Adevărul este că întotdeauna ne aşteptăm să găsim un strop de magie în orice film, iata asadar top 10 filme cu magicieni. Invadăm cinematografele în căutarea unei lumi mai puţin raţionale, imprevizibilă, periculoasă, dar cu posibilităţi nelimitate. Ne mulţumim cu 2 ore de hocus-pocus în care iluzia devine mai puternică decât realitatea. In fond, marii actori nu sunt altceva decât nişte vrăjitori care te fac să le uiţi adevărata identitate şi rolurile precedente.

1. The Prestige

Ce înseamnă magia? Trucuri inteligente pentru care ai nevoie de maşinării sofisticate sau fascinaţia inexplicabilului ? Există sau nu există ? The Prestige, filmul regizat de Cristopher Nolan, în care doi magicieni, Robert Angier (interpretat de Hugh Jackman) şi Alfred Borden (Christian Bale), se înfruntă şi îşi pun reciproc beţe-n roate nu răspunde la niciuna dintre aceste întrebări, doar le sădeşte cu răbdare în mintea privitorului.

Filmul, cu un final care pune întreaga intrigă într-o cu totul altă perspectivă, prezintă un univers al paradoxurilor în care cei care pleacă în căutarea tehnicii din spatele trucurilor dau peste magia ascunsă a lumii, iar cei care cred în magie mai presus de orice îşi sacrifică viaţa pentru a menţine o iluzie construită cu migală.

2. The Illusionist

The Illusionist este un film construit asemenea unui truc magic în care atenţia spectatorului este atrasă într-un punct pe scenă, în timp ce adevărata acţiune se desfăşoară în culise. In Viena sfârşitului de secol XIX, un celebru iluzionist Eisenheim (Edward Norton) îşi reîntâlneşte iubita din tinereţe, Sophie (Jessica Biel), care întâmplător este viitoarea soţie a prinţului moştenitor al Imperiului Austro-Ungar.  Astfel, începe un duel între două timpuri extrem de diferite de putere : magică şi imperială, lupta intensificându-se după ce Sophie dispare misterios iar prinţul care plănuia să-şi detroneze tatăl este bănuit de crimă. Magia apare în film drept o manifestare a unei inteligenţe supranaturale, care-l învinge până la urmă pe aristocratul maestru în comploturi.

3. Harry Potter

Pentru cei care cred în magie şi încă aşteaptă scrisoarea de la Hogwarts, Harry Potter este Vrăjitorul, cu majuscula de rigoare. Lumea creată de J.K. Rowlings ne aminteşte că magia este la doi paşi de noi şi doar pentru că am îmbătrânit şi noi odată cu personajele nu înseamnă că nu ar mai trebui să mai credem în ea.  Povestea lui Harry Potter este povestea unei generaţii întregi care şi-ar fi dorit să joace Quidditch, să zboare pe mătură sau să-l pună la punct pe Lordul Valdemort . In Harry Potter magia este reală, iar partea cea mai frumoasă, şi un pic siropoasă ce-i drept, e că iubirea care-l salvează pe micul Harry e cea mai puternică vrajă.

4. Midnight in Paris

Parisul este un oraş magic, însă în filmul lui Woody Allen, Gil (Owen Wilson) ajunge ca prin farmec într-un oraş cu mult mai fascinant decât Parisul zilelor noastre, Parisul lui Ernest Hemingway, Fitzgerald, Picasso, Dali şi Bunuel. Dependent după o primă vizită de atmosfera anilor ’20 Gil se întoarce mereu în acelaşi punct la miezul nopţii pentru noi şi noi călătorii, devenind tot mai legat de trecut şi mai detaşat de viaţa sa diurnă. Indrăgostit de Adriana (Marion Cotillard), iubita lui Picasso, Gil ajunge să călătorească în Belle Epoque, purtat de nostalgia acesteia pentru trecut, înţelegând până la urmă că fiecare ar trebui să încerce să trăiscă în prezent, în loc să se agaţe la nesfârşit de un trecut idealizat. Mai multe despre Midnight in Paris aici.

5.Being John Malkovich

Când eşti chemat pentru un interviu la etajul  7 şi jumătate, este clar că vei intra într-o altfel de lume, însă păpuşarul amator Criag Schwartz (John Cusack)sigur  nu se aştepta să găsească un topogan care să-l propulseze în mintea lui John Malkovich. Filmul, nu oferă prea multe explicaţii, iar personajele nu-şi pun prea multe întrebări fiind prea ocupate să vândă 15 minute în capul lui John Malkovitch pentru suma de 200$, iar tunelul rămâne neexplicat la fel ca şi abilitatea lui Lester, noul şef al lui Schwartz, de a trece dintr-un corp în altul, prelungindu-şi viaţa la nesfârşit. In being John Malkovitch magia sfidează orice logică, la fel ca scenariul la fel de întortocheat ca o călătorie printre amintirile lui Malkovich.

6. Magic in the Moonlight

Dacă în Midnight in Paris, magia apare drept o forţă inexplicabilă gata oricând să ne înveţe o lecţie importantă, în Magic in the Moonlight întâlnim mai multe tipuri de magie şi vrăjitori. Colin Firth joacă rolul unui magician care-şi petrce serile degizat în vrăjitor chinez, dar nu crede în niciun fel de magie. Cinicul Stanley (Firth) este un veritabil expert în demascarea escrocilor care pretind a fi în contact cu vreo lume nevăzută, însă atunci când este trimis să afle secretele unei tinere clarvăzătoare, Emma Stone, întregul său univers este dat peste cap. Woody Allen pare să spună prin acest film că şi cei mai raţionali dintre noi au nevoie să creadă în magie, iar asta nu este puţin lucru venind de la unul dintre cele mai ascuţite inteligenţe din cinematografie.

7. Lord of the Rings

Hobbiti, elfi, armate de copaci care s-au săturat să-şi vadă semenii masacraţi, vrăjitori buni şi răi, împreună creează o lume fantastică undeva la mijloc între real şi mitic, Middle Earth. Imaginaţia lui Tolkien pare să fi fost într-adevăr magică  transformând într-un univers coerent, cu istorie, popoare, limbi şi dialecte,  o serie de mituri şi legende. Magia în Lord of the Rings este peste tot, creează inele care dau putere infinită posesorului sau le distruge, slujeşte şi binele şi răul, însă ceea ce ajută până la urmă fiinţele magice să învingă sunt calitătile lor umane : voinţa şi curajul. In filmele inspirate de cărţile lui Tolkien, prietenia este adevărata forţă magică  care până la urmă învinge răul absolut.

8. The Wizard of Oz

Nu e nevoie de efecte speciale pentru a crea o lume magică, doar de câteva personaje  care să ne poarte înapoi în copilăria în care ne doream să găsim drumul pavat cu piatră galbenă care duce la Oraşul de Smarald. Omul de Tinichea, Sperie-Ciori, Leul fricos nu sunt personaje magice, ci mai degrabă deplin umane, însă au nevoie de o călătorie şi de un vrăjitor faimos ca să înţeleagă că au plecat în căuterea a ceva ce deja aveau. De fapt, singurul lucru cu adevărat magic este călătoria alături de Dorothy.

9. Mary Poppins

Cu toţii am avea nevoie de o umbrelă magică bună împotriva ploilor şi a zilelor plicticoase. Mary Poppins cu Julie Andrews în rolul principal este unul dintre filmele pe care nu le poţi vedea dacă nu crezi câtuşi de puţin în magie. In Mary Poppins te laşi fermecat de o lumea colorată în care nimeni nu te împiedică să te plimbi fără rost printr-o lume populată de desene animate, şi orice problemă poate fi rezolvată cu un cântec.

10. Hugo

Martin Scorsese reuşeşte de fiecare dată să vrăjească cinefilii, însă de această dată renunţă la personajele sale unse cu toate alifiile din Goodfellas şi îşi îndreaptă atenţia spre povestea unui orfan, Hugo Cabret, care trăieşte într-o gară din Paris. Cu imagini parcă smulse din ilustraţiile unei cărţi cu poveşti de iarnă, Hugo este un film care te face să uiţi de relitate şi să crezi că magia poate face orice chiar să aducă înapoi la viaţă un faimos regizor, presupus mort de întreaga lume. Filmul lui Scorsese despre magie este, deloc surprinzător, un film despre filme şi cei care le creează, în centrul acestuia fiind plasat unul dintre idolii regizorului american, Georges Melies, interpretat de Ben Kingsley.

Ca în tolba fermecată a lui Mary Poppins în filme găsim tot ceea ce căutăm, vrăji şi magicieni de tot felul, imposibil de clasificat şi numărat tocmai pentru că magia sfidează orice lege raţională.

Citește și Now You See Me – magie prin microscop

Din dragoste pentru Paris – 10 filme cu si in Paris

Hugh Jackman in 5 filme

Midnight in Paris – o bomboana de film

Now You See Me – magie prin microscop

Din dragoste pentru Paris – 10 filme cu si in Paris

Hugh Jackman in 5 filme

Midnight in Paris – o bomboana de film

Tranşee, crime, dar şi poveşti de dragoste, despre oameni care aleg să salveze, nu să distrugă, filmele de război scot la lumină ce-i mai bun şi ce-i mai rău din omenire, pentru că o prezintă întotdeauna într-o situaţie limită: faţă în faţă cu moartea.  Multă vreme subiect al reveriilor romantice, războiul a devenit rece, metodic, impersonal în secolul XX, cu soldaţi care ucideau fără să-şi vadă vreodată victimele, şi bombe lasate printr-un mecanism birocratic atât de complex încât vina să nu mai aparţină până la urmă nimănui. Filmele de război încearcă să transforme cifrele din cartea de istorie în oameni, reamintindu-ne că în umbra fiecărei lupte cu nume sonor,  general glorificat sau conducător providenţial se află mii de drame umane ale anonimilor care au trăit sub vremuri.

1. Full Metal Jacket

In Full Metal Jacket scenele de luptă sunt poate mai puţin importante decât cele de antrenament în care Sargent Hartman supune tinerii recruţi unei veritabile torturi psihologice. Kubrick este mai degrabă interesat de traumele pe care soldaţii le îndură înainte de a deveni capabili să ucidă şi mai puţin de ceea ce fac odată ce sunt aruncaţi în luptă. Războiul modern nu are nevoie de soldaţi inteligenţi, ci de maşini de ucis obediente, care nu mai au nevoie de nume,  doar de porecle. Kubrick nu încearcă să vorbească despre Războiul din Vietnam , ci demistifică ideea de război adesea glorificată în filme pentru a hrăni orgoliul învingătorilor.

2. Das Boot

Războiul este o lume sufocantă din care nu poţi ieşi, iar submarinul este metafora perfectă. Pe submarinul german nu se află criminali de război înrăiţi ci marinari extrem de tineri care sunt trimişi fără prea multă pregătire să îndure presiunea luptei, iar teama de distrugătoarele inamicilor este mai puternică decât cea de miile de  metri cubi gata în orice moment să-i strivească. Până la urmră Das Boot poate rivaliza cu un horror, sunetele submarinului obligat să se scufunde dincolo de limita pentru care fusese conceput să reziste fiind mult mai înspăimântatoare decât cele ale unui castel bântuit.

3. Saving Private Ryan

In ultimele luni ale celui de-Al Doilea Război Mondial, comandanţii americani iau o decizie suprinzător de umană, aruncând orice strategie militară pe fereastră. Marii generali, căliţi în lupte şi obişnuiţi să piardă mii şi mii de soldaţi în decursul câtorva zile, află că o mamă va primi în acelaşi timp vestea morţii a trei dintre cei patru copii ai săi şi hotărăsc că mezinul aflat undeva în Normandia trebuie salvat, cu orice preţ. Această hotărâre sentimentală îi trimite pe căpitanul Miller (Tom Hanks) şi alţi 7 soldaţi în mijlocul haosului din timpul  Debarcării în Normandia, având ca misiune găsirea unui anume James Ryan (Matt Damon), cu alte cuvinte, găsirea acului în carul cu fân. Filmul care i-a adus un Oscar pentru regie lui Spielberg  nu glorifică războiul, deşi imaginile sunt impresionante, preferând să prezinte situaţiile absurde şi alegerile imposibile cu care oamenii se confruntă pe timp de război. In fond este imposibil să compari durerea unei mame care şi-a pierdut cei patru fii cu durerea unei mame care şi-a pierdut unicul fiu, şi să iei o decizie raţională.   

4. Apocalypse Now

Războiul din Vietnam a traumatizat o generaţie întreagă de soldaţi americani care au fost abrutizaţi până au ajuns să iubeacă mirosul de napalm dis-de –dimineaţă ca Bill Killgore (Robert Duvall). Filmul lui Coppola din 1979 deschide rănile atunci încă proaspete ale armatei americane şi scoate la lumină tot puroiul, nebunia unei lupte inegale cu elicoptere, bombe si napalm împotriva gherilelor înarmate cu puşti şi a junglei. Războiul este în Vietnam lipsit de onoare, la fel ca misiunea căpitanului Benjamin Willard (Martin Sheen) trimis să-l asasineze pe Colonelul Kurtz (Marlon Brando), unul dintre cei mai decoraţi ofiţeri americani care aparent nebun fugise în Cambodgia cu trupele sale. Apocalypse now este inspirat de romanul lui Jaseph Conrad Heart of Darkness şi reuşeşte să te poarte până în inima întunecată a războiului.

5. The Deer Hunter

Ce poate fi mai rău decât să joci ruleta rusescă cu un pistol cu doar 3 gloanţe la tâmplă sub privirile ameninţărtoare ale torţionarilor vietnamezi? Să îţi pierzi întreaga identitate şi să continui să joci deşi nimeni nu te mai obligă, reluând iar şi iar acelaşi ritual al morţii. Filmul lui Michael Cimino îi urmăreşte  pe Michael (Robert de Niro) şi Nick (Christopher Walken) cum devin din prizonieri ai Viet Cong-ului, prizonieri ai amintirilor, sau, mai bine spus, ai traumelor războiului, acestacontinuând să facă victime mult timp după încheierea tratatului de pace.

6. Letters from Iwo Jima

Istoria a fost întotdeauna scrisă de învingători, însă filmul lui Clint Eastwood oferă învinşilor şansa de a-şi face vocea auzită.  Lupta de la Iwo Jima în care un număr mic de japonezi izolaţi, au încercat să reziste până la ultimul în faţa asaltului armatei americane fără să-şi piardă capul sau demnitatea este pretextul folosit de regizorul american pentru a-i prezenta pe soldaţii japonezi altfel decât asiaticii cruzi care au bombardat Pearl Harbor. Filmul ne reaminteşte că deşi guvernele declaşează războaie, cei care le poartă sunt oameni obişnuiţi obligaţi să-şi părăsească familiile şi să înveţe să ucidă alţi semeni de-ai lor cu care nu au, de fapt, nimic de împărţit. Generalul Kuribayashi (Ken Watanabe) sau tânărul Saigo (Kazunari Ninomiya) luptă doar pentru a-şi apăra ţara şi mai ales familia, către care scriu scrisoare după scrisoare, fiind motivaţi de aceleaşi valori ca şi americanii deveniţi din victime invadatori.

7. The Bridge on the River Kwai

In The Bridge on the River Kwai din 1957, japonezilor nu li se construieşte o imagine favorabilă, însă colonelului Saito i se permite să fie un personaj nuanţat măcinat de teama de dezonoare şi sepukku.  In film podul de pe râul Kwai construit de către prizonierii japonezilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pare iniţial o dovadă a superiorităţii europenilor care-i învaţă pe inamicii lor cum ar trebui contruită o cale ferată durabilă, însă finalul în care aceeaşi europeni sabotează munca foştilor lor camarazi aduce în prim plan adevărata concluzie a filmului : absurditatea războiului. Colonelul Nicholoson (Alec McGuiness) cel care coordonase soldaţii asigurând terminarea podului, văzând în construcţia podului un mod de a ridica moralul prizonierilor şi de a demonstra ingeniozitatea britanică, este până la urmă forţat să înţeleagă că ajutându-şi soldaţii de fapt trădase Anglia, iar Maiorul Clipton care priveşte deznodământul nu poate decât să repete : Madness…Madness !

8. Lista lui Shindler

Cruciada individuală a lui Oscar Shindler (Liam Neason) de a salva cât mai mulţi evrei din lagărul de concentrare condus de Amon Goeth (Ralph Fiennes), un comandant nazist egomaniac şi foarte zelos, îndreaptă un deget acuzator spre toţi cei care au afirmat că orice rezistenţă din interior în faţa naziştilor ar fi fost imposibilă. Inspirat dintr-o poveste reală filmul care i-a adus încă un Oscar lui Spielberg prezintă nu doar oroarea crimelor în masă, a camerelor de gazare, a gropilor comune şi a ucigaşilor fără remuşcări, ci şi o dimensiune a Holocaustului despre care nu se prea vorbeşte : interesele economice care gravitau în jurul sclavilor evrei. Shindler reuşeşte să salveze lucrătorii din propria fabrică mizând pe lăcomia fără margini a birocraţilor şi ofiţerilor nazişti, convinşi că în spatele intenţiilor  acestuia nu se află nimic altceva decât dorinţa, perfect normală conform moralei lor distorsionate, de a caştiga cât mai mult cu ajutorul prizonierilor.

9. Pianistul

Ce se întâmplă cu arta şi cu artiştii pe timp de război ? Filmul lui  Roman Polanski, Pianistul, oferă un posibil răspuns. Wladyslaw Szpilman (Adrien Brody), unul dintre cei mai talentaţi muzicieni ai generaţiei sale, încearcă să supravieţuiască vânătorii de evrei din Polonia ocupată de nazişti rămânând ascuns într-un apartament timp de luni întregi, rezistând foamei şi tentaţiei mult mai puternice de a cânta la pian. Filmul documentează tragedia unui întreg popor urmărind destinul unui singur om, care are nu doar putearea a de a supraviţui dar şi puterea de a renaşte. In finalul filmului Balada în G Minor pentru pian a lui Chopin erupe din mâinile osoase ale pianistului, care în locul publicului de altădată cântă pentru un singur spectator, ofiţerul german care l-a descoperit,  oraşul în ruine transformându-se în noua sa sală de concert.

10. La Vita e Bella

Războiul aparţine lumii adulţilor, dar copiii sunt adesea victimele sale. In La Vita e Bella, Guido (Roberto Benigni) inventează un întreg joc pentru a ascunde realitatea din lagărul de concentrare de ochii inocenţi ai fiului său, chiar dacă asta înseamnă sacrificarea propriei vieţi. Guido însăşi pare să vadă viaţa drept o mare poveste în care eroii, prinţi şi prinţese, umblă travestiţi sub înfăţişari banale, iar binele învinge întotdeauna într-o formă sau alta.

11. The Boy in the Striped Pyjamas

In The Boy in the Striped Pyjamas întâlnim un altfel de joc şi un altfel de tată decât în filmul regizat de Benigni. Doi copii, fiul unui nazist fervent şi unul dintre micii prizonieri din lagărul condus de tatăl acestuia, se împrietenesc descoperind că nu îi desparte de fapt nimic în afara gardului de sârmă ghimpată. Din jocul celor doi se naşte tragedia, aceştia hotărând într-o bună zi să facă schimb de haine şi de locuri, obligându-l astfel pe ofiţerul nazist să intre în pielea victimelor sale care-şi văzuseră copiii gazaţi, durerea sa fiind cu atât mai insuportabilă cu cât el este ucigaşul propriului  fiu.

12. Hotel Rwanda

Am vrea să credem că omenirea şi-a învăţat lecţia după Al Doilea Război Mondial, însă Hotel Rwanda ne prezintă un altfel de Oscar Shindller, cu pielea mai închisă şi contemporan cu noi.  Filmul spune povestea  lui Paul Rusesabagina, administratorul unui hotel în care au fost ascunşi peste o mie de refugiaţi tutsie, printre care şi soţia acestuia. Nebunia colectivă care a cuprins statul african în 1994, şi i-a  asmuţit pe etnicii Hutu împotriva vecinilor, uneori chiar a rudelor, tutsie este cu atât mai infricoşătoare cu cât călăii se dovedesc  deosebit de umani, dispuşi să-i lase pe tutsie să trăiască încă o zi şi apoi alta, cât timp pretenţiile lor sunt satisfăcute.

13. The Black Book

The Black Book este un film despre rezistenţa din Olanda ocupată de Nazişti, un război dus pe furiş cu ajutorul unor spionilor infiltraţi în Gestapo. In loc de James Bond,  Paul Verhoeven (Basic Instinct) alege o Mata Hari capabilă să seducă inamicul, căpitanul SS Ludwig Müntze (Sebastian Koch). Filmul, plin de răstunări de situaţie, este o poveste despre trădări neaşteptate, minciuni şi poveşti de dragoste tragice, în care aparenţele nu sunt niciodată demne de încredere, spionul din centru acţiunii fiind până la urmă mult mai puţin duplicitar decât celelalte personaje.

14. Inglorious Basterds

E greu să rezişti tentaţiei de a rescrie istoria atunci când îţi propui să faci un film despre Al Doilea Război Mondial, dar Tarantino nici măcar nu a încercat. Rezultatul este un film în care o ceată de evrei americani încearcă să asasineze liderii nazişti şi sunt gata să scalpeze pe oricine le stă în cale. Inglorious Basterds nu dă doi bani pe political corectness şi construieşte nişte eroi atipici care sub conducerea lui Aldo Reine (Brad Pitt) reuşesc să-şi ducă misiunea la bun sfârşit, deşi sunt deconspiraţi la tot pasul de accentul lor american şi de gesturile lor diferite de ale nemţilor.

15. The English Patient

In Pacientul Englez războiul este o forţă distrugătoare din faţa căreia doar amintirile se pot sustrage, povestea de dragoste dintre Katherine Clifton (Kirstin Scott -Thomas)şi Contele Almasy (Ralph Fiennes) supravieţuind doar în memoria unui pacient pe moarte care-şi reneagă identitatea. Lumea totuşi nu se lasă distrusă cu una cu două, în ciuda minelor care continuă să distrugă vieţi după terminarea războiului. Pe lângă amintirile Pacientuluii Englez de dinaintea declanşării conflictului, filmul este cadrul unei alte iubiri cae-i are drept protagonişti pe asistenta care-l îngrijea pe Almasy, Juliette Binoche, şi un soldat care este întotdeauna la câţiva paşi de moarte . Prin această a doua poveste, filmul prezintă de fapt capacitatea iubirii de a vindeca rănile lăsate în urmă de război.

Războiul nu este o maladie a secolului XX, însă de-abia atunci şi-a arătat adevărata faţă, distrugând aura romantică de care era înconjurat, dezvăluind  calculele strategice  ascunse în spatele unor pretexte precum libertatea, onoarea sau dreptatea.

Filmele science-fiction care merită cu adevărat văzute ne învaţă să ne privim propria lume cu alţi ochi. In astfel de filme efectele speciale, imaginile panoramice cu oraşe ale viitorului ai căror zgârie nori ajung deasupra norilor sau în care ultimele rămăşite ale umanităţii se târăsc spre supravieţuire sunt, de fapt, oglinzi de bâlci care deformează lumea lui aici şi acum în speranţa că şocul va trezi în privitor spiritul critic care dormitează paşnic după doza zilnică de publicitate şi ştiri scandaloase.  SF-urile bune pun în discuţie convingerile noastre de bază despre univers, realitate, conştiinţă, uman şi inuman, punându-ne faţă în faţă cu versiuni alternative ale realităţii care dau glas celor mai ascunse temeri ale noastre.  

1. A Clockwork Orange

Filmul lui Stanley Kubrick din 1971 demonstrează că nu e nevoie de nave spaţiale şi extratereşti pentru a construi un SF genial, în fond, Alex Large (Malcom McDonald ) criminalul pentru care violenţa este singura plăcere este  mult mai înspăimântător decât monstruleţul hidos care erupea violent din burta gazdei în Alien, iar ideea unei societăţi care poate încerca să te reeduce cu forţa te va urmări mult timp după ce spaima de a fi captiv într-o navă cu extratereştii antropofagi va fi dispărut. Pentru Kubrick răul este o particularitate a rasei umane cu care trebuie să învăţăm să trăim, iar aşa-zişii justiţiari care construiesc aparatul de totură care-l obligă pe Alex să privească imagini cu ceea ce ei consideră răul absolut nu fac excepţie de la regulă. Nimic nu este de fapt mai rău decât negarea liberului arbitru, chiar dacă victima este un criminal .

2.The Fountain

In The Fountain sunt împletite trei poveşti în care apar mereu aceleaşi personaje şi aceeaşi ameninţare: moartea care-i desparte pe cei doi îndrăgostiţi. Filmul lui Darren Aronofsky urmăreşte în principal încercarea lui Tom (Hugh Jackman) de a descoperi secretul nemuririi pentru a-şi salva iubita Isabel (Rachel Weiz)bolnavă de cancer. Ceea ce face din The Fountain un film care merită văzut este legătura ambiguă cu celelalte două poveşti, cea plasată într-un trecut de poveste şi cea care se desfăşoară într-un viitor îndepărtat în care Tom nemuritor caută o soluţie pentru a o învia pe Isabel. Filmul este o meditaţie interesantă asupra morţii şi a iubirii care sfidează timpul la fel ca imaginile create de Aronofky .

3. The Matrix

Dincolo de costumele negre, ochelarii de soare şi oamenii care se mişcă mai rapid decât gloanţele, se află o întreagă filosofie. The Matrix contestă însăşi realitatea pe care ne-am obişnuit să o considerăm palpabilă, exterioară nouă, amintindu-ne că realitatea înseamnă înainte de toate percepţie. In The Matrix realitatea e o poveste ţesută de nişte maşini care s-au revoltat împotriva creatorilor lor, pe care acum îi cultivă pe post de baterii, iar în spatele iluziei se află o lume în care ultimii oameni îşi pun toate speranţele într-o profeţie care se va dovedi, aţi ghicit, un alt scenariu pus la cale de maşini. In Matrix realitatea este o înşiruire de iluzii, personajele trăind în burta unui peşte care a fost înghiţit de alt peşte şi apoi de altul… Imbinând critica societăţii capitaliste cu concepte din filosofia budistă, The Matrix este unul dintre acele SF-uri pe care poţi să le vezi iar şi iar, mult timp după ce efectele speciale care i-au adus faima au devenit clişee.

4. Inception

In Inception problema centrală este tot definirea realităţii, de acestă dată problema fiind vechiul motiv al lui Calderon dela Barca la vida es sueño. In filmul lui Christopher Nolan oamenii pot intra unii în visele celorlalţi, coborând spre zonele mai profunde ale minţii visătorului sărind din vis în vis. In universul din Inception, ca şi în Matrix, nu există limite, oraşele sunt construite într-o clipă, iar legile fizicii pot fi sfidate fără niciun pericol. Această lume este însă mai periculoasă decât cea reală pentru personajul principal ,Cobb (Leonardo Di Caprio), visul devenind o a doua realitate din care nu mai poate sau nu mai vrea să se trezească.

5. Mr. Nobody

In Mr. Nobody străbatem în lung şi-n lat amintirile unui bătrân misterios care nu are nume. Intr-o lume a viitorului în care moartea nu mai există de mult, Mr. Nobody aşteaptă să moară în timp ce doctorii încearcă să afle mai multe despre el. Totuşi, amintirile sale nu au niciun sens aparţinând de fapt unor vieţi diferite, o întreagă pleiadă de vieţi potenţiale din care un copil nu se putea hotărî să aleagă. Alegerea cu care se confruntă Nemo (Jared Leto) când este forţat să hotărască alături de cine va rămâne când părinţii divorţează, nu este doar o alegere între mama şi tata, ci o alegere imposibilă  între destine diferite. Filmul prezintă pe de o parte dificultatea alegerii fericirea fiind însoţită de moarte, prosperitatea de plictiseală, iar pe de alta riscul ca ezitarea să ducă la o viaţa irosită. De fapt, la final, Mr. Nobody poate să-şi amintească atâtea vieţi, tocmai pentru că nu a trăit de fapt niciuna.

6. Interstellar

In Interstellar umanitatea este în pragul extincţiei din cauza unui dezastru ecologic, iar scenariul dezastrului este cu atât mai plauzibil cu cât este vorba de o dispariţie lentă, nu de un cataclism absurd. Lumea prezentată la început nu este prea diferită de a noastră cu excepţia furtunilor de nisip, a plantelor care dispar şi a semnelor bizare care-l conving pe Cooper (Matthew McConaughey) să-şi asume o misiune care de fapt îi era destinată fiicei sale. Filmul urmăreşte călătoria lui spre planete îndepărtate a căror gravitaţie dilată timpul, astfel încât câteva ore ajung să însemne zeci de ani. Filmul este poate mai eficient decât un documentar despre teoria relativităţii, mergând chiar mai departe prin folosirea unor teorii mai recente despre particulele încă nedescoperite responsabile pentru forţa gravitaţională. Existenţa gravotonilor şi a celei de-a cincea dimnesiuni în care imagini din perioade diferite converg într-un labirint fascinant sunt esenţiale în rezolvarea intrigii întortocheate a filmului şi te fac să regreţi că nu te-a interesat suficient fizica cuantică în liceu.

7. Children of Men

 Intr-o lume tot mai ameninţată de suprapopulare Children Of Men propune un univers de coşmar în care umanitatea este pe cale de dispariţie din cauza infertilităţii. Cum întrega societate umană este construită pe ideea de progres, de mai mult şi mai bine pentru cei ce vor veni, certitudinea că cei încă în viaţă sunt ultima generaţie de oameni care va vedea lumina zilei antrenează dispariţia vechilor structuri sociale care vor fi înlocuite de anarhie, terorişti şi un ultim regim totalitar rămas în picioare în Marea Britanie. Children of Men nu este o poveste lipsită de speranţă, în centrul ei aflându-se o femeie însărcinată pe care Theo Faron (Clive Owen), un funcţionar anonin, va încerca să o scoată dintr-o ţară în care toţi imigranţii erau vânaţi şi trimişi în lagăre de exterminare sub privirile impasibile ale britanicilor.

8. Dark City

The Dark City este o lume în care este permanent noapte iar realitatea este creată şi recreată permanent de nişte fiinţe supranaturale, Strangers, care pot manipula atât universul fizic, cât şi amintirile celor din oraş. In lumea construită ca un labirint în spirală oamenii sunt transformaţi în cobaii unei rase avansate fără să-şi fi dat vreodată seama, pentru că, la fel ca în Matrix ,identitate fiecăruia este o iluzie. De fapt, extratereştrii programează şi reprogramează oamenii în speranta de a vedea dacă există sau nu un suflet sau dacă totul poate fi justificat prin formare şi biologie.

  Povestea îl are in centru pe John Murdoch, un amnezic care reuşeşte să devină asemenea intruşilor, transformându-se într-un zeu  care, spre deosebire de inamicii săi, vrea să-i ajute pe locuitorii oraşului ţinuţi permanent în întuneric. Filmul este ca un puzzle care te invită să descoperi adevărul cu ajutorul unor imagini-indiciu care te trimit la ideea că totul este o iluzie, un coşmar, o lume artificială din care trebuie să te trezeşti.

9.Solaris

Solaris este o probă de anduranţă pentru orice cinefil care nu este deja familiarizat cu stilul lui Tarkovsky, cu atmosfera poetică creată cu ajutorul cadrelor lungi şi a planurilor care se întrepătrund. Romanul scris de Stanislaw Lem îi oferă regizorului rus şansa de a crea o lume în care fantasmele par din carne şi oase iar oamenii umbre care bântuie pe o staţie spaţială unde nebunia pare să se fi instalat definitiv. Solaris, planeta care reuşea printr-un mecanism misterios să aducă înapoi la viaţă oameni care mai trăiau doar în amintirea astronauţilor, este de fapt o metaforă pentru omul care explorează universul pentru a se regăsi pe sine, iar atunci când reuşeşte e copleşit de frică şi fuge mai departe : We don't want to conquer the cosmos – we want to extend the boundaries of Earth to the cosmos. We are only seeking Man. We don't want Other Worlds. We want mirrors (Gibarian).

10. 2001: A Space Odyssey

Filmul lui Kubrick este poate pe nedrept inclus în categoria SF. Miza sa este aproape pur filosofică, urmărind evoluţia umanităţii pornind de la epoca preistorică în care totul părea straniu, de neînţeles, asemenea muzicii lui Ligeti până la plecarea omului în spaţiu în căutarea celor care lăsaseră pe lună un monolit misterios. Filmul plin de secvenţe în care imaginea şi muzica se îmbină perfect,  are un final ambiguu care poate fi interpretat în fel şi chip, prezenţa monolitului negru semnalând de fiecare dată un nou stadiu al evoluţiei umanităţi. Totuşi, Kubrick nu ne dezvăluie spre ce se îndreaptă umanitatea doar că drumul acesteia începe şi în ultima etapă prin cunoaştere.

2001: A Space Odyssey, ca orice SF de calitate, lasă privitorului libertatea de a căuta sensul sau sensurile ascunse dincolo de imaginile memorabile.

Ne-am obişnuit cu Robert de Niro în roluri de mafiot mai mult sau mai puţin simpatic în funcţie de scenariu şi regie. De Niro a fost un cap mafiot cu aer patern în Goodfellas, un Don Corleone în devenire în The Godfather II, Al Capone în The Untouchables şi lista ar putea continua cu alte roluri de interlop memorabile în Heat, din nou alături de Brando şi Pacino,  Casino sau Once Upon a Time in America. Totuşi, de Niro nu ar fi ajuns unul dintre cei mai respectaţi actori ai Hollywoodului fără o serie de filme în care dă dovadă nu doar de talent, ci şi de versatilitate.

1. Taxi Driver

De Niro şi Scorsese au fost The Dream Team vreme de câteva decenii, însă Taxi Driver este poate cel mai bun film care a rezultat din colaborarea celor doi. Travis (De Niro) este un veteran care întors din Vietnam care devine taximetrist pentru a folosi cumva nopţile în care nu poate dormi din cauza insomniei. Filmul urmăreşte transformare lui Travis din taximetrist în justiţiar, pe măsură ce tânărul pierde contactul cu  realitatea, devenind convins că misiunea sa este de a curăţa New York-ul. Travis începe să respecte un program strict de exerciţii, cumpără pistoale cu aceeaşi uşurinţă cu care ar cumpăra un hot dog şi îşi exersează replicile destinate viitoarelor victime dând naştere celei mai cunoscute scene cu tânărul De Niro: Are you talkin’ to me? Filmul nu este doar o critică la adresa unui guvern care nu a ştiut să-şi respecte vechii soldaţi, ci aruncă săgeţi ironice şi înspre o societate care se grăbeşte să glorifice un justiţiar care ar fi putut deveni viitorul Lee Oswald, dacă serviciile secrete nu l-ar fi văzut la timp. Travis găseşte o altă cauză demnă de atenţia sa şi în loc să ajungă cel mai urât om din America ajunge un erou.

2. The King of Comedy

Rupert Pupkin, Pumpkin, Pipkin este un personaj care doreşte să ajungă celebru într-o lume care nu-i reţine niciodată numele. Când nu este ocupat cu urmărirea celebrităţilor şi strângerea de autografe, Rupert (De Niro) îşi petrece timpul în beciul casei pe care o împarte cu mama sa. Pivinţa este refugiul în care viitorul Rege al Comediei se înconjoară de personaje de carton, auditoriul perfect pentru psihoticul Rupert. De Niro reuşeşte să redea tulburările de personalitate ale personajului care trăieşte prins între două realităţi, cea în care este un comediant aspirant cam fără umor şi cea în care numele mari ale vremii îi ascultă spectacolele şi îi invidiază succesul. Monoloagele în care personajul îşi imaginează şi îşi exersează răspunsurile pentru întrebările ce îi vor fi adresate când noua sa viaţă va începe ne arată un De Niro cu gesturi largi, teatrale , copleşit emoţii exaltate jucate cu un patos demn de un maniac. In filmul lui Scorsese nebunia lui Rupert este în acelaşi timp înspăimântătoare şi înduioşătore, iar De Niro cu o mustăcioară neagră şi un costum copiat de la celebritatea preferată reuşeşte să fie un psihopat simpatic, chiar dacă până la urmă îl răpeşte pe adevăratul Rege al Comediei pentru a-i lua locul.

3. Cape Fear

In Cape Fear, De Niro joacă rolul unui altfel de psihopat, unul înspăimântător pentru care singura plăcere vine din răspândirea fricii. Max Cady(De Niro) iese din închisoare cu o singură dorinţă, aceea de a se răzbuna pe fostul său avocat pe care-l consideră vinovat de arestarea sa . Un De Niro musculos, tatuat încearcă să pară şarmant şi delicat în încercarea de a o seduce pe fiica de 16 ani a vechiului său apărător, însă imaginea care-ţi rămâne pe retină este cea a violatorului nebun care muşcă obrazul victimelor sale pentru pura plăcere de a le desfigura.

4.Raging Bull

E nevoie de un personaj cu adevărat furios pentru a îl face pe Joe Pesci să fie fratele cel bun, însă, în Raging Bull, Robert De Niro reuseste. Pentru boxeorul Jack LaMotta lupta nu se termină niciodată, iar după o seară grea în ring, nimic nu merge mai bine ca un meci cu soţia dis de dimineaţă. LaMotta, rolul care i-a adus Oscarul lui De Niro, nu-şi poate stăpâni furia, iar viaţa sa în afara ringului ajunge până la urmă Knock-Out. Dacă reuşeşti să-ţi desprinzi privirea de la interpretarea hipnotică a lui De Niro, devine evident că mare parte din impactul scenelor care-l au în centru pe LaMotta a fost atent construit de Scorsese care acordă atenţie şi atmosferei filmului, care te poartă înapoi în timp în America interbelică.

5. The Deer Hunter

Cu o distribuţie care-i include pe Paul Walken, Merryl Streep şi Robert De Niro, şi un subiect care în 1978 era încă extrem de dureros, Războiul din Vietnam, nu e deloc surprinzător că The Dear Hunter a fost cel mai bun film american al anului.  Povestea urmăreşte doi vechi prieteni care luptă împreună în Vietnam şi joacă ruleta rusească tragând cu un pistol care are un singur glonţ sub privirile amuzate ale torţionarilo lor, iar apoi ajunşi acasă continuă să încerce să se salveze unul pe celălalt din ghearele nebuniei. The Deer Hunter nu este un one-man show marca Robert de Niro, Paul Walken în rolu lu lui Nicki, cel mai bun prieten al lui Michael (De Niro), reuşind unul dintre cele mai bune roluri din cariera sa. Cei doi se completează reciproc, interpretarea sensibilă a lui Walken contrastând cu personajul mult mai dur interpretat de De Niro, care nu ezită să propună evadări nebuneşti şi  încearcă până în ultimul moment să-şi ajute prietenul ajuns amnezic în urma războiului.  

6. Novecento

Filmul lui  Bernardo Bertolucci din 1976 îi aduce împreună pe Robert de Niro şi Gerard Depardieu în rolul a doi copii cu origini diferite, născuţi în aceeaşi zi şi care ajung să încarneze cele două ideologii din Italia din prima jumătate a secolului XX : comunismul şi fascismul. Pelicula urmăreşte 45 de ani evoluţia celor doi protagonişti şi evoluţia fascismului, fără a uita să redea pitorescul Italiei rurale în care cei doi copii cresc împreună despărţiţi doar de diferenţa de statut social. Lui De Niro rolul de tânăr nobil italian răsfăţat, ironic şi libertin îi vine mănuşă, iar Depardieu este la rândul său convingător în rolul tânărului ţăran întors din război comunist fervent, însă cei doi nu sunt inamici de moarte, ci prieteni extrem de apropiaţi care deşi nu împart aceleaşi convingeri ajung să împartă aceeaşi femeie.

7. New York, New York

New York, New York este una dintre colaborările mai puţin cunoscute ale lui De Niro cu Martin Scorsese, poate pe nedrept intrată într-un con de umbră. Filmul al cărui titlu te face să te gândeşti la Frank Sinatra urmăreşte o poveste de dragoste între o câtăreaţă de pe Broadway(Lisa Minelli) şi un saxofonist a cărui atitudine de wise-guy te face să-ţi aminteşti de zvonuri care au circulat pe seama lui Sinatra şi a apartenenţei sale la o mare familie italiană. Povestea celor doi este presărată cu momente muzicale bune şi certuri pe măsura orgoliului supradimensionat al personajului lui De Niro, caracterul volatil al saxofonistului obligându-l pe de Niro să treacă rapid de la o stare la alta.

8. Midnight Run

In Midnight Run, Jack Walsh (Robert De Niro)este un vânător de recompense trimis să vâneze fostul contabil al unui mafiot periculos care furase bani şi îi donase în scopuri caritabile. Cu o asemenea intrigă nu se poate  obţine decât o comedie, cu multe urmăriri ce-i drept. De Niro păstrează aerul de poliţist dur chiar şi în cele mai amuzante momente,  mânuieşte replicile sarcastice cu aceeaşi uşurinţă cu care apasă pe trăgaci, iar inofensivul prizonier se dovedeşte extrem de creativ atunci când vine vorba de evadare.

9. Everybody’s fine  

După o carieră plină de roluri dramatice, în Everybody’s fine întâlnim un altfel de De Niro, mai bătrân şi capabil de interpretări subtile, reţinute. Intr-un feel-good-movie care nu promitea la început mare lucru Robert De Niro intră în pielea unui pensionar care îşi vizitează familia de Sărbători şi ne face să ne îndrăgostim de personajul care are mereu o replică sarcastică la îndemână.  

10.The Last Tycoon

Aşa cum a dovedit-o recenta ecranizare a The Great Gatsby, Fitzgerald este un autor pe cât de cunoscut, pe atât de greu de transpus convingător pe peliculă, însă The Last Tycoon, filmul lui Elia Kazan (A Streetcart Named Desire) din 1976 are cel puţin un merit care nu-i poate fi contestat : îi aduce împreună pe Robert de Niro şi Jack Nicholson . De Niro este Monroe Stahr, un cineast al anilor ’20 care va fi până la urmă consumat de pasiunea sa pentru filme şi alcool, iar Nicholson scenaristul pe care Stahr încearcă să-l bată şi care compensează rolul secundar care i-a fost distribuit cu o replică celebră : I always wanted to hit 10 million dollars.