Facebook
Acasă Timp liber Filme Pagină 50

Filme

Ultimele

Florence and the Uffizi Gallery – Un documentar 3D care te duce acolo unde a inceput lumea noastra

Adriana Gionea
-
0
Florence and the Uffizi Gallery – Un documentar 3D care te duce acolo unde a inceput lumea noastra

Când afli că noul documentar despre minunăţiile Florenţei este unul 3D, te gândeşti că ai vrea să ai parte de acea imersiune vizuală în lumea artei renascentiste care să-ţi taie răsuflarea, apoi să te ducă pe culmile beatitudinii. Şi ţi se va îndeplini această dorinţă! Cele mai frumoase detalii ale capodoperelor ţi se vor dezvălui într-un ritm al filmării ce adânceşte misterul chipurilor din portrete, graţia senzuală a siluetelor sculptate într-un bloc de marmură şi invitaţia la contemplarea unui ideal de frumuseţe.

Călătoria 3D începe din pădurile Toscanei picturale. Dai la o parte crengile copacilor şi începi să zăreşti aşezările din jurul oraşului magic. Priveliştea se schimbă şi eşti surprins când se trece brusc de la imaginea micilor aşezari pitoreşti la măretia estetică a Florenţei, peste care pluteşte faimoasa cupolă a catedralei Santa Maria del Fiore.

Folsindu-se de avantajele tehnologiei 3D, regizorul Luca Viotto a reusit să ofere iluziile optice menite să îţi răsfeţe retina cu tot ce are Galeria Uffizi mai frumos. Apoi, odată ieşit din galerie, te simţi de parc-ai pluti deasupra oraşului filmat de sus, ce pare el însuşi un tablou perfect. Mişcările camerei de filmat îţi dau impresia că Florenţa îţi stă la dispoziţie, că este doar a ta şi că te strecori nestingherit în grădinile interioare, că poţi zbura printre coloane, ziduri de palate şi acoperisuri ce se armonizează precum piesele unui puzzle cromatic.

Te aştepţi ca un documentar despre unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii să te surprindă prin informaţii noi. Să îţi prezinte nişte descoperiri inedite despre artiştii săi ori despre locuri secrete, descoperiri ce s-au putea să dărâme nişte mituri ori să modifice tabloul acestui loc idealizat. În schimb, dacă acest oraş este Florenţa, considerat Atena Renaşterii şi locul unde a început evadarea din întunericul Evului Mediu, ţi-ai dori ca documentarul să nu tulbure idealul de perfecţiune artistică devenit un paradis pentru iubitorii de artă. Ai vrea ca noile informaţii să nu distrugă acest paradis unde aşteaptă diafana Venus a lui Botticelli, David al lui Michelangelo, palatele pline de comori şi toate acele opere de artă ce promit eterna reîntoarcere la o lume a desfătării estetice.

foto: Sky 3D/www.theflorentine.net/news

Luca Viotto, regizorul devenit faimos datorită filmelor dedicate artei italiene renascentiste, nu vrea să arate umbrele din spatele strălucirii, şi nici să dărâme un mit construit în jurul Florenţei considerate un oraş ideal. Preferă să lase picturile, sculpturile şi palatele să-ţi vorbească despre o eră de aur a omenirii, aşa cum nu a mai fost alta. Nu contează că oamenii de seamă ai Renaşterii au făcut şi greseli sau că marii conducători deveniţi patroni ai artelor au fost motivaţi şi de vanitate. Ceea ce au lăsat în urma lor a devenit întruchiparea perfecţiunii în marele muzeu care este azi Florenţa, locul unde i promite iubitorului de artă fericirea supremă ce poate dura o veşnicie, oricât de greu l-ar încerca viaţa.

Tehnologia 3D te face să apreciezi şi mai mult primele tablouri în care pictorii foloseau adâncimea perspectivei sau jocul volumelor şi al formelor geometrice reunite în armonia catedralei Santa Maria del Fiore, ce a deschis un nou drum în arhitectură. Documentarul îţi arată de fapt că Florenţa şi idealurile Renaşterii nu vor face niciodată parte din trecut, că ele vor fi mereu de actualitate. Iar acest mesaj este perfect exprimat de imaginile 3D, în care formele, culorile uimitoare ale tablourilor şi fiinţele sculptate capătă o intensitate aparte, încât ai impresia că li s-a oferit suflul vital pentru a le vorbi celor din secolul XXI. Leii din piatră par să prindă viaţă, eliberându-se de rolul de simple ornamente costisitoare ale unor clădiri. Fundalurile tablourilor capătă o mai mare vizibilitate pentru a-ţi dezvălui nişte detalii impresionante, de multe ori trecute cu vederea. Însă vor fi diverite impresiile, trăirile şi gândurile trezite de unghiul de abordare adoptat de regizor in fuctie de experienţa ta de călător.

Dacă ai avut ocazia de a te bucura de frumuseţile Florenţei în calitate de călător iubitor de artă, documentarul va fi precum o succesiune de picturi, sculpturi şi palate dintr-un album. Vei simţi nostalgia călătorului avizat, care nu îşi doreşte neapărat informaţii noi, ci doar o reîntoarcere în oraşul de care s-a îndrăgostit. Fiecare detaliu din fundalul unui tablou, fiecare nuanţă senzuală, obţinută din pietre aduse de peste mări şi ţări, şi fiecare trup eliberat dintr-un bloc de marmură îţi vor trezi din nou dorul de ducă, de evadare într-un alt secol.

În cazul în care nu ai vizitat Florenţa până acum, tot ce vei simţi şi gândi în timpul vizionării se coagulează în jurul unui singur cuvânt: uimirea. Iar pentru a nu risipi seducţia ce însoţeşte uimirea, Luca Viotto face totul pentru a te convinge de inutilitatea acelor informaţii oferite de cercetătorii din prezent, ce ar dori să demitizeze acele perioade considerate nişte epoci de aur. Pentru tine, cel străin de Florenţa, trecutul reprezentat de capodoperele considerate avangardiste acum 500 de ani este adevărata sursă a noutăţii. Tehnologia 3D îţi demonstrează că au rămas multe de spus despre faimoasele opere de artă, iar toate aceste detalii văzute şi mai bine pe marele ecran eclipsează nevoia de a cunoaşte amănunte mai puţin măgulitoare despre acea perioadă fertilă ori despre secretele întunecate ale familiei Medici, de care se leagă evoluţia Florenţei şi ascensiunea artei renascentiste.

Interpretat de Simon S. Merrells, unul dintre cei mai buni actori britanici de teatru, Lorenzo de’ Medici, zis şi Magnificul, are alura unui personaj shakespearian, a unui rege ce a pierdut o mare iubire. Ne vorbeşte dincolo de timp despre cât de mult îi lipseşte Florenţa. Lorenzo Magnificul devine un personaj copleşit de frumuseţea lumii pe care a construit-o, o lume pe care al vrea să o cutreiere din nou dacă ar putea reveni din cea de dincolo.

foto: Sky 3D/youtube

Introducându-l pe Lorenzo de’ Medici în calitate de personaj ce tânjeste după mult iubita lui Florenţa, retrăind emoţiile trezite de finalizarea unei capodopere sau a unui palat, regizorul îl face pe spectator să înţeleagă nu doar fascinaţia omului renascentist pentru acest oraş. Spectatorul conştientizează un aspect esenţial pentru mentalitatea conducătorului florentin: aspiraţia la glorie, ce are la bază dorinţa de a intra în memoria umanităţii, de câştigare a dreptului la veşnicie, nu s-a transformat în grandomanie, ci în splendoare.

Alegând un actor expresiv, care să-ţi vorbească precum un îndrăgostit înflăcărat despre frumuseţea Florenţei, regizorul a dorit să demonstreze cât de importantă este prezenţa unor conducători aflaţi cu mult înaintea epocii lor. Lorenzo Magnificul a rămas în istorie drept un mecena vizionar şi curajos, el însuşi dedicându-se poeziei, atunci când nu se ocupa de administrarea cetăţii.

Pentru iubitorii artei, Lorenzo a devenit un conducător ideal datorită interesului acordat înfrumuseţării unui oraş prin dezvoltarea intelectuală. De fapt, frumuseţea atinsă prin artă devenise pentru familia lui singura cale de cucerire a gloriei, într-o epocă a expansiunii militare şi a dorinţei de a călători peste mări şi ţări, pentru a descoperi comorile unor lumi exotice, în scopuri mercantile. Devenit un personaj care îţi arată frumuseţile oraşului său, Lorenzo declară triumfător că nu are nevoie de Lumea Nouă, descoperită de Columb în anul morţii sale. El a trăit în adevărata Lume Nouă, care a fost mult iubita lui Florenţa, acolo unde a început Renaşterea, implicit o nouă eră de progres pentru omenire.

În ciuda aparentei glorificări a vizionarismului de care a dat dovadă Magnificul, anumite informaţii incluse în documentar le vor da dreptate şi celor dornici de a contesta imaginea idealizată a familiei Medici, acuzată că a vrut să deţină monopolul asupra Florenţei. Într-adevăr, vei descoperi, prin mimica triumfală a mândrului Lorenzo ce îşi admiră creaţia supremă, că familia Medici a vrut să acapareze memoria colectivă a Florenţei, implicit a lumii influenţate de arta ei. Însă modul în care actorul Simon S Merrells îl interpretează te va face să empatizezi cu el, să îi ierţi trufia datorită iubirii sale pentru artă şi generozităţii ieşite din comun faţă de creatorii incomozi şi rebeli.

Lorenzo şi-a permis un lux riscant pentru un conducător din acele vremuri: acela de a visa, apoi de a-şi transforma visurile în realitate. O realitate cucerită de artă, care să reziste peste secole, desi a fost construită în anii în care totul în jur reflecta instabilitatea politică a cetăţilor italiene aflate în conflicte sau în alianţe cu scopuri meschine. El a înţeles rolul armoniei, al cunoaşterii şi al memoriei universale cucerite prin dăruirea frumuseţii. Departe de a fi el însuşi un ideal de frumuseţe, Lorenzo de’ Medici a devenit protectorul tuturor artiştilor plastici şi al arhitecţilor vizionari ce au vrut să capteze acest ideal. A cheltuit averi doar pentru a face rost de ingredientele din care se obţinea o nuanţă rară de albastru. A ignorat pericolul ce îi păştea pe toţi cei ce îndrăzneau să creeze nuduri din marmură pentru a demonstra că omul este întruchiparea armoniei, nu a păcatului originar ce prevestea iminenţa morţii, a descompunerii. Şi, mai presus de toate, a înţeles că operele de artă nu pot fi iubite şi înţelese decât într-un oraş la fel de frumos. De aceea a încurajat vizionarismul urbanistic, dorind să continue astfel visul bunicului său, Cosimo.

Prin intervenţia unor experţi ai Galeriei Uffizi şi a lui Lorenzo de’ Medici readus în prezent, vei transforma umirea şi voluptatea oferită de imagini într-o concluzie preţioasă, devenită şi mesajul principal al regizorului: Aici, în Florenţa, s-a născut totul. Prin totul se înţelege lumea noastră, a civilizaţiei europene moderne, prin reinterpretarea idealurilor antice greceşti.

Artiştii Renaşterii au fost liberi să exprime ce au vrut prin operele lor, chiar dacă familia Medici nu a înţeles democraţia aşa cum o înţelegem noi azi. Totuşi, prin acest documentar nu se urmăreşte consolidarea viziunii europocentriste. Modul în care au fost expuse creaţiile acestor artişti nu impune un model, ci îndeamnă la un dialog între epoci şi curente sau între culturi, deşi nimeni nu anticipase evolutia artei, a relaţiilor inter-culturale odată cu descoperirea Orientului sau a Lumii Noi…poate doar un vizionar precum Lorenzo Magnificul.


LYTE video

Citeşte şi Loving Vincent – Festivalul culorilor într-un film cum n-ai mai văzut

Fiica papei – Aveţi ceva de zis în apărarea Lucreziei Borgia?

Loving Vincent – Festivalul culorilor intr-un film cum n-ai mai vazut

Fiica papei – Aveti ceva de zis in apararea Lucreziei Borgia?

 

The Killing of a Sacred Deer – O razbunare aberanta

Adriana Gionea
-
0
The Killing of a Sacred Deer – O razbunare aberanta

The Killing of a Sacred Deer îţi arată cum se poate face un thriller care să te surprindă până la a te zgudui, chiar dacă este vorba despre acelaşi gen de thriller psihologic având note horror (unele soft, fără imagini groteşti), bazat pe acelaşi subiect atât de des abordat, încât îţi dă impresia că l-ai văzut reciclat în prea multe filme.

Subiectul filmului – ravagiile pe care le produce un intrus considerat inofensiv – este legat de acele dedesubturi tenebroase ce surpă aparenţele familiei perfecte, cu părinţi elevaţi şi copii liniştiţi, ce merg la cor şi iau lecţii de pian. Reţeta ingenioasă, care încă mai surprinde, şi pe care Yorgos Lanthimos o stăpâneşte impecabil, include suspans, indicaţii evazive legate de cauzele unor acţiuni, personaje misterioase, plus nişte simboluri fertile pentru pasionaţii de interpretări multistratificate (vezi mitul Ifigeniei), dar incapabile să desfacă nodul gordian al ambiguităţii indispensabile unui film de artă. Lor li se alătură trimiterile către zona în care abisurile sufletului nasc manifestări bizare, ce sfidează raţiunea, dar inserate plauzibil în poveste, şi turnura imprevizibilă favorizată de nişte alegeri dezumanizante şi absurde pe care trebuie să le facă personajele dacă vor să îşi salveze viaţa.

În noul său film premiat la Cannes, Yorgos Lanthimos deviază spre zona halucinant-alegorică vechea reţetă a poveştii cu tentă horror, în care un străin enigmatic scoate la suprafaţă latura întunecată a familiei perfecte. Familia perfectă este alcătuita dintr-un cuplu de medici apreciaţi, interpretaţi de Colin Farrell şi Nicole Kidman, şi cei doi copii (o adolescentă ce şi-ar dori mai multă libertate şi fratele ei mai mic). Halucinantul cu tentă înfricoşătoare îşi face loc treptat, odată cu apariţia unui puşti având o privire de adolescent vulnerabil şi ezitant, pe care medicul cardiolog îl tratează ca pe un fiu. Îl prezintă familiei, îi cumpără un ceas scump şi pare interesat de lumea lui, purtând discuţii despre importanţa prieteniei, ca între tată şi fiu.

foto: Independenta Film

Ai spune că adolescentul taciturn (interpretat convingător de Barry Keoghan), cu privire misterioasă, replici sumare şi gesturi stângace, sub care mijeşte o profunzime precoce, este fiul pe care medicul şi l-ar fi dorit, mai ales că discuţiile lui cu proprii copii îţi dau de înţeles că nu se simte tocmai în largul său în familie (pare mai receptiv la trăirile străinului decât la problemele propriilor copii). Dar ce pare a fi o relaţie paternă inofensivă se transformă într-un joc al puterii cu pretenţii aberante din partea adolescentului ce începe să controleze familia medicului. Acest puşti aparent sfios îi cere doctorului să-şi sacrifice un membru al familiei pentru a răscumpăra o greşeală cu efecte tragice, greşeală ce a distrus familia adolescentului.

Pentru a-l obliga să-l ia în seamă şi să decidă cât mai repede care dintre membrii familiei va fi sacrificat, puştiul îl convinge pe doctor că toţi cei dragi lui vor muri…rând pe rând. Apropierea morţii este anunţată de imposibilitatea acestora de a-şi mai folosi picioarele. Când ambii copii îi spun tatălui că nu mai pot merge, deşi testele clinice nu au depistat vreo problemă, medicul este convins de puterile malefice ale puştiului faţă de care manifestase un interes patern.

Cei care au apreciat filmul anterior prezentat la Cannes – The Lobster – vor pândi în fiecare secundă apariţia elementului fantastic având o conotaţie mitică. Însă în filmul The Killing of a Sacred Deer, fantasmagoricul se lasă aşteptat. Mitul şi absurdul se manifestă mai subtil şi imprevizibil decât în The Lobster. Imersiunea în realitatea absurdă, şi mult mai sinistră, este realizată mai degrabă cu ajutorul coloanei sonore, în care amestecul de compoziţii preluate din muzica simfonică şi modul în care unul dintre personajele feminine interpretează o melodie pop nasc trăiri angoasante în rândul spectatorilor, făcând trecerea spre dimensiunea terifiantă, rău prevestitoare, ca într-o tragedie greacă. De fapt, alunecarea în irealul cu elemente horror stilizate, având trimiteri spre alegoria din universul animalier şi spre mitul sacrificiului, este realizată fără o scindare între planul real şi fantastic.

Yorgos Lanthimos face parte din categoria regizorilor care pot întreţine o atmosferă la graniţa cu delirul făcând economie de elemente vizuale. Nu apelează la artificii sau la efecte vizuale ce distorsionează realitatea pentru a premedita infiltrarea irealului, a miticului. Acest film dovedeşte cel mai bine că poţi extrage suprarealismul din realismul nefiltrat doar folosind o coloană sonoră potrivită (scena hiperrealistă a unei operaţii pe fundalul unui concert simfonic) sau nişte personaje cu apucături sau replica fără sens, demne de teatrul absurd (de care Lanthimos nu este deloc străin).

Gesturile personajelor interpretate de Colin Farrell şi Nicole Kidman favorizează o trecere naturală de la normalitate la declanşarea aberantului, de parcă între aceste dimensiuni n-ar exista discrepanţe sau conflicte, ci doar o continuitate firească. Ambii protagonişti se comportă de parcă mitul sacrificiului pentru o răscumpărare morală ar fi un dat natural şi tratează cu multă seriozitate cerinţele străinului ce le-a ordonat sacrificiul. Nu par consternaţi de absurdul situaţiei şi nici nu consideră aceste cerinţe ca fiind rodul unui delir. Încercarea fiecărui membru al familiei de a se salva, imaginea adulţilor lipsiţi de empatie şi de candoare, străinul ce vrea să transforme casa burgheză într-o scenă pentru jocurile de putere cu final sadic şi trimiterea spre mitul ce dezvăluie psihicul ascuns îi va face pe mulţi să se întrebe dacă nu cumva s-au întâlnit Haneke şi Jung pentru a-l inspira pe Yorgos Lanthimos.

imagine: Independenta Film

Regizorul ştie să calcuzele foarte bine intensitatea fiecărui detaliu pentru reuşi să întreţină suspansul, amânând dezlănţuirea maleficului şi intervenţia absurdului. Nu există o fractură evidentă între rutina familiei ce pluteşte într-o tihnă burgheză şi planul fantastic întunecat, în care pândeşte pericolul nevăzut. Intervenţia elementelor înfricoşătoare nu bruschează realitatea într-un mod ridicol. Dimpotrivă, trecerea este gestionată abil, prin elemente ce ţin de efectul decorurilor scăldate într-o lumină aurie ce le oferă scenelor din intimitatea familiei un aer straniu, dar mai ales prin alegerea actorilor tineri Raffey Cassidy şi Barry Keoghan, care îi interpretează pe fiica medicului şi pe băiatul cu tendinţe malefice. Trăsăturile şi mimica personajelor (fiica doctorului şi intrusul) le fac să pară ca venite din altă lume. Atracţia pe care o simt unul faţă de celălalt îi dă flirtului adolescentin o aură nelumească. Totul pare ciudat la ei, de parcă ar comunica printr-un cod secret, ce îi exclud pe ceilalţi, folosindu-se doar de priviri.

Urmărind gesturile prin care personajele aflate la vârsta adolescenţei întreţin misterul tenebros ce pluteşte deasupra tuturor îţi va da impresia că actorii tineri eclipsează la un moment dat interpretarea celor doi actori consacraţi. Interpretările facilitează o segregare între lumea supusă controlului, reprezentată de adulţi, şi lumea în care se preling haosul şi pericolul nevăzut, reprezentată de comportamentul adolescenţilor. Contrastul dintre raţional şi lumea trăirilor scăpate de sub control reflectă de fapt constrastul dintre autenntic şi artificial. Abia când sunt puse în faţa pericolului reprezentat de un plan vindicativ absurd, personajele din familia respectabilă pot intra în contact cu propriile trăiri. Părinţii renunţă în sfârşit la iluzia controlului raţional, în timp ce adolescenţii se dovedesc a fi mult mai receptivi la cerinţele bizare ale intrusului.

Fanii lui Yorgos Lanthimos vor aprecia acest film deoarece regizorul nu se dezice de intenţia de a păstra planul elementelor bizare necontaminat de explicaţii psihologice lămuritoare. Oricât de mult ar încerca spectatorii pasionaţi de mitologie, de psihanaliză sau de simbolurile arhaice să decodifice elementele bizare din acest film sau comportamentul personajelor, vor avea împresia că le scapă ceva printre degete. Filmul este precum compoziţiile simfonice alese pentru coloana sonoră. El se simte, nu se analizează…cel puţin nu până la epuizarea sensurilor.


LYTE video

Citeşte şi 10 filme de la Cannes despre care vor povesti şi generaţiile viitoare

Confesiunile leoaicei – Înapoi la vremurile în care femeile africane au fost zei

Tablou de vânătoare – Răzbunarea animalelor

10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

Confesiunile leoaicei – Inapoi la vremurile in care femeile africane au fost zei

Tablou de vanatoare – Razbunarea animalelor

 

Loveless – O alta definitie a grelei mosteniri, descoperita in viata de cuplu

Adriana Gionea
-
0
Loveless – O alta definitie a grelei mosteniri, descoperita in viata de cuplu

Bucură-te de începutul filmului Loveless, deoarece îţi oferă una dintre cele mai frumoase imagini cinematografice văzute în ultimii ani. Picturalitatea feerică a unui peisaj de iarnă şi liniştea stranie ce se prelinge te uluiesc prin stările transmise. Aceste minute de magie cinematografică vor fi singurele în care vei avea răgazul de a te bucura de frumuseţe în acest film.

Imediat ce apare apartamentul din cutia de chibrituri post-sovietică, peisajul mirific se face nevăzut şi începe să dea năvală societatea est-europeană, în toată inumanitatea ei, una prezentată doar la nivel psihologic, fără marasmul periferiei sau al corupţiei, aşa cum ai văzut în alte filme ale lui Andrei Zvyagintsev – Leviathan şi Elena. De fapt, poţi spune că tot acest peisaj hibernal straniu din primele minute ale filmului prezice amestecul dintre inocenţa copilăriei, îngheţul afectiv dus la extrem şi misterul în care pluteşte motivul din spatele dispariţiei ce declanşează adevărata criză din existenţa cuplului din film, unul disfuncţional, aflat în plin divorţ, şi din ce în ce mai înstrăinat de fiul în vârstă de 12 ani.

foto: Les Films de Cannes a Bucarest

Loveless este filmul pe care au mizat criticii în alegerea favoritelor pentru Palme d’Or din 2017. Aparent un thriller cu miez detectivistic, datorită unei dispariţii, filmul ia o cu totul altă turnură, una având un mesaj foarte abil susţinut: societăţile corupte şi opresive nasc oameni ce nu pot să iubească sau să fie stăpâni asupra propriei existenţe nici măcar atunci când stau departe de cercurile puterii.

Andrei Zvyagintsev a supărat autorităţile ruse după succesul filmului Leviathan, în care denunţa ororile corupţiei gata să înghită destine. În 2017 a revenit cu alt film incomod pentru imaginea Rusiei. De data aceasta nu vei mai vedea o confruntare directă între cetăţeanul lipsit de apărare şi autorităţi, ci o infiltrare subtilă a modelului politic dictatorial în dinamica unei familii destrămate, prin perpetuarea unor modele bolnave la nivelul cuplului.

În Loveless, dictatura spre care se îndreaptă Rusia actuală este precum o păpuşă rusească mare, în care încap altele mai mici. Păpuşa cea mare este puterea, aia politică, zdrobitoare, monstruoasă, în care banul murdar este rege, iar naţionalismul transformă Biserica în sursă de propagandă anti-democratică. Însă puterea reprezentată de autorităţi este aproape nevăzută în acest film (cu excepţia unor aluzii la invadarea Crimeei). Personajele nu vor fi deranjate de oligarhi despotici, însă obiceiurile nesănătoase ale păpuşii mari le contaminează şi pe celelalte. Dacă marea păpuşă este politica, micile păpuşi reprezintă de fapt relaţiile interumane de la nivel social şi cele de la nivel familial, care împrumută modelul neo-dictaturii din Rusia contemporană. Evitând scenele moralizatoare, care să denunţe ferm slăbiciunile, regizorul foloseşte câteva detalii vizuale pentru a demonstra cât de uşor ajung oamenii simpli să preia defectele celor de la putere: lipsa empatiei, comportamentul ostentativ al parveniţilor şi mimarea supunerii în faţa şefului pentru avansare.

Vei descoperi în viaţa personajelor o dictatură a irosirii, a violentei psihologice, a parvenirii, a urii apărute în timpul divorţului şi a nefericirii. Iar această simbioză între sistemul politic bolnav şi opresiunile ce îşi întind tentaculele în viaţa de zi de zi este redată de scena în care bărbatul aflat în plin divorţ pentru a se căsători cu amanta însărcinată se teme că nu va avansa în carieră deoarece şeful lui este un ortodox habotnic pentru care burlacii şi cei divorţaţi sunt nişte paria. Şi astfel de exemple se vor strecura pe tot parcursul filmului Loveless, ce urmăreşte relaţia dintre Boris şi Zhenya, care îşi caută fiul dispărut fără urmă.

Cei doi protagonişti – Boris (Alexey Rozin) şi Zhenya (Maryana Spivak) – sunt în plin divorţ, unul traumatizant pentru băiatul lor în vârstă de 12 ani, retras în el, care trebuie să asculte reproşurile zbierate de mamă împotriva fostului soţ. Boris abia aşteaptă să scape de actuala nevastă pentru a începe o viaţă nouă alături de amantă. La rândul ei, Zhenya are un nou iubit, unul mai potent financiar decât fostul soţ. Acesta este singurul personaj ce va ieşi din zona aşteptărilor confirmate. Contrar imaginii tipice pentru bogatul slav post-comunist, noul iubit al Zhenyei este un bărbat manierat, suportiv şi delicat în perioada în care ea îşi reglează conturile cu fostul ei partener. O sprijină şi îşi ascunde stupefacţia şi dezgustul în fata unor mărturisiri şocante şi dureroase ale Zhenyei, care înlocuiesc vorbele dulci din postludiu. Nu la fel de calm va fi spectatorul, care va fi răscolit de scenele în care Zhenya le mărturiseşte noului iubit şi fostului soţ că nu a ştiut niciodată ce înseamnă iubirea şi că fiul ei a fost conceput la întâmplare, sarcina obligând-o să devină soţie peste noapte, fără a-i permite şi alte opţiuni. Mai mult, îi spune iubitului că nici din partea mamei nu a primit afecţiune.

Datorită legăturii dintre psihologia colectivă marcată de schimbările politice şi cea individuală, angrenată într-o relaţie de cuplu toxică, filmul are mai multe straturi ale interpretării. În primul strat găsesţi o interpretare a mecanismelor prin care frustrările părinţilor se răsfrâng asupra copilului, până într-acolo încât să-l facă să fugă de acasă. Modul în care partenerii din acest film aleg să ducă până la capăt divorţul te revoltă şi te face să te întrebi de ce nu a inventat nimeni un manual de criză pentru părinţii şi pentru părinţii părinţilor, astfel încât ura şi lipsa iubirii să nu mai fie o moştenire transgeneraţională.

Odată cu al doilea strat – cel al modelelor colective toxice, perpetuate în propria familie – îţi vei da seama că nu salvarea copilului fugit de acasă este subiectul filmului. Nu vei avea parte de acel dinamism întreţinut de indiciile bine plasate, care să amplfice suspansul, şi nici de catharsisul regăsirii, ce i-ar fi obligat pe cei doi parteneri să înceteze jocurile psihologice şi să comunice în sfârşit autentic unul cu celălalt, mărturisindu-şi nefericirea, nu afişând ostentativ masca bravării.

Adevăratul subiect al filmului este lipsa iubirii. Căutarea motivelor din spatele acestui gol sufletesc eclipsează ancheta ce vizează dispariţia băiatului. Călătoria părinţilor în locurile unde s-ar fi putut refugia fiul lor devine un periplu coşmăresc spre un trecut marcat de carenţe afective. Printre scenele ce descriu relaţia conflictuală se strecoară unele ce prezintă interacţiunile sociale, ce par la fel de golite de autenticitate, fiind marcate de obsesia pentru aparenţe, unele cât mai strălucitoare, ce descriu atmosfera din high life-ul est-european. Vei fi astfel invitat într-o călătorie prin Rusia actuală. Regizorul foloseşte abil spaţiul pentru a face imaginile să vorbească în locul personajelor despre o Rusie scindată. Vei trece de la restaurantul cu decoruri opulente, pe care Zhenya le imortalizează folosind smartphone-ul pentru a confirma noul statut oferit de relaţia cu bărbatul potent financiar, la decorurile terne ale ruinelor sovietice şi ale cartierelor aglomerate. Cenuşiul te face să simţi frigul la nivel psihologic, un frig devenit simbolul alienării şi al blocajului emoţional.

Despre Loveless poţi spune că deţine consistenţa unui film rusesc veritabil. Sau, mai bine zis, a unui film rusesc aşa cum Andrei Zvyagintsev poate realiza: care să te bântuie printr-o aplatizare a dovezilor de umanitate, de compasiune, şi prin acea întâlnire dintre cenuşiul dezolantelor decoruri post-comuniste şi răceala din sufletele personajelor, unde are loc adevăratul îngheţ. Este un îngheţ menit a fi crusta protectoare a oamenilor nimeriţi printre semeni ce nu ştiu nici să ofere, nici să primească afecţiune, şi nici nu fac eforturi pentru a schimba ceva…decât atunci când e prea târziu.

Ca în orice film regizat de Andrei Zvyagintsev, interpretările actorilor sunt răvăşitoare şi pline de autenticitate, acea autenticitate care te face să le înţelegi motivele, până la un punct, dar să îi şi respingi. Nu lipseşte nici povestea în care dramele individuale sunt legate de problemele social-politice (o legătură foarte subtilă, în acest film). Suferinţa devine un element indispensabil pentru consistenţa psihologică a personajelor, iar calităţile vizuale trimit spre sensibilitatea poetică atunci când redau stările afective copleşitoare.

Impactul puternic al filmului Loveless este susţinut mai ales de interpretarea zguduitoare oferită de actriţa Maryana Spivak. Jocul actoricesc te va face să o urăşti pe Zhenya, din cauza unui comportament asociat mamei toxice, fără urmă de afecţiune pentru copilul ei, aflat într-o postură vulnerabilă din cauza divorţului. Totodată, o vei compătimi după scenele în care dezvăluie ce se află în spatele înstrăinării de propriul copil.

În acelaşi timp, interpretarea actriţei Maryana Spivak te face să descoperi o altă faţă a mamei reci, la care te-ai fi raportat numai prin dezgust şi atitudine acuzatoare. Dispariţia copilului neglijat, precedată de scene în care mama lui se răsteşte la el şi îl repede, te va face să codamni personajul feminin. O vei considera pe Zhenya cea mai rea dintre mame. Îţi va provoca genul de revoltă ce îţi va face sângele să clocoteascaă prin fiecare gest al ei în prezenţa copilului având chipul unui înger fragil cu privire de copil maturizat înainte de vreme din cauza unor părinţi ce îi oferă zilnic un spectacol al urii. Apoi s-ar putea să fii uimit de compasiunea pe care ţi-o poate stârni în anumite scene, după ce îi afli trecutul.

Vei descoperi un personaj feminin dual, care te va surprinde pe măsură ce se derulează căutarea fiului dispărut. În relaţia cu soţul de care vrea să divorţeze şi pe care ajunge să-l urască, Zhenya este o femeie plină de venin şi resentimente, care se îndreaptă şi în direcţia copilului. În relaţia cu noul partener, Zhenya îşi poate deschide sufletul, făcându-l pe spectator să reflecteze asupra posibilităţilor limitate pe care le poate avea o femeie din societatea est-europeană când vrea să se emancipeze, să decidă singura asupra viitorului.

Actriţa Maryana Spivak este perfectă pentru rolurile ce reuşesc să întreţină legătura afectivă dintre spectator şi personaj, transformând sala de cinema, oricât de mare ar fi, într-un spaţiu intim, care favorizează confesiunea. Această impresie este dată mai ales de scena în care Zhenya îşi sprijină capul pe pieptul noului iubit în timp ce îi mărturiseşte cât de mult a lipsit afecţiunea din viaţa ei. Este o scenă tulburătoare, pe care actriţa o gestionează cu multă naturaleţe.

Vei fi impresionat şi de modul în care Zvyagintsev fentează cenzura pentru a critica regimul lui Putin şi efectele lui asupra psihicului colectiv. Spectatorul va aprecia cât de profund şi ingenios din punct de vedere vizual sunt legate Rusia opresivă de îngheţul din relaţiile interumane, fără a se face trimiteri evidente cu tentă politică. Nu este nevoie decât de imaginea Zhenyei înaintând cu o privire ageră pe o bandă de alergat şi de un echipament sportiv pe care scrie Rusia, în timp ce iubitul ei se uită la ştiri despre Ucraina.


LYTE video

Citeşte şi 10 filme de la Cannes despre care vor povesti şi generaţiile viitoare

Arhipelagul altei vieţi – Locul unde nici busola nu mai hăituieşte libertatea

10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

Arhipelagul altei vieti – Locul unde nici busola nu mai haituieste libertatea

 

Happy End – Te vei bucura ca nu ai mostenit o mare avere

Adriana Gionea
-
1
Happy End – Te vei bucura ca nu ai mostenit o mare avere

De obicei, un film despre nefericirea şi dezumanizarea din înalta societate promite scene în care luxul devine suprarealist, autodistrugerea se face în stil grandios, plăcerile ascund festişuri şocante iar faptele crude angrenează un întreg mecanism al influenţei la nivel înalt pentru a le masca. Nimic din toate acestea în filmul lui Haneke. De fapt, cei obişnuiţi să fie cutremuraţi de Haneke, după filme precum Funny Games, The White Ribbon sau Hidden, vor considera problemele personajelor din acest nou film uşoare precum lumina verii în Calais. O lumină ce te face să spui că ai văzut o comedie neagră în decoruri senine precum viaţa din înalta societate imaginată de cei din afară.

În noul film al lui Michael Haneke, intrat în competiţia pentru Palme d’Or, oamenii bogaţi sunt nişte morţi vii. Atât de amorţiţi sunt, că până şi huzurul sclipitor a plecat din viaţa lor. Toate lucrurile fireşti menite să îi amintească fiinţei umane de voluptatea bucuriei de a trăi sunt înlocuite de variante artificiale precum concertul de muzică simfonică ţinut pentru snobii adunaţi în grădina unei familii bogate, din dorinţa de a pune în valoare luxul, nu de dragul artei. Aşadar, calitatea filmului şi elementele ce îţi captează interesul nu sunt legate de evenimente cu desfăşurare spectaculoasă, ce îţi arată până unde poate ajunge dezumanizarea. Găseşti o dezumanizare dublată de o asemenea lipsă a vitalităţii încât invidia stârnită de privilegiile hedoniste ale bogaţilor este înlocuită de replica Bine că n-am banii lor!

Happy End este o satiră bazată exclusiv pe dialoguri şi acţiuni absurde, care descriu cu multă eleganţă calculată o lume care o ia razna. Dar a lua-o razna în universul acestor personaje nu înseamnă o explozie de reproşuri ori demascarea publică a unor secrete scandaloase. Toate acestea lipsesc din film, deoarece viaţa protagoniştilor este una exasperant de ternă, încât ai impresia că vezi, prin smarhphone-ul unuia dintre personaje, o replică depresivă a filmului cult Farmecul discret al burgheziei. Este replica din care s-a scurs tot entuziasmul (chiar şi cel mimat), iar mijloacele toxice de înlocuire a fericirii sunt şi ele (aproape) absente.

Nu lipsesc totuşi din filmul lui Haneke acele componente indispensabile vieţii în aerul rarefiat al înaltei societăţi: infidelitatea, relaţiile lipsite de autenticitate, neglijarea copiilor, ipocrizia, ticăloşia, cinismul sau dorinţa de a evada cu orice preţ. Însă toate ţin cont de upgrade-ul oferit de folosirea unui smartphone pentru a le deconspira şi a le debarasa de remuşcări. Amantlâcul este întreţinut mai mult de mesaje pornografice trimise pe Facebook. Tentativa de evadare a celui ce a înfiinţat afacerea pe care se sprijină bunăstarea familiei ia forma umorului negru, care devine singura cale de exprimare autentică în sânul familiei. Ticăloşia ar fi trebuit reprezentată de băiatul iresponsabil al mamei. Însă acesta este atât de epuizat de obligaţia preluării afacerii de familie, încât nici de acte scandaloase nu mai are chef, ci doar de o noapte de beţie solitară, în care face praf unul dintre hiturile Siei la karaoke (vei avea parte de o imitare memorabilă a dansului complicat din videoclipurile ei, ce are toate şansele de a deveni virală pe internet).

Singurul personaj care animă ritmul cotidian din casa burgheziei moderne este Eve, fata de 12 ani ce ajunge să locuiască alături de clanul reunit sub acelaşi acoperiş. Hobby-ul lui Eve este acela de a filma cu smartphone-ul secvenţe din existenţa familiei sale. Sunt nişte secvente dramatice, de care ea pare să se distanţeze emoţional, asemenea unui observator precoce, pregătit să înţeleagă scindarea dintre valorile afirmate şi adevăratele dorinţe (ascunse) ale adulţilor. Însă este un observator ce pare lipsit de empatie când distribuie filmuleţele pe pagina ei de Facebook.

foto: Independenta Film

Personajul de 12 ani uimeşte datorită interpretării promiţătoare oferite de Fantine Harduin şi prin sângele rece în momentele zguduitoare. Interpretarea şi modul în care a fost construit personajul te derutează. Nu ve şti cum să te raportezi la el. Suava Eve trezeşte atât sentimente materne, cât şi teamă sau dezgust. Într-adevăr, chipul angelic, precum şi statutul ingrat de copil neglijat din înalta societate, abandonat de tată până când mama depresivă recurge la o măsură extremă, activează dorinţa de a o proteja, de a o învălui în toată compasiunea de care poţi da dovadă. Pare un copil fragil şi închis în carapacea tăcerii. Însă interacţiunea cu tatăl, dar mai ales cu bunicul ei care încerca disperat să gasească pe cineva dornic de a-l eutanasia, te fac să te gândeşti la thrillerele în care personajele abia ieşite din copilărie dau dovadă de un machiavelism înfricoşător de precoce, anunţând o carieră de psihopat versat şi cameleonic. Arma copilei având chip angelic este tehnologia. Ştie cum să acceseze contul de Facebook al tatălui pentru a-i afla secretele şi nu ezită să imortalizeze, cu ajutorul smartphone-ului, acea scenă emblematică a filmului, ce l-ar fi copleşit pe alt copil în locul ei.

Personajul Eve, abia ieşit din copilărie, dă sarea şi piperul filmului ce are în distribuţie nume consacrate ale cinematografiei de artă, printre care Jean-Louis Trintignant şi Isabelle Huppert. Michael Haneke a reuşit să creeze un personaj capabil de a specula toate slabiciunile adulţilor, demonstrând că tăcerea unui copil neglijat anunţă o dezinhibare precoce a cinismului, trecută adesea cu vederea de adulţii care îl subestimează sau care sunt prea absorbiţi de lumea lor. Într-un fel, acest film oferă un răspuns aparent neverosimil, însă care se dovedeşte a fi puternic ancorat în realitatea zilelor noastre, la întrebarea Care este cel mai bun mijloc prin care se poate exprima azi un preadolescent fără a vorbi autentic despre sine? Un telefon mobil ultramodern, ce-i permite să se răzbune pe cei ce îl neglijează, captându-le ridicolul. Ai putea spune că Eve a renunţat la intimitatea securizantă a jurnalului secret, în care generaţiile trecute îşi dădeau voie să elibereze şuvoiul de indignări şi de furie. Ea te face să afirmi că azi, un copil revoltat, poate distribui în timp real, în lumea largă, fără teama de consecinţe, situaţiile care îi provoacă frustrare.

Acest personaj de vârstă fragedă animă scenariul aşa cum reuşesc de obicei preadolescenţii inteligenţi: deconspirând necruţător mecanismele familiei unite de avere dar scindate emoţional. Eve arată cu lejeritate prăpastia dintre discursul adulţilor şi acţiunile lor. Preadolescenta va privi distanta crizele familiei extinse, cărora le va adăuga nişte comentarii de o francheţe caustică, demnă de o minte precoce angrenată în detectarea încurcatelor mecanisme psihologice ale adulţilor.

Noul cămin îi oferă personajului de 12 ani multe subiecte pentru filmuleţele în care descrie viaţa de zi cu zi. În palatul burghez cu mobilă scumpă trăiesc nişte fiinţe ofertante, pline de manii, obsesii, decizii cu turnură absurdă şi reacţii penibile. Este vorba despre tatăl ei imatur (Mathieu Kassovitz), noua lui soţie (Laura Verlinden), mătuşa – femeie de succes, responsabilă, cochetă, însă tranşantă precum un bărbat, obsedată de muncă, dar mai ales de control (Isabelle Huppert), vărul-problemă (Franz-Rogowski) şi bunicul ramolit (Jean-Louis Trintignant), cândva patriarhul familiei, căruia nu i-au mai rămas decât neputinţa dată de îmbătrânire şi ideea suicidului, tratată într-o notă de umor negru ce va culmina cu una dintre cele mai bune scene dintr-un film satiric lansat în ultimii ani. Fiecare va oferi un spectacol tragi-comic şi absurd al însingurării în sanul familiei burgheze schizofrene.

foto: Independenta Film

Acţiunile individuale ale membrilor familiei interacţionează cu problemele societăţii civilizate, cum ar fi munca grea în condiţii ce pun în pericol vieţile celor marginalizaţi (adesea imigranţi), capitalismul lipsit de suflet şi de etică sau imaginea magrebienilor ajunşi nişte servitori în casele pricopsiţilor. Însă vei descoperi aceeaşi economie de mijloace în tratarea acestor teme pe care o regăseşti şi în portretele personajelor. Haneke nu oferă multe detalii nici despre biografia protagoniştilor săi (te lasă pe tine să intuieşti motivele din spatele acţiunilor), şi nici nu expune inegalitatea socială printr-un contrast ostentativ sau moralizator.

Ritmul filmului are ceva din lentoarea secvenţelor în care sunt captate mişcările de pe şantierul familiei. În imaginea angoasant-dezolantă a şantierului vezi o coregrafie mută, dar care vorbeşte cât se poate de bine despre acel amestec între alienare, ambiţie, gradomanie, inechitate, lăcomie şi însingurare, ce devin pilonii ce asigură prosperitatea şi nivelul înalt al stimei de sine în familia din film. Decizia regizorului de a te lăsa pe tine să intuieşti ce ascunde fiecare personaj prin renunţarea la genul acela de scene ce denunţă zgomotos defectele noii burghezii occidentale poate deveni frustrantă pentru spectatorul ce îşi dorea mai multă acţiune şi mai multă dezinhibare din partea protagoniştilor. Haneke nu îi dă satisfacţie spectatorului ce şi-ar dori să vadă cum sunt expuse în piaţa publică scheletele din dulapul transgeneraţional. Elementele incomode ale trecutului, dar mai ales ale prezentului, sunt prezentate elegant, precum reacţiile burghezilor manieraţi ce au stil până şi în situaţiile incomode, aşa cum o dovedeşte şi personajul interpretat de Isabelle Huppert când îşi reduce la tăcere fiul recalcitrant în timpul unui prânz servit pe fundalul unei privelişti marine răpitoare.

În schimb, cei ce preferă mai mult filmele în care talentul actorilor şi al regizorului este confirmat tocmai de exprimarea unor probleme spinoase într-un mod discret vor aprecia Happy End. Îl vor considera o satiră abil construită şi rafinată precum o discuţie despre teme inflamabile, însă purtată de oameni elevaţi, la un pahar de vin. Happy End este genul acela de film în care drama este resimţită din ce în ce mai puternic de către spectator pe măsură ce manifestările impulsive ale personajelor sunt îngheţate sau domolite.


LYTE video

Citeşte şi 10 filme de la Cannes, despre care vor povesti şi generaţiile viitoare

You Were Never Really Here – Imprevizibilul vine din mintea personajelor

10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

You Were Never Really Here – Imprevizibilul vine din mintea personajelor

10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

Adriana Gionea
-
0
10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

An de an filmele de la Cannes devin subiectul multor discuţii între cinefili. Se fac topuri, se întorc pe toate părţile detaliile profunde ale filmelor câştigătoare şi uneori li se aduc acuze celor din juriu. Se spune că aici se strâng de fapt cele mai bune filme ale anului. Cu ocazia Les Films de Cannes a Bucarest am putut vedea şi noi cele mai bune filme de pe Croazetă. Majoritatea regizorilor au expus temele incomode ale societăţii actuale, apelând la poveşti răvăşitoare, la thrillere ce dau fiori sau la comedii spumoase. Am ales 10 dintre ele.

 The Square

foto: Les Films de Cannes a Bucarest

Câştigătorul trofeului Palme d’Or în 2017 a fost aclamat asemenea unui viitor film-cult. Este un film inteligent (dar şi accesibil), surprinzător şi sarcastic, mizând pe calităţi vizuale şi interpretări actoriceşti impecabile. Va fi ţinut minte mai ales datorită unor situaţii imprevizibile, observaţiei filosofice asupra societăţii noastre şi unei scene în care o cină simandicoasă ia o turnură aberantă (dar foarte bine construită).

Se pot spune multe despre The Square. Atât spectatorii, cât şi criticii sunt de acord că Ruben Ostlund (Force Majeure) a reuşit să realizeze un film cu mesaj şi înţelesuri multistratificate, oferind acel amestec irezistibil dintre profunzime şi umorul cu desfăşurare halucinantă.

The Square este precum un muzeu interactiv de artă contemporană, unde curatorul vrea ca mesajul exponatelor să ajungă la oamenii din toate categoriile sociale, indiferent de profesie, agenda zilnică sau preocupări. Unii vor vedea o critică la adresa mult blamatei societăţi a spectacolului. Alţii vor descoperi un portret ieşit din comun al omului alienat din ţările occidentale considerate a fi cele mai evoluate. Pentru mulţi va fi însă oglinda unei Europe Occidentale în care toate elementele ce ar fi trebuit să ducă la un trai colectiv armonios – interesul pentru arta care schimbă vieţi, compasiunea, etica sau corectitudinea politică – ajung să producă nişte coliziuni explozive în situaţiile de criză, atunci cand ies la suprafaţă mecanisme afective primitive. Poţi citi şi recenzia.


LYTE video

 

 

Le Redoutable

foto: Les Films de Cannes a Bucarest/filmedefestival.ro

Un alt film apreciat datorită umorului inteligent cu note sarcastice este şi Le Redoutable. Va fi considerat memorabil datorită personajului faimos, devenit un simbol al cinematografiei mondiale – Jean-Luc Godard, interpretat irezistibil de Louis Garrel. Îmbinării dintre o comedie inteligentă şi biografia unei celebrităţi vizionare i se adaugă reacţiile contradictorii stârnite. Fanii lui Godard vor considera că Michel Hazanavicius (Oscarul pentru The Artist) a comis un sacrilegiu. Nu-l vor ierta deoarece s-a hotărât să transforme amintirile din cartea Un an apres (scrisă de Anne Wiazemsky, una dintre soţiile lui Godard) într-un portret caricatural mai mult decât ireverenţios.

Încercarea lui Hazanavicius de a reinterpreta idealurile lui Godard, folosind un ton plin umor în locul admiraţiei ce întăreşte miturile, va fi apreciată de spectatorii ce preferă o comedie de calitate. Pe lângă interpretarea memorabilă oferită de Louis Garrel în rolul lui Godard, spectatorii vor aprecia calităţile vizuale. Multe dintre cadre amintesc de acele decoruri în culori Pop-Art folosite în filme precum La chinoise sau Le mepris.

Le Redoutable mai are un element controversat, despre care se va discuta mereu: simpatia lui Godard pentru grupurile marxist-leniniste şi maoiste din Parisul anilor ’60. Însă cei familiarizaţi cu viziunea intelectualilor din acea perioadă vor înţelege motivele din spatele simpatiei controversate. Poţi citi şi recenzia.


LYTE video

 

 

120 BPM

foto: Les Films de Cannes a Bucarest

Unul dintre cele mai aplaudate filme la Cannes şi câştigătorul Grand Prix, 120 BPM va ocupa un loc fruntaş în topul peliculelor ce abordează tema protestelor. Vei vedea nişte personaje fragile, dar ale căror proteste şi revendicări au fost suficient de puternice pentru a schimba mentalităţi şi legi.

Personajele amintesc de tinerii curajoşi, plini de iniţiative progresiste. Sunt cei ce au atras mereu atenţia asupra cetăţenilor vulnerabili, adesea împinşi la marginea societăţii. Va mai fi ţinut minte datorită acelei legături magice şi pătrunzătoare între coloana sonoră şi trăirile personajelor, precum şi datorită unui tur de forţă oferit de actorii Nahuel Perez Biscayart şi Arnaud Valois. Interpretând nişte personaje carismatice, actorii din rolurile principale au asigurat acea notă de autenticitate pentru a reda credibil pofta de viaţă, compasiunea şi tandreţea ce fac suportabil un film despre lupta cu SIDA prin sensibilizarea semenilor şi responsabilizarea autorităţilor.

120 BPM are la bază experienţa regizorului în cadrul organizaţiei Act Up. Organizaţia dorea să oblige autorităţile franceze să ia măsuri utile împotriva răspândirii cumplitei maladii. Susţinea informarea corectă a populaţiei. Totodată le amintea companiilor farmaceutice să respecte interesul pacienţilor. Robin Campillo a readus în cinematografie efervescenţa acelui Paris al tinerilor care îşi cer drepturile, aşa cum ştiu să o facă ori de câte ori se iveşte o cauză nobilă: ingenios, vocal, perseverent şi empatic.

Deşi este un film despre nişte personaje cu o speranţă redusă legată propria supravieţuire, filmul degajă o poftă de viaţă molipsitoare. Modul în care disperarea şi voluptatea se apropie pe ringul de dans, după o zi solicitante, este definitorie pentru existenţa umană, aflată între pericolul nevăzut şi euforia abandonului în bucuria de a trăi, indiferent de problemele fiecărui spectator. Această apropiere a contrariilor sensibilizează de fapt orice tipologie de spectator. Poţi citi şi recenzia.


LYTE video

 

Closeness

imagine: www.sentieriselvaggi.it

Trecem Closeness pe lista debuturilor demne de ţinut minte, ce nu au întârziat să adune şi premii. Kantemir Balagov este un regizor tânăr de la care vei aştepta noi filme. Se bazează pe o poveste ce include adrenalină, suspansul întreţinut de misterul unei răpiri, conflictul dintre generaţii şi un personaj feminin cuceritor având un aer de amazoană rebelă ce ascunde multă sensibilitate. Acest personaj este intepretat năucitor şi credibil de actriţa Darya Zhovnar. Ea are toate şansele de a fi noua descoperire a cinematografiei ruse.

Dacă mai spunem că a fost realizat de un regizor din spaţiul rus, atunci nu ne mai miră calitatea lui Closeness. Se ştie că din această parte a lumii vin cărţi şi filme care ne rămân în memorie şi despre care vom povesti mereu. Doar că vei descoperi un regizor dintr-un loc aparte. Kantemir Balagov a venit de la marginea Rusiei. Mai precis, de la frontiera cu Asia, unde s-a adunat şi multă suferinţă. De această lume sunt legate cele două elemente care îi oferă poveştii emoţionante caracterul memorabil. Unul este plasarea acţiunii în mijlocul unei comunităţi despre care noi ştim foarte puţine. Este vorba despre universul cabardienilor, din care se trage şi regizorul. Celălalt element acroşant este acea tensiune alimentată de nişte personaje având origini etnice diferite şi a căror poveste a fost inspirată dintr-un caz real.

Poţi spune despre Closeness că are toate ingredientele unui debut care poate sta lângă filmele celebre. Are în primul rând o protagonistă de care să te ataşezi. Mizează trepidant pe genul de poveste care te mişcă puternic şi îţi dă de gândit. Scoate în faţă nişte actori talentaţi. Lumea din care provin personajele este explorată printr-o desfăşurare alertă a evenimentelor. Această lume îţi hrăneşte nevoia de istorii de viaţă care să te zguduie pentru a te deschide spre noi culturi. Sunt exact acele ingrediente căutate de spectatorii pentru care o sală de cinema este şi un loc unde îşi deschid mintea şi îşi dezvoltă capacităţile empatice. Poţi citi şi recenzia.


LYTE video

 

Sicilian Ghost Story

foto: http://www.semainedelacritique.com/en/edition/2017/movie/sicilian-ghost-story

Tot la Cannes a fost prezentat unul dintre cele mai zguduitoare şi ofertante (din punct de vedere al calităţilor vizuale) filme ale lui 2017. Filmul a impresionat şi prin forţa interpretării actoriceşti.

Regizorii Fabio Grassadonia şi Antonio Piazza au realizat un film despre care poţi spune că fantasticul şi realitatea coexistă (fără a lăsa impresia unei alăturări forţate), la fel şi inocenţa cu brutalitatea. Sicilian Ghost Story este apreciat mai ales datorită frumuseţii picturale a imaginilor create de Luca Bigazzi (apropriat al lui Paolo Sorrentino). Mulţi critici au apreciat imaginile, despre care au spus că aduc într-o poveste siciliană reală (şi cumplită) un amestec între magia din filmele lui Tim Burton şi oniricul terifiant al lui David Lynch.

Este greu să uiţi povestea lui Giuseppe Di Matteo. El a fost răpit de nişte mafioţi după ce tatăl acestuia, la rândul său un mafiot, a hotărât să colaboreze cu poliţia. Tatăl lui Matteo şi-a turnat vechii camarazi vinovaţi de asasinarea unui celebru judecător. Drama lui Giuseppe a îngrozit întreaga Italie. Drama lui a devenit simbolul acelei Sicilii transformate într-o poveste sordidă. Era Sicilia stăpânită de familiile mafiote. Ele au făcut din oraşele ei pitoreşti un câmp de bătălie. La finalul proiecţiei, unul dintre cineaşti a povestit despre cât de apăsătoare devenise viaţa în Sicilia în timpul războiului dintre autorităţi şi mafie (în campania din anii ’90).

Sicilian Ghost Story va rămâne un film memorabil. Va fi dat ca exemplu datorită abilităţii celor doi regizori de a-l face pe spectator să accepte vizionarea unui film despre care ştie dinainte că prezintă un caz terifiant, demn de filmele horror (fără a avea însă imagini explicite ale răului în stare pură). Pentru a contrabalansa detaliile sinistre, Fabio Grassadonia şi Antonio Piazza folosesc atât imagini suprarealiste, desprinse din basmele pentru oameni mari, dar şi două personaje necontaminate de complicitatea malefică a lumii în care trăiesc. Ele se află în etapa ce face trecerea de la copilărie la adolescenţă. Se îndrăgostesc unul de altul şi demonstrează că inocenţa ascunde multă perseverenţă în tentativa de a rezista dezumanizării. Poţi citi şi recenzia.


LYTE video

 

 

Loveless

imagine: youtube/trailer

Regizorul cunoscut datorită filmului Leviathan a realizat un nou film care te marchează. Totodată, Loveless te uimeşte şi datorită primelor imagini. Sunt unele dintre cele mai frumoase imagini în care apare un peisaj de iarnă. Dacă povestea este copleşitoare, primele minute ale filmului sunt un răsfăţ pentru cei fascinaţi de picturalitatea în care pluteau peisajele din filmele lui Tarkovski. Sunt singurele minute de acalmie şi de pace. După ele urmează scenele care surprind conflictul unui cuplu aflat în plin proces de divorţ, cu partajul aferent. Victima este, ca de obicei, copilul, din ce în ce mai însingurat şi mai neglijat. Într-o zi, el nu mai vine de la şcoală. Nimeni nu stie unde ar putea fi. Te întrebi dacă nu cumva a fost răpit sau a fugit pentru a le atrage atenţia părinţilor insensibili la nevoia lui de ataşament.

Loveless va fi ţinut minte datorită modului în care Andrey Zvyagintsev contrazice aşteptările spectatorului. Nu demersul detectivistic este important, ci descoperirile privind lumea interioară a părinţilor. Ei au propria lume, una puternic marcată de lipsa afecţiunii. Regizorul va descoperi o legătură incomodă între această lume individuală şi planul social. Personajele resimt presiunea unei societăţi ruseşti aflate încă sub tirania unor valori tradiţionaliste reîntărite de regimul politic. Poţi citi şi recenzia.


LYTE video

 

 

Happy End

foto: Independenta Film

Nu va înceta niciodată să ne fascineze acea superficialitate a burgheziei moderne. Mai ales în filmele despre oamenii care preferă salvarea aparenţelor cu preţul nefericirii şi al renunţării la autenticitate în relaţiile din interiorul familiei. Pe asta se bazează şi consacratul Haneke în noul său film, Happy End. Prin acest film dovedeşte că face parte din rândul cineaştilor veterani ce sunt la curent mereu cu modul în care tehnologia şi alienarea pot forma de multe ori un cuplu în zilele noastre.

Haneke upgradează burghezia oferindu-i un portret văzut prin ecranul unui smartphone de ultimă generaţie. Gadgetul permite imortalizarea unui prânz cu final dramatic-stânjenitor într-un filmuleţ ce ar putea deveni viral. Filmuleţul este realizat de o copilă. Ea are un talent precoce în a specula fisura dintre ceea ce promoveaza adulţii din lumea bună şi ceea ce îşi doresc, însă nu vor avea niciodată curajul să o recunoască.

Se va face referire la Happy End ori de câte ori se vor alcătui topuri cu filme despre bogaţii nefericiţi. Acei bogaţi văzuţi prin ochii unei generaţii de copii precoce în conştientizarea problemelor din jurul lor, însă riscând să aleagă calea cinismului atunci când se raportează la ele. Poţi citi şi recenzia.


LYTE video

 

L’amant double

foto: en.unifrance.org/movie

Poţi miza pe noul film al lui Francois Ozon dacă te-ai ferit cât ai putut de mult de sălile unde rula Fifty Shades of Grey. Mulţi au considerat L’amant double o alternativă inedită la celebrul film în care este descrisă relaţia toxica dintre perversul şarmant şi femeia vulnerabilă.

Francois Ozon a regizat un thriller erotic având ramificaţii psihanalitice. Aşadar perversiunea va fi mai mult în plan psihologic. Sexualitatea este desfăşurată sofisticat. Majoritatea scenelor incandescente au ca fundal decorul elegant Art Deco, ce reflectă maleficul rafinat al personajului masculin ispititor.

Mulţi ar putea critica filmul din cauza ambiguităţii legate de expunerea cauzelor psihologice. Acestea vor deveni evazive pe măsură ce te vei apropia de abisurile unde zac fantasmele personajului feminin a cărui criză este redată astfel încât să spargă ritmul coerent al acţiunii. Totuşi, L’amant double impresionează prin răsturnarea de situaţie şi prin turnura halucinantă a explicaţiilor psihanalitice. Poate fi considerat, aşadar, un thriller despre care vor discuta multă vreme de acum în colo pasionaţii de psihanaliză, dar şi fanii actriţei Marine Vacht, devenită celebră după filmul Jeune et jolie. Poţi citi şi recenzia.


LYTE video

 

Patti Cake$

foto: www.rogerebert.com/reviews

Adorabila protagonistă a filmului Patti Cake$ îi va cuceri până şi pe cei ce detestă rapul, cu ale lui replici obraznice şi abrazive pentru urechile fine. Este creativă, amuzantă şi sensibilă. Rimele îi sunt acide. Are o dicţie ieşită din comun, iar spontaneitatea şi rapiditatea lui Patti i-ar face de ruşine pe multi raperi celebri.

Interpretarea oferită de actriţa Danielle Macdonald este memorabilă. Te va face să spui că în sfârşit s-a făcut un film diferit faţă de cele ce prezintă aspiraţiile unei tinere a cărei siluetă nu se încadrează în tipare. Patti (sau Killa P) vrea să dea lovitura în industria muzicală. Pentru a-şi împlini visul, ea trebuie să înfrunte nu doar prejudecăţile oamenilor ce vor un trup cu dimensiuni perfecte, ci şi ale celor ce nu acceptă o albă în lumea hip-hop-ului.

Regizat de un bun cunoscător al industriei muzicale, Patti Cake$ este genul de film pe care îl vei recomanda cu încredere atunci când prietenii vor să vadă o comedie americană bună, dar care să nu provoace doar hohote de râs fără un mesaj puternic.


LYTE video

 

How to Talk to Girls at Parties

foto: Cannes Film Festival/www.hollywoodreporter.com

Regizorul John Cameron Mitchell a deviat spre zona culturii punk toate clişeele din filmele cu adolescenţi care vor să aibă parte de prima experienţă sexuală. Dar protagoniştii nu sunt nişte punkeri aşa cum îşi imaginează cei din afara culturii. Adică nu sunt acei bătăuşi teribilişti cu apucături de vandali. Ei sunt nişte visători. Adoră mai degrabă energia degajată de punk şi acel spirit liber ce îndeamnă la protest.

Personajul central are nişte obiceiuri cât se poate de sănătoase, ce-l încadrează în categoria adolescenţilor frumoşi. Îl fascinează Rimbaud. Mai are şi un caiet plin de benzi desenate chiar de el, pe care le-ar vrea transformate într-un roman grafic. Sursa inspiraţiei apare în persoana unei tinere pe cât de suave, pe atât de sexy, interpretată de Elle Fanning. Ea pare o extraterestră. El va face orice pentru a o face să se îndrăgostească de lumea pământenilor, o lume în care punkul este rege.


LYTE video

Citeşte şi Femeile anului, în 8 filme de neuitat

Call Me by Your Name – Însorita Italie şi iubirea pe care o trăieşti doar o dată în viaţă

Femeile anului, in 8 filme de neuitat

Call Me by Your Name – Insorita Italie si iubirea pe care o traiesti doar o data in viata

 

Call Me by Your Name – Insorita Italie si iubirea pe care o traiesti doar o data in viata

Adriana Gionea
-
0
Call Me by Your Name – Insorita Italie si iubirea pe care o traiesti doar o data in viata

How you live your life is your business. Remember, our hearts and our bodies are given to us only once, îi spune personajul matur fiului aflat la prima iubire, într-unul dintre cele mai frumoase, autentice şi pline de empatie dialoguri tată-adolescent transpuse într-un film. Şi datorită acestui dialog, pe care l-ar merita orice adolescent, filmul Call Me by Your Name (bazat pe romanul cu acelaşi nume), văzut de publicul din România în cadrul American Independent Film Festival, poate fi considerat unul dintre cele mai bune din 2017 (Almodovar l-a considerat chiar cel mai bun).

Povestea de iubire a lui Elio, protagonistul adolescent, respectă scenariul visat de mulţi spectatori care au sau au avut vârsta lui. Se înfiripă într-o vară de neuitat, pe fundalul zilelor însorite ce reflectă euforia trezirii erotice din adolescenţă. Este intensă, împărtăşită, nu fără a fi învăluită mai întâi de secretul unei complicităţi în lipsa căreia o primă mare iubire ar fi lipsită de acea voluptate incandescentă şi de impresia trăirii a ceva unic, special. Are ca proiecţie o persoană cu mai multă experienţă, care ştie să ofere confort pe cât de mult ştie să ademenească.

Povestea te va fermeca şi datorită calităţilor vizuale. Luminozitatea peisajelor devine un al treilea personaj. Este un personaj ce are rolul de a capta langoarea care începe să cuprindă treptat lumea protagoniştilor. Cinefilii vor aprecia din nou implicarea faimosului Sayombhu Mukdeeprom. Acesta este capabil de a transmite acea vrajă mută ce îi imprimă fiecărei scene magia de care are nevoie spectatorul ce îşi doreşte ca în sala de cinema se se reverse acea frumuseţe greu de exprimat în cuvinte. Regizorul Luca Guadagnino (A Bigger Splash), cu ajutorul directorului său de imagine, Sayombhu Mukdeeprom (Arabian Nights), îi permite spectatorului imersiunea în intimitatea personajelor, transformându-l în martorul-complice, apoi îi dă impresia că părăseşte sala de cinema pentru o vacanţă în senina Italie.

Folosindu-se de lumina nefiltrată, puternică, specifică verii italiene, regizorul plasează locul în care se desfăşoară acţiunea – o vilă din altă epocă – într-o lume desprinsă de timp. Vila este plină de încăperi unde complicitatea amanţilor ascunşi nu este deranjată decât de razele filtrate astfel încât să redea senzualitatea molatică a personajului adolescent, intrepretat fascinant de Timothee Chalamet (una dintre revelaţiile ultimilor ani). Bonus pentru cei pasionaţi de artă: transformarea unei statui antice descoperite în apă de tatăl arheolog devine o metaforă a descoperirii părţilor ascunse din psihic, la vârsta marilor incursiuni adolescentine în propriul univers. Plus una dintre scene în care adolescentul cu păr buclat resuşeşte să transmită din priviri un amestec ispititor de fragilitate şi îndrăzneală în timp ce mânuieşte o chitară, amintindu-ţi de unele dintre tablourile celebre ale lui Caravaggio.

Foto: Sony Pictures Classics/trailer/cinemavine.com

Datorită scenelor scăldate în lumina verii italiene, culorilor vii şi mediului securizant, ai spune că filmul Call Me by Your Name a fost făcut pentru contrabalansa prin frumuseţe şi empatie lumea vulcanică, (uneori) crudă, angoasantă, ingrată, plină de umilinţe şi dezamăgiri în care sunt plasate adesea filmele despre adolescenţii aflaţi în etapa marilor căutări şi a primelor experienţe sexuale. Nu vezi umilinţe în acest film, provocate de conştietizarea stângăciilor de începător, nici teama de provocările celor de aceeaşi vârstă, care pot exercita o presiune copleşitoare în această perioadă a vieţii, ce poate duce la traume adânci.

Aşadar, poţi spune că esti invitat să vezi un film în care senzualitatea impetuoasă devine în acelaşi timp liniştitoare şi în acord cu aspiraţiile personajului adolescent. Un singur lucru trebuie să ai în vedere pentru a te lăsa vrăjit de sensibilitatea ispititoare a poveştii din acest film şi de calităţile vizuale: toleranţa faţă de iubirea dintre două personaje de sex masculin.

Dacă nu ai această prejudecată, vei descoperi un film care depăşeşte graniţele celor de nişă cu personaje gay, lansând mesaje ce pot sensibiliza publicurile de orice categorie, indiferent de preferinţele sexuale. De fapt, modul natural în care decurge relaţia celor două personaje masculine şi debarasarea scenariului de situaţiile ameninţătoare pentru personajele gay îi poate face pe mulţi să considere filmul Call Me by Your Name varianta însorită şi mult mai tandră a unui alt film care a impresionat prin sensibilitate şi pledoaria pentru firescul salvat de asumarea sentimentelor, intitulat God’s Own Country.

foto: Sony Pictures Classics/www.traileraddict.com

Acţiunea se petrece într-o vacanţă de vară, perioada în care părinţii lui Elio, adolescentul din rolul principal, se mută într-o vilă cu farmec renascentist din Lombardia (lângă oraşul Crema), pentru ca tatăl arheolog să descopere noi vestigii. Primele scene îţi dau impresia că totul va decurge previzibil, ca într-un film despre iubirile de-o vară, ce includ şi fiorii iniţierii sexuale. Băiatul se bucură de timpul petrecut alături de prieteni, de petreceri în aer liber, de atenţia acordată de fetele îndrăzneţe şi de lungi plimbări cu bicicleta în orăşelul pitoresc din apropiere. Timpul pluteşte în acea lentoare de vară ce va acapara atmosfera din grădina vilei, devenită magicul tărâm al flirturilor. Fiecare acţiune este cotropită de voluptatea trândăviei asociate huzurului dintr-o vacanţă italiană. Dar apariţia lui Oliver – un american jovial, nonşalant şi carismatic, interpretat de Armie Hammer – va deveni elementul de noutate pe care orice adolescent îl aşteaptă într-o astfel de vacanţă, de la care are multe aşteptări legate de ritul iniţierii. Oliver îl va face pe adolescentul Elio să îşi exploreze adevărata identitate sexuală. Relaţia dintre Elio şi bărbatul cu mai multă experienţă este deopotrivă intensă, dar şi însoţită de o tandreţe securizantă.

Actorul Armie Hammer interpretează credibil tipologia americanului şarmant datorită unei atitudini degajate şi zâmbetului afişat mereu. Îi atrage ca un magnet pe cei din familia lui Elio, ştiind să se facă plăcut fără prea mare efort şi fără a-ţi da impresia că se bagă pe sub piele. Descoperi în atitudinea celorlalte personaje interesul europeanului erudit pentru americanul considerat exotic şi tendinţa de a se lăsa cuceriţi de el tocmai datorită lejerităţii pe care acesta o manifestă faţă de tot ce se petrece în jurul lui. Dansează cu femeile ce-i caută prezenţa. Devine un bun partener de conversaţii elevate. Este amabil şi răbdător cu Elio, care numai răbdător nu este în tentativa de a-i capta atenţia străinului de care se simte atras, dar care la început nu pare să-i ia în seamă semnalele prin care puştiul îndrăgostit vrea să-i atragă atenţia.

foto: Sony Pictures Classics/www.newsweek.com

Vei descoperi o fluiditate poetică în transpunerea vizuală a trăirilor prin dozarea lumii ce se prelinge în camerele vilei în funcţie de schimbarea nuanţelor emoţionale. Acest detaliu îi va face pe mulţi să laude talentul regizorului Luca Guadagnino în gradarea iniţierii erotice dintr-un cuplu masculin. Prin cadrele irezistibile ce insistă asupra schimbului senzual de priviri ajunge să îi sensibilizeze până şi pe cei ce asociază acest gen de relaţie cu stridenţa caricatural-burlescă sau cu imagini considerate scabroase, ce îi scandalizează pe mulţi bărbati hetero. Poezia se stracoară până şi în scena unei masturbări, care în multe filme cu adolescenţi este redată de obicei în registrul comic-penibil cu tentă umilitoare sau teribilistă.

Flirtul are ceva din plăcerea oferită de tachinările cu aluzii ambigue, inteligent gestionate de regizor şi foarte bine redate de jocul actoricesc plin de magnetism. Totodată, evoluţia relaţiei împrumută ceva din lentoarea suav-ispititoare a zilelor de vară din ţările însorite. Intenţiile personajelor ţi se dezvăluie treptat. Nu există gesturi brutale, de dominare, sau grăbite în această nerăbdare erotică. De aici se trage şi popularitatea de care s-a bucurat pelicula în rândul spectatorilor ce preferă filmele în care ademenirea senzuală este însoţită de jocurile în care mesajele sunt la început evazive. Şi în acest film, intenţiile sunt neclare, ca apoi să se lase modelate de tensiunea psihologică indusă de autodescoperirile adolescentului când, la final, sunt puse toate cărţile pe masă în relaţia cu obiectul dorinţei sale.

 Call Me by Your Name poate fi considerat un film aparte, atât în rândul celor cu şi despre adolescenţi, cât şi în categoria celor având tematică LGBT. În primul rând se abate de la reţeta filmelor în care adolescentul este de un comic tâmp. Adolescenţii care îşi pun întrebări adânci despre lume, viaţă, autenticitate, identitate şi alteritate se vor simţi apropiaţi de Elio, care le arată că nu toate personajele de vârsta lor se comportă de parcă ar avea un număr insignifiant de neuroni.

foto: Sony Pictures Classics /www.newsweek.com

În al doilea rând, filmul se abate de la traiectoria dramelor provocate de atitudinea respingătoare şi brutală a celor din jur sau de lupta cu o societate intolerante (nu că n-ar fi de actualitate). Drama se mută din planul colectiv în cel personal, iar problema asumării nu depăşeşte graniţele cuplului. Această plasare a precupării legate de identitate în intimitatea cuplului, departe de privirile celor din jur, este marcată de trecerea de la scenele desfăşurate în grădina vilei, unde se derulează scenele clasice ale unui film cu adolescenţi, şi unde protagonistul nu pare să ascundă vreun secret de cei având aceeaşi vârstă (ba chiar dă curs avansurilor feminine), la scenele desfăşurate în penumbra unei camere, în care senzualitatea are ceva din fluiditatea somnolentă a unei sieste.

Există o mare legătură între dinamica emoţională a personajelor şi dozarea luminii. Această dozare marchează graniţa dintre exteriorul inundat de lumina amiezei, ce simbolizeaza relaţia cu ceilalţi, şi încăperile unde au loc întâlnirile ascunse, ce reprezintă lumea personală, cu anumite secrete nedivulgate.

Vei mai descoperi în film o inversare a rolurilor. Plasarea acţiunii într-o zonă cu vestigii greco-romane i-a dus pe mulţi cu gândul la personajul matur şi erudit care preia iniţiativa în relatie cu efebul armonios construit. Doar că iniţiativa care scoate la suprafaţă interesul erotic îi aparţine adolescentului. Acest adolescent interpretat convingător şi cu multă naturaleţe de Timothee Chalamet nu pare să se teamă de propria identitate, deşi nu dă semne că ar vrea să o recunoască în faţa celor de aceeaşi vârstă. El se lasă fără menajamente purtat de fluxul emoţiilor în relaţia cu personajul mai matur, fără a deveni jucăria sexuală a unui pervers (nimic sumbru şi dezgustător în personajul interpretat de Armie Hammer).

Un singur aspect i-ar putea reproşa unii regizorului Luca Guadagnino: modul în care a expus reacţia tatălui, ce ar putea părea neverosimilă. Tatăl adolescentului (interpretat cu multă căldură de Michael Stuhlbarg) iniţiază o discuţie în care îşi încurajează fiul ce se teme de pierderea iubirii, în loc să-i ceară încetarea legăturii. Tatăl nu este ruşinat de relaţia fiului, şi nici furios, aşa cum ar fi fost unul balcanic. Această acceptare senină a orientării sexuale pare una suprarealistă, mai ales pentru spectatorii din Europa de Est. Însă regizorul oferă destule indicii legate de preocupările erudite ale tatălui pentru a-i face credibile toleranţa şi deschiderea, în nici un caz disimulate.


LYTE video

Citeşte şi Încetează cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

God’s Own Country – Curajul de a te ataşa după o partidă de sex

120 BPM – Iubire şi proteste

Inceteaza cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

God’s Own Country – Curajul de a te atasa dupa o partida de sex

120 BPM (120 de batai pe minut) – Iubire si proteste

Le Redoutable – Godard vazut de muza lui, Anne Wiazemsky

Adriana Gionea
-
1
Le Redoutable – Godard vazut de muza lui, Anne Wiazemsky

Le Redoutable are toate şansele de a intra în topul filmelor care pot schimba modul în care generaţiile mai tinere vor percepe un monstru sacru al generaţiilor din trecut. Jean-Luc Godard, considerat unul dintre inovatorii cinematografiei mondiale din anii ’60, s-ar putea să rămână în mintea noilor generaţii aşa cum l-a interpretat Louis Garrel, sau, mai bine zis, cum l-a prezentat Anne Wiazemsky (scriitoarea şi actriţa ce i-a fost soţie) în volumul autobiografic Un an apres. Rolul lui Anne Wiazemsky este interpretat de Stacy Martin, devenită celebră datorită rolului din Nymphomaniac.

Calităţile vizuale ale filmului vor fi pe placul nostalgicilor. Ei vor aprecia gama cromatică precum şi decorurile ce reamintesc de interioarele transformate de Godard în compoziţii geometrice apropiate de pictura modernă cu influenţe de Pop-art, pentru care au fost apreciate filmele cult precum La chinoise ori Le mepris. Interpretarea oferită de Stacy Martin aminteşte de senzualitatea adolescentină a unor actriţe devenite simbolurile frumuseţii în peliculele Nouvelle Vague.

Le Redoutable se înscrie în noua modă a filmelor biografice în care nu mai contează atât de mult respectarea unei succesiuni a faptelor din viaţa unei personalităţi pentru a oferi o imagine cât mai apropiată de adevăr, asemenea unui documentar. Le Redoutable face parte din categoria filmelor în care un anumit eveniment biografic este decupat apoi reconstruit în cheia unei noi reinterpretări ce se îndepărtează de continuitatea unei biografii, apropiindu-se mai mult de un amestec al genurilor. Mulţi vor spune că nu este un film despre viaţa lui Godard, ci despre mintea lui, sau mai degrabă un film în care un regizor oferă propria perspectivă asupra frământărilor cărora le-a căzut pradă un alt regizor.

În Le Redoutable imaginea lui Godard este reanalizată în lumina evenimentelor din primăvara lui ’68, a protestelor studenţeşti ce au paralizat nu doar Parisul, ci întreaga Franţă. În acea primăvară incandescentă, Godard avea să devină din ce în ce mai preocupat de legătura dintre cinematografie şi cutremurele din viaţa politică a Franţei, aşa cum anticipa şi controversatul film Chinezoaica, despre nişte tineri seduşi de maoism.

Le Redoutable a fost prezentat asemenea unui film ce surprinde modificările din conştiinţa lui Godard, anunţate de controversatul film La Chinoise, în care a distribuit-o pe Anne Wiazemsky. Dar filmul nu va capta această schimbare sub forma unei metamorfoze produse de o revelaţie reflectată de un ton solemn, ci o va transforma într-o serie de purtări şi replici menite să producă efectul unor toane explozive de adolescent revoltat, ce-şi transformă nemulţumirile şi angoasele în teribilism ilar. Te vor amuza momentele de irascibilitate, pe care Hazanavicius le redă într-o notă caricaturală. Apoi vei vedea cum începe să degenereze tensiunea din cuplu, cauzată de ideile obsesive ale lui Godard, ce ajunge să transforme momentele de maximă intimitate amoroasă în prelegeri politice, spre disperarea mult mai tinerei sale consoarte aduse în pragul epuizării psihice.

Actorul Louis Garrel afirma în cadrul discuţiei via Skype, ce i-a urmat proiecţiei din cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, că tinerii din generaţia lui priveau cu nostalgie perioada revoltelor din anii ’60. Dar acest Godard interpretat de el seamănă mai degrabă cu o caricatură (una sofisticată, ce-i drept), decât cu un simbol al revoluţiei. Urmărind Le Redoutable, vei avea impresia că nu doar Godard este caricaturizat, ci însăşi spiritul unei generaţii de tineri răzvrătiţi, de copii teribili ce au luat cu asalt bulevardele Parisului pentru a schimba o întreagă Europă.

Scenele dramatice din timpul protestelor sunt descrise amănunţit şi veridic în cartea Un an apres, a lui Anne Wiasemsky. Ea şi-a riscat viaţa pentru a fi alături de Godard în mijlocul mulţimii dezlănţuite, apoi împrăştiate de poliţiştii ce au intervenit brutal. Doar că scenele din film nu păstrează adrenalina degajată de imaginile rememorate de aceasta, ci devin sursa unui comic involuntar datorită replicilor schimbate de Godard cu protestatarii care îl roagă să mai facă nişte filme cu Belmondo.

foto: Independenta Film

Michel Hazanavicius reinterpretează convertirea (sau mai bine zis autoconvertirea) lui Godard la stângismul contestatar într-un registru comic-absurd. La fel tratează şi frământările ce au fisurat relaţia lui Godard cu Anne Wiazemsky (distribuită în Chinezoaica). Tonul serios al unui regizor ce-şi mistifică personajul, transformându-l într-un monument, dispare cu totul din acest film. Vei descoperi mai degrabă un ton parodic demn de o comedie de artă. Îţi vei aminti de comediile despre un intelectual iconic al unei epoci, dar care pare să-şi piardă minţile nu într-un mod grav, ci într-unul demn de o comedie spumoasă cu geniali nevrotici şi neînţeleşi, ce regresează la teribilismul adolescentin atunci când resping regulile autorităţii sau când intră în polemici aprinse.

Michel Hazanavicius (Oscarul pentru The Artist) a reuşit să împartă cinefilii în două tabere, în funcţie de vârsta pe care o au, de modul în care se raportează la filmele vechi (mai ales la cele din epoca Nouvelle Vague) şi de gradul de admiraţie pe care o au faţă de Godard. Spectatorilor care abia acum îl descoperă pe Godard, interpretarea actorului Louis Garrel li se va părea un amestec amuzant de idei excentrice, dialoguri în care filosofia de viaţă ia o notă obsesiv-absurdă şi (uneori) aberantă, amintind de personajele din filmele lui Woody Allen. Se vor amuza urmărind scenele ce dezvăluie obsesiile şi tendinţele nevrotice ale personajului, menite să condimenteze exploziv relaţia cu soţia abia ieşită din adolescenţă, dar înzestrată cu tactul şi răbdarea unei femei cu mulţi ani de căsnicie alături de un geniu dificil.

Celor pentru care Godard a fost un zeu al noii cinematografii şi un fin analist al celei de-a şaptea arte, aşa cum a dovedit-o prin textele din Cahiers du Cinema, filmul lui Michel Hazanavicius li se va părea o caricatură mai mult decât ireverenţioasă. Nu puţini vor fi aceia care vor considera filmul o blasfemie, declarând că nu poate exista o ironie mai mare în istoria cinematografiei decât să-l pui pe Louis Garrel să interpreteze varianta caricaturală a marelui cineast după ce tatăl acestuia – regizorul Philippe Garrel – l-a venerat pe Godard, considerându-i filmele motivul pentru care şi-a dorit să devină la rândul său un cineast. În cartea Un an apres (care a stat la baza filmului Le Redoutable), fosta soţie a lui Godard amintea bucuria fără margini a lui Philippe Garrel, aflat la începutul carierei, după ce Godard i-a laudat filmul Marie pour memoire, zicând apoi: Este vremea lui Garrel. Eu nu voi mai face filme. Acesta era anunţul (stupefiant pentru Anne Wiazemsky) rupturii dintre noul Godard angajat politic şi acel stil inconfundabil ce l-a impus în lumea cinematografiei, prin filmele-cult realizate înainte de primăvara lui 1968.

Fanii lui Godard s-ar putea să fie iritaţi la culme de posibilitatea ca el să rămână în conştiinţa viitoarelor generaţii de cinefili drept un idealist naiv, ce a pierdut contactul lucid cu realitatea, devenind un comunist maoist penibil. Ce-i drept, Anne Wiasemsky, marcată de căsnicia tumultuoasă cu el, aşa îl descrie, dar fără patimă şi fără ură sau acuze. În amintirile ei, Godard rămâne cineastul genial şi vizionar pe care îl ştim, dar cam răvăşit de propriile obsesii, transformate în idei radicale privind influenţa pe care trebuie să o aibă ideile politice asupra artei. Anne Wiazemsky a fost martora unei metamorfoze ce ia o turnură absurd-parodică. Este metamorfoza prin care Godard vrea să se dezică de vechiul Godard, de filmele dinainte de 1968 – anul în care a hotărât să se implice în revoltele studenţeşti ce au dus la protestele ce au paralizat întreaga Franţă şi au zguduit din temelii credibilitatea şi reputaţia mitică a lui Charles de Gaulle.

foto: http://www.premiere.fr/Cinema/News-Cinema/Le-Redoutable-bande-annonce-officielle-du-film-sur-Jean-Luc-Godard

Regizorul insistă asupra episoadelor ce au dus la metamorfoza ideologică dar şi cinematografică a lui Godard. De fapt, întregul film descrie comic lupta lui Godard cu propria faimă ce l-a prezentat într-o anumită ispostază în conştiinţa publicului cinefil. Vechiul Godard ce a regizat A bout de souffle sau Pierrot le Fou este detestat de noul Godard, ce declară moartea stilului cinematografic impus chiar de el. Unii compară această dezicere de vechiul sine cu efortul unui artist ce se reinventează şi care este iritat de cererile fanilor ce îl vor pe cel de dinaintea reinventării. Alţii ar compara ostilitatea noului Godard pentru vechea cinematografie cu idealul socialiştilor ce doreau ca toată arta să fie acaparată de preocupările politice, nemaiexistând creaţie fără mesaj politic, fără chemarea la implicarea cu iz de militantism.

Legătura din ce în ce mai puternică dintre artă şi politică este resimţită mai ales în viaţa de cuplu. Intimitatea dintre Anne şi Godard este invadată de noile opinii exprimate pătimaş de Godard, fiecare discuţie devenind un butoi cu pulbere ce va duce, de cele mai multe ori, la o turnură comică a unui dialog cu tentă intelectualist-ideologică. Noul Godard îi va spune soţiei sale că a murit, un alt Godard luându-i locul.

În Le Redoutable, noul Godard îşi afirmă din ce în ce mai răspicat solidaritatea cu studenţii marxişti, îşi urăşte filmele ce l-au făcut celebru şi este enervat de oamenii care îşi arată aprecierea făcând referire la primele sale filme, devenite unele cult. Apogeul dezicerii de trecut reprezintă reuşita lui de a împiedica, alături de alţi cineaşti rebeli, desfăşurarea Festivalului de Film de la Cannes, dar şi ruperea unor legături de prietenie cu alţi regizori vizionari. Toate acestea vor duce la o desfăşurare comică de fapte şi dialoguri, în care Stacy Martin interpretează credibil o muză adolescentă aparent fragilă, însă având suficientă răbdare şi tact încât să gestioneze matur urmările generate de nişte gesturi nebuneşti făcute de partenerul ce îşi iese din minţi, la un moment dat.

Regizorul surprinde atât schimbările protagonistului, cât şi atitudinea stupefiată a lui Anne Wiasemsky, devenită prima victimă a irascibilităţii lui, a criticilor şi a posesivităţii ce o transformă în prizoniera unui bărbat aclamat de parcă ar fi un geniu, dar transformat, în intimitate, într-un tiran nevrotic, sub care se ascunde un copil mare, cu suflet ros de îndoieli, revolte şi anxietate. Ce-i drept, personajul Anne Wiazemsky este mai slab conturat. Interpretată delicat şi discret de Stacy Martin, fosta soţie a lui Godard are rolul de observator îngăduitor mai ales în momentele în care ieşirile partenerului o pun într-o lumină stânjenitoare. Ea trebuie să îşi exerseze răbdarea în momentele în care Godard izbucneşte şi devine de nesuportat, asemenea unui mizantrop morocanos cu purtări de intelectual activist ce denunţă strident relaxarea burgheziei pe Coasta de Azur când masele fierb în Parisul răscoalei.

Acest Godard văzut de Anne Wiazemsky şi transformat într-un personaj caricatural va fi privit cu suspiciune de noua generaţie de cinefili din cauza apropierii sale de cercurile intelectualilor cu simpatii comuniste (mulţi dintre ei admirându-l pe Mao). În contextul frământărilor politice actuale, mulţi cinefili europeni îl vor considera pe Godard nepermis de naiv pentru o personalitate de talia lui, taxându-i vehement simpatiile politice. Însă cei familiarizaţi cu lecturile ce descriu spiritul anilor ’60 vor înţelege că marii intelectuali ai Occidentului vedeau doar poleiala idealist-utopică a comunismului, nebănuindu-i faţa sordidă cunoscută de cei din lagăre, aşadar îi vor ierta (sau poatenu) simpatiile controversate.


LYTE video

Citeşte şi Un an apres – Romanul ce a stat la baza filmului Le Redoutable

Un an de studiu – Paris, Godard şi iniţierea feminină pe placul cinefililor

4 scurt-metraje dedicate celor pasionaţi de arhitectură şi urbanism

Un an apres – Romanul ce a stat la baza filmului Le Redoutable

Un an de studiu – Paris, Godard si initierea feminina pe placul cinefililor

4 scurt-metraje dedicate celor pasionati de arhitectura si de urbanism

Pop Aye – Elefantul, cel mai bun prieten al omului trist

Adriana Gionea
-
0
Pop Aye – Elefantul, cel mai bun prieten al omului trist

Spectatorii care au fost la deschiderea Hip Trip Travel Film Festival 2017 ţi-ar spune că Pop Aye este genul de film pe care trebuie să îl vezi după o zi în care toţi te-au dezamăgit, de la partenerul de viaţă la şeful care vrea să scape de tine după ani de muncă în folosul companiei, spunându-ţi că eşti depăşit, cum i se întâmplă şi lui Thana, protagonistul filmului.

Pop Aye te va binedispune, dar aşa cum vrei să fii binedispus atunci când eşti prea obosit pentru a mai râde în hohote. Kirsten Tan îi oferă spectatorului o adiere de candoare, discretă precum o mângâiere tandră de încurajare. Scenele te vor face să te întrebi dacă nu cumva proviziile de bunătate stau ascunse undeva departe, într-un colţişor de lume străbătut de un bărbat ce şi-a reîntâlnit prietenul din copilărie – elefantul Pop Aye.

Mulţi critici de film care l-au văzut în timp ce făcea turul marilor festivaluri internaţionale au considerat Pop Aye o comedie reuşită, pe care n-ar trebui să o ratezi. Kirsten Tan a realizat mai degrabă o comedie dulce-amară, în care se regăsesc problemele omului contemporan din marile oraşe: însingurarea, pierderea direcţiei, lipsa unui confident empatic sau epuizarea. Într-adevăr, vei avea şi unele scene în care vei râde – cum ar fi cea în care protagonistul înţelege de ce soţia îi evită avansurile sexuale abia după ce găseşte printre lucrurile ei un obiect destinat femeii moderne, cele în care poliţiştii nu înţeleg de ce un om se plimbă cu elefantul pe străzi sau scena în care un travestit le dejoacă planurile de a-i încarcera pe Pop Aye şi pe stăpânul său. Însă râsul nu este unul zgomotos, în rafale, aşa cum îţi cer adesea filmele comerciale. Este mai degrabă un râs peste care se aşterne umbra melancoliei ce te face să descoperi fragilitatea frumuseţii într-un bar thailandez sordid, cu neoane care transformă în portrete de visători căzuţi în reverie toate acele chipuri brăzdate de riduri mult prea timpurii.

Povestea pe scurt: Thana, un mare arhitect din Bangkok, îşi vede toate visurile năruite. Căsnicia a devenit oglinda însingurării, alături de o soţie din ce în ce mai distantă, interesată doar de shopping. Noul său şef, nimeni altul decât fiul fostului patron al firmei de arhitectură, îi dă de înţeles că nu-şi mai poate găsi locul în noile planuri ale companiei, mult mai apropiate de spiritul mercantil al vremurilor. Lovitura de graţie vine odată cu ştirea despre demolarea celei mai importante construcţii proiectate de Thana, devenită un simbol al capitalei thailandeze în perioada modernizării. În timp ce se plimbă abătut pe străzile oraşului, zăreşte un elefant la fel de trist şi epuizat ca el, dar care trebuie să distreze turiştii. Nu este orice elefant, ci unul ce a jucat rolul destinat acelui animăluţ de suflet, pe care l-a avut orice copil crescut în mijlocul naturii, înainte de a lăsa viaţa simplă pentru oportunităţile metropolei care înghite suflete. În imaginea acestui elefant captiv, Thana îl vede pe nimeni altul decât Pop Aye, elefantul orfan pe care l-a adoptat când locuia într-un sat alături de unchiul său.

Nu prea găseşti clişee ridicole în acest film (cu excepţia poliţistului ignorant, plin de el şi tăntălău). Nici elefantul nu este unul demn de o comedie hollywoodiană, în care necuvântătoarele par să-şi exprime afecţiunea prin mişcări perfect sincronizate cu dorinţele stăpânului de care s-au ataşat, şi nici Thailanda în care se petrece acţiunea nu abundă în elemente ce îi amintesc spectatorului că aici se află un paradis sexual, chiar dacă, în drum spre satul natal, protagonistul da peste nişte vânzătoare de plăceri. Nu vei vedea aşadar o înşiruire de scene care te vor face să afirmi că îţi este jignită inteligenţa din cauza modului neverosimil şi pueril ce redă comunicarea dintre om şi animal.

În acest film, elefantul devenit prietenul omului nu pare unul programat să oglindească duioşia umană, ca în desene animate. Pop Aye nu este simpaticul Dumbo, şi nici elefănţelul dresat pentru melodrame, care mângâie cu trompa obrazul stăpânului trist, dând semne că îşi aduce aminte de copilul ce i-a fost cândva prieten înainte de a fi vândut unui circ. Dimpotrivă, Pop Aye este precum un om flegmatic şi impasibil în momentele de criză ale lui Thana. Va întări, ce-i drept, mitul animăluţului salvator într-o societate fără suflet, însă o va face într-un mod neaşteptat, deloc lacrimogen.

Elefantul nu se pliază pe tipologia hollywoodiană a necuvantătoarei charismatice gata să pună în umbră personajele umane în genul acesta de film plin de candoare. Nici măcar nu-şi scoate stăpânul din impas într-un mod ingenios. Dimpotrivă, tocmai când este nevoie de ajutorul său, Pop Aye se dovedeşte a fi de o căpoşenie ieşită din comum. Mai mult, îi aduce numai încurcături prietenului arhitect, ajuns într-un impas existenţial. În primul rând îi distruge ultima punte de legătură cu soţia ursuză după ce intră neinvitat în sufrageria elegantă, speriind-o în timp ce aceasta se relaxa pe canapea. Nici grădina bine întreţinută nu scapă de tălpile sale uriaşe. Iar când stăpânul îl roagă să-l aştepte cuminte în parcarea unui supermarket, Pop Aye pleacă teleleu, cu tot cu rândul de cărucioare de care fusese legat pentru a nu fi furat.

În ciuda nesupunerii sale, elefantul este o prezenţă benefică, deoarece, prin încurcăturile provocate, îi oferă stăpânului ocazia de a întâlni oameni frumoşi, care îl fac să creadă iar în compasiune, iubire şi tandreţe. Totuşi, nu elefantul devine sursa miracolului de care avea nevoie personajul uman ce pare să-şi fi pierdut speranţa, ci evenimentele provocate de Pop Aye. Arhitectul care pleacă într-o călătorie prin Thailanda rurală (necosmetizată, dar plină de personaje luminoase) se va reîntâlni cu locul copilăriei, oferindu-ţi un mesaj satiric legat de transformările imobiliare din inima naturii.

S-ar putea să fie dezamăgiţi spectatorii care se aşteptau la o comedie în care elefantul devine amuzant datorită giumbuşlucurilor executate. Pop Aye este mai degrabă un film în care sursa de râs nu vine din partea elefantului imprevizibil, ci este declanşată mai degrabă de reacţiile umane. Elefantul rămâne mut şi inaccesibil. Nu este filmat astfel încât să reflecte ilar şi ludic emoţiile umane. Are însă marele rol de a scoate la suprafaţă trăirile personajelor, deoarece Pop Aye devine un simbol al noutăţii cu tentă aberantă, al duioşiei reprimate, al satului thailandez de altădată, al inocenţei pierdute. Este mai mult acel element straniu, care invadează rutina, dinamitând previzibilul şi făcându-i pe oameni să se gândească puţin la micile miracole ascunse în relaţiile cu semenii, care pot fi văzute mai bine când un elefant provoacă încurcături.


LYTE video

Citeşte şi The Cinema Travellers – Vei privi altfel India

Top filme de călătorie – Inspiraţie pentru drumeţii curajoşi

5 filme de călătorie pe care să le iei la drum

The Cinema Travellers – Vei privi altfel India

Top filme de calatorie- Inspiratie pentru drumetii curajosi

5 filme de călătorie pe care să le iei la drum

David Lynch: The Art Life – Pictorul a devenit regizor

Adriana Gionea
-
0
David Lynch: The Art Life – Pictorul a devenit regizor

Despre marele David Lynch, creatorul serialului Twin Peaks şi al unor lungmetraje devenite iconice pentru cinematografia secolului XX, s-a tot vorbit. Dar mai există o ipostază timpurie a lui Lynch, aproape eclipsată de cea de regizor. Această ipostază de la începuturi ni-l dezvăluie pe acel David Lynch apropiat mai degrabă de pictură. Dragostea pentru pictură l-a condus spre zona experimentală pură, reflectată de filmele scurte de la începutul carierei, perfecte pentru publicul ce preferă vizionarismul din zona underground, acolo unde se nasc artiştii progresişti ce dau lovitura la marile festivaluri. Tocmai pe acest David Lynch, aflat la început de drum, dar care a uimit prin scurt-metrajele sale avangardiste, devenite nişte delicatese pentru cinefili, îl vei descoperi în documentarul David Lynch: The Art Life.

David Lynch: The Art Life este documentarul-confesiune pe care îl meritau cei fascinaţi de universul bizar până la halucinant, creat de marele regizor. Îţi permite o imersiune vizuală puternică în acest univers, fără a a-i perturba enigmele şi fără a traduce simplist acel ceva intraductibil, abisal, ireal şi obscur, asociat filmelor sale. Totuşi, nu acel David Lynch aclamat datorită unor filme-cult este în prim-plan, ci David Lynch-pictorul, cu toate metamorfozele sale din adolescenţa plină de revelaţii la prezentul care înseamnă clipele petrecute alături de fiica sa în atelier.

David Lynch face parte din categoria regizorilor obsedaţi de forţa picturală a imaginii în redarea unor trăiri greu de exprimat şi mai ales a unei realităţi în care firescul alunecă spre o zonă a enigmelor ce rămân inaccesibile. Primele sale filme scurte ar putea sta oricând alături de marile capodopere ale filmului experimental de la începuturile cinematografiei. Ele amintesc de insolitul scurt-metrajelor interbelice, plasate la intersecţia dintre pictura suprarealistă şi absurdul cu tentă întunecată, în care cotidianul este distorsionat până se ajunge la oniricul ce îţi dă fiori.

Regizorii Rick Barnes, Jon Nguyen şi Olivia Neergaard-Holm au fost interesaţi mai mult de trecerea de la pictură la filme şi de anii dinaintea recunoaşterii internaţionale. Deşi pot fi puse alături de filmele marilor cineaşti avangardişti, ce au găsit noi formule vizuale pentru a reprezenta abisurile psihicului uman şi angoasa printr-o stranietate suprarealist-coşmărească, primele experimente cinematografice ale lui David Lynch au fost eclipsate de filmele celebre. Documentarul îi face dreptate lui David Lynch-pictorul, care şi-a transformat compoziţiile în scurt-metraje.

Cadrele acaparate de picturile realizate chiar în faţa camerei de filmat confirmă rolul vital pe care l-a avut pictura în evoluţia lui David Lynch în calitate de regizor emblematic pentru generaţia lui. Vei descoperi de unde vin temele şi obsesiile vizuale din filmele sale, ce oferă o perpectivă suprarealistă esteticii neo-noir, şi vei vedea cum a transformat universul bizar al tablourilor sale în punctul de pornire al primelor filme – nişte scurt-metraje experimentale, create după ce a primit o bursă de la American Film Institute, ce i-au deschis drumul spre cinematografie.

Înainte de a readuce în prim-plan scurt-metrajele experimentale din anii ’60 şi ’70, prin care David Lych a debutat în cinematografie – printre care The Alphabet şi The Grandmother – regizorii l-au invitat să îţi destăinuie amănunte din anii copilăriei idilice, ai unei adolescenţe în care şi-a descoperit partea rebelă şi întunecată, ce îl împingea spre excese, tentaţii şi pericole, şi a studiilor de arte plastice în Philadelphia postbelică, pe care Lych o considera un decor urban alienant, plin de clădiri şi hale industriale părăsite. Lych dă de înţeles că o parte dintre imaginile coşmăresti i-au fost inspirate de tabloul urban dezolant şi degradant din Philadelphia generaţiei sale.

Vei aprecia modul în care amintirile sunt devoalate, astfel încât să nu ia forma unui trofeu pentru vânătorii detaliilor picante, sub pretextul unui simulacru de analiză psihologică. Detaliile intime sunt redate mai degrabă prin mister şi flashbackuri opace, având unicul scop de a dezvălui legătura vitală dintre obsesiile regizorului, amintirile voalate şi estetica filmelor sale. Regizorii leagă mărturiile despre trecut de arta lui Lynch într-un mod subtil şi inteligent, prin jocul unor simboluri vizuale, suprapuse astfel încât să reflecte stranietatea (uneori angoasantă) din universul creat de Lynch.

Însuşi David Lynch decalară în film că trecutul intervine mereu în crearea unui tablou nou. Acastă mărturie se reflectă foarte bine în modul în care este captată legătura dintre picturile create chiar în faţa ta, de către regizorul ce îşi petrece timpul în studioul inundat de lumina Californiei, şi crâmpeiele de amintiri coagulate simbolic în siluetele sau formele indefinibile ce iau naştere din suprapunerea pigmenţilor păstoşi.

Elementele biografice nu devin o succesiune clasică de imagini din arhiva personală, folosite pentru a stabili o legătură clară între nişte evenimentele dramatice şi anumite subiecte sau imagini din filmele sale. De fapt, aceste imagini de arhivă devin mai degrabă un colaj în care amintirile sunt readuse la suprafaţă de un David Lynch actual, care pictează frenetic în studioul său de pe Hollywood Hills, în timp ce fiica lui mai mică stă pe lângă el, în secvenţe pline de candoare.

În acest documentar îl vei cunoaste mai degrabă pe David Lynch izolat în atelierul său de pictură, obsedat de micile detalii pe care le tot modifică pentru a obţine compoziţia dorită. Pe măsură ce îşi povesteşte viaţa, camera se focusează pe mişcările sale din timpul realizării unor picturi abstracte. Vei descoperi o sincronizare plină de metafore evazive între adăugarea unui detaliu bizar şi devoalarea unui aspect mai puţin plăcut din trecut, dintre gestul prin care întinde pigmenţii şi anumite emoţii sau dintre reprezentările umane ciudate şi anumite experienţe la fel de stranii şi anxiogene. Ai impresia că, pe măsură ce îşi povesteşte copilăria, adolescenţa influenţată de pictorul Bushnell Keeler, care l-a făcut să îşi descopere vocaţia de artist plastic, şi primii ani de experimente cinematografice, David Lynch pictează abstract propriile trăiri inexplicabile, punându-şi de fapt psihicul pe o pânză.

Picturile lui David Lynch, care marchează fiecare destăinuire intimă, reflectă perfect acea atmosferă din filmele sale, în care frumuseţea şi terifiantul se întâlnesc. Regăseşti în scurt-metrajele prin care s-a lansat aceeaşi frumuseţe vizuală care îţi dă fiori. Aceste filme scurte par mai degrabă nişte picturi avangardiste mişcătoare. Pictura îmbină sensibilitatea şi grotescul stilizat. Nuanţele întunecate permit alunecarea spre acelaşi univers ireal din primele sale filme, în care acţiunile personajelor devin absurde, iar claritatea narativă se dizolvă într-o desfăşurare aberantă, fără a părea dezlânată. Aşa cum observi în timp ce pictează, David Lynch a ştiut să îşi asume excentricitatea şi să gestioneze vizual alucarea din real în halucinant.

Meritul acestui documentar constă nu numai în readucerea în atenţia cinefililor a primelor filme realizate de regizor, ci mai ales în reamintirea rolului puternic jucat de pictură în evoluţia cinematografiei de artă. David Lynch a visat să devină pictor încă din adolescenţă, când frecventa atelierul mentorului său, Bushnell Keeler, de unde nu ieşea cu zilele. Cinematografia nu a fost decât o consecinţă a pasiunii sale pentru pictură, care s-a suprapus peste o calitate rară, care i-a transformat pe mulţi regizori în monştri sacri – abilitatea de a depista irealul din real, care transformă o întâmplare de neînţeles într-o amintire cu tentă halucinantă. În cazul lui David Lynch, întâmplarea pe care percepţia lui a transformat-o într-o scenă stranie a fost plimbarea unei femei goale pe străzile orăşelului liniştit din copilărie, genul acela de orăşel devenit simbolul Americii profunde, tradiţionaliste. A fost prima întâlnire a lui Lynch cu stranietatea ascunsă în cotidian şi avea să-l obsedeze sub forma unei amintiri ce scapă interpretării logice.

Documentarul te uimeşte şi datorită modului în care David Lynch se raporta la arta care avea să-i aducă faima şi să-l împună în galeria personalităţilor care au influenţat secolul XX prin creativitatea lor. Vei descoperi o discrepanţă între imaginea unui mare cineast, aşa cum este ea modelată de percepţia colectivă, şi modul în care David Lynch a descoperit cinematografia. Nu vei da peste mărturiile un David Lych care de mic se visa regizor, unul ovaţionat în toată lumea, după ce a fost mai întâi un cinefil avizat, interesat de capodoperele vizionarilor. Nu l-au atras notorietatea şi gustul spectacolului asociate industriei cinematografice, nici şansa de a deveni la rândul său un mare vizionar prin renunţarea la canoane. Documentarul îţi dă de înţeles că Lynch i-a rămas fidel primei sale mari pasiuni – pictura, cinematografia fiind o prelungire a interesului pentru arta plastică, prin oferirea unor noi modalităţi de exprimare a fanteziei sale debordante, a conţinuturilor stranii ascunse în imaginarul său.


LYTE video

Citeşte şi L’amant double – Fantezii cu gemeni într-un thriller psihanalitic

L’amant double (The Double Lover) – Fantezii cu gemeni intr-un thriller psihanalitic

The Cinema Travellers – Vei privi altfel India

Adriana Gionea
-
0
The Cinema Travellers – Vei privi altfel India

Bijuteria ascunsă a Cannesului. Aşa descrie Alex Ritman de la The Hollywood Reporter acest film, care a fost la un pas de a primi Camera d’Or în 2016. Proiectat şi în cadrul Hip Trip Travel Film Festival 2017, documentarul The Cinema Travellers îi arată publicului o altă bijuterie …una ascunsă privirii, dar care naşte imagini plăcute ochiului. Bijuteria este un aparat de proiecţie a peliculelor de 35 mm, aşa cum vedeai în vechile cinematografe. În epoca de aur a cinematografelor în aer liber, acest aparat era o mină de aur pentru cei ce aşteptau filmele pline de poveşti cu entuziasmul şi devotamentul arătat statuii reprezentând o zeitate aducătoare de belşug.

The Cinema Travellers nu este un doar un film despre gloria şi decăderea cinematografelor ambulante ce străbăteau India, ci şi o declaraţie de iubire plină de nostalgie faţă de vechile cinematografe de pretutindeni. Filmul aminteşte de perioada în care o mână de oameni pasionaţi îi făcea să viseze pe cei rămaşi în satele şi oraşele uitate de lume. Evadarea dintr-o viaţă plată şi împovărătoare era permisă datorită unei role de film şi unei adevărate maşinării care facea minuni în timpul proiecţiei.

Documentarul regizat de Shirley Abraham şi Amit Madheshiya te face să-ţi imaginezi cum ar fi fost să te fi născut cu patru-cinci decenii în urmă şi să te fi strecurat pe ascuns în camera de proiecţie, pentru a vedea cum se nasc imaginile filmului ale cărui detalii incitante ar fi fost anunţate în gura mare prin tot oraşul. La fel de curios a fost şi unul dintre personajele documentarului, al cărui nume indian se traduce prin Lumină, deşi viaţa lui a devenit magie abia după lăsarea întunericului. Pe el, această mare curiozitate de a descoperi de unde vin imaginile de pe ecran l-a determinat să-şi aleagă meseria de reparator de aparate folosite în cinematografele ambulante. În alte timpuri, se facea ditamai coada la uşa atelierului său, deoarece aparatele necesitau intervenţii rapide pentru a le îndeplini dorinţele celor din satele îndepărtate ale Indiei, unde oamenii aşteptau filmele ca pe un vis împlinit.

Visul devenea posibil datorită unor pasionaţi ce aveau conştiinţa unei vocaţii transgeneraţionale. Pe umerii lor erau cărate multe role de film, încât îţi vine să zici că Atlas s-a reprofilat şi în locul Pământului ţine în spate o cutie grea cu visuri efemere şi poveşti ce evadează după lăsarea întunericului dintr-un camion rablagit. În acest camion stă ascuns aparatul de proiecţie de altădată, filmat încât să pară o adevărată maşinărie cu apucături de zeitate capricioasă pe care trebuia să o măguleşti cu beţişoare parfumate şi tămâie scumpă, aşa cum fac proiecţioniştii din acest documentar. Pentru ei, maşinăria era un adevărat idol ce trebuia îmbunat cu beţişoare parfumate şi descântece într-o limbă vorbită de personajele unei epopei apărute pe un ecran adăpostit de un cort ce strângea mulţimea de la târguri şi bâlciuri.

În India peliculei încolăcite pe o rolă, cupola cortului nu mai era simbolul circului unde se întâlneau exponatele cabinetul de curiozităţi, animalele fabuloase, giumbuşlucurile şi acrobaţiile riscante. Noua cupolă a cortului-cinematograf domina decorul cu barăci şi prăvălii improvizate în zilele de sărbatoare care animau peisajul arid şi prăfos. Vocea vânzătorului de bilete răzbătea în tabloul suprarealist al nopţii de bâlci şi coagula mulţimea forfotitoare în faţa cortului. După înserat, vânzătorul de bilete devenea păzitorul graniţei dintre iluzie şi realitate. Era generos cu prichindeii desculţi, care intrau gratuit, însă indiferent la rugăminţile celor mari. În schimbul câtorva rupii, în viaţa oamenilor apăsaţi de poveri şi de arşiţă intrau dansul, poveştile cu amor şi trădări.

Vei fi sedus la rândul tău de calităţile vizuale ale documentarului. Imaginile sunt pline de culoare şi de contrastele fantasmagorice oferite de noaptea indiană din timpul sărbătorilor în care flăcările înalte ale focurilor tradiţionale şi nuanţele intense ale sariurilor sfâşie întunericul pentru a oferi o atmosferă de carnaval hindus. Fără aceste calităţi, ai fi tentat să cam strâmbi din nas în faţa unor oameni vrăjiţi de melodramele indiene. Nu înţelegi de ce în trecut oamenii şi-ar fi vândut şi sufletul pentru a vedea un film lacrimogen (fie el cu decoruri şi coregrafii spectaculoase), cu femei ce-şi cântau dorul cu voce piţigăiată, acompaniată de sunetele bijuteriilor abundente şi ale materialelor ample, ornate cu pietre strălucitoare. Dar în acest documentar, imaginile nu au patetismul atribuit filmelor comerciale de la Bollywood, ci un aer sentimental suportabil, datorat farmecului desuet pe care îl capătă obiectele asociate kitsch-ului după ce trece epoca lor de glorie. Descoperi multă poezie în camera de proiecţie, unde un personaj feminin dintr-o dramoletă se iveşte din semiobscuritate cu aerul misterios al unei dive ce zâmbea pe afişele de altădată, sporind nostalgia după un trecut al naivilor frumoşi, ce visau cu ochii deschişi într-o sală de cinema.

Deşi faima cinematografelor ambulante din India s-a hrănit cu melodramele de la Bollywood,  imaginile din aceste filme nu mai sunt siropoase odată incluse în documentar. Ele apar precum un fundal mitic îndepărtat, din altă realitate. În locul lor ar fi putut fi proiectate la fel de bine un film de Fellini, unul în care joaca marele Charlie Chaplin, un musical american sau o comedie franţuzească din anii ’50-’60. Mesajul rămâne acelaşi, indiferent de spaţiul cultural de apartenenţă al spectatorului. Este un mesaj trist pentru cinefilii de altădată sau pentru visătorii din zilele noastre, care spune un adevăr greu de îndurat: voluptatea filmului văzut la cinema începe să piardă teren în faţa ecranului unui laptop, iar experienţa fascinantă oferită prin desfăşurarea unei pelicule într-o cameră secretă va dispărea în favoarea noilor proiectoare, mult mai uşor de cărat şi mult mai uşor de înlocuit.

Documentarul vorbeşte despre o lume care începe să dispară, însă poate avea şi o concluzie optimistă, care spune că mai există dorul de vechiul cinema cu pelicule de 35 mm şi că mai există spectatori pentru filmul văzut într-o sală de cinema, fie ea şi una improvizată într-un cort. Totuşi, aceştia sunt din ce în ce mai puţini, chiar şi într-o ţară unde aglomerarea în faţa unui ecran imens era vecină cu prosternarea colectivă în templul unei zeităţi ce-şi aşteaptă adoratorii într-o zi de sărbătoare orientală. Dar sunt nişte spectatori la fel de uimiţi în faţa imaginilor ca în vremurile bune. Cei doi regizori derulează la un moment dat nişte instantanee în care mimicile unor anonimi devin întruchiparea bucuriei pure, ce aminteşte de prima experienţă într-o sală de cinema, în perioada în care televiziunea era un vis inaccesibil.

Regizorii au reuşit să redea acel amestec dintre nostalgie, tristeţe şi emoţiile năucitoare pe care o simt cei ce sunt martorii unei lumi splendide aflate la apus. Prin emoţiile stârnite, filmul ar putea fi comparat cu acele imagini răvăşitoare ale unei clădiri sau cartier ce îşi trăiesc ultimele clipe de glorie înaintea dispariţiei, scufundate în luminile unui apus ce-ţi taie răsuflarea. Asta simţi când vezi personajele documentarului la finalul ultimului spectacol, după ce abandonează aparatul de proiecţie sau când reparatorul spune că praful va acoperi rolele de film, până va deveni asemenea stratului gros de sedimente depuse peste lumile din alte secole, date uitării până la redescoperire, aşa cum s-a întâmplat cu faimoasele civilizaţii de la Mohenjo-Daro.

Indiferent de repulsia pe care iubitorii filmelor de artă o simt pentru melodramele comerciale din Orient, pe care le consideră un atentat la adresa bunul gust, aceştia nu vor ezita să recomande The Cinema Travellers. Ei vor descoperi că filmul nu spune povestea unor călători ce aduc în satele indiene filmele de la Bollywood, ci vorbeşte de fapt despre renunţarea la visurile cinefililor de altădată. Nu despre filmele indiene este vorba, ci despre tot acel univers uman modelat de sala de cinema, unde compasiunea, speranţele, surâsul, aşteptarea primelor scene, curiozitatea şi naivitatea capătă alte dimensiuni.

Filmul devine un mesaj universal de adio înaintea dispariţiei unei relaţii de fidelitate dintre spectator şi sala de cinema preferată, fie ea şi una improvizata. Este vorba despre acea sală micuţă, fără o tehnologie avansată, dar care permitea stabilirea unei legături puternice între spectator şi personaje. Deşi filmul vorbeste despre ultimele călătorii ale cinematografelor ambulante indiene înainte ca vechile aparate de proiecţie să fie vândute pentru refolosirea componentelor metalice, mulţi vor vedea de fapt drama ultimilor proprietari de cinematografe independente din întreaga lume, sau golul exprimat de imaginea cinematecilor cu săli părăsite, care au fost cândva considerate nişte bijuterii ale arhitecturii.


LYTE video

Citeşte şi Top filme de călătorie – Inspiraţie pentru drumeţii curajoşi

5 filme de călătorie pe care să le iei la drum

Top filme de calatorie- Inspiratie pentru drumetii curajosi

5 filme de călătorie pe care să le iei la drum

 

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026