de Istvan Teglas – acelaşi travestit jucat de Istvan Teglas în spectacolul Hedwig ant the Angry Inch.

Tocmai insistarea asupra acestei feţe elegant-emancipate (fără a emana opulenţă) a unui Bucureşti prietenos cu spectatorii educaţi face suportabile aşa-zisele defecte asociate filmului românesc actual: mutarea acţiunii în spaţiul interior, minimalismul narativ, dialogurile simple care înlocuiesc acţiunea dinamică sau comprimarea timpului alocat desfăşurării acţiunii la câteva ore sau zile în care sunt surprinse mai degrabă gesturile repetitive ale personajelor.

Elementele Noului Val s-au păstrat, însă rezultatul final este unul diferit, mai seducător, menit să aducă publicul în sala de cinema datorită devierii spre stranietate a reacţiilor atipice, derutante, ale personajelor. Minimalismul narativ şi gesturile ce exprimă rutina cotidiană nu mai transpun dezolarea claustrofobă, ci permit găsirea unei evadări din cotidianul tern al celor două personaje a căror existenţă şi-a pierdut sensul odată cu moartea femeii iubite.

Datorită alegerii locaţiilor şi a interioarelor, scenele cotidiene statice, exasperante pentru public în alte filme româneşti, devin aici o sursă a imprevizibilului sau a comicului savuros obţinut adesea tocmai din acest imprevizibil ce descrie reacţiile soţului în dialogurile cu amantul. Nu te mai deranjează nici faptul că majoritatea scenelor conţin mai mult dialoguri purtate într-un spatiu interior, mai precis într-un apartament, deoarece focusarea asupra anumitor detalii ale decorului creează voluptate prin dozarea luminii provenite de obicei de la o veioză care le permite anumitor obiecte să furnizeze acea magie stranie, intraductibilă în cuvinte, dar care pluteşte în jurul personajelor aruncându-le o aură misterioasă, amintindu-ţi de scurtmetrajul Kowalski.

De fapt, Charleston demonstrează că detaliile scenografiei ce răsfaţă retina şi dozarea luminii fac din elementele ce atrăgeau blamul publicului nişte atuuri. Prelungirea acţiunilor ce par banale, în loc să transmită monotonia vieţii de zi cu zi, prevestesc de data aceasta o turnură neaşteptată a reacţiilor celor două personaje. Acţiunile banale nu îţi mai dau impresia unor timpi morţi şi nu mai devin sursa plictisului. Dimpotrivă, abia aştepţi să mai zăbovească îndelung aparatul de filmat asupra unui obiect sau asupra unui gest banal pentru că vei şti că îţi va fi răsplătită răbdarea printr-o replică savuroasă ce va fi schimbată între cei doi bărbaţi, care vor să caute răspunsuri, unul prin împăcarea cu soţul femeii iubite, celălalt prin bombardarea amantului ei cu aluzii ironice.


LYTE video

Poţi citi şi articolul 6 filme actuale care te invită la o hoinăreală prin oraş

6 filme actuale care te invita la o hoinareala prin oras

The Florida Project – Forta prieteniilor din copilarie

Adriana Gionea
-
0
The Florida Project – Forta prieteniilor din copilarie

Proiectat în premieră la American Independent Film Festival 2018, The Florida Project este un film despre puterea salvatoare a primelor prietenii. Poate fi considerat demn de a sta lângă marile pelicule dedicate legăturilor bazate pe solidaritate din anii copilăriei şi forţei lor creative în lupta cu mizeria, într-o lume populată de marginalii fără speranţă. Vei descoperi nişte personaje-copii adorabile şi expresive, a căror inventivitate face din fiecare scenă realistă o demonstraţie de umor candid savuros.

 Sean Baker prezintă o realitate deloc roz fără a-şi împinge personajele inocente în mocirlă şi pe tine odată cu ele. Regizorul a lăsat lumina caldă a verii să pătrundă pentru a elibera culorile vesele ale copilăriei acolo unde doar cenuşiul sordidului are de obicei voie să existe. De altfel, intervenţia luminozităţii estivale într-o realitate dezolantă aminteste de atmosfera efervescentă în care a fost plasată drama altor marginali, dar aflaţi la vârsta adolescenţei, într-un alt film reprezentativ pentru America reală, adesea uitată – American Honey.

La succesul filmului The Florida Project (atât în rândul publicului, cât şi al criticilor) au contribuit nu doar imaginile tandre ce transpun dintr-o perspectivă duioasă o lume a învinşilor vulnerabili. Filmul a cucerit spectatorii mai ales datorită interpretării pline de umor spontan şi autenticitate a unor actori aflaţi la vârsta copilăriei.

foto: A24/www.rollingstone.com/movies/reviews

Redarea tandră a unei lumi ameninţate de sărăcie şi degradare a făcut dintr-un film realist ce prezintă vieţile triste ale americanilor săraci eşuaţi în zonele nevăzute din vecinătatea mirificului Disneyland o poveste luminoasă despre importanţa vindecătoare a prieteniei în momentele dezolante. În centrul acestei poveşti se află două fetiţe – Moonee (Brooklynn Prince) şi Jancey (Valeria Cotto). Ele trăiesc în camerele unui hotel din Orlando, aflat în apropierea celebrului paradis al copiilor – Disneyland.

Moonee împarte camera unui hotel ieftin cu mama ei, care pare abia ieşită din adolescenţă. Fără un job stabil, mama ei Halley (Bria Vinaite) se află într-o continuă vânătoare de bani pentru plata săptămânală a camerei de hotel, neavând vreo ezitare în a recurge la metode aflate la limita legalităţii pentru a face rost de suma necesară. Jancey o are doar pe bunica ei, mult mai responsabilă decât mama lui Moonee. Cele două fetiţe se simpatizează încă de la prima întâlnire şi ajung nişte prietene de nedespărţit. Împreună se ţin de tot felul de ghiduşii care, pe cât de amuzante şi originale par la prima vedere, pe atât de exasperante pot fi uneori pentru adulţii din jur.

Deşi viaţa lor este departe de a fi colorată precum hotelul destinat familiilor ce vin să petreacă nişte clipe de neuitat la Disneyland, imaginaţia bogată le furnizează soluţii pentru a transforma detaliile în care alţii văd numai dezolare în surse ale distracţiei pline de amuzament. Nu pot avea parte de bucuria copiilor din familiile fericite care se duc la Disneyland? Nu-i nimic! Îşi fac propriul parc de distracţii din hotelul ieftin vopsit în nuanţe pastel, pentru a semăna cu un castel. Nu pleacă în vacanţă? Atunci inventează non-stop tot felul de jocuri folosindu-se de camerele strâmte ale hotelului, inclusiv de cea secretă, de unde se controlează circuitele electrice. Nu au bani de îngheţată? Fac rost uşor de ei, născocind tot felul de idei simpatice pentru a nu părea nişte cerşetoare agasante când le cer bani turiştilor. Se plictisesc în lungile zile de vară? Deloc! Nişte case părăsite devin noile decoruri ale filmului imaginar din mintea fiecăreia, iar nişte văcuţe ieşite la păscut o face pe una dintre ele să-i spuna celeilalte că a dus-o la un safari.

foto: A24/www.theglobeandmail.com/arts/film

Oricât de tristă ar fi situaţia lor de viaţă, spectatorul din sala de cinema nu va rămâne multă vreme în ipostaza celui ce simte apăsarea, care se simte nepuntincios în faţa unei lumi nedrepte cu micuţii care provin din familiile defavorizate. El va râde împreună cu personajele aflate la vârsta copilăriei, gândindu-se nostalgic la anii în care se înfiripau primele lui relaţii de prietenie.

Pişicherele Moonee şi Jancey întreţin o atmosferă veselă prin soluţiile care mai de care mai trăznite, inventate pentru a trăi fiecare moment zâmbind. Chipurile lor mereu surâzătoare emană acea ghiduşie caldă pe care o descoperi mai degrabă la copiii ai căror părinţii îi ţin departe de partea mai puţin frumoasă a vieţii. Nu vezi deloc nişte expresii faciale asociate copiilor fără copilărie, maturizaţi înainte de vreme, pe ale căror chipuri fie se citeşte resemnarea depresivului, fie ura feroce faţă de semenii mai norocoşi decât ei.

Personajele filmului nu au încrâncenarea copiilor amărâţi, care te sperie când te săgetează cu privirea ce anticipează conştientizarea timpurie a inegalităţii sociale ce face din marginali nişte paria. Moonee şi Jancey nu dau semne că ar tânji după ce nu au, fiind mult prea preocupate de găsirea micilor bucurii (cum ar fi un borcan cu dulceaţă), pe care le împart mereu, şi de mai ales de născocirea unor noi metode de a-şi umple timpul în curgerea monotonă a zilelor petrecute în curtea hotelului.

La reuşita lor de a se îndepărta (măcar imaginar) de realitatea apăsătoare contribuie din plin şi managerul hotelului, pe nume Bobby, interpretat convingător şi empatic de Willem Dafoe. Atitudinea lui tolerantă faţă de şotiile copiilor inventivi, ce pun în pericol reuşita afacerii, le asigură acestora un mediu protector, în care să poată visa. Bobby poate fi considerat acea tipologie a omului ce şi-a păstrat compasiunea într-o lume dură. Este răbdător precum un tată şi încearcă să o ajute pe mama lui Moonee atunci când ea se implică în activităţi ce riscă să atragă blamul celor din jur.

foto: A24/www.orlandoweekly.com/Blogs/archives/2017

Înainte de a intra în sala de cinema, ai fi tentat să crezi că vei vedea un contrast dureros între lumea tandră a copilăriei şi realitatea brutală. Să anticipezi o succesiune de evenimente ce ameninţă să pervertească, apoi să devoreze personajele care, aflate la vârsta copilăriei, îşi contruiesc o realitate paralelă, unde ludicul şi gândirea magică le apără. Însă filmul nu se bazează pe contrastul dintre inocenţă şi brutalitate, nici măcar la nivel vizual, prin folosirea culorilor.

Sean Baker nu desparte cele două lumi – a copiilor visători şi cea a unor adulţi epuizaţi de necazuri -, ci le face să se întâlnească luminos, chiar şi în situaţiile tensionate. Cele două lumi trăiesc într-o simbioză. Nu se anulează reciproc. Lumea copiilor face suportabile decorurile dezolării în care trăiesc americanii fără o locuinţă stabilă, adesea deveniţi invizibili, împinşi la periferia spaţiilor urbane care trebuie să simbolizeze triumfal gloria tărâmului unde fiecare se poate realiza dacă îşi doreşte cu adevărat. Realitatea adulţilor se lasă transformată de jocurile copiilor, pe care nu îi face să se simtă stingheri decât atunci când repercusiunile ameninţătoare ale iresponsabilităţii celor mari au nevoie de intervenţii ferme venite întotdeauna din exterior.

La un moment dat, ai impresia că până şi adulţii împrumută ceva din mijloacele folosite de copii pentru amânarea confruntării cu partea reală a vieţii. Mama lui Moonee, eterna adolescentă pierdută, favorizează întâlnirea celor două lumi, deoarece ea însăşi pare un copil mare, care îi zâmbeşte complice fiicei atunci când primeşte reclamaţii de la alţi locatari ai hotelului, care se plâng de glumele uneori obraznice ale copiilor.

foto: A24/www.newsroom.co.nz

Reprezentarea vizuală a întâlnirii dintre lumea copiilor, infuzată de optimismul molipsitor al culorilor vibrante, şi realitatea ternă, captată astfel încât să amintească de autenticitatea unui documentar, i-a făcut pe spectatori şi pe critici să aprecieze talentul lui Sean Baker de a reda necosmetizat lumea unor marginali, fără a recurge însă la imagini dure ale marasmului ce descrie o societate americană schizofrenă. În The Florida Project, sărăcia nu este reprezentată prin acele nuanţe sumbre ce descriu adâncirea în mizerie. Nu vezi decoruri sufocante, claustrofobe, şi nici realitatea care deformează caractere încă din copilărie, plantând de timpuriu mugurii delincvenţei. Copiii îşi păstrează naivitatea şi duiosia, chiar şi atunci când preiau înjurăturile adulţilor, făcând o joacă din rostirea lor.

Dar cum să redai prin scene luminoase o realitate ameninţată de un viitor opturat? Prin alegerea spaţiului, devenit un personaj tăcut, însă omniprezent şi plin de semnificaţii ce nu pot fi redate prin cuvintele adulţilor. Acest spaţiu este chiar hotelul unde se desfăşoară acţiunea. Culoarea hotelului – un mov strident ce aminteşte de căsuţele de jucărie ale prinţeselor Disney – pe fundalul însoritelor zile de vară din Florida, şi captarea luminii naturale permit simbolizarea credibilă a inocenţei din perioada copilăriei, menţinând în acelaşi timp un ton realist în redarea necosmetizată a lumii.

Datorită nuanţelor folosite, mai ales cele ale hotelului, graniţele dintre lumea transformată de imaginaţia celor două copile şi lumea adulţilor ce trebuie să pună o pâine pe masă la finalul zilei sunt mai degrabă fluide. Această fluiditate a graniţelor se reflectă şi în alegerea personajelor. Vei regăsi în film unele tipologii devenite deja clasice în astfel de poveşti – tipologia mamei iresponsabile, care se comportă infantil şi face slalom printre responsabilităţi de parcă ar fi o adolescentă rebelă şi impulsivă, fugită de acasă pentru a se duce la un festival cool alături de prieteni; tipologia bunicii rămase unicul sprijin al nepoţilor abandonaţi de mamă; tipologia bărbatului singuratic, însă manifestând o mare grijă pentru copiii aflaţi în situaţii periculoase.

Dacă actriţele care interpretează rolul copiilor au impresionat prin expresivitatea de ştrengăriţe carismatice, având mereu replici spontane amuzante în arsenalul folosit pentru negocierea limitelor, actorii ce interpretează rolul adulţilor impresionează prin autenticitate. Această autenticitate aminteşte de credibilitatea asociată unui documentar ce îţi permite intrarea într-o lume inaccesibilă celor având o viaţă normală, aşezată.

Scenele în care apare lumea adulţilor te fac să-l compari pe Sean Baker cu autorul empatic al unor documentare. Este dornic de a sensibiliza, preferând să pună greşelile adulţilor pe seama vulnerabilităţii alimentate de statutul de marginali, în loc să denunţe aspru slăbiciunile acestora.

Dincolo de povestea emoţionantă, filmul The Florida Project îţi va rămâne în memorie şi datorită unui tur de forţă actoricesc oferit de copii, un tur de forţă în care spontaneitatea ce le-a permis improvizarea unor replici memorabile, naturaleţea şi lejeritatea gesturilor sunt cheia unei apropieri empatice a spectatorului de universul uman surprins în film.


LYTE video

Citeşte şi Wonder Wheel – Un răsfăţ vizual oferit de Woody Allen

The Rider – Sensibilitatea unui cowboy

Wonder Wheel – Un rasfat vizual oferit de Woody Allen

The Rider – Sensibilitatea unui cowboy

The Rider – Sensibilitatea unui cowboy

Adriana Gionea
-
0
The Rider – Sensibilitatea unui cowboy

Premiat la Cannes în 2017 (Art Cinema Award) şi prezentat în premieră (în România) la American Independent Film Festival, The Rider este o alternativă mult mai realistă şi plină de autenticitate la filmele ce prezintă spiritul aşa-zisei Americi profunde prin ochii unui erou.

De fapt, poţi spune despre acest film că reflectă perfect invitaţia de a veni să vezi cum arată America fără super-eroi, lansată de organizatorii American Independent Film Festival, deoarece The Rider prezintă povestea unui călăreţ neînfricat ce ratează marea şansă de a deveni un super-erou ovaţionat de uralele mulţimii în delir, dar care poate fi eroul perfect pentru omul care mai crede în spectaculosul (re)găsit în firesc.

Eroul din filmul The Rider trezeşte admiraţia celor nevoiţi de-a lungul vieţii să îşi redefinească scopul existenţei după o pierdere sau odată cu necesitatea unei renunţări la o mare pasiune, vitală pentru supravieţuire. Autenticitatea emoţionantă a poveştii de viaţă expuse în film se sprijină pe alegerea actorului Brady Jandreau, nimeni altul decât starul concursurilor de rodeo ce a trăit evenimentele reale ce au inspirat-o pe regizoarea Chloe Zhao când a vizitat South Dakota pentru a realiza filmul anterior (Songs My Brothers Taught Me).

Cowboyul Brady a impresionat-o prin drama lui, pe care a vrut să o redea printr-o veridicitate dublată de profunzimea reflexivă în filmul The Rider. Jucându-şi propria viaţă în film, călăreţul Brady Jandreau te va transforma în martorul încercării sale de a-şi găsi un alt drum atunci când nu mai poate jongla cu pericolul reprezentat de caii sălbatici, un pericol devenit o formă de libertate fără de care viaţa celor asemenea lui nu merită să fie trăită.

foto: Sony Pictures Classics/YouTube trailer

Regizoarea Chloe Zhao demonstrează că poţi găsi dovezi de candoare şi imagini poetice demne de arta fotografică până şi în filmele ce aleg să prezinte auster o realitate necosmetizată şi asaltată de pauperitate. Este realitatea călăreţilor din prerie, care participă la concursurile de rodeo. Se poate spune despre regizoarea Chloe Zhao că a tradus într-un limbaj cinematografic infuzat de lirism ADN-ul unei Americi neîmblânzite şi din ce în ce mai greu de înţeles de cei din afara ei, după ce dezvoltarea urbană adusă de secolul XX a clădit o nouă imagine glorioasă a continentului. Noua imagine ce zeifica Babilonul din sticlă şi oţel înlocuia faima aprigului cowboy cu mitul bărbatului sofisticat al metropolei grandioase, în timp ce vechea Americă era mascată de zgârie-norii ce azi ne iau ochii.

Reuşita filmului, definită în rândul celor veniţi într-o sală de cinema prin capacitatea de a te face să trăieşti alături de personajul central şi de a menţine spectatorul atent în ciuda aridităţii narative, se bazează pe talentul lui Chloe Zhao de a jongla cu graniţele dintre documentar şi ficţiune. Realismul demn de un documentar împrumută din calităţile unui film de artă, iar ficţiunea, atâta câtă e, are forţa unui documentar observaţional, ce îi permite protagonistului să se comporte de parcă nu ar şti că devine subiectul unui film, ajutându-te să pătrunzi şi mai bine în lumea lui.

La graniţa dintre documentar şi fictiune vei descoperi o lume în care dezolarea, speranţa, prietenia, solidaritatea şi masculinitatea arhaică sunt la fel de bine conservate precum obiceiurile personajelor ancorate într-o Americă despre care se spune că a îngheţat în timp. Nu puţini vor fi aceia care vor afirma că simt ecouri din scrierile unor clasici precum Steinbeck (Poneiul roşu) în anumite scene ale filmului, în care viaţa abrutizantă şi aspră se învecinează cu dovezi de candoare uimitoare pentru spaţiul neprietenos cu visătorii, unde se petrece acţiunea.

The Rider mai poate fi considerat şi un film bun de dat ca exemplu datorită captării prin imagini lipsite de patetism a unei sensibilităţi răvăşitoare, greu de exteriorizat într-o lume a bărbaţilor arhaici. Vei descoperi un personaj care supravieţuieşte conservându-şi această sensibilitate caldă într-o lume unde tocmai această sensibilitate este prima calitate omorâtă din faşă pentru a fi căliţi oamenii puternici, gata să strângă din dinţi pentru a rezista în cele mai grele momente şi pregătiţi să se lupte cu îndărătnicia cailor. Tot de nişte cai nărăvaşi are parte şi Brady, personajul central al filmului, devenit un star în lumea călăreţilor de la concursurile de rodeo.

foto: Sony Pictures Classics /Film Fest Gent/YouTube

Asemenea celor din lumea lui, Brady este hotărât să îşi reprime angoasele, să uite de teamă şi să ignore sfaturile medicilor ce i-au spus că este spre binele lui să renunţe la rodeo după o accidentare din timpul unui concurs riscant, ce a inclus lovituri în zona craniană. El ştie că în lumea unui cowboy adevărat este luat în derâdere instinctul de conservare ce îl face pe omul modern să fie prevăzător evitând contactul dur cu situaţiile periculoase. Pentru Brady se aplică alte reguli ale supravieţuirii şi ale grijii faţă de propria sănătate, deoarece el a fost educat într-o lume în care eşti fie un învingător legitimat de uralele mulţimii de la concursurile de rodeo, fie un ratat debusolat.

Brady – un cowboy în plină ascensiune al concursurilor de rodeo ce se vede nevoit să îşi revizuiască filosofia de viaţă după un accident – poate fi considerat un personaj demn de filmele motivaţionale despre supravieţuirea psihologică după ce toate planurile de viaţă sunt date peste cap. Însă regizoarea Chloe Zhao a preferat o abordare mai degrabă spiritual-contemplativă decât una plină de acel dinamism narativ antrenant. Abordarea le permite dramei şi metamorfozelor interioare să se desfăşoare verosimil într-o lume în care bărbaţii vorbesc puţin despre frica de ratare şi despre teama de orizonturi închise brusc.

foto: Sony Pictures Classics/www.filmcomment.com

Pentru a-i satisface totuşi pe spectatorii ce preferă acel element care să alimenteze imprevizibilul, Chloe Zhao recurge la un artificiu bine adaptat la estetica filmului: gradarea intensităţii dramatice prin neastâmpărul personajului în faţa unei mari decizii de tipul acum ori niciodată. Îţi va aminti de tensiunea din filmele cu succes la public scena în care Brady amână până în ultimul moment alegerea dintre o viaţă sigură şi una în care poate redeveni un cowboy adevărat ignorând pericolul ce poate duce la o tragedie.

Modul în care este prezentată luarea deciziei împrumută ceva din tensiunea resimţită de un cowboy înaintea unui concurs de rodeo. Scena în care Brady îţi dă de înţeles că trebuie să decidă în ultima clipă dacă se va dezlănţui din nou în şa reuşeşte să anime suficient de mult minimalismul scenariului.

În relaţia emoţională dintre spectator şi personaj, minimalismul narativ se dovedeşte a fi o mare calitate. Acest minimalism îi permite spectatorului să intre în intimitatea afectivă a personajului care încearcă să reînveţe să trăiască după ce îşi vede visurile din copilărie năruite în urma unei căzături de pe calul nărăvaş.

Apropierea de lumea interioară a protagonistului, bine susţinută de camera de filmat, de lumina ce le oferă scenelor o duioşie menalcolic-picturală şi de alegerea cadrelor, nu este bruiată de ispita spectaculosului pompat în filmele ce vor să recupereze ostentativ gloria şi măreţia Americii de altădată. Aşadar abordarea triumfalistă cu iz hollywoodian este înlocuită inspirat de un ton mult mai discret, în care vei descoperi un alt fel de eroism. Este eroismul celui ce supravieţuieşte după numeroasele dizlocări interioare din procesul de acceptare a faptului că nu va mai putea călări din cauza unui traumatism cranian, renunţând astfel şi la a mai urma singurul model de succes validat de comunitate – acela de a stăpâni fără ezitare un cal în zgomotele admirative ale spectatorilor de la rodeo.

Interpretarea oferită de Brady Jandreau compensează din plin lipsa unei naraţiuni trepidante la care te-ai fi aşteptat de la o poveste dintr-un ţinut unde se trăieşte cu pătimă şi unde bărbaţii sunt învăţaţi din copilărie să îşi asume riscuri de parcă fiecare zi şi fiecare concurs de rodeo ar fi o luptă decisivă. Gesturile şi privirea protagonistului, care exprimă trăirile sufocante în locul cuvintelor, îi oferă spectatorului o experienţă cinematografică destul intensă deşi mizează pe comunicarea discretă a sentimentelor şi a dramei, care invită la compasiune fără o pledoarie ostentativă.

foto: Sony Pictures Classics /womenandhollywood.com

Prezentând zbaterile personajului prins între dorinţa de a-şi înfrunta impetuos limitele urcând iar pe cal pentru a participa la concursul de rodeo şi acceptarea unei vieţi total diferite de cea imaginată odată ajuns iar pe şa, regizoarea îşi alege un spectator ce preferă genul de filme care să îl ajute să patrundă, prin raportarea empatică la personajul central, într-un univers uman ce-i poate părea la început străin şi neprimitor. Acest univers nu se rezumă doar la imaginile de la rodeo, ci se extinde la scenele ce îţi arată relaţiile protagonistului cu persoanele importante din viaţa lui.

Pentru a-i da adâncime personajului său, regizoarea apelează la scene ce redau tulburător şi tandru viaţa cowboyului din afara competiţiilor. Desfăşurarea scenelor în care acesta are grijă de sora lui sau de prietenul vulnerabil dozează credibil proporţiile unor acţiuni contradictorii menite să îl ajute să se integreze şi în grupul bărbaţilor duri evitând totuşi abrutizarea.

Brady este un om dur cu sine, dar care emană candoare şi evită să se comporte aspru cu alţii, chiar şi în momentele de criză. Acest amestec între masculinitatea aspră şi asumarea sensibilităţii este redat în unele dintre cele mai frumoase dar şi zguduitoare scene ale filmului – acelea în care îmblânzeşte nişte cai încăpăţânaţi.

Arătând multiplele faţete ale personajului din timpul interacţiunilor cu prietenii, cu sora lui având nişte vulnerabilităţi psihice sau cu prietenul aflat în dificultate, Chloe Zhao scoate povestea lui dintr-un contextul socio-cultural specific. Detaliile specifice unei vieţi de cowboy sunt adaptate la elementele ce ţin mai degrabă de filmele americane independente ce dezvăluie realitatea familiilor sărace din zona rurală, o realitate situată cu un picior în atemporalitatea peisajelor vaste şi cu celălalt într-un prezent reprezentat din scenele de la rodeo, postate pe YouTube.

După filmul The Rider, vei rămâne cu amintirea unui stil în care estetica unui western este deviată spre zona filmelor de artă considerate sofisticate mai ales datorită simplităţii narative. În acest film descoperi genul de simplitate ce împinge autenticitatea documentară spre o zonă profundă, care le permite imaginilor poetice, aşa cum sunt şi cele scufundate în lumina apusurilor ce redau straniu şi blând austeritatea din prerie, să capteze toată durerea şi zbuciumul personajelor.

Chloe Zhao demonstrează că face parte din categoria regizorilor care pot să te apropie empatic de un personaj dintr-o altă lume şi cultură fără a te obliga să îi dai neapărat dreptate acestui personaj. S-ar putea ca părerea legată de rodeo să nu ţi se schimbe, să consideri această preocupare nimic altceva decât o manifestare a barbariei şi a viziunii retrograde, mărginite, asupra vieţii. Însă tocmai modul în care îţi este redată prin ochii protagonistului această lume străină ţie te ajută să o simţi odată cu acesta, suspendând opiniile critice. Iar această suspendare a impresiilor ostile universului în care s-a format protagonistul pare a fi adevăratul scop al regizoarei, care se foloseşte de calităţile vizuale ale imaginilor derulate în ritmul domol al melacoliei ce umanizează brutalitatea mediului arhaic pentru a te apropia afectiv de tipologiile umane străine de lumea ta.


LYTE video

Citeşte şi American Honey – Hoinăreala şi destrăbălarea care maturizează

American Honey –Hoinareala si destrabalarea care maturizeaza

Custodie (Jusqu’à la garde) – Cum isi apara un copil mama

Adriana Gionea
-
0
Custodie (Jusqu’à la garde) – Cum isi apara un copil mama

Câştigător al Leului de Argint pentru Cel mai bun regizor la Veneţia, în 2017, Custodie/Jusqu’à la garde este un foarte bun film psihologic despre războiul pentru obţinerea custodiei după un divorţ zbuciumat. Jocul actoricesc impecabil şi imprevizibil devine suficient pentru a întreţine acel ritm alert care să te ţină cu sufletul la gură pe tot parcursul filmului, oferind totodată şi acele momente de acalmie în care descoperi cum se poate salva personajul de care te ataşezi.

Regizorul Xavier Legrand demonstrează că nu are nevoie de multă acţiune şi de un fir narativ amplu pentru a-ţi capta atenţia de la început până la final. Îi sunt mai mult decât suficiente reacţiile personajelor. Aceste reacţii, greu de anticipat, alimentează treptat şi eficace suspansul menit să le ofere dinamism scenelor de un realism minimalist, astfel încât să simţi că ai avut parte de o experienţă palpitantă, care sparge barierele dintre lumea personajelor şi spaţiul sălii de cinema.

După ce vei vedea filmul îl vei lăuda pe regizorul Xavier Legrand pentru talentul de a construi tipologii umane reprezentative şi de a selecta actorii potriviţi care să le ofere credibilitate în scenele ce te ţin în priză. Scenele te surprind, apoi te transformă într-un martor implicat emoţional, prin dozarea acelor reacţii imprevizbile, a căror izbucnire te cutremură şi te fac să plonjezi încă din primele minute în infernul unui cuplu toxic.

Vei găsi mai degrabă genul de reacţii şi comportamente asociate violenţei psihologice, prelungite la nesfârşit şi care ar fi devenit o tortură şi pentru spectator, nu doar pentru personajul feminin asaltat de un soţ agresiv, dacă în momentele tensionate nu ar fi intervenit rapid inventivitatea unui copil transformat în salvatorul mamei sale terorizate. Acest copil devine motivul bătăliei dintre Antoine (Denis Menochet) şi Miriam (Lea Drucker), doi parteneri care ajung să divorţeze din cauza violenţei conjugale întreţinute de personajul masculin.

Pentru a evita ca tatăl lui, care nu îşi poate gestiona furia transformată în agresivitate, să îi terorizeze mama folosindu-se chiar de regulile custodiei comune, micul Julien (Thomas Gioria) va născoci tot felul de strategii, care devin de fapt adevăratul element ce asigură suspansul şi menţine atenţia spectatorului. Interpretat adorabil şi tulburător de Thomas Gioria, Julien, copilul maturizat peste noapte, va deturna întreaga spontaneitate şi inventivitate ludică specifică vârstei în direcţia apărării mamei sale.

Devenit conştient de încercarea tatălui de a-l manipula prin vorbe mieroase înaintea asaltului verbal intimidant şi de încercarea acestuia de a face din viaţa fostei soţii un calvar interminabil, Julien îşi va asuma rolul de protector al mamei vulnerabile. Scopul său devine acela de a-l împiedica pe tată să aibă contact cu fosta soţie, să îi invadeze teritoriul după ce simte că a pierdut controlul asupra familiei odată cu divorţul şi mutarea familiei eliberate într-un apartament secret.

În timp ce sora lui, ajunsă la vârsta majoratului, este prinsă în alte probleme ce ţin de preocupările adolescentine, Julien duce pe cont propriul un alt război, unul tăcut, împotriva tatălui violent. Antoine este un tată lipsit de empatie, care nu îşi iubeşte copilul, însă avocata lui a reuşit să o convingă pe judecătoare că este necesară pentru dezvoltarea armonioasă a lui Julien acordarea unei custodii comune prin care i se permite şi tatălui să petrecă timp alături de copil, deşi copilul şi-a manifestat clar dorinţa de a sta departe de tatăl agresiv.

Custodia comună pare să îl ajute pe Antoine în tentativa de a-l folosi pe Julien cu scopul de ao umili şi tortura psihologic pe soţia cândva supusă, ce a îndrăznit să ceară divorţul pentru a renunţa la rolul captivei fragile. Însă Julien îi dă planurile peste cap. Deşi pare un puşti sensibil, Julien va rezista fiecărui asalt impetuos al tatălui, care vrea să îl intimideze ţipând la el şi bruscându-l pentru a-l obliga să îi dea noua adresa unde locuieşte fosta lui soţie alături de copiii trecuţi de partea ei.

Reacţiile copilului şi mimica actorului ce îl interpretează spun cât o mie de cuvinte. De fapt, întregul film se bazează mai degrabă pe mimicile personajelor, care întreţin atmosfera tensionată şi îţi demonstrează că un război psihologic în care jocul puterii, prin amânarea întâlnirilor decisive şi prin evitarea dialogului final tranşant, poate fi la fel de palpitant şi de intens precum un thriller cu multa acţiune.

Vei mai admira la acest film, pe lângă acea gradare inteligentă a reacţiilor din timpul războiului psihologic, şi jocul actoricesc oferit de actorii Denis Menochet şi Lea Drucker. Actriţa Lea Drucker interpretează perfect rolul soţiei pasive, copleşite de groaza stârnită de un soţ violent, şi care decide să pună punct unei căsnicii de coşmar abia după ce unul dintre copiii ei, la rândul lui devenit victima tatălui, ajunge la vârsta majoratului.

Denis Menochet interpretează credibil rolul bărbatului primitiv, care provoacă dezgust prin refuzul de a evolua, de a scăpa de tendinţele agresive care apar în momentele în care nu îşi poate gestiona matur frustrările. Actorul Denis Menochet oferă un adevărat tur de forţă în rolul bărbatului transformat într-o bestie irecuperabilă. Este o bestie care se dezlănţuie treptat, derutându-şi victimele, şi al cărei singur scop este acela de a le face viaţa un infern copiilor şi fostei soţii.

Personajul Antoine este construit după regulile unui ritual specific agresorului din relaţia de cuplu, devenit acel stăpân al familiei care se simte neînsemnat, sfidat odată cu expulzarea din teritoriul conjugal pe care îl controlase precum un despot ce se credea invincibil. Vei descoperi în jocul său toate acţiunile disperate ale bărbatului primitiv disperat, care descoperă cu stupoare că pierde teren în lupta cu fosta parteneră eliberată de sub influenţa lui. Interpretând rolul agresorului care îşi vede autoritatea contestată de victimă, actorul Denis Menochet oferă un spectacol terifiant, solicitant şi revoltator al soţului ce şi care oscilează între mimarea afecţiunii, a regretului, şi declanşarea furiei distrctive.

Acest joc actoricesc oferit prin evoluţia războiului preluat de copil şi devenit până un punct un supliciu pentru spectatorul impresionat şi revoltat când vede reacţiile personajului masculin, poate fi considerat un bun studiu al tipologiilor, dar şi o critică acidă la adresa autorităţilor ineficiente în apărarea mamei şi în prevenirea asaltului agresiv, traumatizant. Vei descoperi uimit că nu numai România poate deveni o sursă de inspiraţie pentru regizorii ce preferă filmele în care autorităţile intervin doar în momentul în care se dezlănţuie iadul, ci şi ţările considerate mai civilizate. Judecătoarea din film nu ţine cont de acele dovezi ce indică un comportament extrem de agresiv al tatălui. Prin acordarea custodiei comune îl obligă pe copilul intrat în rolul salvatorului să petreacă lunar zile în compania tatălui, departe de mediul protectiv oferit de mamă, deşi acest copil şi-a exprimat făţiş refuzul de a-şi mai vedea tatăl.

Deşi nu foloseşte scene în care vei vedea forma fizică a violenţei, regizorul prezintă interacţiunea dintre tată şi copil pentru a-ţi transmite întreaga tensiune sufocantă din relaţiile toxice. Vei avea impresia că ajungi chiar să simţi neputinţa copilului şi a mamei terorizate, că te îneacă frica acestui copil nu pentru că el ar putea deveni ţinta unui tată agresiv, ci mama lui, de care este extrem de ataşat. Majoritatea scenelor dintre tată şi copil au loc în maşina acestuia, devenită un spaţiu claustrofob, folosit pentru a simboliza captivitatea în agonia jocului psihologic epuizant întreţinut de adultul ce vrea să îl intimideze pe copilul său căruia fie îi spune că îl iubeste, fie îl umileşte verbal pentru a-l forţa să îi dea noua adresă unde s-a mutat împreună cu mama şi cu sora lui.

Custodie/Jusqu’à la garde va rămâne un film psihologic memorabil datorită deciziei regizorului de a muta presiunea războiului dintre adulţi asupra copilului inventiv, plin de resurse, care alege propriile soluţii când autorităţile ce ar fi trebuit să îi apare drepturile îl abandonează. Adulţii nu ajung să se înfrunte direct tocmai în urma deciziei acestui copil de a evita până în ultimul moment, confruntarea explozivă iminentă, în care unul dintre adulţi alege o metotă brutală pentru a obţine victoria finală. Prin alegerea personajului care preia asupra lui întreaga tensiune, filmul poate fi considerat şi un semnal de alarmă dat autorităţilor din întreaga lume, uneori obtuze şi lipsite de empatie când iau decizii care influenţează (adesea) ireversibil soarta celor neputincioşi împotriva semenilor agresivi.


LYTE video

Citeşte şi Loveless – O altă definiţie a grelei moşteniri, descoperită în viaţa de cuplu

Loveless – O alta definitie a grelei mosteniri, descoperita in viata de cuplu

The Invisibles – Prietenia invinge

Adriana Gionea
-
0
The Invisibles – Prietenia invinge

Considerat unul dintre cele mai aşteptate filme ale festivalului Cinepolitica (ediţia 2018), The Invisibles include o reţetă care îi convinge să intre în sala de cinema şi pe cei ce se tem de filmele despre Holocaust, şi pe cei familiarizaţi deja cu foarte multe filme despre crimele naziştilor, încât au tendinţa de a spune că le-au văzut şi auzit pe toate până acum şi nimic nu îi mai poate surprinde.

Acţiunea filmului nu se petrece în iadul unui lagăr de concentrare. Nu vei vedea oroarea care i-a zguduit pe cei ce au văzut Fiul lui Saul. Filmul The Invisibles prezintă mai degrabă o palpitantă succesiune de soluţii de supravieţuire psihologică în Berlinul asaltat de nazişti. Aceste soluţii inteligente îţi vor dezvălui nişte personaje încântătoare, care au existat şi în realitate. Luminozitatea carismatică a personajelor interpretate de actorii Max Mauff, Alice Dawyer, Ruby O. Fee şi Aaron Altaras risipeşte groaza unui coşmar devenit realitate.

Cei ce se tem de imaginea infernului creat de om vor găsi dovezi de solidaritate acolo unde nu sperau. Aceste dovezi se vor suprapune peste mijloace nebănuite de supravieţuire născocite într-o ţară transformată într-un imens teren de vânătoare de oameni. În stilul pur evreiesc, umorul, care supravieţuieşte în orice situaţie, şi talentul de a îmblânzi absurdul cu tentă grotescă dejucându-i planurile prin metode insolite îţi oferă nişte poveşti cât se poate de reale despre o perioadă care sfida orice realitate acceptată de mintea normală.

Poveştile evreilor supravieţuitori îi dau evadării un mesaj umanist furnizat prin mijloace estetice specifice mai degrabă unui film noir, poate singurul capabil să redea atmosfera tenebroasă a unei societăţi asaltate de extremism, alienante, angoasante, sufocante, pline de pericole, instabilitate şi de prădători. Totuşi, The Invisibles este un film în care vezi de fapt cum oroarea poate fi învinsă de luminozitatea unor personaje aflate la vârsta adolescenţei, a căror poftă de viaţă şi isteţime fentează perseverenţa malefică a naziştilor.

Regizorul Claus Raefle foloseşte o reţetă în care ficţiunea îi este fidelă mărturiilor unor evrei supravieţuitori din Berlin. Prin această reţetă nu poate da greş deoarece îi mulţumeşte atât pe cei ce vor mai degrabă un documentar, cât şi pe cei ce vor un film dinamic, plin de răsturnări şi de ieşiri imprevizibile dintr-o situaţie periculoasă.

foto: https://www.jewishboston.com

Claus Raefle transformă interviurile cu amintirile şi mărturiile unor supravieţuitori inventivi într-un film cu suspans, turnură imprevizibilă, prietenie, solidaritate umană tandră, la care se adaugă participarea unor actori carismatici şi expresivi, pe care spectatorul îi simpatizează din prima clipă. Actorii transpun fidel în lumea ficţiunii poveştile reale ce sunt relatate chiar de supravieţuitorii ce au trăit evenimentele de film, care sunt relatate în timpul unor interviuri ce întrerup firul narativ pentru a fi prezentate ca într-un documentar.

În loc să realizeze un simplu documentar bazat pe flashbackurile terifiante ale supravieţuitorilor, Claus Raefle a preferat să le dea culoare acestor crâmpeie de amintiri apelând la estetica unui film de epocă despre tineri evrei cosmopoliţi din Berlin. Aceştia erau prinşi între dorinţa de a gusta din toate plăcerile vârstei, într-o capitală efervescentă, şi teroarea ce a transformat metropola ispititoare într-o arătare hâdă, monstruoasă, care pândea răbdătoare la cotitură şi înhăţa pe neaşteptate. Aşadar, flashbackurile persoanelor reale se transformă în scenele demne de un film de ficţiune palpitant despre solidaritatea umană, dragostea eliberatoare în perioade sufocante şi dovezi de curaj arătate de germanii care ajutau evreii.

Mărturiile supravieţuitorilor, transformate în scene ce te ţin cu sufletul la gură, îţi demonstrează că uneori istoria poate fi un talentat şi cinic regizor de thrillere cu succes de casă. Însăşi adolescenţa evreilor supravieţuitori a fost demnă de un scenariu de film cu aventuri şi metode ingenioase de a procura acte false, de a-i convinge pe cei din tabăra inamică să îi ajute.

Efortul de a scăpa din ghearele naziste nu a le-a epuizat până la urmă energia de a căuta o viaţă normală chiar în oraşul ce se dezicea de ei. Deşi propaganda nazistă dorea să le strivească brutal stima de sine, să îi facă să se simta diferiţi faţă de ceilalţi semeni, adolescenţii evrei din acest film se încăpăţânau să îşi demonstreze că pot duce viaţa firească a oricărui om de vârsta lor. Asemenea tuturor adolescenţilor, ei se îndrăgosteau, dansau, se bucurau de orice privire admirativă primită şi nu renunţau la încercarea de a le face loc în viaţa lor şi bucuriilor, trăite însă în clandestinitate, în rarele momente când nu simţeau paşii naziştilor ajungându-i din urmă.

foto: www.filmlinc.org/films

The Invisibles preia emoţionant şi expresiv reţeta docu-dramei în care secvenţele din interviurile acordate de supravieţuitorii Holocaustului ce au evitat deportarea în lagărele de concentrare alternează cu scenele unui film de epocă despre Berlinul anilor ‘40, în care ei devin personaje interpretate de actori. Spectatorii vor aprecia gestionarea trecerii de la documentar la estetica unui film de ficţiune, prin modul în care Raefle îi face să plonjeze în atmosfera unei metropole aflate sub teroare. Ai impresia că fugi de pericole alături de personaje prin flashbackurile supravieţuitorilor devenite scenele unui thriller despre supravieţuire şi prietenie în Berlinul nazist, oraşul în care fiorii groazei alternează cu emoţiile senine trezite de activităţile unei existenţe normale de care oamenii se agăţau dând curs primei iubiri, unei invitaţii la film sau unei plimbări prin parc.

Momentele de panică sunt întrerupte de scenele în care îi vei vedea pe adolescenţii din film ataşându-se curajos de tot ce avea viaţa mai frumos de oferit. Se întruneau în secret pentru a dansa ori pentru a vorbi despre planuri de viitor cu voce joasă, deoarece pereţii aveau urechi necruţătoare. Se îndrăgosteau, visau ca toţi cei de vârsta lor şi născoceau metode pentru a uita de austeritatea extremă sau pentru a domoli epuizarea şi groaza care mergeau mână-n mână de fiecare dată când erau nevoiţi să-şi petreacă noaptea colindând fără ţintă oraşul după ce familiile germane care îi adăposteau erau luate la ochi de nazişti.

Vei vedea un film în care prietenia devine sinonimul supravieţuirii. Şi nu este vorba doar despre acea prietenie ce s-a legat între evreii din oraşele devenite un teritoriu al grozei răspândite de uniformele naziste ce patrulau neîncetat pe străzi adulmecând şi gata să captureze. Supravieţuitorii ale căror mărturii au stat la baza acestui film au insistat asupra rolului vital pe care l-au avut germanii care nu s-au lăsat contaminaţi de propaganda nazistă. Aceşti germani ce au mers împotriva curentului i-au ascuns în casele lor, i-au ajutat să obţină acte false, le-au zis naziştilor că le sunt rude, asumându-şi la rândul lor nişte riscuri enorme. De fapt, răsturnările de situaţie care transformă aceste mărturii în scenele unui film de suspans au fost legate şi de înfiriparea unor prietenii salvatoare, nu doar de situaţiile periculoase. Doi salvatori din rândul populatiei germane vor crea nişte situaţii paradoxale, care demonstrează că natura umană este un amalgam de contradicţii stranii ce se pot dovedi benefice în situatii de criză sau de război.

Te va uimi la acest film învecinarea considerată neverosimilă, care devenise însă cât se poate de firească pentru acele vremuri, a exuberanţei adolescentine cuceritoare şi a disperării apăsătoare. Iar această învecinare se confundă adesea cu încercarea protagoniştilor de a supravieţui conservând acel gen de normalitate ce se suprapune peste un ritm securizant al rutinei cotidiene. Dacă pentru alţii cotidianul poate reprezenta forma repeţiei exasperante, pentru evreii din Berlin rutina devenea o sărbatoare deoarece reprezenta un triumf împotriva morţii.

Un pat curat, un loc unde să doarmă încă o noapte fără teama deportării, un surâs binevoitor al unor chiriaşi ce îi primesc fără a le cere actele sau apropierea unui german a cărui unică intenţie este o inofensivă invitaţie galantă la film deveneau la fel de valoroase precum produsele banale care ajungeau la preţuri exorbitante în timpul războiului, când preţul alimentelor şi al salvării era plătit prin renunţarea la avuţia strânsă într-o viaţă. De fapt, situaţiile care te vor ţine cu sufletul la gură sunt strecurate printre aceste scene ale vieţii cotidiene, în care însăşi rutina devenise o sursă a imprevizibilului.

foto: www.filmlinc.org/films

The Invisibles este genul de film care îi ajută pe cei din generaţiile mai tinere să înţeleagă o istorie văzută în primul rând prin ochii celor ce au trăit-o. Este o istorie vie, trecută prin amintiri, sentimente, visuri. O istorie care ia forma unor chipuri pentru a scoate din anonimat oamenii obişnuiţi datorită echilibrului vizual dintre scenele de ficţiune, scăldate de lumina rău prevestitoare a străzilor berlineze din anii ’40, lumină care întreţine suspansul, şi minimalismul documentar. Claus Raefle a ştiut cum să dozeze elementele specifice unui documentar şi cele aparţinând unui film de ficţiune despre adolescenţa unor evrei cosmopoliţi din Berlinul năucitor pentru a realiza un film ce salvează amintirile de la uitare.

Citeşte şi Paradise – O altă perspectivă asupra salvării prin iubire

Trustul patriotismului şi alte groteşti – Comorile Interbelicului avangardist

Paradise – O alta perspectiva asupra salvarii prin iubire

Trustul patriotismului si alte grotesti – Comorile Interbelicului avangardist

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026