Unde iesim

Daca am asocia muzicii culori, Anouar Brahem Quartet ar avea culoarea nisipului. Ascultandu-i, simti mirosul de mare, in timp ce pasesti in nisip intr-o expeditie de cautare a iubirii. Acesta a fost aerul care a umplut Sala Radio sambata seara: world music cu ritmuri arabe si jazz european, plus multe alte influente unite intr-un aer mediteranean.

Prin oud-ul lui invaluitor, tunisianul Anouar Brahem a povestit in concert calatorii in Sahara sau pe malul unei mari. Acelasi sentiment ti-l transmite toata  discografia lui: ramai cu sentimentul ca ai calatorit in mai multe parti ale lumii, toate calde si insorite. Este intr-un fel chiar parcursul lui: Anouar Brahem s-a format ca artist in cadrul Conservatorului National din Tunisia, ca mai apoi sa fie indrumat de artistul Ali Sriti. Dupa o scurta perioada, Brahem a inceput sa concerteze in Statele Unite, apoi in Europa, cu artisti precum John Surman, Dave Holland, Francois Couturier si Jean-Louis Matinier, formandu-si astfel stilul unic in care imbina armonios ritmurile arabe cu influente africane si jazz european.

In cadrul concertului insa, Brahem a cantat impreuna cu Klaus Gesing (bas clarinet), Bjorn Meyer (chitara bas) si Khaled Yassine (percutie) piese de pe albumul The astounding eyes of Rita, dedicat poetului palestinian Mahmoud Darwish. Albumul pare sa te conduca prin toata gama de stari resimtite in iubire: tristete, nostalgie, cautare, euforie, visare si un usor erotism.  Un alt feeling care transpare din muzica lui este o anumita fascinatie pentru viata. Ramai cu un aer cald al visarii unor locuri superbe pe care nu le-ai vizitat inca, dar pe care le simti prin muzica lui.

Sambata seara artistii au ridicat sala in picioare. La cererea publicului, s-au intors de doua ori pe scena si ne-au incantat sufletele si cu alte piese. Asteptam cu nerabdare un proiect nou si o revenire pe scena romaneasca.

Gianni Schicchieste o opera pretentioasa care combina, in proportii egale, teatrul cu opera. Dramatizarea operei intr-un singur act a lui Giacomo Puccini realizata de Silviu Purcărete la Teatrul Maghiar din Cluj se remarca, mai ales, prin folosirea registrului grotesc si absurd pentru a capta interesul: comicul de situatie impreuna cu mima si pantomima actorilor provocand un umor savuros. 

Spectacolul incepe cu o scena macabra: trupul livid al lui Buoso Donati este scapat pe jos si rasucit in tot felul de pozitii bizare, in pregatirea lui pentru ritualul funerar de catre cei din jur. Se zvoneste ca raposatul si-ar fi schimbat testamentul, lasand intreaga mostenire unei manastiri; iar rudele prezente sunt evident deranjate de dorinta defunctului, asa ca trantesc si pufnesc. La pomana, toata lumea mananca si bea cu o viteza incredibila, pana si doamnele imbracate pompos fac abstractie de statutul social spre care tind si se cearta, se imping pentru un loc mai bun la masa, pentru o bucata de carne si o sticla de vin. Scena, desi se prelungeste cam mult, starneste hazul, mai ales prin costume: femeile abia se mai pot misca de atatea straturi peste straturi de fuste fosnitoare, manusi complicate si bijuterii masive si prin machiajul actorilor, mai toti cu ochii masiv incercanati.

Daca ne referim la jocul actorilor, trupa lui Tompa Gabor de la Teatrului Maghiar de Stat Cluj creaza un spectacol puternic, solid, omogen, iar performanta actritei Emőke Kató, care a cantat impecabil aria O mio babbino caro, este exceptionala. De altfel, Silviu Purcărete foloseste pentru punerea in scena a operei lui Puccini aceeasi trupa de actori clujeni cu care a colaborat, in 2003, pentru spectacolul Cumnata lui Pantagruel. Actorii au o relatia speciala, nuantata cu orchestra, dirijata de Katalin Incze G. Pentru acest spectacol, actorii deveniti cantareti au luat lectii intensive de canto clasic, iar prestatia lor este cu atat mai laudabila cu cat Gianni Schicchi este o partitura dificila chiar si pentru profesionisti.

Cunoscut pentru spectacolele sale grandioase, Purcărete nu se dezminte nici de data aceasta, folosind niste baloturi imense de tip dulap care, impreuna cu actorii ce intra in scena direct din sala, si cu efectele de lumini care se sting si se aprind in functie de momentul actiunii – sugereaza ideea de miscare in scena. Alegerea lui Purcărete este usor justificabila pentru ca aceasta dinamica a obiectelor in scena are menirea de a transforma spatiul si de a oferi noi unghiuri spectatorilor. Aceasta atentie pentru detaliu este cheia succesului regizorului, care a mai cochetat cu opera, punand in scena spectacole precum Boema de Giacomo Puccini in Germania si Parsifal de Wagner in Marea Britanie.

Prima zi a Festivalului National de Teatru ne-a adus, printre altele, Doi x doi, o piesa in regia lui Vlad Stanescu jucata la Sala Mica a Teatrului National. Spectacolul are o structura binara, fiind alcatuit din doua piese de sine statatoare: Tigrul, a lui Murray Schisgal, respectiv Amantul, de Harold Pinter. Desi nu sunt legate prin actiune sau personaje, amandoua propun o cautare a acelui altceva sau altcineva. Un raspuns la Cum sa fugi de conformism?

In acest punct cele doua piese vin fiecare cu cate o solutie. “Tigrul” Ben (Marcelo Cobzariu), prins in rutina unei existente de postas, incearca sa isi faca viata mai palpitanta rapind si violand femei. O aduce astfel in subsolul locuintei sale din New York pe Gloria (Amalia Ciolan),  fosta asistenta sociala, sotia unui barbat cu situatie materiala buna, a carei singura placere ramane jocul saptamanal de bridge cu prietenele. 

Desi in realitate piesa este destul de statica, singurele miscari fiind trecerile de pe fotoliu pe canapea, simtim in aer o tensiune cu totul speciala. O tensiune nascuta din contrast. Ben se vrea o bruta, dar ramane sensibil la muzica clasica pe care o asculta la patefon. Isi leaga prada de un scaun, dar descoperim in el un intelectual neacceptat de societate, care filosofeaza in papuci de casa. Antagonismul devine inca si mai evident spre finalul piesei, cand raporturile de forte se inverseaza, iar Ben se indragosteste de Gloria. Gasindu-se intr-o situatie limita, cei doi reusesc in cele din urma sa isi puna in comun singuratatile si nemultumirile. Energia erotismului nu sufoca insa atmosfera, ci este doar schitata cu eleganta, prin acorduri de tango sau in intimitatea unei imbratisari.

Nu acelasi lucru se poate spune despre Amantul, cea de-a doua piesa a coupé-ului, interpretata de Maia Morgenstern si Mircea Rusu. De aceasta data, drama cuplului erodat de trecerea anilor trece pe locul doi, in prim plan plasandu-se jocul sexual dintre Sarah si Richard. „Amantii” traiesc propria lor fantezie, fiecare jucand pentru celalalt un rol. Richard se transforma de doua-trei ori pe saptamana in amantul pasional al sotiei sale, iar Sarah isi pune pentru el pantofii rosii de femeie usoara. Alegerea este cel putin nefericita, caci, in mod paradoxal, cuplul nu se poate sustrage conformismului decat prin apelul la un nou set de conventii.

Pe langa asta, actorii imping acest joc al dedublarii intr-o zona destul de vulgara. Vedem astfel o Maia Morgenstern interpretand exagerat niste miscari scoase parca dintr-un dans tribalic, o coregrafie semnata Florin Fieroiu suprasaturata de conotatii erotice. Cuplului nu ii ramane altceva decat sa cada in derizoriu si caricatura, indepartand atentia de la problema pusa in discutie. Din piesa gandita ca o tragicomedie nu raman spre sfarsit decat lamentatii suparatoare, rostite cu emfaza.

Contrastul dintre prima piesa (cu umor fin si emotie delicata) si cea de-a doua este atat de puternic, incat nu ramane decat sa te intrebi: „De ce n-am plecat la pauza?”