Filme

Frenetic, mucalit, plin de umor involuntar şi vorbe de duh înţesate de arhaisme hâtre, dar şi plin de cruzime, exprimată mai mult în cuvinte de ocară prin care ies la suprafaţă prejudecăţi pe cât de vechi, pe atât de actuale, despre muierea adulteră, despre o anumită etnie considerată inferioară, până mai ieri furnizoare de robi pentru moşiile boierilor şi ale bisericilor, şi mai ales despre inutilitatea glasului ridicat împotriva nedreptăţilor. Precum o raritate exotică nimerite peisajul filmelor contemporane româneşti ce mizează pe minimalism şi pe legătura dintre capitalismul sălbatic şi moştenirea comunisto-securistă, Aferim!, regizat de Radu Jude, te obligă să cauţi sursa metehnelor colective undeva mai departe de influenţa sovietică, mai precis în secolele în care feudalismul autohton făcea casă bună cu influenţa fanariotă. Întâmplările din prima jumătate a secolului al XIX-lea ce stau la baza scenariului îţi arată că de fapt nu comunismul ar trebui să ne bântuie când ne urâm pe noi înşine ca popor, ci fantomele unor obiceiuri mult mai vechi, dictatura nefăcând altceva decât să le ascundă pitorescul levantin sub spoiala absurdului în care a fost îmbrăcat omul nou.

Deşi te despart aproape două secole de lumea personajelor, ai impresia că nu am ieşit încă din epoca plocoanelor, a boierilor în straie otomane, cu apucăturile unui despot sadic, din epoca robilor denumiţi “ciori” şi consideraţi fiinţe rele de la natură şi a masculinităţii patriarhale. Şi pentru a scăpa de acuzele unor spectatori care l-ar fi bănuit de încercarea de a critica societatea contemporană folosind pretextul unui film de epocă doar pentru a găsi nişte decoruri spectaculoase, Radu Jude a folosit informaţiile furnizate de istoricul Constanţa Vintilă–Ghiţulescu, a cărei savuroasă lucrare În şalvari şi cu işlic oglindeşte cel mai bine relaţia dintre boierul Iordache şi nevasta lui, acuzată de bucurii extraconjugale în compania unui rob gitan.

Exact ca într-o poveste dintr-o câmpie valahă, cu şatre, târguri pline de cheflii, iarmaroace, popi rumeni de la prea multă cumpătare, ce-i afurisesc pe robii denumiţi ciori şi pe ovrei, zapcii şi conace în stilul culelor olteneşti, milostenia se împarte cu zgârcenie, morala este plină de contradicţii, machismul este la el acasă, iar metehnele sunt puse mereu pe seama celor din alte etnii. În acest Orient valah, nu mai există de multă vreme Bine şi Rău, ci doar mahmudele prin care le poţi cumpăra nuanţele puse la mezat de slujbaşii mici fără ştirea stăpânirii. Tocmai pentru a nu distruge acest mediu datător de inspiraţie prin acea îmbinare dintre exotismul cu iz balcanic, sărăcia înecată în sunete cu influenţă otomană şi smerenia capricioasă acoperită de superstiţie, Radu Jude ocoleşte tentaţia unei poveşti moralizatoare, deşi te forţează să reflectezi asupra dramelor îndurate de anumite categorii sociale. În filmul său nimeni nu evoluează, nimănui nu-i vine mintea cea de pe urmă la locul ei, iar strigătele singurului personaj nevinovat, al cărui presupus păcat ţine de latura instinctuală, păcat tolerat în zilele noastre, nu mai pot răzbate în zgomotele unui zaiafet unde băutura curge şi oropsiţii înjură boierii, cu jumătate de gură, să nu întrerupă sunetele frenetice ale unor lăutari de iarmaroc.

În Aferim!, trăsăturile morale se fărâmiţează în multe nuanţe menite să întreţină ambiguitatea necesară unei negocieri clandestine a sufletelor şi a conştiintei, iar această ambiguitate este asumată şi în refuzul autorului de a te ajuta să îi încadrezi pelicula într-o anumită categorie. Ar putea fi un road trip în câmpia aridă, în care zapciul trimis pe urmele robului Carfin vrea să-şi iniţieze fiul şovăielnic în tainele bărbăţiei, doar că nu se termină cu schimbarea unuia sau altuia dintre călători, ci doar cu întoarcerea lor în acealaşi punct, mai obosiţi. Ar purtea fi un western autohton, doar că nu mai este vorba despre onoare şi justiţiari, şi nici despre acea căutare a sinelui în varianta unui regizor sud-american captivat de cowboy-ul pampasului, sau replica noastră la Twelve Years a Slave, doar că nu oamenii sunt centrul filmului regizat de Radu Jude, ci pitorescul în varianta lui feroce. S-ar putea vorbi despre Realismul ortodox moştenit de la Balzac şi adaptat la spaţiul cultural din sudul ţării, doar că în acest film este o inversare de roluri. Nu personajul devenit o tipologie creată de mediu este centrul poveştii, ci însuşi mediul, cu lumina orbitoare peste câmpia secetoasă şi cerul văzut printre mărăcini este protagonistul, unul care devorează prin simbolurile ascunse în peisaje şi copleşeşte prin întinderea plată fără de sfârşit, asemnea unei atemporalităţi în care slăbiuciunile şi nedreptăţile rămân suspendate, iar în orizontului de la câmpie, par fără de sfârşit.

Meritul lui Radu Jude este tocmai acela de a-ţi prezenta oglinda colectivă pe care, deşi te irită, nu eşti tentat să o scuipi. Din ea vin pitorescul, tumultul vieţii, căutarea umanităţii spintecate până la urmă şi cântecul tămăduitor, chiar dacă moleşeşte voinţa de a mai schimba ceva. Prin scenele care au redat mulţimea animată de coloana sonoră ce aminteşte de ritmurile lăutăreşti şi de compoziţiile lui Anton Pann, Radu Jude aminteşte de talentul lui Kazantzakis în a reda pitorescul balcanic, doar că în locul unui Zorba senin şi solar sau al unui capitan Mihalis curajos, ai oameni mărunţi cu dialoguri dublate de umorul usturător, în care se ia în râs dezumanizarea. Pentru cei preocupaţi de trasarea unei punţi între lumea din Aferim! şi România actuală, sfaturile zapciului către fiul său cutremurat de situaţia robului pedepsit pe nedrept de boier sunt oglinda strategiei prin care omul strivit între interesele celor puternici încearcă să ducă un trai mai bun-aceea de a-i face dreptate aproapelui doar atât cât să nu-i dăuneze propriilor interese în relaţia cu stăpânirea. Pradoxal, adevărata putere o deţin slujbaşii neputincioşi care imită prin comportamentul lor disimulat şi plin de contradicţii sunetul unui ţambal, dar nu al unuia folosit într-un cântec plin de frenezia oamenilor din sud, ci de lentoarea amărâtului care se poticneşte, că doar a învăţat că în faţa stăpânului trebuie să alergi cu poticneli dacă vrei să-ţi fie mai bine şi să-ţi vâri în sân mahmudelele cuvenite.

Citizenfour este pentru generaţia reţelelor sociale ce a fost All The President’s Men pentru era Nixon (scandalul Watergate), când doi jurnalişti au descoperit cum “oamenii preşedintelui” înregistrau convorbirile persoanelor incomode pentru administraţia prezidentială, în special ale celor din opoziţie, doar că, în documentarul Laurei Poitras, interceptarea “inamicilor” de către oamenii puterii guvernamentale este extinsă la nivel global şi duce spre NSA (National Securuty Agency), acuzată, prin dezvăluirile având un impact fără precedent ale lui Edward Snowden, de spionarea cetăţenilor sub pretexul luptei împotriva terorismului. În locul microfoanelor plantate de oamenii lui Nixon în birourile opozanţilor, în Citizenfour ni se prezintă ultimele tehnici din domeniul interceptărilor, încât ajungem să ne întrebăm dacă numai noi şi destinatarul mai ramânem singurii care ştim conţinutul mesajelor private.

E-mailurile citite de o a treia persoană, pe care nu o cunoaştem, tranzacţiile bancare, postările de pe Facebook, filmuleţele vizionate pe Youtube şi toate căutările noastre pe Google puse cap la cap asemenea pieselor unui puzzle pot alcătui o poveste despre noi, care poate fi folosită oricând împotriva noastră dacă puterea democratică deviază în directii totalitariste, astfel încât arma informatică folosită contra terorismului poate ajunge la cheremul unui dictator aflat mereu cu un pas înaintea cetăţenilor dornici să-şi exercite dreptul de a protesta. Acesta este mesajul lui Snowden, pe care se bazează şi motivaţia din spatele dezvăluirilor ce i-ar fi putut pune viaţa şi libertatea în pericol.

Laura Poitras, realizatoarea de filme documentare care au contestat deciziile administraţiei Bush şi a denunţat abuzurile din închisorile unde sunt torturaţi cei bănuiţi de terorism, şi jurnalistul Glenn Greenwald au fost contactaţi de Citizenfour, pregătit să le ofere nişte informaţii explosive, utile cetăţenilor, dacă vor să se întâlnească în Hong Kong. Ajunşi în China, ei descoperă că în spatele poreclei de Citizenfour este un fost subcontractor al NSA, nimeni altul decât Edward Snowden. Pentru unii, el este “omul ruşilor”, un trădător şi un spion devenit inamicul Statelor Unite, pentru alţii, un eroul al luptei împotriva dictaturii tăcute, care îşi ia cu asalt cetăţenii în secret, folosindu-se de binefacerile tehnologiei şi de specialistii NSA. Trădare, sau decizie bazată pe simtul dreptăţii? Câştigătorul Premiului Oscar, Citizenfour este un documentar cu intensitatea unui thriller, ce a fost realizat din perspectiva jurnaliştilor contactaţi de Snowden înainte de a ajunge unul dintre cei mai vânaţi oameni ai planetei, iar dezvăluirile sale pot fi percepute în funcţie de modul în care te raportezi la cele patru întrebări la care trebuie să răspundă o ştire: Cine?, Ce?, Unde?, Când? Dacă pentru tine contează mai mult Ce? decât Cine?, atunci vei fi mai interesat de întrebările pe care ţi le ridică la fileu dezvăluirile lui Snowden şi posibilitatea unui control neştiut, al unui spionaj global nevăzut, decât de scopurile şi de identitatea acestuia. Şi tocmai pe întebarea Ce? se axează şi documentarul, care provoacă şi te obligă să-ţi pui întrebări privind legitimitatea celor care te interceptează spre binele tau.

Documentarul ar putea fi împărţit în două parţi. În prima sunt dezvăluite informaţii legate de tehnica interceptării şi de stocarea informaţiei la nivel internaţional, iar în a doua parte este prezentat drumul de la materialul brut incendiar furnizat de sursă (Snowden) până la trasnformarea lui într-o ştire după alegerea unghiului de abordare. Această a doua parte se dovedeşte a fi o lecţie de jurnalism comparabilă cu aceea prezentată în All The President’s Men, doar că în Citizenfour ai acces la reacţiile sursei, umanizate prin grija faţă de cei dragi ce ar putea suferi consecinţele în locul ei, dar fără patetism.

Deşi minimalist, documentarul te ţine atent până la final, în ciuda termenilor tehnici inaccesibili de la începutul dezvăluirilor. Dacă eşti pasionat de culisele unei investigaţii şi eşti sceptic în faţa eroilor canonizaţi de mase după lupta împotriva sistemului, vei aprecia modul în care Laura Poitras alege să urmarească traseul informaţiei, de la sursă la mass-media, care o filtrează şi i-o prezintă cetăţeanului devenit public-ţintă al televiziunilor de ştiri. Aşa cum este prezentat în documentar, însuşi Snowden vorbeşte mai mult despre impactul informaţiilor oferite, care ar trebui să răzbată dincolo de biografia lui şi de imaginea publică. Dezvăluirile incomode în interesul public, nu personalitatea devenită o celebritate, ar trebui să devina scopul cetăţenilor în cazul în care vor să fie liberi şi informaţi, iar interesul scăzut al regizoarei pentru urmările din viaţa personală a celui rămas fără această viaţă personală în urma oferirii unor informaţii secrete despre interceptarea mesajelor a milioane de oameni, inclusiv ale cancelarului german Angela Merkel, susţine acest punct de vedere.

Citizenfourfie rămâne un film-cult al unei generaţii, fie un documentar ce repetă un adevăr deja intuit. Depinde foarte mult de educaţia politică din ţară de unde provine cinefilul. Pentru cei născuţi şi crescuţi într-o ţară democratică, unde viaţa privată este sfântă, vitală, interceptarea este de neconceput şi revoltătoare, dar pentru cei educaţi într-o ţară abia ieşită de sub dictatură, supravegherea cetăţenilor nu mai este de multă vreme o ştire care să inflameze reacţiile.