Un hibrid între un experiment cinematografic şi un film realist despre problemele adolescenţilor din centrele educaţionale pentru surdo-muţi ale fostei Uniuni Sovietice? O parabolă despre lipsa Binelui când guvernează legea tăcerii? O lecţie despre cum poţi îmbina instinctele agresive şi apropierile răzleţe în jungla unui internat?
O adaptare mută a romanelor Împăratul muştelor şi Căpitanii nisipurilor? Indiferent de percepţia şi interpretările criticilor de la Cannes şi ale cinefililor occidentali şocaţi de o realitate devenită rutină pentru estici, Tribul, regizat de Miroslav Slaboshpitsky, a fost deja trecut pe lista filmelor care aduc o noutate în privinţa unghiului din care sunt privite agresivitatea şi exploatarea celor aflaţi în centrele pentru copii şi adolescenţi aşa-zişi cu probleme, având toate şansele de a deveni un film cult şi o reîntoarcere spre începuturile cinematografiei de artă, când emoţiile transmise contau foarte mult în relatia dintre viziunea regizorului, tehnica folosită şi reacţiile privitorului.
Tribuleste un film lipsit de vocile personajelor, de replici vorbite, încât ai impresia că sala de cinema s-a transformat într-un bazin în care plonjezi brusc şi nu mai poţi auzi sunetele, ci doar vedea gesturile unor personaje rapace, înfricoşate, furioase, resemnate sau, dimpotrivă, absente. Este lumea unei şcoli pentru copiii şi adolescenţii surdo-muţi din Ucraina postsovietică, unde clădirile cenuşii, mobilierul învechit, prăpastia dintre autorităţi şi cei pe care ar trebui să îi apere rămân cele pe care le-am cunoscut noi înşine sau le-am aflat-o din cărţile sau din amintirile celor din perioada comunistă, acea perioadă în care gunoiul era băgat sub preş. Dar în universul adolescenţilor care învaţă cum să se descurce singuri într-o lume în care unul dintre profesori încurajează ierarhia puterii din afacerea cu obiecte vândute de cei mici şi slabi prin trenuri, urmând să fie jefuiţi de masculii dominatori, iar pe cei din grupul bătăuşilor îi învaţă cum să devină proxeneţii colegelor mai împlinite din punct de vedere fizic, nimic nu poate sta mult sub preş.
Există o relaţie schizofrenă apărută între lumea subterană, nocturnă, populată de adolescenţii lăsaţi de izbelişte, care îşi fac propria lege, şi lumea profesorilor ca prezenţe trecătoare, ce se risipesc repede după scenele care îi fac să pară nişte figurine penibile, înzestrate cu gesturile specifice limbajului de lemn al unui adult naiv, care nu ştie, nu vede şi nu aude violenţa nici măcar atunci când sunt scoase nişte scâncete ascuţite, scurte, ajunse la suprafaţa oceanului de tăcere abia după ce a străbătut adâncurile şi s-a luptat cu neputinţa celui pentru care drama şi traumele sunt izolate fonic. Nu ştim mare lucru despre lumea din afara tribului nocturn feroce. Adulţii sunt reprezentaţi doar prin mişcări ce amintesc de manifestările prilejuite de sosirea unui mărunt activist de partid într-un sătuc uitat de lume, unde în sfârşit se poate vedea pe sine ca fiind mare. Nici despre identitatea protagoniştilor nu ştim mai nimic, iar această absenţă a lămuririlor este doar un artificiu prin care se poate crea acea lume misterioasă, izolată, unde instinctele scapă de sub control şi formează crusta dezumanizării, desprinsă din când în când în momentele în care sălbăticia imită o candoare năvalnică, gata să muşte dacă i se cere să stea prea mult.
Încă din primele minute ajungi să întelegi care sunt cei ce fac regulile pe coridoarele şi în dormitoarele cămininului, existând un lider cu apucături de interlop est-european, nişte vulnerabili ce nu se pot opune, nişte locotenenţi fideli şi nişte foste victime trecute de partea agresorilor. Un astfel de agresor provenit dintr-o victimă este şi nou-venitul “peşte” în lumea internatului, care se adaptează repede, rezistă în timpul ritualului psihologic de iniţiere care include bullying-ul, furtul, supunerea în faţa şefului şi, în final, umilirea celor mai slabi decât el, deşi, la rândul său, încă mai păstrează ezitările unui novice abia intrat în lumea sălbatică şi fără speranţă a internatului. Dar totul se schimbă când îi vine rândul să fie proxenetul colegelor duse noaptea în parcarea destinatată camioanelor. În timpul unei astfel de ieşiri conştientizează atracţia faţă de una dintre cele două fete devenite prostituate şi, din banii câştigaţi în urma diverselor combinaţii, ajunge să cumpere la rândul său câteva minute de plăcere în compania ei.
Ce putea rămâne doar un simplu act mecanic, devine o apropiere tulburătoare, urmată de promisiunea unei apropieri sufleteşti, singura de care va avea parte în acel mediu ostil. Chiar şi modul în care au fost filmate scenele intimităţii sexuale ies din zona vulgarităţii, explorând trecerea de la erotismul dintr-o lume sălbatică, instinctuală, la ataşament, doar că tot despre reacţii tumultuoase va fi vorba când ataşamentul riscă să fie tulburat din nou de lupta pentru dominare şi de promisiunea făcută adolescentelor minţite că vor duce o viaţă mai bună dacă obţin pasaportul către Italia, dar şi de o sarcină de care se va scăpa printr-un avort clandestin (pretextul pentru singura scenă în care vocea unuia dintre personaje răzbate dincolo de muţenie ca urmare a unui dureri, rămând scena cu adevărat cutremurătoare a filmului tăcut).
Dacă nu ar fi fost un film cu actori care se exprimă doar prin limbajul semnelor, Tribul ar fi rămas doar o altă poveste realistă despre moştenirea sovietică şi fantomele sale care încă mai bântuie modul în care este perceput omul şi dreptruile sale în Europa de Est. Apartamentul unde se fac avorturile clandestine, mobilierul învechit, şcoala cu pereţi scorojiţi şi decorurile din anii ’70-’80 amintesc de cartierele muncitoreşti ale oraşelor comuniste, aşadar nu ar fi adus nimic nou sub cerul gri, în lumea cinefilului estic deja familiarizat şi informat cu privire la dramele sociale din film. Dar tocmai lipsa vocilor te obligă să renunţi la ordonarea predictibilă a întâmplărilor care pot forma o poveste tocmai pentru a simţi mai bine teroarea din jurul personajelor, angoasa, neputinţa, pe care nu le exprima zgomotos, ca într-un film realist ce te indeamna să îţi schimb mentalitatea. Totul se păstreaza în tăcere, acea tăcere acoperită de ambiguitate, în care nu poţi ghici aproape deloc reacţiile personajelor, unele părând chiar inexplicabile prin lipsa dorinţei de a evada. Regizorul nu vrea un spectator care să strige imediat împotriva nedreptăţilor, ci unul care mai întâi poate rămâne alături de personaje pentru a simţi lumea lor, pentru a le observa relaţiile, cu totul altele în subteranele tăcerii.
Deşi este un film în care imaginile par nefiltrate de simboluri, mergând până aproape de explicit, comunicarea prin semne întreţine acea ambiguitate care te intrigă şi te face sa devii conştient de corpul uman desprins de carnalitatea primitivă ce abundă în film, ca sursă a oprimării şi a exploatarii, pentru a redescoperi anticamera emoţională a epidermei, a mişcărilor, a privirilor, exact ca într-un dans contemporan, unde mesajele trupului şi modificările mimicii sunt răvăşitoare şi, în acelaşi timp, sublime. Tăcerea nu este dublată de reflcţii, de scene statice în care un personaj este surprins în timp ce se gândeşte uitându-se în gol, ci de gesturi neanunţate, şocante în anumite scene. Nu este tăcerea introspecţiei, ci una care ţipă. Gesturile au ceva dintr-un dans experimental şi din jocurile bazate pe exerciţii de patomimă, doar că aceste personaje nu mai ştiu de multă vreme să se joace.
Lumea subterană a personajelor trebuie luată ca atare, fără posibilitatea unei salvări metafízice sau a dorinţei de a schimba ceva. În filmul lui Miroslav Slaboshpitsky, din rău se iese printr-un rău mai ţipător, chiar şi în tăcere. Este lumea în care apropierea umană se confundă cu sexualitatea primordială, prelungită prin atingeri când şovăitoare la finalul actului erotic, când brutale. Personajele trăiesc prin emoţii puternice, primare, iar pierderea celui devenit obiectul atracţiei capăta forma unei furii ca dovadă de afecţiune.
Pe toată durata filmului, ai impresia că asişti la observarea unei lumi subterane, existente doar pentru iniţiaţi, negată de majoritatea oamenilor, iar mişcările personajelor, codul evaziv al gesturilor, lipsa unei subtitrări şi a unei interpretări întreţine un mister din altă realitate, modul în care au fost filmate scenele dându-ţi impresia că toate personajele vor să te ghideze în lumea lor secretă, ademenindu-te cu secretele doar de ei cunoscute, urmând să se comporte de parcă au şi uitat de tine, care te vei ţine după ele, în timp ce aştepţi să vină din moment în moment o prezenţă malefică pentru a le înhăţa.
Cu toate că supravieţuiesc într-o lume crudă, fără compasiune, protagoniştii nu caută o portiţă de scăpare, cu excepţia puştiuluicare o vede ameninţată cu dispariţia pe cea care i-a oferit iluzia unei apropieri umane în mijlocul unei insule de brutalitate. Adolescenţii din internat în lumea lor nocturnă, în subsolul societăţii şi în absenţa totală a normelor oficiale. Îşi fac propria realitate, în care loviturile, gesturile bruşte şi trăirile afective se ivesc precum izbucnirile unui vulcan în mijlocul neputinţei, arătându-ţi că pentru aceste personaje, zvâcnirile de afecţiune nu pot naşte decât confuzii în lumea dominată de sexualitatea animalică, de brutalitate, iar încercarea de păstra cât mai aproape persoana care poate naşte atasamentul prelungit dincolo de carnal nu poate face decât ravagii.
