Dupa ce acum o saptamana am vazut-o pe Maia Morgenstern intr-un monolog la Godot in piesa O femeie singura, a urmat aproape un monolog (in spectacol este prezent in mod pasager un al doilea personaj) la Metropolis cu Jubileul, in regia lui Radu Beligan.
Drama povesteste nelinistile si dilemele unei actrite ce sarbatoreste 50 de ani de cariera. Incercand sa isi organizeze prin eforturi de PR revenirea pe scena sau ca personaj intr-un film, Amelie este invitata principala a unei emisiuni TV la care nu reuseste sa ajunga. In schimb, asistam la disecarea alegerilor ei de viata si la o dezvaluire socanta care nu isi avea sensul in logica piesei.
Desi marseaza pe frivolitatea si egocentrismul personajului, descoperim resortul lui Amelie de a deveni actrita intr-o tragedie personala. Singurul motiv pentru care autorii (Jean-Marie Chevret si Michele Ressi) ar fi inserat un asemenea episod in piesa este acela de a se folosi emotional de spectator. Si nu e singurul moment cand ni se forteaza emotiile… Alegerea dramaturgilor in acest sens mi se pare cu totul nefericita. Poate, in schimb, ar fi fost mai potrivit sa se concentreze pe structura piesei, care nu se incheaga intotdeauna. Se sare de la o idee la alta, se extind anumite zone ale piesei fara sa intelegi de ce, Jubileul avand un aspect mai mult eseistic decat dramaturgic. Si, cand zici (sau speri) ca se lasa cortina si avem parte de un final care sa ne puna putin pe ganduri, urmeaza happy end-ul. Si, mai ales, prilejul de a fi instruiti de la obraz sa ne bucuram de valorile adevarate, de libertate, dreptul la unicitate si iubire. Urmeaza replica apoteotica de final: profundul "Si maine e o zi". Aroganta de a ni se turna asemenea lectii in fata arata o totala lipsa de delicatete intelectuala din partea dramaturgilor Jubileului. In favoarea piesei se pot trece totusi cateva glume reusite.
Maia se descurca in Jubileul asa cum poate, avand in vedere textul. Ar trebui sa interpreteze un personaj septuagenar, dar nu are nimic din manierismele unui om de aceasta varsta. Aspect care nu deranjeaza cu adevarat. Piesa ar fi devenit si mai siropoasa cu o asemenea interpretare.
In schimb, Maia este foarte puternica si determinata. Si plange mult. Mare parte din piesa are ochii in lacrimi, dar asta nu face cu nimic mai valoroasa nici piesa, nici interpretarea. Am valorizat mai mult interpretarea din monologul O femeie singura. Aici am apreciat efortul de a sustine constructia piesei cu toate mijloacele, inclusiv stand in cap (si nu e o figura de stil). In plus, exista o anumita constienta de sine care deranjeaza: ca si cum Maia Morgenstern joaca o piesa in piesa, se joaca fiind constienta de faptul ca noi o cunoastem. Nu se poate rupe de propriul statut de actrita adorata. S-ar putea spune ca e normal sa preia ceva din biografia personala, avand in vedere ca joaca o actrita. Dar acelasi fenomen suficient l-am observat si in Livada de visini de la TNB. Probabil e reflexul conditionat al scenelor mari, pentru ca la Godot (in fata unui public restrans) Maia a dat senzatia ca a uitat un pic de sine.
Regia lui Radu Beligan nu straluceste nici ea. Lipsa de stralucire devine clara de la primele gesturi ale menajerei care se misca asa cum imi imaginez ca ar face-o un Neanderthal. Nu poate face un rol decent si haios in acelasi timp, trebuie sa ne imerseze instantaneu in commedia dell'arte.
As fi vazut o asemenea piesa pusa in scena cu minim de mijloace din partea actorilor, cu o discretie care ar fi anulat toate zonele lacrimogene ale piesei, lasandu-i pe spectatori sa implozeze de emotie tocmai pentru ca aceasta nu s-ar fi manifestat in niciun fel pe scena, taindu-i orice debuseu.
