Filme

How to Train Your Dragon 2 merită văzut. Simplu. Nu fiindcă ar fi cel mai bun film, ci fiindcă este un film destul de bun care în ciuda faptului că reprezintă o afacere de milioane nu se dă în lături de la a aborda teme serioase – pe cât de serioase pot fi temele unui film pentru copii. Nu-i puțin lucru dacă te gândești la alte francize animate care au pierdut avânt începând cu al doilea film.

Regizorul și scenaristul Dean DeBlois reia povestea la câțiva ani de la sfârșitul primei părți; protagonistul, Hiccup (Jay Baruchel – This Is the End, Cosmopolis), nu mai e copil. Deja avem de-a face cu ceva special – rare sunt filmele de animație care să aibă ca erou un tânăr, cu atât mai rare sunt cele în care tânărul să se poată transforma într-un referent pentru atât de mult categorii de vârstă: copiii văd că atingerea unei anumite vârste nu înseamnă maturizare automată, tinerii se regăsesc în tatonările lui Hiccup, iar adulții își aduc aminte că orice vârstă este potrivită pentru schimbare.

How to Train Your Dragon 2 este, asemenea predecesorului său, un film despre capacitatea de adaptare nu numai la noi situații, ci și în legătură cu alți oameni. Atât Hiccup cât și dragonul său, Toothless, au dizabilități, dar nu se lasă apăsați de ele, nu numai fiindcă au tărie de caracter ci și fiindcă societatea nu îi tratează diferit. Bineînțeles că acesta este un element dezvoltat deja în primul film, iar How to Train Your Dragon 2 nu se mulțumește cu reluarea vechilor tropi. 

Hiccup a ajuns un tânăr sigur pe sine care se confruntă însă cu o dilemă: tatăl său Stoick (Gerard Butler – Olympus Has Fallen) vrea să se retragă de la conducerea vikingilor, iar el nu se simte capabil să conducă, considerându-se mai degrabă un aventurier care să aducă pacea între oameni și dragoni. Ce nu înțelege Hiccup este că el nu este nici un lider atât de prost, dar nici un pacificator atât de bun.

Conflictul central al filmului îl reprezintă întâlnirea dintre Hiccup și Drago – un vânător de dragoni care și-a pierdut brațul în urma unei întâlniri cu o astfel de creatură. Până în acest punct însă schimbarea îl atacă pe Hiccup din toate părțile. Să dau mai multe detalii ar însemna să stric câteva dintre surprizele scenariului lui DeBlois; important este că în momentul confruntării finale Hiccup a înțeles deja că singurul lucru asupra căruia are deplin control este propria persoană.

Aceasta este probabil cea mai importantă "inovație" a lui How to Train Your Dragon 2. Ni se pune în față un erou care nu modifică lumea pentru a se putea integra, ci unul care se schimbă pe sine pentru a face parte din lume.

Dincolo de acest miez  cu o consistență aproape  dramatică, How to Train Your Dragon 2 beneficiază de pe urma unei distribuții excelente – merită o mențiune specială Kristen Wiig (Bridesmaids), care dovedește că este cea mai amuzantă parte a unui film, chiar dacă nu apare propriu-zis pe ecran.

Nimic revelator, nicio briză de aer proaspăt, dar zău dacă 22 Jump Street nu te face să râzi și să te descalți de orice pretenții timp de două ore. Recunosc că am râs mai mult decât la prima parte și că am intrat în sala de cinema fără nicio așteptare. Deși Jump Street e o franciză care sună rău pe hârtie, te surprinde în mod plăcut chiar și cu glumele despre homosexuali (aș zice eu că sunt chiar educative) și reușește să te binedispună. E posibil să chicotești și după ce ai ieșit de la cinema, aceasta fiind doar o reacție adversă. 

Dacă vă gândiți că este un film prostuț, nu greșiți. Dar Channing Tatum e atât de prietenos încât face prostia atractivă. Iar înainte să apuci să spui că acțiunea este identică cu cea din prima parte, o să-l auziți pe Jonah Hill, care-l joacă pe Schmidt, spunând It’s a repeat of last time. Filmul nu se poticnește datorită glumelor adresate chiar producătorilor, actorilor și tendinței personajelor de a lua în râs povestea și penibilitatea situațiilor.

22 Jump Street nu este o comedie care suferă de snobism și arată cu degetul numai în exterior, ci se auto-ridiculizează în numeroase rânduri și îi iese, deși pe alocuri exagerează cu maimuțăreala. Franciza cred că tocmai a devenit noua mascotă a Hollywood-ului, o caracatiță care-l pune la colț pe Spiderman cu abilitatea lui Channing de a se cocoța oriunde în cel mai scurt timp posibil.

Deși Tatum nu mi s-a părut atât de credibil în rolul de nătăfleț, prostovan, cum vreți să-l numiți, trebuie să recunosc că împreună cu Hill, cei doi alcătuiesc noul bromance Hollywoodian cu lipici la public. Cu siguranță sunt alți actori maeștri în ale comediei, dar tocmai această ciudată pereche și ușurința celor doi cu care își joacă rolurile fac ca aceste două filme să funcționeze. Parcă tocmai sunt scoși dintr-un episod din Academia de Poliție.

Îmi amintesc și de Bugs Bunny, dar cu puțină savoare latino și un rac pe post de morcov. Să nu menționez de scena în care Mercedes (Jillian Bell), colega de cameră a Mayei, noua prietenă a lui Schmidt și fata Căpitanului Dickson (Ice Cube), face haz de necaz de vârsta personajului, care mă trimite cu gândul la replica celebră din Bugs Bunny, What’s up, doc?sau pe românește, care-i treaba, moșule?. Ah, și să nu uit de bătaia a la Domnul și Doamna Smith dintre Mercedes și Schmidt care, deși nu se bucură de aceeași pasiune ca cea a lui Brad Pitt și Angelina Jolie, o să te facă să izbucnești în hohote de râs.

Și dacă tot am ajuns la personajele negative ale filmului, merită menționat și Peter Stormare cu al său rol Ghost. Nu este badass-ul Abruzzi din Prison Break și nici nu reușește să adauge un plus comediei, dar pe mine m-a făcut nostalgică și dornică să reiau Prison Break. Vinovată!

Îmi voi permite să vă dau un mic sfat: să nu cumva să vă ridicați de pe scaune înainte să vedeți genericul de la final. Vă garantez că e mai amuzant decât 21 și 22 la un loc. Eu, una, vreau mai multe continuări, eventual toate cele propuse la sfârșit. Așa că adunați cât mai mulți prieteni și la cinema cu voi!

‘The pain demands to be felt’ rămâne cu tine chiar și în momentele amuzante ale filmului, deși, contrar așteptărilor, The Fault In Our Stars nu se scufundă în tragedie. Nu sunt de acord cu cei care văd filmul ca pe o mașină de scos lacrimi. Da, avem parte de un subiect cât se poate de simplu și trist, presărat cu o iubire adolescentină, dar pleci din sala de cinema cumva plin de speranțe și cu un zâmbet smuls. Și nu pentru că ai fi un cinic, ci pentru că filmul încearcă să te facă să realizezi cât de puternic poți fi în fața durerii, iar pe alocuri chiar reușește. 

Regizorul Josh Boone se ‘joacă’ cu bun gust și modestie cu sensibilitatea personajelor, deși dacă vorbim de modul în care sunt filmate și conectate scenele aș zice că nu este deloc o capodoperă regizorală. Uneori e o trecere prea bruscă între anumite scene, iar muzica pare că se oprește forțat. Dar filmul va compensa cu alte lucruri, printre care o pereche de adolescenți nătăfleți pe care e posibil să-i îndrăgești din prima clipă.

The Fault In Our Stars nu te forțează să te implici emoțional și e posibil ca unii să-l catalogheze ca fiind another chick flick love story. Dar filmul e mai puțin despre o iubire adolescentină și mai mult o căutare plină de curaj a unui sens în suferință. Elementul surpriză, cel puțin pentru mine, a fost Shailene Woodley (Divergent, The Spectacular Now – în care nu mi-a atras deloc atenția, probabil din cauza personajului), cea care joacă rolul lui Hazel, o prezență foarte carismatică și care trebuie urmărită de acum încolo (and by that I don’t mean stalking her 😀 ). Deși Ansel Elgort, Augustus Waters aka Gus, nu este uneori atât de credibil în comparație cu Shailene, cei doi se potrivesc de minune și își zâmbesc sincer unul altuia pe toată durata filmului. Nici nu zici că sunt plătiți pentru munca depusă pentru că pare atât de natural modul în care fiecare își asumă rolul, iar apropierea dintre personajele lor este foarte firească în ciuda caracterelor diferite. Hazel își asumă boala și este împăcată cu gândul morții, dar ceea ce nu-i dă pace este ce se va întâmpla cu cei dragi după moartea sa. Gus își privește boala și viața cu umor și optimism, cel mai mult dorindu-și ca existența lui să nu fie dată uitării. Zâmbetul lui este contagios, iar scena de la terapia de grup în care o privește insistent pe Hazel, ea fiind ușor intrigată de gestul lui, te face să fii puțin invidios că nu ești și tu în locul ei. Un lucru minunat pe care filmul îl sugerează e că dragostea nu înseamnă numai a găsi pe cineva pentru care poți muri, ci o persoană care să facă viața demnă de trăit.

The Fault In Our Stars este o adaptare a cărții cu același nume în care fiecare actor este potrivit pentru rolul pe care-l interpretează, începând cu părinții lui Hazel (Laura Dern, Sam Trammell) și terminând cu Patrick (Mike Birbiglia), cel care ținea ședințele de terapie în grup pentru bolnavii de cancer. Să nu-l uităm pe Willem Dafoe care îl joacă pe Peter Van Houten, autorul cărții preferate a lui Hazel, An Imperial Affliction. Nu cred că era persoană mai potrivită pentru discursul răutăcios la adresa lui Hazel, în timpul căruia îi spune: ‚You’re a failed experiment in mutation!’. Între cei doi este o chimie actoricească puternică, vizibilă în timpul întâlnirii din Amsterdam.

Scena mea preferată este cea în care Hazel află că mama sa ia cursuri de ajutor social pentru a-i sprijini pe alți oameni care trec prin situații similare. În sfârșit are parte de răspunsul pe care-l căuta și care putea fi intuit din obsesia ei de a afla ce se întâmplă cu personajele din cartea ei preferată după ce Anna, personajul principal, moare. Având un asemenea fundament slab, sub o stea cu un defect imposibil de ignorat, părinții lui Hazel decid să ia cărămizile sfărâmițate ale familiei lor și să le dea un nou rost.

Probabil că cel mai frumos detaliu al acestei povești este legat de cum se produce apropierea dintre Hazel Grace si Gus, cei doi închegându-se mai întâi ca prieteni. Avem de așteptat până la primul sărut, dar chiar nu pare să conteze prea mult pentru că scena sărutului a fost bine construită. Și nu mă refer la actul în sine și nici la aplauzele pe care cei doi le primesc în casa memorială a Annei Frank, ci la situațiile care au condus la acest moment. Pentru că peste ceva timp, poate nu ne vom aminti de sărut, ci de curajul, ambiția și tăria de care dă dovadă Hazel în misiunea de a urca scările și de a vizita întreaga casă memorială. Este posibil ca legătura cu Anne Frank să nu fie acceptată de toți, dar este un simbol așa cum țigara, desenul cu pipa, leagănul vechi, scheletul din parc nu reprezintă obiectul în sine ci o metaforă.

Așa că da, vă recomand să mergeți să vedeți The Fault In Our Stars, un film  în care umorul își face loc cu mult bun simț.