Facebook
Acasă Timp liber Filme Pagină 51

Filme

Ultimele

Tablou de vanatoare – Razbunarea animalelor

Adriana Gionea
-
0
Tablou de vanatoare – Razbunarea animalelor

Poţi trece pe listă filmul Tablou de vânătoare (Spoor/Pokot) dacă vrei să vezi un thriller psihologic plin de originalitate. Este un thriller ce are calităţile vizuale ale unui film de artă, în care misterul terifiant pluteşte peste frumuseţea peisajelor nocturne ce îţi taie răsuflarea. Nu lipsesc nici elementele alegorice sub care se ascunde un mesaj împotriva abuzurilor politice.

Agnieszka Holland, una dintre cele mai bune şi incommode regizoare poloneze, în colaborare cu fiica ei, Kasia Adamik, ştie cum să creeze genul acela de film în care atenţia spectatorului este menţinută prin amestecul dintre imprevizibilul răsturnărilor de situaţie, personaje excentrice, umor negru şi halucinantul bine dozat. Tot acest amestec devine şi mai promiţător datorită locului în care se desfăşoară acţiunea – o zona cu peisaje mirifice (la graniţa dintre Polonia şi Cehia, în Valea Klodzko din Silesia poloneză). În film, zona devine una perfectă pentru a furniza simboluri rău prevestitoare, pe lângă uimirea legată de frumuseţea naturii.

Încă de la primele imagini, vei păşi într-un tărâm ce poate fi considerat raiul celor pasionaţi de fotografie şi care adoră drumeţiile. Aici, peisajele montane picturale, surprinse prin variaţiile de lumină, înteţesc fiorii daţi de un thriller filmat într-o zonă în care pitorescul ascunde sinistrul. Este locul perfect pentru o regizoare care nu bruschează deloc verosimilul atunci când suprapune o viziune alegorică, mitică, peste legătura dintre personaje, natură şi crimele în serie ce au loc în micuţa aşezare înconjurată de păduri. Viziunea alegorică nu duce la evaziunea printr-un suprarealism evident, ci se se încadrează perfect în abordarea realistă a problemelor din Polonia contemporană. Modul în care a expus cârdăşia dintre autorităţile coprupte, interlopii locali şi habotnicii reprezentanţi ai bisericii le va da satisfacţie iubitorilor de animale, care şi-ar dori ca vânătorii (mai ales braconierii) şi cei ce fac abuz de putere să fie la rândul lor vânaţi.

În acest film, vânătorii (şeful poliţiei, primarul libidinos şi agresiv, sadicul om de afaceri, care jupoaie vulpile şi care deţine un bordel frecventat de mai-marii zonei, şi popa) devin vânat. Sunt găsiţi morţi, rând pe rând. Identitatea ucigaşului în serie este o enigmă, dar protagonista filmului – pe care toţi o consideră o babă nebună deoarece îi reclamă pe vânători şi cere judecarea lor pentru crime abominabile – este singura care ştie cine este adevăratul criminal. Datorită opiniilor ei, filmul capătă o turnură aberantă, dar care se încadrează verosimil în coerenţa scenariului şi în atmosfera acelei lumi ce ar fi putut fi una idilică dacă oamenii n-ar fi ajuns nişte sclavi ai autorităţilor. Descoperi astfel o lume unde frumuseţea peisajelor suportă cele mai urâte scursuri umane (atât de urâte sufleteşte, încât nu te vei simţi vinovat când te bucuri de necazul lor) şi unde viaţa oamenilor înzestraţi cu darul compasiunii este la fel de dispreţuită cum sunt căprioarele şi puii de mistreţ lipsiţi de apărare în bătaia puştii.

Despre filmul care a primit Ursul de Argint la Berlinală poţi spune într-adevăr că este un thriller multistratificat, ce te poate surprinde prin turnura pe care o iau evenimentele. Tablou de vânătoare include un mix ingenios al elementelor specifice genului, cum rar ai văzut în ultimii ani, peste care se suprapun alegoric problemele societăţilor est-europene şi temele ecologiste ce ajung să inflameze scenariul.

Fiecare situaţie tipică unui astfel de film duce spre o desfăşurare atipică, mai ales în cazul anchetei ce vizează prinderea ucigaşului în serie. Până la un punct seamănă cu thrillerele psihologice premiate la marile festivaluri, în care anchetarea unei crime devine doar un pretext pentru dezvăluirea părţilor sumbre ale personajelor şi ale unei comunităţi. Şi în acest film vor ieşi la suprafaţă secrete, complicităţi sudate de corupţia autorităţilor şi muşamalizarea fărădelegilor (de-ţi vine să te întrebi dacă nu cumva a fost filmat în România). Dar elementul-surpriză, care salvează filmul de la reţeta comună altor filme, îl reprezintă modul în care unul dintre personaje dinamiteaza înţelegerile ilegale dintre autorităţi şi interlopii locali.

Protagonista filmului, Janina Duszejko, fostă ingineră pensionată, care le predă copiilor din zonă limba engleză, tulbură apele denunţându-i pe braconieri şi apărând-o pe una dintre localnicile vulnerabile, devenită obiectul sexual folosit de un interlop care deţinea o fermă de vulpi folosite la hainele de blană. Înfuriată că braconierii încurajaţi chiar de primar şi de şeful poliţiei i-au împuşcat cei doi câini şi distrug peisajul idilic, Janina începe să ducă propria luptă.

După ce oamenii pe care îi ura încep să fie eliminaţi de un criminal necunoscut, protagonista le oferă anchetatorilor o pistă ce îi face să se îndoiască de sănătatea ei mintală. Ea le dă glas legendelor locale ce susţin că animalele hăituite ajung să îşi facă dreptate. Când iubita unui braconier este acuzată de crimă, Janina recurge la un plan pentru a-şi demonstra teoria aberantă cu privire la cauzele deceselor în lanţ, din care nu lipsesc umorul negru, pedepsirea primarului ce îşi brutaliza soţia sau dialogurile cu poliţiştii locali, ce stârnesc hohote de râs.

Înainte de a le acuza pe regizoare că trimit povestea în zona filmelor cu desfăşurare halucinantă, în loc să creeze acel thriller detectivistic verosimil, trebuie să ştii că modul în care actriţa Agnieszka Mandat interpretează rolul femeii excentrice, gata să le facă dreptate animalelor într-o lume în care acest demers este ironizat, accentuează şi mai bine elementele ce susţin succesul unui crime thriller, chiar şi în faţa unui public nefamiliarizat cu ambiguitatea filmelor de artă. La rândul ei, protagonista este imprevizibilă şi excentrică, de parcă ar fi întruchiparea feminină a locului, a pădurii. Obsesia ei pentru astrogramele în care vede cauzele morţii celor din jur, părtile lor vulnerabile şi încercările prin care vor trece, precum şi abilitatea de a simţi sensibilitatea necuvântătoarelor îi dă un aer straniu, de zeiţă nerecunoscută a pădurii, înzestrată cu darul profeţiei, dar şi uşor comic. Pasiunea pentru astrologie şi empatia ieşită din comun faţă de animale o transformă într-o fiinţă care face legătura cu lumea sălbatică. De fapt, ea se află între două lumi – cea a oraşului în care predă, a cărei dinamică o înţelege şi o analizează cât se poate de lucid, şi lumea pădurii, ale cărei secrete doar ea le poate auzi.

În multe thrillere ce implică o anchetă, descoperi câte o bătranică simpatică, ospitalieră, hotărâtă, neînfricată, sensibilă, având o minte ageră şi calităţi materne. Dar cineasta Agnieszka Holland îi aduce unele modificări acestei tipologii femine ce le trezeşte simpatia amatorilor de seriale cu detectivi. În loc să o prezinte drept ultimul bastion al echilibrului raţional şi al deciziilor corecte din punct de vedere moral într-o comunitate bolnavă, unde numai ea poate face lumină, regizoarea preferă să o apropie afectiv de spectator adăugându-i şi unele trăsături caricaturale. În loc să-i arate spectatorului cum să rămână cu mintea limpede în situaţiile de criză, Janina demonstrează că într-o lume dezumanizată, absurdul, deciziile bazate (mai mult) pe trăirile anarhice ieşite din matca autocontrolului şi revolta extremă au normalitatea lor. De fapt, acest personaj coagulează toate frustrările celor sensibili, care s-au simţit călcaţi în picioare când şi-au cerut dreptul la o societate mai bună sau le-au sărit în ajutor celor oropsiţi. Doar că personajului feminin i se permit anumite abateri în actul justiţiar pe care spectatorul nu le-ar încerca odată ieşit din sala de cinema, de aici şi defularea oferită de filmul plin de originalitate şi umor (fie el şi unul negru).

Interpretată memorabil de actriţa Agnieszka Mandat, Janina, protagonista, este şi inteligentă, dar şi pregătită să îmbrăţişeze aberantul renunţând la cenzura lucidităţii. Are opinii bizare, însă poate oferi multe dovezi de normalitate în relaţiile interumane. Pe parcursul filmului, părerile spectatorilor se schimbă. În unele scene îi dau dreptate, în altele se amuză pe seama ei, alături de poliţiştii care o consideră cam dusă cu pluta. Însă vei ajunge să afirmi că tocmai reacţiile ciudate şi îndârjirea prin care îşi susţine cauza ecologistă o transformă într-un personaj care îi da sare şi piper filmului, coagulând elementele absurdului şi nuanţând ciudăţeniile unor personaje secundare ce alimentează elementele comice bazate pe trăsăturile excentrice.

Conturând un personaj feminin şi absurd, şi lucid în acelaşi timp, regizoarea demonstrează că poate ieşi din zona stereotipurilor legate de justiţiarul având argumente expuse veridic pentru a încălca legile nescrise ale unei comunităţi. Nu îşi pune eroina pe un piedestal, aşa cum vezi în multe filme, ci se raportează la ea într-o maniera demitizantă. Personajul feminin ajunge să fie admirat nu datorită calităţilor ce îl fac imbatabil, cum ar fi coerenţa raţiunii sau dorinţa de a restabili echilibrul dintre comunitate şi autorităţi, ci datorită modului în care îşi asumă aşa-zisele ciudăţenii. Nu este personajul lucid care schimbă mentalităţi, ci unul care îi salvează pe inocenţi apelând la nişte căi mai puţin ortodoxe, dătătoare de umor negru.

Acest personaj luminos face suportabil dezgustul spectatorului în faţa unei lumi machiste populate de troglodiţi ajunşi în funcţii care le oferă putere. De fapt, ea reprezintă graniţa simbolică dintre partea urâtă a comunităţii şi cea formată din oamenii având intenţii bune, însă hăituiţi de interlopi cu acordul primarului şi al poliţiştilor. Janina creeaza în jurul ei o lume în care omul şi animalele trăiesc în pace. Nu se teme de mistreţul ce îi traversează curtea, ba, mai mult, încearcă să comunice duios cu el, de parcă ar face parte din ograda ei. Se bucură de fiecare vieţuitoare ce zburdă liberă prin imprejurimi şi este generoasă cu oamenii aflaţi în nevoie. Situată în afara oraşului, casa ei devine refugiul singurelor personaje neatinse de răutate: o tânără ce acceptase avansurile unui interlop pentru a scăpa de mediul familial agresiv, şi noul ei iubit, un IT-ist angajat de primărie, dar care visează să ofere o nouă traducere a poeziilor scrise de William Blake. De altfel, prin interesul faţă de versurile lui Blake, manifestat de acest geniu al informaticii având chipul unui adolescent inocent, regizoarea îi ofera peisajului aura unui loc deopotrivă poetic, dar şi tenebros (tânărul menţionează că acesta este locul unde au trăit ceilalţi traducători polonezi ai lui Blake).

Introducând nişte personaje secundare inocente, ce nu par a fi oameni de-ai locului datorită compasiunii şi bunătăţii, regizoarea pune faţă-n faţă brutalitatea cu angelicul, însă nu o face într-un mod simplist, ci folosindu-se de resursele excentricităţii deviate din zona spectaculosului spre cea a stranietăţii. Graniţa dintre angelic şi malefic este trasată şi la nivel geografic. Spaţiul în care se petrece acţiunea este împărţit în două. Există orăşelul, cu arhitectura veche, amintind de zonele din Transilvania, şi locurile izolate, unde locuieşte protagonista, aflate în inima pădurii. Oraşul este locul unde se adună personajele groteşti, iar pădurea este un rai (ameninţat) al iubitorilor de animale, unde zburdă căprioare graţioase. Fiecare scena brutală este urmată de imaginea idilică a peisajelor, de parcă natura ar oferi o replică tandră menită să contracareze dezumanizarea.

Datorită modului în care îmbină peisajele şi elementele unui thriller cu accente de parabolă contemporană despre natura umană, regizoarea demonstrează că merită un loc în galeria cineaştilor capabili de a surprinde simbioza dintre laturile ascunse ale psihicului uman şi natură. În acest film este vorba despre simbioza dintre două aspecte contradictorii: puritatea, simbolizată de animalele care sunt singurele fiinţe inocente, şi apucăturile dezgustătoare ale unor localnici. Ai impresia că te afli într-un ţinut blestemat să aibă parte doar de oameni hidoşi, unde maleficul pândeşte la tot pasul, fără ca nimeni să i se poata opună. Totuşi pădurea nu se lasă acaparată de malefic. Modul în care sunt surprinse peisajele scufundate într-o ceaţă lăptoasă te face să afirmi că natura devine un martor mut, dar şi o fortăreaţă inaccesibilă pentru cei malefici, unde personajele ce şi-au păstrat umanitatea se pot refugia. Deşi are unele scene în care morbidul este necosmetizat, imaginile poetice reprezentând pădurea nu sunt contaminate.

Proiectat în cadrul ediţiei din 2017 a CinePOLSKA, filmul Tablou de vânătoare îţi va rămâne în minte datorită multiplelor perspective pe care le descoperi atunci când vorbeşti despre el sau când vrei să-i înţelegi mesajele ascunse, cu aluzii simbolice la societatea în care oamenii plini de compasiune sunt din ce în ce mai slab reprezentaţi la nivel politic. Filmul are la bază romanul scris de Olga Tokarczuk, intitulat Treceţi cu plugurile peste oasele celor morţi (varianta engleză: Drive Your Plough Over the Bones of the Dead).


LYTE video

Citeşte şi United States of Love – Patimile femeii neînţelese, varianta poloneză

All These Sleepless Nights – Oraşul unei generaţii

You Were Never Really Here – Imprevizibilul vine din mintea personajelor

United States of Love – Patimile femeii neintelese, varianta poloneza

All These Sleepless Nights – Orasul unei generatii intr-un film despre hipsterii Varsoviei

You Were Never Really Here – Imprevizibilul vine din mintea personajelor

A Taste of Ink (Compte tes blessures) – Strigatul tatuajelor

Adriana Gionea
-
0
A Taste of Ink (Compte tes blessures) – Strigatul tatuajelor

Un rocker abia ieşit din adolescenţă, cu suflet rebel, tatuaje sexy şi chip angelic, decide să-şi înfrunte tatăl dominator. Ar fi putut pleca de acasă, trântind uşa zgomotos, însă el preferă să intre într-o relaţie interzisă cu viitoarea mamă vitregă, pe care toţi colegii lui de trupă o consideră o tipă hot. Aşa ar putea începe descrierea unei poveşti furtunoase despre maturizare, relaţia complicată dintre tată şi fiu şi dintre generaţii.

Compte tes blessures (A Taste of Ink) are potenţialul unui film în care geloziile şi confruntările pot să amestece elementele din triunghiul amoros într-un cocktail Molotov la fel de exploziv precum rock-ul hard core cântat de formaţia în care Vincent, protagonistul, este solist. Totuşi, nu povestea triunghiului amoros, în care sunt implicaţi tatăl şi fiul, ajunşi la apogeul ostilităţilor dar şi al sincerităţii, îţi va rămâne în memorie, ci interpretarea actorului Kevin Azais, considerat una dintre revelaţiile noii generaţii. De fapt, filmul se sprijină aproape în totalitate pe rolul făcut de acesta, consolidându-i reputaţia de nouă vedetă a cinematografiei franceze, după rolul din Les combattants (Love at First Fight).

În Compte tes blessures, actorul te va impresiona mai ales prin modul credibil şi abraziv prin care poate exprima contradicţiile trecerii de la adolescenţă la maturitate. Vei regăsi în portretul său amestecul seducător dintre curajul nesăbuit şi ezitare, dintre euforie şi agonie, dintre energie şi dezolare, forţa revoltei şi fragilitate. Kevin Azais demonstrează că poate interpreta convingător un tânăr cu două feţe. Una îi aparţine rockerului sigur pe el odată ajuns pe scenă, care se dezlănţuie impetuos pe muzica hard core, strigând frustrările, deziluziile, furia şi dramele generaţiei sale. Ai putea spune că odată urcat pe scenă, unde tatăl său nu îl mai poate domina, Vincent devine fantezia oricărei adolescente rebele, ce visează la tipul având atitudine obraznică, trăsături fine şi corp tatuat, amintind de un înger decăzut.

Cealaltă ipostază a lui, total opusă, ţi se dezvăluie în spaţiul familial. După ce trece pragul apartamentului, Vincent se transformă. Devine tăcut, chiar timorat şi vulnerabil în faţa unui tată de care se simte copleşit, pe care îl respinge, dar de care are din ce în ce mai multă nevoie în plan emoţional. Pentru a-ţi arăta cât mai bine cele două feţe ale personajului, regizorul a folosit des planul-detaliu şi gros-planul, ce pun şi mai bine în valoare calităţile actorului atunci când exprimă emoţiile personajului printr-o mimică pătrunzătoare şi prin gesturile nervoase ce dezvăluie neputinţa. Privirea lui Kevin Azais acaparează ecranul pentru a exprima contopirea unor trăiri opuse, foarte ofertante pentru legătura dintre spectator şi personaj.

photo credit: Kazak Productions/http://en.unifrance.org/movie/41090/a-taste-of-ink

În film vei avea un portret reprezentativ al răzvrătitului exploziv, plin de furie şi de nevoia de afecţiune, sfidător dar şi vulnerabil în relaţie cu tatăl de la care aşteaptă confirmarea dătătoare de siguranţă. Nu vei vedea însă imaginea previzibilă a unui părinte agresiv. Tatăl lui Vincent nu trece la abuzul fizic. Actorul Nathan Willcocks interpretează mai degrabă rolul unui tată incapabil de a-şi verbaliza sentimentele. Acesta se simte la rândul său copleşit în faţa fiului, mai ales de reproşurile lui, pe care le poate ghici şi de care se teme, în ciuda unei atitudini dominatoare, de mascul alfa ce îi inhibă pe toţi cei din jur.

La fel ca protagonistul, tatăl are două feţe. Una dură, exprimată de trăsăturile asociate masculinităţii retrograde, ce se impune prin dominarea celor din jur, prin intimidarea lor atunci când vor să îi conteste autoritatea. Cealaltă faţă este una sensibilă, însă nu găseşte mijloacele de exprimare a ei, simţindu-se mai mult decât stângaci în raport cu nevoia de candoare a lui Vincent.

Conflictul dintre tată şi fiu este caracterizat de ciocniri dure, însă doar în plan psihologic. Tensiunea inflamabilă se resimte mai mult în tăceri, în privirile ostile sau în gesturile impulsive de revoltă ale fiului. Este o tensiune exteriorizată doar printr-un joc de putere, în care noua prietenă a tatălui devine teritoriul revendicat de doi masculi, dintre care unul se află la vârsta confirmărilor. Modul în care regizorul Morgan Simon gestionează conflictul dintre tată şi fiu îţi transmite şi ţie tensiunea dintre personaje. Chiar şi acele scene în care tatăl vrea să îşi exteriorizeze afecţiunea faţă de fiul supărat pe viaţă sunt construite în aşa fel încât să îţi inducă impresia că oricând replicile fiului îl pot transforma într-o victimă neputincioasă în faţa unui părinte ce nu îşi mai poate stăpâni brutalitatea.

photo credit: Kazak Productions//http://en.unifrance.org/movie/41090/a-taste-of-ink

Filmul punctează şi la capitolul relaţiei dintre psihicul personajului central şi coloana sonoră. Vincent simte la fel de intens cum transmite şi muzica pe care o interpretează alături de formaţia Seven Days Diary, ce dă concerte în cluburi underground. Ai impresia că viaţa lui, versurile şi toate acele sunete sălbatice ale instrumentelor ajung să se confunde. Pe scenă, Vincent devine o furtună, una vindecătoare pentru fanii care îşi aud strigătul prin intermediul pieselor hard rock. Reprezentaţiile tumultuoase ale lui Vincent sunt reale, încât regizorul filmului, Morgan Simon, a reuşit să ofere acea imersiune în mulţimea ce pulsează pe muzica rock, face pogo şi se abandonează în transa eliberatoare.

Deşi nu ezită să-şi pună sufletul în versurile pieselor interpretate cu mult consum emoţional, nu doar muzica îi facilitează exprimarea stărilor vulcanice şi nevoia de afecţiune, ci pielea. Neputând să lege o conversaţie securizantă şi tandră cu tatăl său, exact când începe doliul după moartea mamei sale, Vincent recurge la tatuaje. Pe lângă simbolurile devenite veritabile opere de artă, asociate un rock star obraznic, tatuajele ce îi acoperă aproape întregul corp redau şi chipurile persoanelor de care se simte ataşat, dar absente din viaţa lui. Îşi tatuează pe gât şi chipul tatălui de care are mare nevoie, dar care îl intimidează, în ciuda imaginii de rocker dur.

Reacţia tatălui la adresa tatuajului având chipul său este una menită să acentueze dispreţul pe care protagonistul îl simte pentru părintele de la care a aşteptat prea mulţi ani cuvinte de încurajare şi declaraţii de iubire. Adevărata apropiere dintre personajele masculine începe odată cu apariţia Juliei (Monia Chokri), noua iubită a tatălui, de care şi fiul se simte atras. Urmează confruntări sub forma ironiilor aruncate de tată şi criticilor castratoare. Nu lipsesc nici gesturile erotice clandestine dintre Vincent şi Julia, schimbate pe sub masă, în timpul cinelor în familie, sau flirturile din timpul unui concert la care viitoarea mamă vitregă este invitată.

photo credit: Kazak Productions/http://en.unifrance.org/movie/41090/a-taste-of-ink

Scenariul conţine elemente care te fac să te aştepţi la situaţii previzibile, încheiate cu gesturi agresive: gelozia tatălui ce vrea să îşi etaleze virilitatea dominatoare în faţa mai tânărului fiu, devenind posesiv cu iubita lui, oscilaţia debusolantă între gesturile de afecţiune şi jingnirile usturătoare, plus replicile dureroase despre moartea mamei lui Vincent. Dar Morgan Simon evită previzibilul prin detalii ce schimbă aşteptările spectatorului legate de anumite scene sau de finalul triunghiului amoros devenit un butoi cu pulbere.

Recurgând la umor pentru a evita o turnură brutală, regizorul a creat o scenă memorabilă şi amuzantă, în care fiul îl înfruntă pe tată. În această scenă (una dintre cele mai bune ale filmului), Vincent iniţiază, de faţă cu tatăl său, nişte gesturi sexuale îndrăzneţe faţă de Julia, în timp ce pe fundal se aude o melodie de inima albastră cântată de Julio Iglesias. Vei descoperi astfel o tranşare ingenioasă a conflictului tată-fiu pentru teritorul reprezentat de aceeaşi femeie, în care pasul de la gelozie la candoare este mic.

Compte tes blessures (A Taste of Ink), debutul în lungmetraj al lui Morgan Simon, atrage atenţia asupra un regizor capabil de a transpune autenticitatea relaţiilor psihologice dintre personaje. Îi vei aprecia şi abilitatea de a gestiona, fără clişee, dinamica unui conflict exprimat mai mult la nivelul mimicii şi al gesturilor, evitând izbucnirile brutale.


LYTE video

Citeşte şi Belgica – Un bar în care ţi-ar plăcea să rămâi veşnic tânăr, neliniştit (şi mahmur)

The Nobodies (Los Nadie) – Punkerii din Medellin

Belgica – Un bar in care ti-ar placea sa ramai vesnic tanar, nelinistit (si mahmur)

The Nobodies (Los Nadie) – Punkerii din Medellin

 

Rodin – Viata in atelierul de sculptura

Adriana Gionea
-
0
Rodin – Viata in atelierul de sculptura

Sculptorul Auguste Rodin face parte din rândul artiştilor pe care memoria colectivă îi leagă de reprezentarea senzuală a corpului uman (al celui feminin, în special). A vrăjit generaţii întregi de iubitori ai artei datorită nudurilor înlănţuite în timpul unui sărut pasional. A creat un nou ideal de frumuseţe datorită acelor siluete feminine a căror postură simboliza erotismul amestecat cu graţia şi melancolia. Aceste nuduri sculptate l-au inspirat pe regizorul Jacques Doillon să creeze una dintre cele mai frumoase scene dedicate feminităţii ademenitoare. În filmul său vei avea parte de scene în care trupurile unor modele venite în atelierul lui Rodin alcătuiesc nişte sculpturi vii, pline de elasticitate, dezinvoltură şi delicateţe.

De multe ori, există o simbioză creată în mintea iubitorilor de artă între creaţia unui artist şi universul său personal. Mulţi dintre cei ce admiră sculpturile lui Rodin s-au aşteptat la un film precum un spectacol vizual incitant. Înainte de începerea filmului le trecea deja prin faţa ochilor o succesiune de scene pline iubiri, abandonuri, multe rivalităţi între muzele pasagere şi reacţii înflăcărate, convertite într-o veritabilă energie creatoare. Din păcate pentru cei ce sperau să vadă o poveste plină de senzualitate despre iubirile pătimaşe ale unui artist ce i-a lăsat umanităţii unele dintre cele mai expresive nuduri sculptate vreodată, Rodin este un film scufundat în atmosfera austeră a unui atelier, în care protagonistul trudea precum un salahor. În schimb, va fi o voluptate oferită celor dornici de a se urca într-o maşină a timpului pentru a nimeri cu sute de ani în urmă, chiar în atelierul sculptorului preferat.

foto: www.cinenews.be/en/movies

Actorul Vincent Lindon (La loi du marche) îl readuce la viaţă pe acel Rodin captiv în atelierul său, cu haine pătate, care pregăteşte gipsul pentru sculpturi şi caută obsesiv forma perfectă. Datorită interpretării actoriceşti convingătoare ai impresia că asişti de fapt la o lecţie practică de sculptură. Tocmai prezentarea cât mai veridică a incursiunii în atelierul unde luau naştere siluetele senzuale poate fi considerată o distrugere brutală a imaginii sublime ce îi duce în extaz pe cei ce preferă opera finalizată, fără pic de imperfecţiune, pe care o admiră la muzeu sau la care visează atingând candid pagina lucioasă a unui album de artă.

Deşi evită picanteriile unei biografii cu tentă lubrică, demnă de un artist banuit c-a întâlnit multe tentaţii la viaţa lui, regizorul nu exclude în totalitate episoadele amoroase, din care nu lipseşte nici triunghiul infidelităţii. Din când în când activitatea intensă din atelier, ce seamănă cu a unui meşteşugar în haine de salahor, este întreruptă de apariţia patimaşei eleve, sculptoriţa Camille Claudel, de certurile soţiei cu amanta sau de clienţii bogaţi ce îşi dau cu părerea despre curajul lui Rodin de a elibera corpul feminin de pudonderia burgheză.

Rodin este un film comandat pentru a comemora un secol de la dispariţia fizică a marelui sculptor. Poate fi considerat, aşadar, o transpunere cinematografică a stilului monumental reprezentat de statuile celebre ale metropolelor occidentale. Filmul are ceva din tonul unui elogiu adus unui geniu sacrificat pe altarul artei. Trimiterile către rolul artei de a retrezi interesul omenirii pentru marile figuri ale civilizaţiei sunt evidente şi în scenele acestui film. Aşadar, în Rodin se insistă mai mult asupra efoturtilor depuse de artist pentru a crea o sculptură din categoria monumentelor comandate de stat pentru a elogia grandios (şi grandoman) o mare figură din lumea literară – scriitorul Balzac.

Referirea la nudurile sculptate în legătură cu eliberarea corpului apare discret în scenele în care îţi sunt arătate încercările lui Rodin de a realiza prima lui comandă oficială reprezentând porţile infernului din faimoasa Divina Comedia. Preferinţa pentru acele trupuri contorsionate senzual din reprezentarea infernului sub forma unei sculpturi se transformă într-un dialog sensibil purtat alături de eleva lui preferată, Camille Claudel. Aceasta devine şi iubita ce-l inspira prin talentul său şi care se lasă inspirată, la rândul ei, de sculpturile maestrului şi apoi copleşită de personalitatea lui (vezi filmul Camille Claudel 1915, în care rolul artistei este interpretat de Juliette Binoche).

foto: www.allocine.fr/film

Despre legătura dintre Camille Claudel şi Rodin s-ar putea scrie multe romane care să descrie o iubire ce poartă un personaj feminin de la agonie la extaz. Mulţi spectatori vor fi dezamăgiţi de modul superficial în care Jacques Doillon explorează cinematografic relaţia dintre sculptor şi eleva lui preferată, ce i-a devenit şi amantă, apoi transformată într-una dintre acele figuri feminine iconice din galeria artistelor ce au fost eclipsate într-o societate masculină.

Actriţei Izia Higelin i s-a distribuit un rol prea simplist conturat, lipsit de consistenţa răvăşitoare a celui interpretat de Juliette Binoche în memorabilul film al lui Bruno Dumont. De fapt, în acest film despre Rodin, prezenţele feminine par lipsite de consistente psihologică. Atât portretul soţiei casnice, transformate în servitoare devotată, ce înghite multe infidelităţi, unele petrecute chiar sub ochii ei, cât şi al amantei-sculptoriţă, care se poate bucura de o libertate rară în lumea femeilor din acel secol sunt reduse la crize de gelozie, replici sentimentale banale, iluzii amoroase neîmplinite şi nefericirea trăită mai mult în tăcere.

Aparent, cele două fac parte dintr-un univers diferit, iar acest aspect este bine redat vizual. Soţia cu aspect de ţărancă zdupeşă având ten lăptos aminteşte de scenele domestice din picturile flamande cu lăptărese (i-ar fi putut servi drept model lui Vermeer). Scenele în care îşi face simţită prezenţa au la rândul lor un decor ce aminteşte de tihna conjugală păzită de soţia devotată. Actriţa Severine Caneele face un rol mult mai credibil decât cel al artistei, întruchipând acea tipologie a nevestei răbdătoare, care se ştie indispensabilă datorită calităţilor organizatorice de menajeră ireproşabilă şi de parteneră ce şi-a consolidat statutul oferind stabilitatea securizantă din interiorul căminului.

foto: www.cinenews.be/en/movies

Primele interacţiuni dintre soţia mereu înşelată şi talentata Camille Claudel te fac să-i plângi de milă consoartei needucate şi condamnate la statutul de sclavă neglijată. Este victima perfectă a mentalităţii colective, în timp ce amanta poate spera la respectul marelui Rodin şi al întregii societăţi datorită sculpturilor sale. Dar îţi dai repede seama că nici măcar femeia-artist nu este scutită de amărăciunea celei anonime din societatea tradiţionalistă. În timp ce soţia îşi ascunde tristeţea şi frustrările în umbra gospodăriei, Camille Claudel trece prin suferinţa renunţărilor ce lasă urme adânci. Cunoaşte drama sacrificării maternităţii pe altarul artei, fără ca bărbatul pe care îl idolatrizează să-i ofere măcar un semn de compasiune. Deşi pare mult mai sofisticată, drama ei seamănă cu a soţiei considerate ignorantă, Camille fiind la rândul ei condamnată la uitare, la o existenţă invizibilă, mereu în umbra bărbatului ridicat la statutul de geniu. Singura diferenţă dintre cele două constă în modul în care îşi revendică drepturile. Spre deosebire de soţie, sculptoriţa se poate lupta pe acelaşi teritoriu cu bărbatul ingrat şi îşi poate permite luxul replicilor vulcanice.

Tratarea mult prea simplistă, aproape clişeistică, a relaţiilor psihologice dintre sculptor şi femeile ce i-au marcat existenţa permite ca întregul interes al spectatorului să se concentreze asupra activităţii din atelierul pictorului. Totuşi, acest aspect îi poate face pe mulţi să afirme că preocuparea pentru munca din atelier, potrivită mai degrabă pentru un film documentar decât pentru unul de ficţiune, face din povestea lui Rodin un film tern, caracterizat de acea lentoare epuizantă a scenelor monotone. Mulţi consideră că scenele din atelier sunt mult prea detaliate în raport cu scenele reprezentând acea dinamică afectivă din relaţiile în care arta şi iubirea se întâlnesc şi se influenţează reciproc. Pe cât de profundă este relaţia dintre artist şi creaţiile sale, pe atât de superficial este reprezentată relaţia lui cu artista Camille Claudel. Modul în care este redată această legătură mediată de artă i-ar mulţumi pe amatorii de melodrame în decoruri de epocă, nicidecum pe cei ce vor o desfăşurare mult mai complexă a relaţiei copleşitoare dintre doi artişti, într-o perioadă ce anunţa emanciparea femeii având preocupari intelectuale.

Rodin rămâne un film de referinţă doar pentru spectatorii ce au un cult pentru Rodin, deja familiarizaţi cu opera sculptorului şi cu spiritul epocii în care a trăit acesta. De fapt, regizorul a vrut să creeze un personaj ce ajunge să îi eclipseze pe toţi cei din jur şi care să fie adulat de elitele vremii, ce susţineau expunerea monumentului ireverenţios până la caricatural, dedicat lui Balzac. Filmul este mai mult o meditaţie asupra legăturii artistului cu opera sa, în faţa căreia pălesc toate celelalte prezenţe umane semnificative. Îi lipseşte însă acea frământare din procesul de creaţie a unei opere grandioase, ce poate face din atmosfera solitară a unui atelier o poveste captivantă despre un titan al sculpturii, cum a fost cea din filmul Agonie şi extaz, dedicat lui Michelangelo.

Filmul Rodin a fost proiectat în premieră, în România, cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest.


LYTE video

Citeşte şi Mr. Turner – Natură moartă în stil dickensian

Muza – Poveştile tabloului misterios

Madlena – Gustul delicios al prieteniei de-o viaţă, din Paris până-n Vama Veche

Mr. Turner – Natura moarta in stil dickensian, cu aer laptos

Muza – Povestile tabloului misterios

Madlena – Gustul delicios al prieteniei de-o viata, din Paris pana la Vama Veche

 

 

4 scurt-metraje dedicate celor pasionati de arhitectura si de urbanism

Adriana Gionea
-
0
4 scurt-metraje dedicate celor pasionati de arhitectura si de urbanism

Una dintre surprizele ediţiei din 2017 a festivalului dedicat cinefililor pasionaţi de arhitectură – UrbanEye Film Festival – a fost proiecţia a patru scurt-metraje de artă ce pot fi considerate veritabile bijuterii. Cele patru filme scurte au fost alese de criticul Joachim Lepastier de la Cahiers du cinema. Scurt-metrajele prezentate sunt o voluptate pentru cei ce simt poezia din spatale unei clădiri emblematice sau care nu îşi pot imagina un film de artă reuşit fără acea relaţie stranie, uneori suprarealistă, dintre gândurile sau trăirile intense ale personajelor şi arhitectura oraşului în care locuiesc.

 

The Caryatids (Les dites Cariatides), r: Agnes Varda, 12 min.

foto: urbaneye.ro

Faimoasa cineastă Agnes Varda le oferă un răsfăţ vizual celor îndrăgostiţi de Paris şi de poezia lui Baudelaire. Vei redescoperi acel Paris seducător, iubit datorită arhitecturii ce invită la plimbări nesfârşite. Un Paris în care faţadele îi cheamă pe cei pasionaţi de fotografie la o vânătoare de comori ascunse în detaliile ornamentale. The Caryatids (Les dites cariatides) captează poezia tăcută a detaliilor, regizoarea alegând să scoată din anonimat siluetele feminine ale sculpturilor ce înfrumuseţau clădirile elegante. Numite cariatide, aceste nuduri feminine graţioase transformate în sculpturi deveniseră nelipsite din planurile arhitecţilor ce au redefinit eleganţa Parisul între 1860 şi 1880 (anii de glorie ai cariatidelor pariziene).

Omniprezente, ispititoare şi totodată discrete, aceste siluete feminine ce au contribuit la magia şi la miturile Parisului rafinat te vor face să ieşi din prezent şi să vii alături de ele într-o lume din alt timp. Această lume este surprinsă de Agnes Varda prin suprapunerea demnă de arta fotografică a unor detalii din prezent peste un trecut la care ne raportăm întreţinând fantasmele noastre estetice, încurajate de nevoia de evaziune.

 

Love Exists (L’amour existe), r: Maurice Pialat, 20 min.

foto: urbaneye.ro

Love Exists (L’amour existe) este un scurt-metraj de referinţă datorită modului în care Maurice Pialat îmbină calităţile unui film de artă cu simbolurile şi povestea unui Paris necunoscut, într-o continuă schimbare. De data aceasta este vorba despre un Paris al periferiei, unde se întâlnesc stranietatea căderii din timp cu melancolia degajată de imaginile degradării, ale dispariţiei unei epoci. Filmul va fi considerat o bijuterie redescoperită de cei inspiraţi de fotografiile lui Bresson, de cinematografia anilor ’60 şi de Parisul revizitat în romanele scrise de Patrick Modiano, în care bulevardele, străduţele şi cartierele de la periferie căpătau un aer fantomatic. Imaginile de arhivă redau acea învecinare a nostalgiei cu întristarea, o învecinare suspendată într-un timp al amintirilor. Înainte de a fi remodelată de construcţiile alienante ale anilor ’60, periferia pariziană avea un aer boem, regăsit azi doar în fotografiile cu tineri scăldându-se în Marna, copii jucându-se pe străduţele înguste sau cu scene din vechile săli de cinema.

Filmul lui Maurice Pialat a reuşit să transforme credibil dezolarea într-o succesiune de imagini ce invită la nostalgie. Periferia surprinsă la graniţa dintre două epoci este o poezie vizuală unde se întâlnesc lipsa de speranţă şi candoarea pierdută. Deşi este un spaţiu în care oamenii săraci rămân captivi până la sfârşitul existenţei, modul în care îţi este prezentată drama lor are un farmec nelumesc, asociat adesea locurilor ce urmează să dispară, capabile de a crea iluzia unei frumuseţi iluzorii, datorate tocmai existenţei efemere. Fără a evita redarea copleşitoare a lipsei de speranţă şi a modului în care periferia exercită o violenţă psihologică asupra locuitorilor săi deveniţi invizibili pentru restul parizienilor mai norocoşi, regizorul a reuşit să trasmită poezia nevăzută a mahalalei, deopotrivă sentimentală şi brutală, aşa cum făceau marii cineaşti neorealişti din generaţia lui.

Love Exists (L’amour existe) poate fi considerat atât un film de artă pentru cei pasionaţi de fotografiile alb-negru, cât şi un document preţios. Este un document ce abia aşteaptă să fie analizat de cei dornici de a înţelege modul în care aspectul rural al periferiei pariziene a fost modificat prin ridicarea unor blocuri ce amintesc de cartierele socialiste şi de apariţia aeroporturilor în locul fostelor maidane.

 

All The Memory of the World (Toute la memoire du monde), r: Alain Resnais, 21 min.

foto: urbaneye.ro

După ce ai străbătut Parisul, din centrul dominat de graţia cariatidelor până la periferiile căzute din timp, e timpul să descoperi un alt Paris, cel aflat între zidurile unei fortăreţe dedicate memoriei. Fortăreaţa este grandioasa Bibliotecă Naţională. Măreţia ei impozantă naşte două tipuri de trăiri. Una este admiraţia faţă de acest paradis al cuvintelor scrise în toate limbile pământului, chiar şi în cele declarate moarte, dar mai vii ca niciodată în documentele păstrate cu sfinţenie. Celălalt tip de trăire este legat de teama în faţa atâtor proceduri şi actiuni ce îi transformă pe angajaţi în roboţei.

Aglomerarea sufocantă a milioanelor de volume sau pagini de ziare în care a fost descoperită, printre altele, şi prima poezie a lui Baudelaire, transformă acest scurt-metraj într-un tablou suprarealist. Gesturile repetitive, rutina conservării documentelor, obsesia pentru organizare şi ritualul procedurilor capătă o notă comic-absurdă în acest film scurt, dar fără a-ţi da impresia că sunt luat în derizoriu efortul şi dedicatia angajaţilor. Dimpotrivă, regizorul Alain Resnais le aduce un omagiu cuvântului scris şi bibliotecarilor din întreaga lume, însă o face arătând şi graniţa fină dintre pasiunea pentru un anumit domeniu şi turnura halucinantă pe care o pot lua efortul şi grija în ochii celor neiniţiaţi.

 

Villeneuve, r: Agathe Poche, 33 min.

foto: leblogdocumentaire.fr/

Orice idee vizionară poate fi considerată de unii absurdă şi plină de consecinţe nefaste pe termen lung. Aşa se întâmplă şi în cazul unui nou proiect arhitectural menit să schimbe viaţa unei comunităţi. Acesta pare să fie mesajul regizoarei Agathe Poche, care a realizat un film scurt despre viaţa oamenilor din Villeneuve, un cartier modern, construit în anii ’60, în Grenoble. Cartierul ar fi trebuit să reprezinte o viziune revoluţionară şi echitabilă asupra unei aşezări umane, care să înlăture barierele dintre clasele sociale şi diversele etniile din Franţa postbelică, marcată de sosirea imigranţilor din fostele colonii.

Filmul pare o analiză satirică, dar plină de empatie şi nostalgie, a ceea ce pare a fi o utopie modernă, transformată într-un oraş de tip nou. Nu doar clădirile erau noi, ci şi valorile induse locuitorilor. Omogenizarea spaţiului de locuit, sub forma unor blocuri ce aveau acelaşi stil, se reflectă în dinamitarea barierelor dintre clasele sociale, categoriile profesionale şi grupurile etnice. Aici se întâlneau francezi, imigranţi, muncitori şi intelectuali, tineri şi vârstnici. Încercau să ia decizii împreună, iar un comitet de întâmpinare le făcea adaptarea mai uşoară noilor veniţi. Până într-un punct, ai impresia că ai nimerit într-o comunitate perfectă, unde nimeni nu este izolat sau exclus. Până şi educatia este una ce reflectă atmosfera cosmopolită. Elevii nu mai trebuie să respecte regulile considerate rigide şi învaţă să se bucure de noua libertate, aşa cum era înţeleasă în anii ’60, ai emancipării şi ai deschiderii.

Vei aprecia modul în care Agathe Poche îmbină imaginile de arhivă cu mărturiile despre modul în care educaţia primită în Villeneuve a influenţat viaţa de cuplu a părinţilor ei. Regizoarea a surprins cu multă compasiune şi profunzime ieşirea din bula utopiei, odată cu apariţia viziunilor diferite asupra unor probleme. Astfel, vei asista la spargerea iluziilor odată cu observarea modului în care diferenţele culturale şi educaţionale fac imposibilă utopia cartierului modern perfect, ce aminteşte de mitul omului nou. Acest film scurt reuşeşte să arate cele două feţe ale schimbărilor urbane: inovaţia, primită cu entuziasm, şi eşecul provocat de perspectiva nerealistă asupra diversităţii umane, ce nu poate fi redusă la nişte preocupări comune, induse artificial pentru a suda o colectivitate.

Citeşte şi Flori de ruină – Suspansul în Parisul boem

Suspendarea pedepsei – În căutarea escrocilor pierduţi

Flori de ruina – Suspansul in Parisul cu tenta boema

Suspendarea pedepsei – In cautarea escrocilor pierduti

God’s Own Country – Curajul de a te atasa dupa o partida de sex

Adriana Gionea
-
0
God’s Own Country – Curajul de a te atasa dupa o partida de sex

Vei tot auzi vorbindu-se despre God’s Own Country în România. Motivul nu ţine (doar) de subiectul filmului – relaţia de iubire ce duce la maturizarea emoţională a unuia dintre protagonişti – un subiect cât se poate de firesc, însă inflamabil şi controversat pentru spectatorii tradiţionalişti, deoarece relaţia se înfiripă între doi bărbaţi. Interesul pentru film va fi stârnit mai ales de alegerea unui actor roman pentru unul dintre rolurile principale dintr-un film străin. Este vorba despre Alec Secăreanu, care a fost nominalizat la British Independent Film Awards. Acesta interpretează rolul lui Gheorghe, un imigrant din România care se angajează la ferma deţinută de familia lui Johnny, un tânăr ce îşi îneacă amarul unei vieţi cenuşii în beţii şi aventuri pasagere.

Debutul în lungmetraj al regizorului Francis Lee, God’s Own Country schimbă percepţia publicului larg atât asupra filmelor având o tematică LGBT, cât şi asupra celor în care apare imigrantul român ajuns într-o ţară civilizată. Imigrantul nu este nici hoţ, nici sclav, nici inadaptat, nici sălbaticul agresiv ce trebuie cizelat. Dimpotrivă, Gheorghe vorbeşte o engleză impecabilă (este fiul unei profesoare de limba engleză) şi este mult mai deschis la minte decât personajul britanic. Nu vei mai vedea nici vechea luptă a protagoniştilor gay cu atitudinea colectivă ostilă, şi nici izolarea lor sau oscilaţia chinuitoare între afirmarea statutului şi clandestinitate.

foto: www.flickeringmyth.com

Deşi acţiunea se petrece în Anglia rurală, în inima unuia dintre cele mai pitoreşti ţinuturi – Yorkshire, atât Johnny, cât şi Gheorghe îşi asumă trăirile, nefiind frământaţi de vinovăţii sau de ruşine. Drama şi problemele din viaţa lor nu sunt cauzate de blamul căzut asupra orientării sexuale sau de o existenţă falsă ce serveşte drept paravan în ochii celor din jur. Problemele celor doi protagonişti sunt cauzate de lipsa unei perspective, de abandonarea visurilor, de singurătatea lui Johhny. El trebuie să se ocupe singur de fermă din cauza bolii tatălui său, acceptând responsabilităţi epuizante la vârsta la care alţii pleacă la studii sau duc un trai boem într-un mare oraş.

Prin ochii lui Johnny, interpretat memorabil şi convingător de Josh O’Connor, tabloul idilic al ţinuturilor occidentale este distrus. Britanicii văd replica sarcastică la adresa miturilor ce întreţin imaginea idilică a satelor englezeşti, mai ales a celor din Yorkshire (numit şi Ţinutul lui Dumnezeu), iar cei din Europa de Est văd o imagine aspră, ce sparge iluziile cu privire la Vestul înfrumuseţat de poveştile celor plecaţi să-şi câştige traiul. Ai putea spune că Francis Lee a inversat perspectivele. Şi a făcut acest lucru demitizând lumea occidentală prin intermediul personajelor britanice secundare, devenite obtuze în faţa schimbărilor aduse de propria lume civilizată. În schimb, l-a înzestrat pe imigrantul din Est cu trăsăturile umanizante, ce-l pot scoate pe amantul britanic din carapacea barbariei manifestate prin reducerea legăturilor umane la pulsiunile sexuale desprinse de emoţii.

Sursa conflictelor nu este aşadar lupta cu alţi semeni homofobi, ci fuga de sine şi refuzul unui alt tip de asumare – a nevoii de a afecţiune manifestate prin relaţia ce trece dincolo de atracţia fizică. De fapt, regizorul Francis Lee înlocuieşte evitarea asumării identităţii sexuale în faţa celorlalţi cu frica faţa de sine însuşi. Este frica declanşată nu de preferinţele sexuale ce pot fi blamate de comunitate, ci de conştientizarea trecerii de la o simplă atracţie fizică la nevoia unei legături emoţionale stabile şi mult mai profunde. Johnny, pe a cărui evoluţie se concentrează regizorul, trebuie să lupte cu propria frică de ataşament, nicidecum cu intoleranţa celor din jur, iar venirea personajului de origine română, care îl ajută la fermă, va coincide cu maturizarea emoţională.

foto: www.bfi.org.uk

În ciuda stupefacţiei pe care legătura de iubire dintre doi bărbaţi o provoacă în unele comunităţi, regizorul acestui film se concentrează exclusiv pe evoluţia cuplului, pe împărtăşirea intimităţii sexuale şi emoţionale a personajelor. Nu vei avea deloc parte de scene în care gloata primitivă îi umileşte pe cei demascaţi ca fiind gay. Colectivitatea este aproape absentă, încât ai impresia că protagoniştii sunt singuri, izolaţi în lumea lor, unde se redescoperă. Aproape toate scenele se concentrează asupra metamorfozei afective a lui Johhny, care, datorită interpretării expresive şi emoţionante oferite de actorul Josh O’Connor, capătă farmecul adolescentului debusolat şi răzvrătit, ascuns în carapacea unui adult vulnerabil. Johhny va evolua în raport cu gesturile şi reactiile lui Gheorghe faţă de purtările sale ostile de la început. Irascibil şi dispreţuitor, Johnny trece de la jignirile de teribilist xenofob ce-şi maschează fragilitatea la conştientizarea nevoii de afecţiune, de legătură securizantă, dincolo de atracţia intensă.

Ceea ce te va impresiona la acest film este mai ales modul în care Francis Lee a vrut să exprime foamea de afecţiune a personajelor şi maturizarea lui Johnny. Este o nevoie de afecţiune pe cât de evidentă, pe atât de tăcut exprimată. Spre deosebire de Gheorghe, ce pare mult mai cizelat la nivel psihologic şi mai stăpân pe emoţiile sale (de aceea nu evoluţia lui este în prim-plan), Johnny se pliază pe tipologia celui acaparat de munca grea în preajma animalelor, neobişnuit cu prezenţa umană ce necesită exprimarea prin cuvinte. Deşi nu are trăsăturile şi nici statura unui neanderthalian, incapacitatea exprimării prin cuvinte îl transformă într-un om primitiv atunci când vrea să iniţieze o relaţie.

foto: www.nziff.co.nz

Personajele nu îşi dezvăluie trăirile. Nu sunt acaparate de conflicte interioare sofisticate şi nu poartă nici discuţii clarificatoare cu privire la ceea ce simt sau gândesc, sau despre ceea ce se tem. Cuvintele sunt înlocuite de schimburi de priviri şi de gesturi imprevizibile ce permit defularea unor tensiuni acumulate. Astfel, tăcerea face din dorinţa sexuală un tur de forţă actoricesc menit să exprime un paradox: cizelarea emoţională printr-o legătură ce nu promite să treacă de planul corporal. Meritul regizorului şi al actorilor constă mai ales în deturnarea sexualităţii din zona manifestărilor instinctuale în cea a sentimentelor ce devin rezultatul unei maturizări afective. Dar această deturnare se face tot prin exprimarea corporală, ce înlocuieşte aproape în totalitate cuvintele şi clasicile dovezi de afecţiune asociate sentimentalismului.

Înlocuirea verbalului cu nonverbalul atrage atenţia asupra celor două puncte forte ale filmului. Unul este legat folosirea intensităţii luminii pentru a reda cristalizarea intimităţii emoţionale, umbrele de pe chipurile personajelor amintind de acele picturi care se bazează pe efectele clarobscurului. Al doilea punct forte este interpretarea actoricească. Josh O’Connor şi Alec Secăreanu interpretează nişte personaje ce vin din lumi diferite şi care au personalităţi opuse. Însă nu vei descoperi o abordare facilă a diferenţelor ce duc la o tachinare cu scop sexual, care să consolideze mitul contrastelor ce se atrag. Nici răzvrătitul Johnny, supărat pe viaţă, nu ţine prea mult la masca xenofobului, şi nici Gheorghe nu-şi păstrează mult atitudinea celui pasiv şi supus din cauza statutului umil.

Între cei doi nu se declanşează jocul de putere asociat cu atracţia între un occidental şi un est-european sărac. Regizorul se concentrează mai degrabă asupra acelor sentimente reconfortante asociate cu apariţia unei persoane speciale. Filmul urmăreşte modul în care sensibilitatea şi candoarea se preling în viaţa dură pe care o duce Johnny la ferma tatălui său, renunţând la alte visuri…până la apariţia lui Gheorghe. Această candoare se răsfrânge luminos asupra rutinei dezolante de la fermă, dar nu neapărat prin gesturi tandre. Între protagonişti se înfiripă genul de relaţie în care partea sensibilă a fiecăruia ţi se dezvăluie, paradoxal, prin reacţiile tumultuoase puse pe seama unor pulsiuni animalice, aţâţate de tachinări rasiste brutale sau de tentativa eşuata de iniţiere a unui joc de putere. Reacţiile aparent primitive se transformă rapid în gesturi de afecţiune, dar trecerea nu este marcată de nişte dialoguri lămuritoare, fiind aproape imperceptibilă.

foto: www.bfi.org.uk

Evoluţia relaţiei dintre personaje aminteşte de tranziţia adolescentină de la dispreţ la atracţie, ce strânge într-un ghem de contradicţii toate acele stări şi trăiri confuze. Johnny se arată nesuferit şi superior la întâlnirea cu angajatul venit dintr-o ţară săracă, însă i se poate ghici uşor bravada prin care îşi ascunde vulnerabilitatea şi debusolarea. Răspunsul lui Gheorghe la încercarea lui Johnny de a-l umili oferă consistenţă evoluţiei emoţionale a britanicului. Relaţia cu Gheorghe influenţează emanciparea socială a lui Johnny prin ieşirea de sub influenţa autoritară a tatălui său.

Unul dintre elementele ce alimentează consistenţa psihologică a personajelor şi pune în valoare interpretarea actorilor este relaţia dintre sensibilitatea protagoniştilor şi viaţa dură de la fermă. Nu vei observa contrastul previzibil dintre sufletele fragile şi duritatea vieţii. Între lumea interioară şi cea exterioară nu există o ruptură, ci are loc un transfer al sensibilităţii care va diminua influenţa unui mediu abrutizant. Calităţile vizuale ale imaginilor pastorale reflectă încercarea personajelor de a găsi frumuseţea într-o lume austeră, unde munca fizică nu mai lasă loc de autoanaliză sau de trăiri umanizante. În loc să se dezumanizeze într-o viaţă repetitivă plină de lipsuri, Johnny şi Gheorghe reuşesc să transfere propria sensibilitate asupra mediului dezolant. În multe scene, schimbul afectiv securizant dintre personaje are loc în timp ce un miel abia născut este hrănit sau în liniştea dinaintea zorilor ce anunţă o nouă zi de lucru solicitantă.

foto: www.bfi.org.uk

Vei aprecia la acest film şi modul în care firescul din planul afectiv înlocuieşte fatalitatea ce pluteşte asupra multor personaje din filmele cu personaje gay, prezentate în ultimii ani la marile festivaluri. Francis Lee nu simte dorinţa de a-şi trece protagoniştii prin situaţii extreme. Povestea lor se defăşoară lin, deşi trăirile ies la suprafaţă prin reacţii şi gesturi tumultuoase, care vor căpăta forma unei exteriorizări curajoase datorită modului fidel prin care Francis Lee redă viaţa de la fermă.

God’s Own Country se înscrie într-o nouă categorie de filme în care lumea personajelor gay nu mai este redusă exclusiv la perpetua luptă împotriva ostracizării. Modul în care protagoniştii se raportează la propriile trăiri nu îi plasează în zona unei minorităţi ce poate fi expusă doar în filmele de nişă. Evoluţia relaţiei lor trezeşte şi empatia spectatorilor hetero, deoarece sentimentele şi temerile faţă de propriile trăiri ale celor două personaje sunt unele comune tuturor celor care, într-un anumit moment al existenţei lor, au transformat o legătură puternică într-o etapă a maturizării, indiferent de orientarea sexuală.


LYTE video

Citeşte şi 120 BPM – Iubire şi proteste

Încetează cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

120 BPM (120 de batai pe minut) – Iubire si proteste

Inceteaza cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

Bright Sunshine In (Un beau soleil interieur) – Farmecul lui Juliette Binoche in conversatiile despre viata de cuplu

Adriana Gionea
-
0
Bright Sunshine In (Un beau soleil interieur) – Farmecul lui Juliette Binoche in conversatiile despre viata de cuplu

Există şi clişee de care nu ne săturăm cu una, cu două. În filmul Un beau soleil interieur sunt exploatate amuzant şi tandru două dintre ele. Unul este legat de femeia aflată într-o eternă căutare a iubirii, chiar şi la vârsta la care unii i-ar spune că ar cam trebui să se lase de vânat parteneri ideali şi să-şi ia mai degrabă un fidel animăluţ de companie sau o nouă plantă decorativă. Al doilea clişeu este Parisul. Acel Paris al celor veşnic tineri, cu suflet de artist, duplicitate de amanţi lunecoşi (că doar este capitala ţării ce a ridicat amantlâncul la rang de artă sofisticată) şi care invită la o viaţă dezordonată ce păstrează aerul chic-boemo-visător.

Totuşi, în ciuda unor clişee, acest film este salvat de turnura uşor parodică pe care o iau situaţiile tipice unei comedii romantice şi de rolul feminin interpretat de Juliette Binoche, mai caldă şi mai plină de romantism ca niciodată. Filmul pleacă de la un subiect ofertant – rătăcirile amoroase ale unei protagoniste aflate în căutarea sufletului-pereche. Acestui subiect i se adaugă noua tipologie explorată în comediile romantice recente– femeia trecută de 40 de ani. Juliette Binoche joacă rolul femeii-artist, care este în acelaşi timp şi mamă singură. La vârsta la care altele se tem de bătrâneţe ca de un pericol iminent, ea încă se mai simte dezirabilă din punct de vedere erotic. Aşadar, nimic nu pare să o ţină departe de speranţa unei noi relaţii şi de Parisul efervescent al nomazilor afectivi.

Un beau soleil interieur se bazează pe o reţetă care nu prea duce la rateuri. Este acea reţetă ce presupune îmbinarea dintre un subiect atractiv, un oraş ce îndeamnă la un veşnic libertinaj care să condimenteze îndrăzneţ reţeta clasicei comedii romantice şi interpretarea credibilă a unei actriţe versatile precum Juliette Binoche. Totuşi, filmul nu impresionează nici prin originalitate, nici prin desfăşurarea încurcăturilor amoroase. Îi lipseste acea poveste cu tentă cathartică, datorită căreia să te eliberezi de propriile nemulţumiri după ce te iei la harţă cu personajul principal ce se autosabotează, după ce s-a produs mai întâi identificarea cu el. Nu că asta ar fi un minus pentru cei visători, cărora le sunt de ajuns Parisul şi nişte dialoguri despre legături eşuate, infidelităţi, teama de un nou început sau de implicarea afectivă. De fapt, îţi dai seama din primele 20 de minute că filmul a fost realizat special pentru cei ce s-ar pierde ore întregi într-o conversaţie ce reia temele dezbătute în romanele sau eseurile despre iubire, scrise de autorii francezi. De altfel, la baza filmului stă cartea Fragments d’un discours amoureux (A Lover’s Discourse: Fragments), semnată de Roland Barthes.

Pentru cei dornici de a vedea un film cu scene în care o rătăcire amoroasă trebuie să provoace hohote de râs datorită şirului interminabil de încurcături atât de bine exploatate în comediile franţuzeşti, Un beau soleil interior este unul nesatisfăcător. Poate fi considerat obositor de plictisitor de către spectatorii ce se aşteptau la o comedie mult mai spumoasă. Ei nu vor găsi evoluţia spectaculoasă a relaţiei dintre o femeie nonconformistă, de profesie pictoriţă, şi amanţii reprezentând mai toate categoriile sociale bune de exploatat într-o comedie satiric-rafinată despre crizele existenţiale.

Te vei întreba dacă nu cumva regizoarea Claire Denis a vrut să polemizeze subtil cu autorii filmelor de gen, mai ales că a surprins la Cannes printr-un film atipic viziunii ei. Cei obişnuiţi cu alte subiecte în filmele lui Claire Denis vor descoperi un personaj cu nişte rătăciri care nu mai sunt conectate la problemele grave ale societăţii moderne, cum ar fi violenţa produsă de alienare sau de noul colonialism. După filme cu teme grele şi drame (uneori) sufocante, regizoarea a venit pe Croazetă pentru a prezenta un fel de comedie amoroasă. Este o comedie în timpul căreia nu trebuie să râzi în hohote, ci doar să preiei acel contrast irezistibil dintre pofta de viaţă şi debusolarea urmată de gesturi absurde. Juliette Binoche ştie cum să transmită acea tandreţe reconfortantă degajată de instabilitatea unei protagoniste în care se regăsesc multe femei cu deziluzii sentimentale la activ, dar care nu vor să se dea bătute.

Filmul are însă o mare calitate, apreciată de visătorii ce idealizează Parisul. Redă perfect acea o plutire pariziană într-un prezent al căutărilor fără sfârşit. Este un prezent încropit dintr-o succesiune de ieşiri în oraş, devenite nişte tentative mai mult sau mai puţin reuşite de găsire a sufletului-pereche. Astfel, se perindă prin existenţa protagonistei debusolate nişte personaje masculine ce pot alimenta latura comică a filmului. Vei descoperi portretul caricatural al bancherului grandoman, sătul de căsnicia burgheză fadă. Este urmat în galeria nestatornicilor de actorul carismatic, la fel de epuizat de propria căsnicie. În faţa pescăriei cu aspect pitoresc vintage, care aminteşte de farmecul Parisului din fotografii, apare insistent şi vecinul de cartier, mereu curtenitor. Are o expresivitate comică, tipică unui provincial bonom, dar uşor demodat, nimerit în inina Parisului mult prea sofisticat. Acestor personaje li se alătură misteriosul străin cu aer de boem dubios, care agaţă prin cluburi, şi nişte colegi de breaslă, mai mult sau mai puţin însuraţi, cărora li se scurg ochii dupa femeia ce poate, la 40+, să-şi păstreze corpul sexy de la 20.

Nici unul dintre bărbaţii ce-i ies în cale nu reuşeşte să-i ofere protagonistei confortul emoţional de la finalul unei partide de sex. Unii vor juca rolul veşnicului adolescent confuz, alţii de soţi neînţeleşi. Există şi excepţia celui deghizat într-un guru cu puteri ezoterice. Acesta este interpretat savuros de un Gerard Depardieu intrat în rolul celui dornic de a-i oferi alinarea, promiţându-i găsirea unui soare interior, ce alungă umbra îndoielilor şi a confuziilor care nu mai vor să plece.

Un beau soleil interieur se bazează exclusiv pe schimbul de replici dintre personajul feminin şi amanţii care nu staţionează mult. Datorită acestor dialoguri, câştigă la capitolul naturaleţe şi candoare transmisă celor din sală, însă aceste calităţi vor fi apreciate doar de cei ce pot suporta un film în care discuţiile înlocuiesc evenimentele. Naturaleţea şi căldura pe care Juliette Binoche le insuflă personajului feminin asigură acel element indispensabil pentru genul de film ce îmbină comedia dulce-amară şi romantismul: canalul de legătura emoţională dintre spectator şi protagonista sentimentală.

Un beau soleil interieur a fost proiectat în premieră (în România) cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest.


LYTE video

Citeşte şi Jeune femme (Montparnasse Bienvenue) – Intoarcerea parizienei rătăcitoare

Strange Birds (Droles d’oiseaux) – Din iubire pentru acel Paris pierdut

Femeia inventată – O adori sau o deteşti

Jeune femme (Montparnasse Bienvenue) – Intoarcerea parizienei ratacitoare

Strange Birds (Droles d’oiseaux) – Din iubire pentru acel Paris pierdut

Femeia inventata – O adori sau o detesti

You Were Never Really Here – Imprevizibilul vine din mintea personajelor

Adriana Gionea
-
0
You Were Never Really Here – Imprevizibilul vine din mintea personajelor

Lynne Ramsay (We Need to Talk About Kevin) este genul de regizoare intrigată de romanele cu psihopaţi. Le trasnformă în ecranizări ce fac valuri şi care incită la schimburi de opinii, după vizionare. Aşa este şi noul său film, You Were Never Really Here, distins cu două premii la Cannes – pentru scenariu şi pentru interpretarea masculină oferită de Joaquin Phoenix.

Reţeta folosită de Ramsay este una care îi poate aduce în aceeaşi sală de cinema pe devoratorii de filme pline de acţiune, ce se duc de obicei la mall, şi pe cei ce preferă filmele psihologice având final deschis, proiectate în cadrul unui festival dedicat cinematografiei de artă. Ambele categorii de spectatori vor aprecia la filmul You Were Never Really Here acea combinaţie dintre peisajul urban alienant, în care pericolele pândesc la tot pasul, furia unui mercenar brutal ce arată partea urâtă a înaltei societăţi frecventate de politicieni corupţi, suspansul ce respiră şiret în fiecare detaliu şi răpirea unui personaj feminin angelic, învăluită în misterul ce promite acele turnuri imprevizibile. Acestor elemente li se adaugă o desfăşurare halucinantă, calităţile unui crime thriller cu potenţial de film cult şi un personaj interpretat de un actor versatil, ce se poate plia pe multe portrete şi tipologii umane, cum este Joaquin Phoenix. Actorul va fi de nerecunoscut în rolul ucigaşului plătit care trebuie să facă o faptă bună: salvarea unei adolescente din ghearele unor traficanţi care ofera delicii interzise perverşilor plini de bani.

Totuşi, în ciuda imprevizibilului care întoarce povestea cu 360 de grade, acest film riscă să îi dezamăgească tocmai pe spectatorii veniţi să vadă o desfăşurare trepidantă care să accelereze pulsul. Nu că i-ar lipsi elementele de suspans, însă este vorba despre acel suspans alimentat mai mult de prezenţa demonilor în mintea personajului interpretat de Joaquin Phoenix, nicidecum de faptele sale ce ar fi dus la clasicul film plin de urmăriri, reacţii explozive şi confruntări decisive cu băieţii răi. Deşi unele scene promit un mix între Taxi Driver şi Tarantino, filmul va fi catalogat drept unul incoerent de către spectatorii ce nu tolerează ambiguitatea prelungită, exasperant întreţinută de flashbackurile din trecutul personajului, care intrerferează obsesiv cu acţiunea din planul prezentului exact când filmul promitea să devină mai alert. Intervenţia flashbackurilor devine frustrantă pentru anumiţi spectatori, deoarece nu elucidează cauzele unor acţiuni, ci diluează coerenţa narativă până la confuzie.

Vei avea indicii despre o existenţă trecută a personajului, chinuită de traumele din copilărie sau de vinovăţii, dar aceste flashbackuri sunt neclare. Ele nu duc la continuitatea de tip cauză-efect între acel trecut neclar al personajului şi acţiunile sale din film. Vei descoperi că Lynne Ramsay nu vrea să ai o imagine clarificatoare, asemenea unui puzzle rezolvat până la capăt. Piesele acestui puzzle încropit din amintirile personajului rămân despărţite, rolul lor fiind mai degrabă de a realiza legătura dintre mintea lui şi atmosfera alienantă a unei metropole.

Vestea bună pentru cei mai puţin răbdători în faţa detaliilor psihologice suspendate în ambiguitate este legată de coloana sonoră, capabilă să compenseze lipsa dinamismului aşteptat. Coloana sonoră induce fiorii şi acea stare de alertă necesară unui astfel de film, punctând şi trecerea de la planul exterior la universul interior al mercenarului. Totodată, vei aprecia şi modul în care au fost sincronizate fragmentele muzicale cu dozarea intensităţii luminii, prin trecerea de la umbrele ce pândesc pe străzile întunecate la neoanele stridente pe fundalul metropolei. Astfel, piesele au un rol bine definit în imersiunea spectatorului şi în crearea unei atmosfere tenebroase demne de un film neo-noir. Vei regăsi de la piese clasice ale anilor ‘50’- ’60, introduse pentru a potenţa caustic sinistrul, la muzica semnată de Johnny Greenwood, chitaristul formaţiei Radiohead sau la stranietatea hipnotică prezentă în ultimele secunde ale noii piese Depeche Mode – Cover Me.

Pe cât de frustrant poate fi din cauza promisiunii făcute de trailer – aceea de a oferi un film de acţiune ce-l poartă pe spectator în subteranele murdare ale unui mare oraş – pe atât de surprinzător, în sensul pozitiv al cuvântului, poate deveni pentru cei interesaţi de modul în care un regizor găseşte noi forme de a te face să plonjezi în mintea unui personaj ce reflectă de fapt maladiile unei întregi societăţi. Iar acest film asta face de fapt. Pretextul salvării unei adolescente minore ajunse din cercurile înaltei societăţi în lumea sordidă a bordelurilor ilegale (nu vei vedea scene şocante) ascunde intenţia regizoarei de a explora de fapt reîntâlnirea unui personaj rutinat în crime la comandă cu empatia, sensibilitatea şi nevoia umană de a-l proteja pe cel vulnerabil.

Cu fiecare scenă, filmul devine mai degrabă o reinterpretare a întâlnirii dintre abrutizarea simbolizată de un criminal plătit, ce acţionează cu sânge rece lichidându-şi victimele într-un mod primitiv, folosind un ciocan, şi fragilitatea luminoasă a Ninei, personajul feminin aflat între adolescenţă şi copilărie. Având un chip angelic, de păpuşă delicată aruncată într-o lume crudă, acest personaj feminin interpretat enigmatic de Ekaterina Samsonov este introdus pentru a scoate la suprafaţă flashbackuri legate de copilăria ucigaşului plătit.

Totuşi, Nina pare la fel de închisă în propria lume ca protagonistul. Are un farmec ireal, de fiinţă venită din altă lume, încadrându-se perfect în intenţia regizoarei de a nu elucida stările şi trecutul personajelor. Chipul de păpuşă enigmatică al Ninei contribuie la ambiguitatea detaliilor ce îţi dau de înţeles că ai nimerit într-o lume care este nu numai dezumanizantă, ci total anarhică. Menţinerea flashbackurilor în zona ambuguităţii exprimă absenţa logicii din seria de acte brutale, ce au cauze mult mai greu de elucidat decât o puteau face nişte explicaţii ce riscau să devină simpliste.

Personajul feminin mai are un rol: de a oferi acel contrast dintre o lume dezolantă, sufocant de abrutizată, şi ultima fărâmă de umanitate rămasă intactă în personalitatea criminalului. Dar acest contrast nu este dezvoltat în mod clişeistic. Regizoarei i-au fost suficiente câteva replici şi o secvenţă poetică pentru a scoate la suprafaţă fragilitatea protagonistului şi ultima rămăşiţă a compasiunii. Această rămăşiţă umanizantă este legată de hotărârea de a o salva pe adolescenta răpită, chiar şi atunci când misiunea ameninţă să se întoarcă împotriva lui după ce descoperă un plan diabolic ascuns, în care sunt implicaţi politicieni influenţi.

Interpretarea oferită de Joaquin Phoenix contrazice mitul psihopatului impunător şi carismatic, devenit o vedetă a mediului subteran. Personajul nu îţi dă impresia durului ce se bucură de o notorietate răsunătoare. El este mai degrabă un dur atipic. Trăieşte cu mama lui, dependentă de filmele vechi, printre care Psycho.  Nu îşi construieşte o viaţă dublă, prin care să mimeze normalitatea transformată în paravanul pentru activitatea murdară care îi aduce banii. Este discret, mai degrabă un taciturn însingurat, cu acţiuni robotizate ce-l fac să pară o maşină de ucis. Are mers de om al cavernei şi înfăţişarea unui despresiv care începe să îşi neglijeze corpul, arătând asemenea unui homeless. Aşadar, nu pare un psihopat care vrea să le inspire teamă celor din jur. Dimpotrivă, când nu ucide, are apatia unui învins al marilor oraşe, ce vrea să devină invizibil, să se scufunde în abisul propriei minţi până la dispariţie, aşa cum arată metaforic şi cea mai poetică scenă din film.

Personajul aminteşte de tipologia alienatului din thrillerele-cult, pe fundalul unui mare oraş, filme sub a căror desfăşurare plină de suspans descoperi o interpretare apăsătoare şi nihilistă a legăturii dintre societate şi fiinţa umană. Actorul interpretează credibil acest personaj bizar, greu de încadrat într-o tipologie cinematografică devenită arhetipală în memoria colectivă. Descoperi acel personaj care se sustrage unei etichetări clare. Tocmai datorită modului în care a fost interpretat acest personaj, mulţi spectatori îi vor ierta regizoarei decizia de a face un film care excelează mult prea mult la capitolul ambiguitate, acea ambiguitate din mintea psihopatului autoizolat, ce duce la o fragmentare a naraţiunii, vecină cu lipsa de coerenţă.

Filmul You Were Never Really Here a fost proiectat în premieră (în România) cu ocazia festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, ediţia din 2017.


LYTE video

Citeşte Sicilian Ghost Story – Mafioţii, prima iubire şi teroarea ascusă în detaliile frumoase

Sicilian Ghost Story – Mafiotii, prima iubire si teroarea ascunsa in detaliile frumoase

Sicilian Ghost Story – Mafiotii, prima iubire si teroarea ascunsa in detaliile frumoase

Adriana Gionea
-
1
Sicilian Ghost Story – Mafiotii, prima iubire si teroarea ascunsa in detaliile frumoase

Acea Sicilie controlată de mafie are încă multe poveşti zguduitoare, demne de un scenariu de film. Una dintre acestea, care a şocat întreaga Italie în anii ’90, este cea a lui Giuseppe Di Matteo, fiul unui bărbat ce a părăsit mafia pentru a colabora cu poliţia.

Deşi povestea lui Giuseppe ia o turnură şocantă, nu realismul insuportabil este cheia readucerii sale în memoria colectivă. Sicilian Ghost Story – care deschide Semaine de la critique, la Cannes – îţi arată de fapt cât de puternic devine la nivelul conştiinţei impactul unei poveşti în care se infiltrează fantasticul. Vei găsi în povestea lui Giuseppe atmosfera magică din filmele lui Tim Burton, iubirile adolescentine ale unor personaje rebele care îşi pun lumea-n cap pentru a-şi face auzite părerile şi acea Italie a mafioţilor siniştri, cunoscută de părinţii noştri datorită serialului Caracatiţa (La Piovra).

Regizorii Fabio Grassadonia şi Antonio Piazza au preferat să învăluie detaliile terifiante în vraja unui realism magic având rădăcini în folclorul sicilian. Poţi spune că filmul întăreşte ideea ce susţine că aspectele terifiante, greu de suportat, ce fac din realitate un scenariu horror, trezesc nişte mecanisme vechi din copilărie. Sunt acele mecanisme ce fac din basmele cu detalii morbide o exprimare securizantă a celor mai puternice frici, printre care şi cea de moarte, de o dispariţie fără urmă.

Aceste detalii atinse în film de realismul magic nu fac povestea mai puţin cutremurătoare şi revoltătoare. Dimpotrivă, prin oscilaţia dintre planul real şi cel al imaginarului ce ţine de inocenţa copilăriei furate, cumplita dramă a lui Giuseppe te atinge mult mai puternic decât ar fi făcut-o o poveste filmată într-un mod hiperrealist. Doar că îţi oferă acea experienţă cinematografică asociată unui film în care elementele morbide au fost scufundate în imagini cu păduri şi lacuri ce respiră mister, demne de un basm pentru oameni mari. De altfel, regizorii s-au inspirat dintr-o proză scurtă scrisă de Marco Mancassola, care a preferat să preia fapte sângeroase din istoria Italiei, pe care să le repovestească în cheie fantastică.

Poţi considera Sicilian Ghost Story o tentativă de salvare simbolică a inocenţei sacrificate şi un omagiu cinematografic impresionant datorită scenelor poetice. Este un omagiu adus unei copilării furate de brutalitatea unei perioade în care sudul Italiei era un câmp de bătălie între mafie şi autorităţi, pe de-o parte, şi între mafie şi locuitorii dornici de a-şi vedea oraşele curăţate de crima organizată, pe de altă parte.

Pentru a denunţa forţa maleficului fără limite, regizorii folosesc nişte imagini feerice, desprinse din fotografiile cu păduri enigmatice şi lacuri peste care tremură o pâclă ce sclipeşte în lumina lunii. Toate aceste imagini îţi dau impresia că ai nimerit nu într-o lume blestemată să îndure toate scursurile pământului, ci într-un tărâm al poveştilor cu fiinţe din altă lume. Astfel, în acest film, te apropii de realitatea dură prin elemente ce ţin mai degrabă de un nelumesc redat pictural, nu prin scene cu bălţi de sânge.

Directorul de imagine al lui Paolo Sorrentino, Luca Bigazzi, face dintr-o poveste sinistră un film străbătut de frumuseţea unor scene ce se ridică la nivelul artei fotografice, în care prima iubire şi libertatea imaginaţiei devin singura cale de supravieţuire împotriva răului în stare pură. Există un rău vizibil, simbolizat de actele răpitorilor. Acest rău este slab reprezentat la nivel vizual. Nu vezi scene de tortură sau bătăi. Adevăratul rău ce vrea să înghită lumea personajelor se insinuează tăcut şi pervers în detalii-metaforă şi în peisaje  – unul diurn, rău-prevestitor, ce reflectă ariditatea unor zone din Sicilia, şi unul nocturn, reprezentând un lac înconjurat de pădure, lacul fiind în legendele zonei poarta spre lumea de dincolo.

Sicilian Ghost Story îi redă lui Giuseppe Di Matteo demnitatea furată de nişte răpitori brutali. Giuseppe era fiul unui mafiot local, implicat în uciderea celebrului judecător Falcone, devenit inamicul mafiei. După ce tatăl său decide să colaboreze cu autorităţile, denunţându-şi camarazii şi arătându-i opiniei publice mecanismele unei grupări mafiote, acesta devine ţinta unei răzbunări crunte. Neputând ajunge la el, deoarece se afla într-un program de protecţie a martorilor, foştii camarazi mafioţi îi răpesc fiul. Speră astfel să îl atragă într-o capcană pe trădătorul ce a încălcat regula de aur numită şi legea Omerta, care le interzice mafioţilor colaborarea cu poliţia. Dar mafiotul devenit un colaborator al poliţiei nu cedează uşor, de aceea sechestrarea fiului său va scăpa de sub control.

Sechestrarea lui Giuseppe ajunge să spulbere mitul romantic al bunul mafiot, care îşi mai păstrează un dram de umanitate când vine vorba despre femeile şi copiii duşmanilor. Reinterpretată în acest film, drama lui Giuseppe devine o poveste despre cum cei dispăruţi îi ajută pe cei iubiţi, care îi plâng, să poată supravieţui traumei. Salvându-i povestea de la uitare, cei doi regizori au ales un punct de vedere oferit de Luna (Julia Jedikowska), colega lui de clasă, alături de care Giuseppe (Gaetano Fernandez) trăia o iubire secretă.

Luna este adevăratul personaj central din acest film. Polarizează toată atenţia spectatorilor, pe măsură ce Giuseppe devine o fantomă pentru cei din jur, pe care doar memoria ei vrea să o readucă la viaţă. Ea reflectă emoţiile intense ale spectatorilor impresionaţi de povestea băiatului răpit. Modul uimitor şi expresiv prin care Julia Jedikowska interpretează un personaj aflat la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă, asaltat de propriile revolte împotriva părinţilor obtuzi şi de trăirile puternice asociate primei iubiri, le da glas opiniilor şi gândurilor pe care nu le poate rosti spectatorul în timpul filmului. Indiferent de vârsta pe care o ai, te vei identifica rapid cu acest personaj supărat pe o comunitate gata să închidă ochii, să tacă, să se conformeze, ba chiar să negocieze cu mafioţii, respectând vechea tradiţie a solidarităţii cu cei din partea locului, vânaţi de autorităţile străine Siciliei, venite din cealaltă parte a Italiei. Într-o ţară considerată de mulţi schizofrenă, în care există o ruptură între Nordul modernizat şi acel Sud patriarhal, rural, Luna devine vocea răspicată a celor ce aleg să rupă tăcerea. Ea face orice astfel încât să tulbure apele complicităţii mute, sfidând cu determinare şi o încăpăţânare ieşite din comun mai ales interdicţiile impuse de familia ei, care se temea de faima căpătată de fiul trădătorului.

foto: Cannes Film Festival/www.hollywoodreporter.com

Introducând-o pe Luna ca personaj înzestrat cu forţa imaginaţiei duse în zona întâmplărilor suprarealiste, regizorii au reuşit să folosească nişte imagini de o frumuseţe demnă de basmele moderne pentru a scoate ce este mai urât din oameni. La fel ca într-un basm în care se luptă Binele şi Răul, urâţenia şi frumuseţea inocenţei se întâlnesc în lumea lui Giuseppe şi a iubitei sale, Luna. Doar că nu este un basm tipic. Rolurile sunt inversate. Nu cavalerul înfruntă pericole şi găseşte metode ingenioase pentru a o salva pe vulnerabila prinţesă din captivitate, ci personajul feminin va face orice pentru a-şi salva prinţul, considerat sufletul-pereche. Iar orice înseamnă, în acest film, înfruntarea unei mame reci şi manipulatoare, asemănătoare unei vrăjitoare, sfidarea comunităţii indiferente la drama copilului răpit, încercarea de a-l căuta pe cel uitat, luptându-se cu părinţii şi curajul de a-şi pune viaţa în pericol.

Un alt element atipic este plasarea elementului malefic ieşit din comun. Detaliile înfiorătoare nu aparţin lumii fantastice. Ele se regăsesc de fapt în realitatea de zi cu zi a Siciliei acelei decade. Adevăraţii căpcăuni şi elemente malefice din basmele clasice sunt, în lumea celor doi îndrăgostiţi, ura, laşitatea, conformismul şi violenţa perpetuate de fiecare generaţie. Fantasticul capătă rolul unui pansament, atât pentru Luna, cât şi pentru spectatorul şocat (de povestea reală, nu neapărat de imaginile filmului). Acest fantastic este introdus pentru a transforma în metafore vizuale detaliile morbide, astfel încât să fie recuperată demnitatea victimei.

În ajutorul personajului feminin va veni cea mai bună prietenă. Pe lângă povestea de iubire vei avea parte şi de imaginea prieteniei perfecte devenite o alianţă feminină indestructibilă într-o societate machistă. Luna şi cea mai bună prietenă sunt o oază de solidaritate sănătoasă în complicitatea generală şi de normalitate într-o comunitate reprezentată în acest film ca fiind una bolnavă şi retrogradă. În timp ce prietena ei, datorită opiniilor avute, reprezintă legătura cu tabloul realităţii primitive, Luna se lasă trasă într-o altă lume, ce i-l redă pe Giuseppe. Pentru a lupta împotriva răului, copilul lipsit de apărare şi de înţelegerea adulţilor se va refugia în propriul univers. Ajuns captiv, Giuseppe îşi imaginează scrisorile primite şi răspunsurile trimise iubitei sale, curajoasa Luna. Luna umple pereţii camerei sale cu desene ce redau viziunea ei asupra dramei, se transformă într-un detectiv fără pic de frică, se împrieteneşte cu o bufniţă, acea fiinţă care vede foarte departe, acolo unde oamenilor le este imposibil (o metaforă a orbirii psihologice răspândite la nivelul comunităţii în faţa răului) şi pune la cale un plan de evadare pentru Giuseppe.

foto: Cannes Film Festival/variety.com/2017/film

Învecinarea imaginilor misterioase, reprezentând peisaje acvatice pe fundal nocturn, cu maleficul a creat un film care te va bântui printr-o poveste demnă de un thriller cu accente horror, fără a avea însă imagini groteşti. Deşi te va revolta încât îţi va veni să strigi povestea lui Giuseppe, să o afle o lume întreagă, Sicilian Ghost Story are multe scene pline de candoare, menite să aline suferinţa şi furia spectatorului ce simte neputinţa protagoniştilor care se zbat în faţa răului absolut. Exact când îţi arată ce are specia umană mai urât, apar şi imaginile care îţi redau încrederea în frumuseţea sufletească, salvată în lumea inventată de Luna. Sunt imaginile din scenele în care Luna, colega îndrăgostită de Giuseppe, vrea cu orice preţ o lume în care tăcerea să nu mai îngroape faptele abominabile şi în care să îşi poată salva marea iubire, aşa cum este cea din adolescenţă: impetuoasă, idealizată, rebelă, suficient de intensă pentru a înfrunta regulile şi frica de ameninţări şi de pericole.

Vei aprecia acest film şi datorită calităţilor vizuale ce pun în valoare talentul regizorilor de a suprapune imaginarul peste scenele realiste. Această suprapunere se face astfel încât să existe o continuitate firească între real şi fantastic. Scenele cu potenţial angoasant se prelungesc în imagini poetice, deloc artificiale în contextul dramei, iar metaforele vizuale întâmpină terifiantul debarasându-l de grotesc, deşi fiorii de pe şira spinării nu sunt alungaţi. Regizorii te readuc în zona filmelor psihologice bazate pe acea simbioza old school între peisajul mirific şi răul ascuns. Dar în acest film, natura devine o alinare şi degajă o frumuseţe necontaminată de brutalitate. Frumuseţea peisajelor feerice transformate într-un refugiu nu este profanată de intenţiile abominabile. Contrastul dintre sinistrul degajat de imaginea maşinilor ce duc prizonierul spre destinaţia finală şi imaginea fotografică a ruinelor antice pe fundal marin descriu cel mai bine o natură devenită al treilea protagonist, dar şi un cod secret între Luna şi Giuseppe.

Sicilian Ghost Story este o metaforă a luptei împotriva răului prin resuscitarea memoriei colective. Invitat la evenimentul Les Films de Cannes a Bucarest, Antonio Piazza, unul dintre regizori, a declarat, la finalul proiecţiei, că au prezentat filmul şi în şcolile din Sicilia. Contemporani cu lupta împotriva mafiei din anii ’90, cu atentatele ce-i vizau pe judecători şi cu dispariţiile nerezolvate de poliţie, regizorii au vrut să le reamintească spectatorilor mai tineri de ravagiile făcute de crima organizată şi mai ales de complicitatea colectivă.


LYTE video

Citeşte şi O lebădă sălbatică şi alte poveşti – Vindecătoare pentru omul modern

O lebada salbatica si alte povesti – Vindecatoare pentru omul modern

120 BPM (120 de batai pe minut) – Iubire si proteste

Adriana Gionea
-
3
120 BPM (120 de batai pe minut) – Iubire si proteste

Aşa cum există un Paris al cafenelelor, al mansardelor unde îşi fac de cap visătorii şi al boemei avangardiste, la fel de bine există şi un Paris al protestelor. Este acel Paris ce pulsează în ritmul tinerilor solidari, care au schimbat mentalităţi şi legi. Noul film al lui Robin Campillo îţi aminteşte cât de ofertant poate fi acest Paris din punct de vedere cinematografic.

Văzând filmul 120 BPM, distins cu Grand Prix la Cannes, în 2017, îţi dai seama cum fiecare generaţie, de la Revoluţia Franceză încoace, a vrut să îşi găsească identitatea colectivă prin protestele care să schimbe societatea din temelii. Fiecare generaţie s-a simţit obligată moral să aduca tributul cerut de stradă, de spaţiul public. Un spaţiu unde se întâlnesc idei, palpită suferinţe şi unde gândurile se transformă în energia nesupunerii. Iar nesupunerea este dublată, în acest film, de perseverenţa ieşită din comun, indispensabilă pentru contracararea unei tăceri complice, perpetuate de politcienii iresponsabili. Personajele amintesc de cei ce au obligat autorităţile să recunoască o problemă-tabu, strigând-şi suferinţa provocată de o maladie despre care se pomenea mai mult în şoaptă.

Pentru generaţia cineastului Robin Campillo, energia degajată de proteste a reprezentat singura cale de a supravieţui într-o lume guvernată de legea tăcerii. Şi prin supravieţuire nu se înţelege sensul metaforic, legat de partea psihologică. În acest film uimitor datorită modului în care pofta de viaţă şi moartea se întâlnesc, supravieţuirea este înţeleasă în sensul corporal, palpabil. Fără protestele din anii ’90 ale activiştilor cum erau şi cei din grupul Act Up – din care a făcut parte însuşi regizorul în perioada studenţiei – bolnavii de SIDA din Franţa nu ar fi avut acces la tratament gratuit, iar elevii nu ar fi fost atât de bine informaţi cu privire la pericolul bolilor cu transmitere sexuală, care pot duce şi la moarte. Personajele din acest film exprimă fidel ce a trăit regizorul şi sunt interpretate de nişte actori ce uimesc prin rolurile năucitoare, duse la capăt cu naturaleţe şi într-un mod convingător.

120 BPM (120 Beats Per Minute) şi-a câştigat locul în categoria filmelor despre care se va vorbi şi peste zeci de ani. Nu datorită scenelor sexuale gay, pe care unii le-ar găsi scandaloase, deşi sunt străbătute de o candoare şi-o poezie vizuală demne de arta fotografică. Filmul ţi se întipăreşte în minte datorită unui tur de forţă actoricesc oferit de Nahuel Perez Biscayart, Adele Haenel (La fille inconnue) şi Arnaud Valois, dar mai ales valului de emoţii trezite. Vei fi branşat la universul afectiv al personajelor şi datorită coloanei sonore ce include acel amestec dintre voluptate, melancolie şi abandon, regăsit în muzica electronică din anii ’80 -’90.

Piesele alese descriu foarte bine acel vibe din anii în care noul val de libertate sexuală coincidea cu primele ştiri şocante despre creşterea numărului de morţi provocate de SIDA. Însuşi titlul filmului se referă la beatul stilului muzical devenit popular în acea perioadă. Iar Robin Campillo este un regizor care ştie să identifice exact acea piesă ce trebuie repetată obsesiv în film pentru a reda stări intraductibile care sunt precum un cocktail ce include euforia hedonistă, frica, entuziasmul, melancolia şi expansiunea atracţiei electrizante. Aceste stări oferă au inspirat filmarea celor mai frumoase scene ale filmului. Sunt scenele ce surprind poetic dorinţa de a uita de sine în amnezia iluzorie inspirată de siluetele care dansează precum nişte umbre anonine în semintunericul clubului frecventat de personaje. După ce vei vedea filmul, vei avea impresia că auzi toată esenţa vieţii şi voluptatea derivei în Smalltown Boy, hitul celor de la Bronski Beat, remixat hipnotic şi răscolitor de Arnaud Rebotini.

120 BPM este un film care te uluieşte din mai multe perspective. În primul rând vei fi năucit şi atras în lumea personajelor datorită unei învecinări ameţitoare a energiei vitale cu moartea. Personajele se aruncă în valul de proteste pentru a uita de moartea ce ameninţă să vină dintr-o clipa într-alta, pentru a le strica ultima petrecere de care se pot bucura după ce medicii le-au dat un verdict la fel de necruţător precum autorităţile lipsite de empatie, ce se temeau de reacţiile pudibonzilor, în loc să deruleze campanii despre pericolul reprezentat de SIDA. În al doilea rând, vei fi uimit de cât de credibilă este la nivelul interpretării actoriceşti acea trecere de la tristeţe şi disperare la entuziasmul protestelor în timpul cărora personajele recurg la metode inventive şi de mare impact asupra activităţii unor politicieni şi manageri de companiil farmeceutice.

De fapt, nu letargia bolii cumplite domină filmul, ci trepidaţiile poftei de viaţă. Este o poftă de viaţă care străbate filmul de la un cap la altul. O vei simţi chiar şi în cea mai apăsătoare scenă, care îi va lovi în plex pe cei înzestraţi cu o mare doză de compasiune. Această poftă de viaţă uneşte cele două planuri ale filmului: planul social, simbolizat de scenele alerte reprezentând cutremurul declanşat de protestele ce redau atmosfera tensionată a unei decade, şi planul relaţiilor dintre personaje. Acest plan oferă o perspectivă empatică asupra legăturilor afective, adesea ignorate datorită modului caricatural în care ajunge să fie prezentată comunitatea gay în mediile tradiţionaliste.

Unind cele două planuri -social şi intim -, îţi dai seama că energia şi pofta de viaţă devin liantul dintre personajele asociate unei minorităţi şi ceilalţi. Vitalitatea unei minorităţi ajunge să rezoneze în acest film cu preocupările majorităţii. Interesul universal pentru activismul neobosit şi agăţarea de ultimele clipe intense trăite alături de persoana iubită înaintea sfârşitului scoate filmul din zona celor destinate unui public restrâns, creând o legătură puternică între spectator şi personaje, indiferent de identitatea spectatorului.

Mulţi vom intra în sala de cinema pregătiţi să vedem un film despre forţa mulţimii ce apără un interes comun, esenţial pentru o societate civilizată, mai ales când acest interes devine strâns legat de responsabilitatea autorităţilor faţă de cetăţean. Este adevărat, filmul abundă în scene care prezintă în mod autentic forţa îmbinării dintre hotărâre şi creativitate la nivel colectiv. Dar ce îţi va rămâne în memorie ţine de planul afectiv. Filmul este un elogiu adus fiinţei umane capabile să contracareze disperarea prin apropierea de celălalt, prin acel devotament ce merge până la capăt.

Vei aprecia la acest film tocmai calităţile vizuale, ce trimit la arta fotografică, prin care lumea intimă a personajelor este racordată la schimbările sociale, la pulsul colectiv al unei generaţii aflate între euforia senzuală şi abisul agoniei. Personajele se încăpăţânează să se bucure de viaţă, în timp ce-i ajută pe cei din jur să devină conştienţi de urmările terifiante ce pândesc la finalul petrecerii continue urmate de abandonul în plăcerea sexuală, în absenţa informaţiilor legate de mijloacele de protecţie. Sincronizând aceste două planuri – social şi personal-, Robin Campillo a reuşit să atingă două scopuri. Unul este atragerea atenţiei asupra unor drame sociale, fără a ignora estetica unui film de artă prin tonul denunţător. Al doilea scop este revizitarea epocii asociate anilor ’80-’90, ce a coincis cu noul val de contestare a tabuurilor şi cu marele dezgeţ al tăcerii ce învăluia subiectele incomode, adesea înlăturate din agenda publică.

Robin Campillo te mai surprinde şi prin modul în care elege să reprezinte lumea unor oameni care ştiu că nu se mai pot vindeca. Nu există macabru în acest film, nici ritm depresiv. Personajele sunt precum coloana sonoră: un vulcan de trăiri intense ce se transformă în stranietatea melancolică exprimată prin ritmurile energice ale unei petreceri cu muzica electronică din anii ’80-’90.

Folosind muzica pentru a racorda natural momentele de intimitate la strigătul public împotriva ignoranţei ucigaşe, Robin Campillo exprimă de fapt spiritul unei întregi generaţii zguduite de groaza răspândită de ştirile despre SIDA. Era o generaţie care se arunca mereu cu capul înainte în plăcerile vieţii şi apoi se anestezia cu transa muzicii electronice, într-o perioadă în care acest gen exprima o nostalgie difuză, o evaziune în mijlocul siluetelor anonime ce dansau scăldate de o lumină stridentă ce străpunge semiobscuritatea. Această lumină permite o trecere de la scenele hedoniste la discuţiile răscolitoare.

Deşi poate fi considerat de unii conservatori drept un film care promovează cultura gay, Robin Campillo pune accent pe ce a însemnat de fapt mişcarea Act Up pentru întreaga societate. Ţelul personajelor gay nu este obţinerea simpatiei celor din jur. Sunt asumate şi fără confirmarea majorităţii. Ele vor să extindă conştientizarea asupra modului în care TOŢI oamenii pot ajuge seropozitivi, indiferent de orientarea lor sexuală. Minoritatea reprezentată de oamenii contaminaţi este cea care îşi cere drepturile în acest film, nu cea sexuală (deşi persoanele gay au fost primele expuse la stigmatizarea publică).

Fără să îşi propună să realizeze un film educativ ce ar putea fi proiectat în scopuri didactice, Robin Campillo a reuşit totuşi acest lucru. Datorită succesului răsunător la Cannes – în sens propriu, deoarece anunţul premiului câştigat a fost urmat de ropote de aplauze – filmul regizorului atrage atenţia nu numai asupra pericolului, ci mai ales asupra modului în care mobilizarea solidară a cetăţenilor poate schimba lumea, începând cu legislaţia.

120 BPM este genul de film care poate înlocui multe lecţii despre importanţa informării, a discuţiilor incomode şi a respectului faţă de alteritate. Fără un ton militantist, care să atragă acuzaţia de prozelitism, Robin Campillo sensibilizează opinia publică. Dar nu o face prin identificarea unor victime neputincioase, ci prin imaginea unor oameni frumoşi, care te fac să ai încredere în compasiune şi în acea relaţie afectivă ce rezistă sub ameninţarea degradării fizice, aşa cum este cea dintre Sean (Nahuel Perez Biscayart) şi Nathan (Arnaud Valois).

Prin momentele de intimitate afectivă, regizorul a găsit acel mod echilibrat de a lega vibraţia unei decade tumultuoase de experienţa personală. Scenele în care fiecare personaj îşi împărtăşeşte clipele dramatice trăite alături de partenerii din trecut au acelaşi impact cu al scenelor efervescente din timpul protestelor (foarte bine gestionate din punct de vedere vizual, amintind de talentul unui fotoreporter ce surprinde deopotrivă forţa mulţimii, cât şi individualitatea expresivă). În scenele de viaţă personală găseşti aceeaşi energie care luptă împotriva resemnării, a capitulării în faţa bolii. De fapt, îţi dai seama că nu imaginea trupurilor bolnave (aproape absentă) este cea care te va răscoli, ci poezia exprimării erotice devenite expresia unei continuităţi a vieţii, care să fie răbdătoare şi să amâne momentul final, cât să mai fie loc de o ultimă clipă de voluptate.

Datorită interpretării oferite de actorii, mesajul incluziunii unei minorităţi trece dincolo de predica umanistă. Dragostea celor doi protagonişti nu are nevoie de pledoaria cerută de corectitudinea politică. Ea se încadrează în ritmul firesc al aspiraţiilor umane. Deşi personajele fac parte dintr-o categorie marginalizată, îţi vine să pui afecţiunea degajată de ele în centrul universului, deoarece este afecţiunea ce reflectă nevoia de solidaritate, încrederea în celălalt şi acea relaţie matură care trece proba cinică a bolii.

120 BPM a fost proiectat în premieră (în România) în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, ediţia din 2017.


LYTE video

Citeşte şi Încetează cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

Inceteaza cu minciunile tale – Prima iubire se poate salva prin scris

The Beguiled – Rastoarna miturile dintr-un film de epoca despre femeia indragostita

Adriana Gionea
-
0
The Beguiled – Rastoarna miturile dintr-un film de epoca despre femeia indragostita

The Beguiled (varianta Sofiei Coppola) are turnura imprevizibilă a unui thriller cu personaje feminine ce şi-au pus în minte să ademenească acelaşi bărbat. Jocul seducţiei se desfăşoară în scene care fac trimitere la stilul poveştilor gotice petrecute într-un conac izolat, specific Americii sudiste. Nu lipsesc nici acele calităţi vizuale tipice unui film de epocă precum o galerie de tablouri cu femei graţioase.

În noul ei film apreciat la Cannes, regizoarea Sofia Coppola duce feminitatea arhetipală a Sudului tradiţionalist în zona intenţiilor întunecate, ivite brusc de sub masca unui chip angelic. Vei avea impresia că a vrut să răstoarne modelele impuse de romanele clasice. În filmul ei, femeia cu educaţie rigidă, ţinută departe de lumea exterioară, nu mai ajunge să fie victima unui bărbat reprezentând ispita, iar vulnerabilitatea ei ascunde multă forţă în ducerea la bun sfârşit a planurilor diabolice. Te face să te întrebi dacă nu cumva este o privire ironică aruncată scriitorilor ce au construit un tablou fals al Sudului reprezentat de acel ideal de femeie seducătoare şi labilă, captivă într-o lume a trecutului patriarhal şi a dependenţei emoţionale.

foto: American Zoetrope/FR Productions/Focus Features/www.nybooks.com/

Acţiunea filmului se petrece aproape de finalul Războului Civil, în anul 1864, într-o casă izolată din statul Virginia. Casa devenise un pension şi un refugiu unde au fost adăpostite fetele de familie bună din Sudul invadat de yankei. Unul dintre aceşti yankei – interpretat de Colin Farrell – este rănit în luptă şi ajunge să fie îngrijit (şi râvnit) de profesoarele şi de elevele acestui internat, iscând rivalităţi şi gelozii ce pot duce la soluţii şocante. Povestea se transformă uşor, uşor într-o parabolă despre tragediile ce se pot naşte din transformarea în obsesie a dorinţei erotice reprimate.

Toate elementele vizuale ale filmului îţi promit o poveste în care se vor dezlănţui suspansul tenebros, intrigile şi pasiunile trezite la viaţă de apariţia unui străin considerat fermecător de locatarele casei izolate. Vei aprecia modul în care este creată atmosfera ce promite o evoluţie palpitantă a evenimentelor. La această atmosferă stranie contribuie din plin misterul în care plutesc reşedinţa somptuoasă în stil colonial, înconjurată de vegetaţie, decorurile elegante, ţinutele elaborate şi unele cadre în care feţele personajelor feminine sunt scăldate în clarobscurul unui salon rafinat, luminat doar de câteva lumânări. Dar, în schimbul unui film plin de suspansul exploziv alimentat de intenţiile feminine ascunse, primeşti o poveste mai puţin tumultuoasă decât promiteau întâlnirea elevelor unui pension sudist cu un yankeu sau potenţialul actoricesc al lui Nicole Kidman, Kirsten Dunst, Elle Fanning şi Colin Farrell.

Deşi a fost premiat în cadrul unui festival dedicat cinematografiei de artă, The Beguiled a fost promovat printr-un trailer ce promite un film capabil să concureze fără probleme, în lupta pentru atragerea spectatorilor, cu producţiile comerciale de la mall. Nu este un film pretenţios, ci seamănă mai degrabă cu unul de tip hollywoodian, debarasat însă de turnura plină de clişee şi de finalul previzibil. Raportat însă la aşteptările publicului ce-şi imagina un film cu personaje feminine ce se luptă pentru acelaşi bărbat ispititor, trailerul este unul mincinos. Nu vei găsi dramatismul trepidant şi nici povestea suculentă promisă, cu pasiuni, trădări şi reacţii vulcanice.

foto: Focus Features/www.centralmaine.com

The Beguiled, prin care Sofia Coppola a câştigat Premiul pentru regie la Cannes, în 2017, face parte din categoria filmelor în care un personaj vulnerabil nimereşte într-o casă uitată de lume, unde îl aşteaptă prezenţe malefice având chipuri angelice. Doar că soldatul rănit şi cele trei sudiste atrase de el nu devin personajele unui film cu jocuri psihologice sofisticat construite, iubiri imposibile şi trădări. Faptele au o desfăşurare mult prea subtilă, cu mici momente comice oferite de încercarea elevelor de a păstra aparenţele de fete sfioase, deşi nu ştiu cum să se strecoare mai repede în camera yankeului.

foto: Focus Features/www.indiewire.com

În loc să vezi o escaladare explozivă a rivalităţilor, care să ducă la conflicte puternice între personajele feminine interpretate de Nicole Kidman, Kirsten Dunst şi Elle Fanning, vei descoperi mai degrabă o expunere sumbră a urmărilor nefaste ce se nasc dintr-o defulare necontrolată a dorinţelor sexuale, ca urmare a educaţiei puritane. Totuşi, defularea acestor dorinţe are loc gradat, la fel şi evoluţia rivalităţilor feminine ce vor duce la momentul hotărâtor pentru deznodământ (rămas imprevizibil până la final).

Tocmai această gradare ce-ţi permite să observi fiecare tipologie feminină în parte şi care pune în valoarea interpretarea actoricească, poate deveni în ochii unor spectatori un punct slab. Vor fi dezamăgiţi cei veniţi în sala de cinema pentru a vedea un film cu turnură incandescentă, promisă de întâlnirea dintre un yankeu seducător şi frumuseţile Sudului ce abia aşteaptă să se debaraseze de haina rigidă a pudibonderiei ipocrite exersate la pension. Solidaritatea feminină păzită de Miss Martha (Nicole Kidman), care ajunge să conducă şcoala de fete cu mână forte, nu permite o evoluţie trepidantă a rivalităţilor trezite de străinul ispititor, astfel încât să te ţină cu sufletul la gură datorită scenelor pline de tensiuni. Aşadar nu te aştepta la un cat fight sau la intrigi feminine ingenioase, ce fac să dea în clocot invidia ce arde la foc mic.

foto: Focus Features/www.wsj.com/video

Ce-i drept, Sofia Coppola îţi dă de înţeles la un moment dat că poate intensifica elementele specifice unui film alert. Pentru a te face să crezi într-o turnură inflamabilă, introduce o scenă în care flirtul dintre soldat şi profesoara de franceză interpretată de Kirsten Dunst se prelungeşte cu mărturisirea nefericirii celei emancipate, dornice de a fugi departe de pensionul izolat. Vei aştepta astfel o încercare de evadare a uneia dintre femei, alături de yankeu, care vor dori să o saboteze celelalte personaje femine invidioase că n-au fost ele în postura alesei. Unul dintre aceste personaje ostile iubirii ce pare să se înfiripe între soldat şi profesoara de franceză este o eleva ispititoare şi mult prea îndrăzneaţă pentru statutul de fată provenită din lumea tradiţionalistă a Sudului.

foto: Focus Features/comolivingmag.com

Interpretată de Elle Fanning astfel încât să promită detaliile picante ale filmului, Alicia, eleva şireată devine tipologia adolescentei neruşinate având un chip angelic, dar care va face orice pentru a se strecura în patul soldatului. Ademenitoare şi lipsită de inhibiţii, ea va declanşa episodul ce va răsturna aşteptările spectatorului – atât pe cele referitoare la oscilaţia între solidaritatea femină şi obsesia pentru soldat, cât şi pe cele privind naivitatea personajului masculin nimerit în universul complicat din mintea personajelor feminine transformate în vânători răbdători cu prada. La un moment dat, vei avea impresia că se pot schimba rolurile, iar prada poate deveni un vânător capabil să răstoarne în favoarea lui tendinţele manipulatoare ale femeilor întărâtate, din ce în ce mai îndrăzneţe, în ciuda educaţiei restrictive în ceea ce priveşte asumarea propriei feminităţi.

În ciuda elementelor ce ar fi făcut din el un film tipic hollywoodian în decoruri de epocă, The Beguild te convinge să-l urmăreşti până la capăt nu datorită acţiunii, ci aşteptărilor întreţinute de aducerea laolaltă a unor tipologii femine ce pot reacţiona diferit în faţa unui fruct oprit. Sofia Coppola ştie cum să te ducă abil cu zăhărelul schiţând portrete psihologice opuse ce reprezintă faţetele şi vârstele diferite ale femeii ispitite şi dezamăgite. Fiecare protagonistă va folosi câte un truc în prezenţa bărbatului ce devine ţinta obsesiei. Una va juca rolul inaccesibilei neînfricate, care pune mâna pe arme când are impresia că vin inamicii. Altele vor chicoti obraznic pentru a capta atenţia precum niste prostuţe adorabile. Însă doar una dintre ele va surprinde prin senzualitatea bine mascată, dar adulmecată rapid de yankeul uns cu toate alifiile.

foto: Feature Films/www.vulture.com

Totuşi, aceste portrete nu au consistenţa unei observaţii psihologice minuţioase care să dezvăluie mecanismele obscure ale dorinţei. Nu vezi o abordare cu tentă psihanalitică dusă până la capat, menită să exploateze cinematografic nevroza feminină alimentată de o societate constrângătoare în raport cu sexualitatea. Motivele din spatele deciziilor crude rămân un mister. Spectatorul are acces doar la stările afective dezvăluite prin scăpările unor gesturi spontane sau prin mimica unor personaje ce dau glas unor gânduri interzise, bine disimulate…până într-un punct.

În această poveste, Colin Farrell interpretează un personaj cu alură de rebel, dar cu maniere de gentleman în faţa doamnelor. Acest personaj se dovedeşte a fi un bun cunoscător al replicilor din arsenalul curtoaziei măgulitoare cu femeile ce ţin la reputaţie, chiar şi atunci când au curajul de a-şi urma latura dezinhibată. La un moment dat, soldatul îţi dă impresia că are planuri ascunse, pe care vrea să le pună în practică băgându-se pe sub pielea fiecărui personaj feminin în parte.

foto: Les Films de Cannes a Bucarest

Dialogurile şi aluziile ironice dintre soldat şi Miss Martha par să ţină locul acţiunii, promiţând acea tensiune ce va degenera. Exact când te aştepţi la reacţii inflamabile, vei descoperi de fapt că Sofia Coppola vrea doar să creeze o galerie de portrete femine care să ofere un spectacol al metamorfozelor provocate de confruntarea cu propria lume erotică atât de blamată de convenţiile morale din acea perioadă. Foloseşte personajul masculin pentru a elibera francheţea inhibată de rigiditatea educaţiei. Această sinceritate cu efecte devastatoare va fi scoasă la suprafaţă de încercările de a obţine validarea feminităţii de către singurul bărbat ce avea acces la universul lor izolat de lumea înconjurătoare. Importanţa acordată ritualurilor feminine de captare a interesului astfel încât să nu atragă dezaprobarea celei ce veghea castitatea poate compensa, în ochii unor spectatori, clasica desfăşurare furtunoasă a unei iubiri interzise.

Chiar dacă nu are desfăşurarea alertă la care invită amestecul atâtor ingrediente din zona filmului de epocă şi a thrillerului psihologic, zona de mister din fiecare portret lasă o fereastră deschisă pentru reacţiile imprevizibile ce te ţin captiv în sala de cinema până la final. Acest imprevizibil ţine şi de evitarea unor portrete despre care poţi spune că sunt tipice. Nici eleva gata să încalce tabuurile (interpretată de Elle Fanning) prin gesturi de viitoare curtezană precoce, şi nici profesoara sobră şi reţinută nu corespund unor stereotipuri. Fiecare personaj va împrumuta comportamente şi reacţii specifice şi unei alte tipologii, astfel încât să nu ai impresia unei abordări facile.

Vei mai aprecia şi decizia Sofiei Coppola de a nu împinge scenele, decorurile şi ţinutele de epocă în zona exagerărilor de dragul unor imagini spectaculoase pentru visătorii ce vor să retraiască imaginar atmosfera altui secol. Imaginile nu au acel pictural artificial de butaforie, şi nici personajele feminine ce au primit o educaţie de modă veche nu au afectarea exagerată a fecioarelor ce se simt prinse între ispită şi vinovăţie. Suspinele teatrale au fost înlocuite de naturaleţea asumării dorinţei, fie ea şi una discretă, iar această naturaleţe lasă loc umorului strecurat prin breşa dintre adevăratele intenţii şi masca fetei cuminţi, afişate în prezenţa severului personaj interpretat de Nicole Kidman.

The Beguiled îţi va rămâne în minte drept un film în care mesajul este unul difuz, la care nu ajungi, mascat parcă de straturile materialelor preţioase ce alcătuiesc rochiile ample ale personajelor. Nu îţi vor fi clare mecanismele psihologice. Poţi bănui însă o replică dată de regizoare filmelor ce au impus un anumit ideal de frumuseţe sudistă sau celor în care absurditatea războului se răsfrânge asupra existenţelor feminine. Dar în acest film, efectele ţin de abisurile inaccesibile ale psihicului. Segregarea dintre Sud şi Nord este eclipsată de urmările întunecate ale segregării dintre feminin şi masculin. Războiul nu face decât să coaguleze trăirile reprimate, reuşind să le transforme pe elevele internatului în prizonierele propriilor dorinţe, în timp ce soluţiile crude vor fi singurele ce vor putea rupe lanţurile unei educaţii puritane.

The Beguiled a fost proiectat în premieră (în România) în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, ediţia din 2017


LYTE video

Citeşte şi Top 10 filme de epocă 

Un trandafir pentru Emily şi alte povestiri – Cu greu de saturi de istoriile Sudului

Acum ne despărţim – Surpriza pe care o meritau cititorii lui Truman Capote

Top 10 filme de epoca pe care trebuie sa le vezi

Un trandafir pentru Emily si alte povestiri – Cu greu te saturi de istoriile Sudului

Acum ne despartim – Surpriza pe care o meritau cititorii lui Truman Capote

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026