Poate datorită rolurilor memorabile făcute de Marlon Brando şi Vivien Leigh în filmul omonim regizat de Elia Kazan sau, pur şi simplu, flerului incisiv al lui Tennessee Williams legat de adâncimile umane, piesa un Tramvai numit Dorinţă îmi amintește de Cehov, dacă avem în vedere talentul de a surprinde personaje în faţa unei tragedii iminente.
Şi tocmai această neputinţă de a se împotrivi fatalităţii este punctul forte al modului în care actriţa Mihaela Trofimov o interpretează pe Blanche DuBois, una dintre imaginile seducătoarei histrionice vulnerabile din lumea teatrului universal. De fapt, acest rol este cheia unei adaptări reuşite a piesei şi unul dintre motivele pentru care spectatorii aleg să vadă iar şi iar Un tramvai numit Dorinţă, curioşi să descopere o altă faţetă a cameleonicei Blanche.
Regizorii Andrei şi Andreea Grosu nu au fost intimidaţi de spaţiul restrâns de la UnTeatru şi au reuşit să transpună, prin jocul de lumini şi obiecte vechi, acea intimitate claustrofobă dintr-un apartament muncitoresc aflat la periferia orașului New Orleans. Spaţiul sufocant şi captivitatea sărăciei ţi se înfig în toate simţurile, încât vei intra în pielea visătoarei prinse în capcana meschinăriei unui personaj masculin abrutizat. În această magherniţă naufragiază cocheta Blanche după ce îşi amanetează ultimele iluzii prin care încearcă să-şi mascheze alcoolismul şi reputaţia îndoielnică pentru moravurile celor din jur. Falită după ce pierde averea familiei, îşi foloseşte seducţia când se apropie data scadenţelor din viaţa ei, dar pânza propriilor închipuiri o sufocă.
Mihaela Trofimov aduce pe scenă o Blanche pentru care seducţia este doar un alt chip al vulnerabilităţii. Asemenea jocului de minciuni prin care femeia histrionică îşi ademeneşte victimele, Blanche întreţine ambiguitatea legată de cauza problemelor ei prin abilitatea de a interpreta orice rol vrea: de victimă ce se lasă amăgită, de cochetă perfidă, de femeie rafinată, de cocotă fără voie sau de Şeherezadă mitomană, iar cei doi regizori transpun aceste deghizări, prin care Blanche vrea să evite realitatea celorlalţi, alegând o scenă ce se roteşte, la un moment dat.
Rotindu-se, Blanche le face ochi dulci spectatorilor, îşi plânge de milă, se aranjează pentru a-şi întâmpina un admirator care nu mai vine sau începe o confesiune la fel de volatilă precum certitudinile din viaţa ei. Prin această scenă care se roteşte, cei doi regizori îţi arată cat de repede se poate schimba percepţia legată de Blanche, în funcție de lumea din care provine spectatorul. Pentru cei tentaţi să empatizeze cu Stella, Blanche rămâne doar o impostoare fără scrupule, o escroacă sentimentală, ale cărei drame nu mai au consistenţă, devenind nişte poveşti inventate pentru a masca un Eu la fel de instabil precum acel pământ îmbibat cu apă din mlaştinile Louisianei.
Tipologia femeii pentru care doar propria dorinţă este reală, Blanche vine să tulbure liniştea oamenilor simpli, dorind să-şi salveze pielea manipulându-l pe Mitch (Richard Bovnoczki), prietenul cumnatului ei, Stanley. Totuşi, regizorii le-au pregătit o surpriză şi acelor spectatori ce nu se pripesc să o includă pe Blanche în categoria vinovaţilor, ci doar a eroinelor care au vrut să se bucure de tot ce poate avea existenţa mai frumos, dar au căzut în plasa celor pentru care jocul seducţiei şi frenezia emoţională sunt alunecoase, prin urmare trebuie asanate folosindu-se verdictele moralizatoare.
Având un rol mai puţin spectaculos decât al efervescentei Blanche, actriţa Nicoleta Lefter interpretează o Stella plină de compasiune, răbdare, cu picioarele pe pământ, care, prin contrastul realizat de prezenţa ei, intensifică toate acele scântei de ură şi de ademeniri inconştiente ivite ori de câte ori Stanley (Liviu Pintileasa) şi Blanche se intersectează. Inocenţa Stellei în relaţia cu Blanche şi dorinţa nestăvilită din preajma lui Stanley transformă rolul ei într-o nuanţă care le permite celorlalţi protagonişti să-şi coaguleze toate acele trăsături ascunse.
Aşa cum este reprezentat în piesa regizată de Andrei şi Andreea Grosu, conflictul dintre Blanche şi Stanley are mai multe straturi. Unul este legat de cel instinctual, care la Blanche ia o formă sofisticată, teatrală, suprinsă de Tennessee Williams prin intuiţia demnă de un psihanalist, iar în cazul lui Stanley rămâne în zona primitivă. Al doilea strat al conflictului este legat de relaţia schizofrenă dintre eros şi realitate.
Un alt punct forte al acestei adaptări este capacitatea regizoarei de a te ajuta să înţelegi oamenii acelei Americi unde se ciocnesc două tipologii: moştenitorii primilor colonişti europeni, ce şi-au consolidat statutul de burghezi educaţi şi respectabili, şi cei dintr-o nouă generaţie, care aleg viaţa gulerelor albastre, din care face parte Stanley. Blanche DuBois este protagonista clasică a dramei sudiste. Ea nu s-ar putut naşte decât în acea zonă a Statelor Unite în care modelul feminin arhaic şi cochetăria de inspiraţie franceză alcătuiesc ritualul seducţiei pentru care lipsa teatralităţii este ca un festin lipsit de condimente. Blanche aminteşte puţin şi de acea tipologie feminină reprezentată atât de bine de Zelda Fitzgerald, încât nu te poţi abţine să te întrebi cum ar fi privit soţia celui care l-a zămislit pe Gatsby tragedia acestei eroine decăzute.
