Un peisaj marin cu ţărmuri ce amintesc de ţinuturile mitice şi o barcă eşuată, ale cărei resturi par scheletul unei balene, îţi dau impresia că asişti la începutul unei poveşti pline de parabole ieşite din timp. Apoi blocurile cenuşii, de mic oraş industrial sovietic, uitat de lume, te aduc în prezentul sumbru al omului ce vrea să-şi apare căsuţa idilică, singura construcţie degajând candoare în mijlocul dezolarii monocrome, dar care a fost construită pe terenul de lângă mare, atât de râvnit de un baron local din Rusia lui Putin. Acest baron greoi, cu ceafa groasă, râs grosolan şi porniri dictatoriale reprezintă Statul în regiune şi îi dă apă la moară personajului care susţine că omul este cel mai rău animal. Împotriva monstrului lacom ce beneficiază de protecţia politicienilor se ridică proprietarul căsuţei pe care vrea să o dărâme, Colea (Aleksey Serebryakov), tipologia cinstitului hotărât, aprig şi îndărătnic până şi atunci când ştie că poate fi strivit.

Leviathan este genul de film pe care occidentalii îl privesc asemenea unui ghid cinematografic pentru acea parte a continentului văzută ca fiind sursa răului, a tot ceea ce înseamnă primitivism, corupţie, teroare. Este ţinutul sălbatic de la marginea civilizaţiei, unde zace diavolul ce s-a deghizat într-un om cu putere absolută, un feroce animal ce îşi devorează oponenţii, simţind plăcerea laşă a peştişorului neînsemnat ce se închipuie adevăratul monstru biblic, iar închipuirea este întărită de susţinerea unui preot bine aşezat în ierarhia bisericească, al cărui lanţ din aur, de care atârnă ostentativ o iconiţă, aminteşte de accesoriile opulente ale unui rapper în vogă. Ceea ce poate fi pentru vestici o poveste din lumi îndepărtate, o parabolă contemporană suprarealistă sau o variantă exagerată a realităţii dure poate fi un deja-vu pentru cei care au trăit pe pielea lor abuzurile din România anilor 2000, când un întreg judeţ era curtea de joacă a unui semianalfabet cu mare trecere la Partid.

Regizorul Andrey Zvyanginstsev preia tema omului simplu, dar grandios prin curajul său, aflat în lupta cu statul corupt, reprezentat de monstrul ce se dovedeşte a fi o caricatură grotescă, o fiinţă mică, dar capabilă, tocmai prin micimea ei, să se strecoare servil pe lângă cei mai puternici decât el, încât să se apere de pericolele ce-l pot strivi pe cel ce stă drept în faţa lor în loc să se pitească în ape stătute, dar sigure. Colea nu vrea siguranţa unor astfel de ape. Este încăpăţânat, incapabil de atitudinea prevăzătoare a prietenul său avocat, este iute la mânie când i se încalcă acele drepturi pe care omul crescut în legile nescrise, vechi de când lumea, le crede inalienabile. Doar că Statul reprezentat de baronul local ce îşi devorează supuşii nu crede în legile naturale, fireşti, ale dreptăţii arhaice, făcându-l pe Colea să pară un inadaptat smintit şi recalcitrant în faţa unui monstru de uscat cu limbă de lemn, ce mai aruncă din când în când o ciozvârtă către un aghiotant cu insignă, pentru a împiedica depunerea unei plângeri penale împotriva sa.

În loc să preia tema luptei dintre omul simplu şi tiranul corupt prin oferirea măreţiei specifice unei parabole, regizorul îşi îndoapă eroii cu vodcă, îi face să pară nişte papuşi nevoiaşe ce îşi vor dreptatea într-o lume absurdă, condusă de atotputernicii pentru care ei nu sunt decât nişte animale neastâmpărate, ce trebuie puse la punct prin buldozere, ameninţări sau călătorii forţate la marginea oraşului, unde ţeava pistolul devine mai rece. Protagonistul filmului nu ajunge revoluţionarul ce anima oraşul amorţit în teroare şi nici nu are vocaţia unui Iona prins în burta unei balene. Rămâne un luptător singuratic, din ce în ce mai ciufut, un tată ratat şi un cap de familie căreia toţi îi joacă feste când lupta ajunge în punctul culminant.

Leviathannu trezeşte admiraţia fanatică pentru omul simplu ajuns eroul mitic, dar în schimb coboară trăirile spectatorului la nivelul unei game afective fireşti, în care nu se pompează emoţiile unui eroism artificial. Nu te ia pe sus măreţia, dar te zguduie revolta provocată de laşitatea buhăită a primarului, te apasă neputinţa lui Colea, te amuză din când în când nişte zvâcniri ale umorului negru bine exersat de oamenii care ştiu să piardă înainte de a fi luptat vreodată şi te bântuie acea triadă malefică atât de întâlnită şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic: autoritatea coruptă, biserica devenită instrument de propagandă şi de ungere medievală a stăpânului absolut şi frica. Şi tocmai din această primitivă triadă se naşte paradoxul atât de bine dezvăluit de regizor: într-un stat condus de reflexele condiţionate ale dictaturii postsovietice, în care nici o acţiune a omului nu este întâmplătoare în ochii celui ce deţine puterea, viaţa oamenilor este lăsată la întâmplare prin însăşi lipsa de sens a unei autorităţi ce le urmăreşte orice pas.

Un film de acţiune bun nu este greu de găsit, câteva urmăriri bune,  o intrigă cu spioni, poliţişti, răpiri, traficanţi, gloanţe zburând peste tot şi voilá! In cazul comediilor, chiar şi mediocritatea este greu de atins, graniţa dintre amuzant şi absolut ridicol fiind greu de stabilit pentru mulţi regizori care confundă hăhăiala cu râsul. Noi sperăm ca următorele filme să vă amuze fără să fiţi nevoiţi să vă diminuaţi voit IQ-ul timp de 2 ore.

1. Goodbye Lenin !

Goodbye Lenin este povestea unui tânăr din Berlinul de Est gata să facă orice pentru a evita ca mama sa, care fusese în comă pe timpul schimbării regimului, să nu descopere că lumea comunistă pe care o ştia se prăbuşise. De la falsificarea etichetelor de pe borcanele cu castraveţi până crearea unor emisiuni TV false, Alex încearcă să anuleze toate micile schimbări pe care capitalismul le adusese în Berlin, dând naştere unor situaţii amuzante şi unor explicaţii foarte creative.

2. Shaun of The Dead

Shaun (Simon Pegg) nu are o viaţă perfectă, are o slujbă fără viitor, iubita îl părăseşte, tatăl vitreg îl urăşte, însă totul se schimbă într-o zi când… toţi se transformă în zombi. Ei bine, aproape toţi. Ar fi putut fi un film horror mediocru, însă rezultatul a fost o comedie  destul de originală. Shaun of The Dead nu este o parodie de tipul Scream, scenariul este mult mai inteligent construit. Zombii se infiltrează în viaţa de zi cu zi a lui Shaun, lumina rămâne aprinsă, iar toate reacţiile oamenilor care înfruntă zombii par naturale. Satârul nu este niciodată găsit din întâmplare in momentul salvator iar eroii noştri luptă cu ce au la îndemână  şi suferă pentru fiecare vinil pătat de sângele zombiilor.

3.Filantropica

Un pic haz de necaz nu strică niciodată, iar din fericire asta este specialitatea comediilor româneşti. Filantropica, povestea lui Ovidiu Gorea (Mircea Diaconu), un profesor de română, scriitor ratat, care îşi descoperă vocaţia de escroc sentimental vă va face să uitaţi că societatea în care trăieşte, şi care din păcate o oglindeşte pe a noastră ,  este absolut monstruosă. La final vă veţi da seama că interlopul Pavel Puiuţ (Gheorghe Dinică), cel care vindea partituri dramatice cerşetorilor,avea dreptate. Până la urmă povestea este cea mai importantă.

4.Some Like It Hot

Inainte ca travestirea şi schimbul subit de identitate să devină clişee ale genului, doi muzicieni căutaţi de mafie, Joe (Tony Curtis) şi Jerry (Jack Lemmon), se ascundeau într-un tren plin ochi cu tinere artiste, stârnind hohote de râs în America anilor ’50. Cei doi sfârşesc previzibil prin a se îndrăgosti de Sugar (Marilyn Monroe).  Asta nu e tot, Jerry pare să uite adevărata sa identitate şi se logodeşte cu un milionar, iar încurcăturile se ţin lanţ.  Dincolo de interpretările simpatice ale celor doi actori şi comicul de situaţie inerent într-un film cu o asemenea premiză , ceea ce dă cu adevărat savoare filmului sunt replicile celor doi prieteni  care se ceartă permanent.

5. Dr. Strangelove or How I Learned To Stop Worrying And Love the Bomb

Dr. Strangelove nu este un film la care se râde cu lacrimi, ci mai discret, cu un pic de neîncredere, în fond râdem de apocalipsa nucleară. Umorul lui Kubrick este la fel de devastator ca mai-sus-menţionata apocalipsă, însă mult mai subtil: Please, please, gentlemen ! No fighting, this is a war room!

6. Modern Times

O astfel de listă nu ar fi completă fără un film cu Charlie Chaplin. Modern Times nu este o comedie get-beget,anunţând încă de la început că filmul nu este despre fericire , ci despre căutarea acesteia. De fapt, Modern Times este o dramă cu foarte mult umor şi cu un final deschis care vă va face să râdeţi tocmai pentru că momentele hilare alternează cu cele de deznădejde. Chaplin găseşte fericirea şi libertatea în secţia de poliţie, dar nu poate suporta rutina zilnică dintr-o fabrică în care oamenii lumii moderne sunt dezumanizaţi.

7. Groundhog Day

Să retrăieşti aceeaşi zi la nesfârşit pare monoton, însă meteorologul Phil Connors (Bill Murray) reuşeşte să vadă partea plină a paharului. Este liber să facă absolut orice ştiind că a doua zi o va lua inevitabil de la capăt. Cum are tot timpul din lume, Phil nu se dă bătut după primele întâlniri cu Rita (Andy McDowell) şi perseverează în speranţa că va putea până la urmă să o seducă într-o singură zi. După Groundhog Day s-ar putea să vă doriţi să-l vedeţi pe Bill Murray iar şi iar, aşa că vă recomandăm şi două comedii mai recente ale actorului american : Broken Flowers şi St. Vincent.

8. The Big Lebouski

Lebouski (Jeff Bridges) cunoscut mai drgrabă ca the Dude, his Dudeness, el Duderino este un pierde-vară pasionat de bowling care este atacat de nişte indivizi nu tocmai inteligenţi, de fapt inamicii unui milionar ce întâmplător avea acelaşi nume. The Dude poate trece peste bătaia încasată însă cineva trebuie să plătească pentru covorul pătat, aşa că pleacă în căutarea celuilalt Lebouski. El şi echipa sa vor fi astfel atraşi într-o poveste încurcată cu răpiri, recompense, maşini furate, care colac peste pupăză se suprapune cu campionatul regional de bowling unde vor trebui să-l înfrunte pe Jesus and Nobody fucks with The Jesus.

9. Love and Death

Să recunoaştem, puteam la fel de bine să optăm pentru Annie Hall sau Whatever Works însă Love and Death parcă rezumă mai bine crezul lui Woody Allen ale cărui personaje obsedate de moarte sunt  mizantropi paradoxali care urăsc şi iubesc umanitatea. In Love and Death,  Woody Allen şi Diane Keaton părăsesc New York-ul secolului XX pentru Rusia Imperială, dar nu vă imaginaţi că Woody renunţă la celebrii săi ochelari. Anacronismele, monoloagele pseudo-filosofice presărate pe tot parcursul filmului, intriga cvazi-absurdă (scopul personajului principal este să-l asasineze pe Napoleon) fac din Love and Death un film care merită văzut.

10. Monty Python’s Life of Brian

Qui-pro-quo-ul, confuzia identitară, este unul dintre cele mai folosite procedee în comedii, însă atunci când un Brian oarecare este confundat cu Isus doar pentru că a avut (ne)norocul de a se naşte în aceeaşi zi, în staulul de vizavi, e clar că avem de-a face cu o comedie ieşită din tipare. Bugetul filmului nu a fost prea mare, însă umorul este de calitate, iar absurdul intrigii este bine pus în valoare de regizor care reuşeşte să facă din scena biblică a crucificării, un mini-concert în care victimele  cântă Always  Look on the Bright Side of Life.   

Gael Garcia Bernal  a jucat de multe ori rolul tânărului uşor confuz, în căutarea propriului drum în viaţă, care uneori o apucă pe căi greşite. Totuşi, nu-i putem învinui pe regizori pentru că-l distribuie mereu în roluri similare, e vina noastră că de fiecare dată nu ne putem dezlipi ochii de ecran. In loc să-şi lase barbă ca DiCaprio, să meargă mai des  la sală şi să se transforme într-un manly man gata pentru blockbuster, Bernal a ales să-şi rafineze interpretările şi să devină un maestru al candorii şi al inocenţei pe jumătate distruse. Personajele sale se aseamănă fără să fie repetitive, însă nu trebuie să ne credeţi pe cuvânt, vă propunem 5 filme după care veţi putea fie să mergeţi să vă printaţi tricoul I heart Gael Garcia Bernal, fie să spuneţi în spaniolă că nu vă place.

1. The Science of Sleep – Artistul excentric

The Science of Sleep este o poveste de dragoste care se desfăşoară în mare parte în imaginaţia foarte colorată şi cu un aer de televiziune retro a personajului principal. Stephane (Gael Garcia Bernal) este un artist timid care se retrage într-o lume a viselor mai uşor de controlat de fiecare dată când realitatea şi vecina sa Stephanie (Charlotte Gainsbourg) îi înşală aşteptările. Nimic prea neobişnuit până aici, însă de la un vis la altul, Stephane devine captiv în lumea sa iar graniţa dintre excentricitate simpatică şi schizofrenie devine tot mai vagă. De fapt, încă de la început lumea din vis ne este prezentată drept reală, tangibilă, plină de texturi, de mări din celofan şi de oraşe din carton, sugerând faptul că visul este adevărata realitate în care trăieşte Stephane.

2. Y tu mama tambien- Adolescentul dolce far niente

In filmul lui Alfonso Cuaron, Julio Zapata (Bernal ) este un adolescent fără prea multe griji sau principii în căutarea unui scop, pe care îl găseşte din curiozitate sau plictiseală atunci când întâlneşte o femeie matură extrem de atrăgătoare. Julio şi cel mai bun prieten al său Tenoch Iturbide lasă în urmă luxul şi pleacă în căutarea unui loc care nu există alături de o Mrs. Robinson mexicană care ascunde un secret. Pe drum ei îşi explorează sexualitatea, testează limitele prieteniei, descoperă gelozia, dar şi plaja la care toţi visau fără să ştie dacă există cu adevărat. Călătoria presărată cu picanterii este mai degrabă un rit de trecere de la adolescenţă la maturitate pentru băieţi, de la maturitate la moarte pentru însoţitoarea lor.

3. The Motorcycle Diaries- Revoluţionarul în formare

Dacă ne gândim la Che Guevarra ne vin în minte acele imagini cu un El Comandante  imprimate pe tricouri şi căni care cu greu ar putea fi asociate cu Gael Garcia Bernal. Poate de aceea nu a fost distribuit în rolul revoluţionarului Che Guevarra, ci în rolul studentului la medicină Ernesto Guevarra de la Serna care porneşte alături de mai experimentatul Alberto Granado într-o călătorie iniţiatică.  Bernal reuşeşte să transforme legenda într-un personaj din carne şi oase, un băiat bine crescut,  cam stângaci în prejama femeilor, dar foarte sigur pe sine atunci când vinde vorba de motocicleta sa supranumită La Poderosa cu care străbate câmpiile nesfârşite ale Americii de Sud. La capătul călătoriei iniţiatice, personalitatea viitorului lider comunist începe să iasă la suprafaţă,  cu măsură, fără glorificare şi prea mult patetism.

4. La Mala Educacion-  Falsul travestit

In La Mala Educacion, Bernal joacă trei roluri Angel, Juan şi Zahara, de fapt un singur personaj prins într-o intrigă atât de încâlcită încât doar Almodovar o putea face plauzibilă. In centrul intrigii se află o şcoală catolică din anii ’60 în care doi băieţi de 10 ani, Ignatio şi Enrique, se îndrăgostesc  în ciuda supravegherii draconice a clericilor care pândesc prin toate colturile, mânaţi de dorinţe cam necurate. Copiii sunt despărţiţi ,însă Ignatio rămâne în şcoala care seamănă mai degrabă cu un lagăr, continuând să fie abuzat de unul dintre preoţi până când vârsta îi permite să se apere.

Enrique si Ignacio sunt de fapt eroii poveştii, însă Angel uzurpă scena, odată cu identitatea lui Ignacio. Angel este pseudonimul de actor al lui Juan care pretinde a fi Ignatio pentru a câştiga rolul Zaharei (numele pe care Ignatio îl alege la maturitate) în filmul lui Enrique. De fapt Angel/Juan se dovedeşte o Zahara atât de convingătoare încât finalul peliculei care dezvăluie adevărata legătură dintre el şi Ignacio ne ia prin surprindere. Filmul lui Almodovar este neobişnuit de  pesimist, nici departe de şcoala catolică nu există un happy end pentru Ignacio, doar consolarea de a-şi fi spus cumva povestea.

 5. Amores Perros- Interlopul amator

Un câine împuşcat pe bancheta din spate a unei maşini urmărite de mafia locală, aşa se termină cariera de interlop de ocazie a lui Octavio (Bernal). Ca de obicei, personajul lui Gael-Garcia Bernal este ambivalent, Octavio, atras treptat în lumea luptelor de câini, sfârşind prin a-şi sacrifica cel mai loial prieten, câinele, pentru a o cuceri pe Susana, soţia fratelui său.

Filmul regizat de Alejandro Gonzales Inarritu (Biutiful) împleteşte povestea lui Octavio cu cea a unui adevărat iubitor de animale care-şi câştigă existenţa ucigând oameni, şi viaţa unui model , Valeria, victimă şi ea a accidentului în care este implicat şi Octovio. Cele trei fire se intersectează întâmplător în momentul accidentului, personajele fiind legate aparent doar de iubirea pentru patrupede. De fapt, legătura este alta, interlopul amator, asasinul profesionist şi modelul încearcă fiecare în felul său să găsească iubirea într-o lume care-i uită prea repede sau îi ignoră.

La Hollywood există mai multe tipuri de supă reîncălzită decât într-o cantină studenţească.  Filmele străine sunt s-ar zice prea greu de digerat pentru publicul american, aşa că regizorii hollywoodieni deveniţi maeştri bucătari încearcă să le refacă folosind incrediente autohtone. Astfel, Jules& Jim se transformă în Willie&Phil, iar Brigitte Bardot  este înlocuită  de Rebecca de Mornay 30 de ani mai târziu în varianta americană a Et Dieu créa la femme.

Totuşi, nu toate remake-urile à l’americaine  intră în categoria filmelor care nu ar fi trebuit niciodată să ajungă pe marile ecrane, există şi filme care încearcă să uzurpe locul originalului iar uneori chiar reuşesc. Nu prea des.

5. Vanilla Sky – Abre los ojos : Cum să strici o poveste frumoasă?

Vanilla Sky a făcut încă de la început un pariu greu de câştigat. A păstrat scenariul original al filmului lui Alejandro Amenabar, a păstrat actriţa principală Penelope Cruz, dar a schimbat protagonistul.  Era pesemne nevoie de un actor anglofon cunoscut în locul talentatului Eduardo Noriega, şi cine altcineva putea fi mai potrivit decât Tom Cruise ? Nu există un singur răspuns la această întrebare, ci o listă interminabilă.  Să fim corecţi,  Vanilla Sky nu este cel mai prost film al actorului american şi poate fi văzut fără probleme într-o după-amiază ploioasă, însă dacă ai văzut filmul spaniol senzaţia de déjà-vu este prea pregnantă ca să nu te întrebi la tot pasul : cum a ajuns Tom Cruise aici ?

4. Nine- 8 and ½ : Toate starurile nu fac cât un regizaor genial

In 2009 a fost anunţată cu mare tam-tam premiera Nine, un remake al celebrului 8 ½ al lui Fellini. Tentativa de a recicla o peliculă care a intrat deja în programa de studiu la marile şcoli de film a atras atenţia criticilor, iar distribuţia de zile mari formată din Penelope Cruz, Nicole Kidman, Judy Dench, Daniel- Day Lewis, Marion Cotillard, şi Sophia Loren a cucerit într-o primă etapă publicul. So far so good. Nu tocmai. Acea jumătate care desparte 9 de 8 si jumatate s-a dovedit până la urmă esenţială. Filmul lui Fellini este unul al nuanţelor subtile, în care Guido Contini (Marcello Mastroiani) încalcă normele sociale cu cea mai mare seninătate, iar nimeni nu îl poate învinovăţi pentru că lumea sa interioară bizară te împiedică să formulezi vreun reproş . In Nine nuanţele se pierd, iar cel mai bun exemplu este transformarea Saraghinei. Dacă în filmul din 1963 senzualitatea sălbatică a Saraghinei fascina publicul, în versiunea Hollywoodiana frumuseţea standard a actriţei –cântăreţe Fergie nu adaugă nimic poveştii. 

3. City of Angels- Der Himmel über Berlin: Şi îngerii au naţionalitate

Mâna sus cine a văzut City of Angels! Povestea nemuritorului care decide să devină om şi se îndrăgosteşte de o muritoare a fost spusă în multe moduri, însă City of Angels  a convins cei mai mulţi oameni să intre în cinematograf să o asculte. Filmul care îi are ca protagonişti pe Meg Ryan şi Nicholas Cage reuşeşte să transforme povestea din Der Himmel über Berlin într-un film american get-beget, înlocuind aerul misterios şi atmosfera apăsătoare a Berlinului de Vest cu energia specifică New-York-ului. De fapt, pare un cu totul alt film. In locul artistei de circ care evoluează deghizată în înger printre blocuri comuniste întâlnim o tânără doctoriţă cu picioarele ferm fixate pe pământ, iar îngerul îşi pierde la rândul său vocaţia filosofică odată devenit american. Dacă regizorul  s-ar fi îndurat să renunţe la câteva scene emblematice ale filmului original, scena bibliotecii bunăoară, atunci poate nici nu am fi sesizat legătura dintre cele două filme şi adevăratul chin prin care a trecut versiunea originală pentru a se mula pe tiparul hollywoodian.

2. Seven Samurai – The Magnificent Seven : De la samurai la cowboy

Hollywoodul datorează multe filmului realizat de Akira Kurosawa în 1954, inclusiv unul dintre cele mai populare westernuri , The Magnificent Seven. Seven Samurai este povestea a şapte samurai conduşi de un veteran care decid să apere un sat de bandiţi. The Magnificent Seven este povestea a şapte cowboy conduşi de un veteran (Steve McQueen) care decid să apere sat mexican de bandiţi. Vă lăsăm pe voi să ghiciţi care dintre cele două este astăzi mai cunoscut. In mod paradoxal japonezul a fost primul care a filmat scena care mai târziu va deveni emblematică pentru scenele de luptă din westernuri : banda de răfăcători care se iveşte ameninţătoare de după deal.

1. Mou Gaan Dou- The Departed: Încurcate sunt căile Hollywoodului

Mou Gaan Dou, în traducere Internal Affairs, este povestea a două cârtiţe care se infiltrează în mafia din Hong-Kong şi, respectiv , în poliţia locală. Sună cunoscut? Probabil. Fiecare a văzut cel puţin o duzină de astfel de filme cu spioni, cârtiţe, trădări şi mafioţi, însă Martin Scorsese a ales tocmai acest film asiatic ca punct de pornire pentru The Departed, filmul  care i-a adus mult-aşteptatul Oscar pentru regie.  Prin filmul său Scorsese a demonstrat două lucruri. Unu : mafia este un fenomen global care se manifestă la fel fie că vorbim de Hong-Kong sau de bande irlandeze. Doi : un regizor bun chiar poate aduce ceva în plus unei poveşti.

Nu mă număr printre armatele de spectatori care au rămas cu gura căscată după ce au ieşit din sala de cinema întrebându-se obsesiv  în ce fel de lume sfârşeşte Cooper (Matthew McConaughey), astronautul pierdut în spaţiu, timp şi o a cincea dimensiune.

Am acceptat destul de repede ideea că filmul este construit pe baza unui pardox pe care nu prea are rost să încerci să-l explici raţional, o buclă temporală care poate fi rezumată astfel : viitorul ajută trecutul să ajungă viitor. Nu am cumpărat al doilea bilet ca să înţeleg mai bine. Totuşi, asta nu înseamnă că Interstellar nu este unul dintre cele mai bune SF-uri pe care le-am văzut în  ultimii 10 ani, e doar un SF mai atipic în care tehnologia şi teoriile sofisticate despre relativitate sunt doar un pretext pentru o idee nu întru-totul originală (să fim corecţi! ), însă fără doar şi poate irezestibilă: iubirea va salva lumea.

Dacă ideea că iubirea transcende spaţiul şi timpul nu este nouă, înţelesul concret, matematic pe care Interstellar îl dă ideii este remrcabil. In fond, şi în Armagedon un tată se sacrifică de dragul ficei sale şi salvează lumea, diferenţa este că în Interstellar dragostea este ridicată la rangul de forţă care guvernează universul alături de gravitaţie. De fapt, Interstellar  foloseşte destule elemente din recuzita SF-urilor clasice. Roboţii pătrăţoşi şi cam rudimentari, dar inzestraţi cu o ironie muşcătoare şi umor, amintesc de R2D2 şi C3PO, fără să lase senzaţia că ar plagia personajele din Star Wars. Căutarea de noi planete locuibile nu este nici ea o idee nouă,  fiind chiar premiza celebrului serial Battlestar Galactica în care resturile unei umanităţi decimate pornesc în căutarea Pământului, după distrugerea planetei mamă de către Cyloni. De dezastrul ecologic care ameninţă omenirea să nu mai vorbim, chiar dacă şi aici Interstellar deviază de la normă, scenariştii optând, în locul unui cataclism, pentru o degradare lentă, dar nu mai puţin letală.

Pe scurt, Interstellar este un SF ca la carte care îmbină elemente clasice într-un mod original. Acel ceva în plus este adus de scenariul care operează mici mutaţii în cazul tuturor clişeelor, dar şi de viziunea regizorului care reuşeşte să construiască o imagine coerentă,  în acelaşi timp familiară şi străină. Roboţii, navele au un aer uşor retro care aminteşte de vremurile în care se foloseau machete şi oameni închişi în costume metalice în locul ecranului albastru, iar filmele SF aveau o miză filosofică sau politică. Dacă în Inception , Nolan îşi lasă imaginaţia liberă şi schimbă cadrele, decorurile cu o viteză care te face să nu mai ştii ce este vis şi ce e realitate, în Interstellar povestea este mai importantă decât orice. Caracterul personajelor este cel care se schimbă de la o secundă la alta sub presiunea de nesuportat a propriei dispariţii. Doctorul care demarase misiunile de căutare a altor planete condamnându-se astfel la o singurătate insuportabilă sfârşeşte prin a risca soarta întregii umanităţi, doar pentru şansa de a muri alături de ultimii pământeni, iar după toate acestea nici nu ştim dacă suntem în măsură să-l judecăm pentru că s-a lăsat dezumanizat de o sarcină inumană.  Matematicianul care încearcă decenii întregi să rezolve ecuaţia salvatoare este la rândul său un personaj extrem de alunecos, dar teribil de uman. Nu doar antagoniştii sunt personaje nuanţate şi Cooper, eroul principal, reuşeşte să iasă din clişee, asumându-şi cu reticenţe un destin care până la urmă nu-i aparţinea.  Filmul nu ar avea niciun impact fără disperarea de care este cuprins McConoughey atunci când se confruntă cu legile ireversibile ale Universului, fără revolta lui Murph la plecarea tatălui ei.

Până la urmă există un al 3-lea principiu, pe lângă gravitaţie şi iubire care guvernează universul în Interstellar : Legea lui Murphy. Dacă ceva se poate întâmpla se va întâmpla. Dacă omenirea poate fi salvată ea va fi salvată, şi nu prea mai are rost să te întrebi de ce şi, mai ales, cum.