Pe pricipiul, viața bate filmul, ei bine, în sfârșit teatrul bate filmul, așadar, printr-un simplu silogism logic, ce ar fi mai tare decât Faust ar fi însăși viața, ceea ce nu sună rău pentru recomandarea unei arte care se lamentează în fiece an că e pe moarte, că cinematograful i-a furat căciula, că internetul îi ia din spectatori și că tv-ul îi prosteşte privitorii. Deci, există o șansă, iar aceasta este să uităm să facem teatru.*
Silviu Purcărete a reușit cu brio acest lucru, ceea ce mă face să cred că teatrul într-o “reşedinţă a unui judeţ de munte" are perspective reale de a-și asuma o “luptă” corectă și avizată cu tot ce ia ochii zilele astea, prin eliberarea constrângerilor de formă și fond.
Spectacolul este pentru oricine și chiar îl recomand oricărui public fie el avizat, telenovelist, microbist, hater din pricipiu sau pasionat. Sincretismul perfect dintre arta scenică și arta vizuală face din Faust un spectacol echilibrat, care satisface “orice om” din noi. Să zicem că nu trebuie sa fi citit poemul dramatic al lui Goethe, căci mitul omului care își vinde sufletul diavolului în schimbul cunoașterii absolute a fost interpretat și reinterpretat sub diferite forme de-a lungul timpului, așa încât este totuși un subiect familiar. Cu toate astea, spectacolul îți dă foarte mult și prin text și felul cum este abordat.
În schimb, dacă te duci la Faust că ai aflat că acolo se simulează acte sexuale, se scuipă foc și pentru că umblă femei dezbracate pe scenă, atunci ai ratat esențialul. Bineînțeles, prin felul cum este construit spectacolul, ai tendinţa să aştepţi încărcătura vizuală şi să treci cu vederea textul, însă un Mefisto mai convingător decât Ofelia Popii n-a prea văzut teatrul românesc.
Pentru a “uita să faci teatru” îţi trebuiecuraj. Curajul regizorului de a pune în scenă un text din 1830 într-o hală industrială din Sibiu, cu mai bine de 50 de figuranți; curajul actorilor de a se dedica ideii regizorale și de a încerca ceva cu totul diferit în termeni de abordare a textului, mișcare scenică și efort fizic și, curajul scenografului (Helmut Sturmer) de a transforma hala într-o încăpere multi funcțională cu logică perfectă, unde spațiul de joc nu este punct fix și unde spectatorii nu sunt simpli privitori.
Purcărete a construit perfect gradarea scenelor, sau decăderea lui Faust sub privirile noastre așa încât, la final, încărcătura acumulată pe parcurs sa fie eliberată pe monologul surprinzator de sincer și decadent, al lui Mefisto. Cu cât Faust se înfruptă mai mult din plăcerile lumești ajutat de vrăjitorie, cu atât își dă seama că filosofia, medicina, dreptul și teologia nu l-au ajutat deloc să înțeleagă adevăratul sens al lumii. Cu cât Mefisto este mai darnic și răbdător cu el, cu atât căderea în nimic, eșecul și finalul moralizator al acestei șarade diabolești emoționează mai tare.
Faust lui Goethe este poemul experienței omenești acumulate secole de-a rândul, drept urmare ce vedem noi la Sibiu este spectacolul experienței teatrale. Aici se îmbină armonios cadrul de la sine înțeles, industrial și brut, cu elemente renascentiste împrumutate din teatrul elisabetan și cu demitizarea textului inițial de poezia vremii și închegarea simbolismului și alegoriei într-o notă contemporană și catchy. Elementele de muzică, de vestimentaţie sau luminile participă într-un mod esențial la ceea ce aş numi experiența Faust, iar actorii, in special Ofelia Popii, nu se dezmint şi dau spectacolului, viață.
De ce acum un articol despre Faust, care a avut premiera tocmai în 2007? Pentru că următoarele patru spectacole (23 mai, 6, 7, 15 iunie), din cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, vor fi și ultimele. Nu se ştie când se va relua, sau dacă se reia.
*Acesta este un subiect lung de discuție, care nu-și are locul aici. Pe scurt, mă refer la teatrul căruia îi lipsește conținutul, unde forma ia amploare și unde nu se lasă loc flexibilității și curajului creator, unde “se face teatru cum trebuie”. La polul opus stă teatrul ca necesitate artistică sau ca nevoie de expresie în contextul social actual.
