Unde iesim

Când alicele ieşite din puşca de vânătoare o străpung, raţa sălbatică se lasă dusă spre fundul apei, dorind să îşi găsească un culcuş al morţii în vegetaţia ivită din mâlul adâncului întunecat. Pe Hedvig (Ioana Anton), copila în jurul căreia se învârte un mare secret, expresia adâncul întunecat al mării o sperie, presimţind apropierea propriului întuneric, în care se va scufunda atunci când orbirea se va instala definitiv din cauza unei boli ereditare. Dar până atunci, are grijă de raţa sălbatică salvată din colţii câinelui de vânătoare al bogatului domn Werle (Victor Rebenciuc), cel mai puternic om al ţinutului, în al cărui palat, mama ei, Gina (Manuela Ciucur), a fost menajeră…şi amanta acestuia. Domnul Werle îi dăruieşte lui Hedvig raţa sălbatică, iar bunicul ei (Constantin Cojocaru), fostul asociat în afaceri al domnului Werle, creează în pod un decor menit să imite natura, astfel încât raţa să poată fi ţinută în viaţă de dragul nepoatei sale. Tot în pod sunt ascunşi iepuri şi găini, pe care bunicul lui Hedvig îi împuşcă, amintindu-şi de vremurile în care putea vâna, înainte de a fi închis (pentru a lua asupra sa vina domnului Werle…ar lăsa unii de bănuit) şi înainte de a deveni un bătrân ciudat şi neputincios care va repeta la nesfârşit Pădurea se răzbună!

Raţa sălbaticăeste una dintre piesele ce avea să anunţe începuturile dramaturgiei moderne, iar spiritul de observaţie incisiv al lui Henrik Ibsen a dus la nişte revelaţii prinvind natura umană demne de un psiholog vizionar. Teme precum secretul trangeneraţional, adevărul zdrobitor ce nu trebuie dezvăluit oricând şi oricum, pentru a elibera (doar) conştiinţa celui care îl ţine ascuns de multă vreme, complexul de inferioritate în faţa unei figuri paterne virile şi autoritare, dependenţa emoţională şi fantomele trecutului, pentru care se pot crea decoruri ce imita viaţa, pot fi regăsite în orice tratat de psihologie ce avea să fie scris după multe decenii de la premiera acestei piese. Atât de puternică a fost viziunea lui Ibsen despre marile drame ale omenirii, viziune ce naşte controverse şi în ziua de azi atunci când se reanalizează conceptele idealiste precum Adevărul.

Tragedia personajelor din Raţa sălbatică începe cu o cină rău prevestitoare, dată de impunătorul industriaş Werle, un afemeiat notoriu şi un tată ce îşi dispreţuieşte fiul ghidat de idealuri şi de fantoma unei mame devenite victima tatălui infidel. Werle îşi considera consoarta slabă de înger şi labilă psihic, dornică să îl întoarcă pe fiul lor, Gregers (Şerban Pavlu), împotriva lui. Şi-ar fi dorit să facă din Gregers o copie a lui, dar îi vede ambiţia de mare afacerist călcată în picioare de nişte idealuri considerate ridicole de  bătrânul Werle, la rândul său ameninţat de orbirea ereditară, ce se instalează treptat, dar ameninţător. Unul dintre idealurile lui Gregers propovăduieşte nevoia omului de un adevăr ce îl va elibera, cu preţul unei mari dureri, înlăturând fericirea unui vieţi confortabile, trăite în minciună. De un astfel de adevăr considera Gregers că ar avea nevoie şi cel mai bun prieten al său, Hialmar Ekdal (Ghorghe Ifrim), nimeni altul decât fiul fostului partener de afaceri al tatălui său, condamnat deoarece împotriva puternicului Werle nu s-au găsit probe. După ce află în timpul cinei de căsătoria dintre Gina, fosta fată în casă a tatălui său, şi prietenul său din copilărie, Gregers Werle îl consideră pe Hialmar drept o marionetă folosită de bătrânul Werle pentru a masca în ochii lumii amantlâcul în urma căruia s-a născut Hedving, cea care adoptă raţa sălbatică pentru a uita de singurătate.

Când Hialmar era zdrobit de falimentul tatălui său închis, Gina l-a scos din hăul disperării devenindu-i nevastă după ce însuşi bătrânul Werle a avut grijă să mijlocească întâlnirea lor. Peste ani, Gina îi devine singurul sprijin, ajutându-l să pună pe picioare mica lor afacere, un studio foto, deschis tot cu ajutorul lui Werle, bineînţeles. Revoltat de relaţia secretă dintre tatăl său şi Gina, care a obsedat-o pe mama lui până în clipa morţii, Gregers vrea să îi destăinuie lui Hialmar că Hedvig nu este fiica lui, în ciuda avertizărilor bătrânului său tată, care îi tot repetă că oamenii slabi precum Hialmar nu suportă marile adevăruri.

Oamenii precum Hialmar au nevoie de minciuna vieţii, singurul medicament potrivit pentru orbirea fiinţelor ce nu pot respira acel oxigen al idealurilor propovăduite ostentativ de Gregers. O ştie şi doctorul Relling (Adrian Titieni), un alcoolic gata să-şi asume viciul cu nonşalanţa dependentului incurabil, ce-şi transformă propriile revelaţii despre natura umană în autoironii pentru a nu le transforma în gloanţele ucigătoare revărsate asupra celor ce nu vor să iasă din propriile iluzii, fie ele şi dătătoare de imagini tulburi asupra realităţii. Ironizand nevoia lui Gregers de a-l scoate din orbire pe vechiul său prieten, Relling, personajul alcoolic, aşa cum este interpretat de Adrian Titieni, prin gesturile şi tonul specifice unui comic amar,  devine vocea lucidităţii, replicile sale, deşi puţine, rămânând memorabile prin mesajul final zdrobitor pentru Gregers. Dialogul dintre Gregers şi doctorul Relling, în care drama sufocantă în care se afundă personajele lui Ibsen este acoperită de umorul tăios al unui cinic binevoitor, răstoarnă sensurile pe care spectatorul le atribuie personajelor atunci când au de-a face cu acel adevăr eliberator, dar şi răscolitor. Interpretarea lui Şerban Pavlu atunci când îi dă replica lui Adrian Titieni îţi dezvăluie faţa întunecată a personajului Gregers. Acesta nu mai pare un apostol moral ce doreşte izbăvirea celui mai bun prieten prin forţa raţiunii, ci un copil însingurat, îmbrăcat în fracul rigid al unui adult dominat de ranchiună, de complexul de inferioritate dezvoltat în relaţia cu tatăl manipulator şi de ura faţă de Gina, menajera ce a îndrăznit să aibă acea relaţie interzisă ce a erodat echilibrul psihic (deja) fragil al stăpânei sale. Dar lovitura de graţie se ascunde în rolul doctorului Relling, al cărui diagnostic bahic ajunge să-l transforme pe titanul idealurilor utopice într-o marionetă bezmetică având nişte picioare de lut, ce orbecăie prin mâlul de pe fundul apelor, unde eşueaza raţele sălbatice.

Deşi piesa de teatru scrisă de Henrik Ibsen este apăsătoare prin durerea umană ascunsă în fiecare personaj sufocat de propriile neîmpliniri şi secrete nemărturisite, spectatorii ajunşi în sala Teatrului Bulandra vor avea parte de o gură de oxigen datorită viziunii avute de regizorul Peter Kerek şi de scenograful Octavian Neculai. Dacă lectura piesei de teatru te apasă precum umezeala unei ape întunecate, spre care se îndreptau toate personajele cu vieţi distruse, aşa cum fac raţele sălbatice rănite, ce nu vor sa mai lupte, alegând să se afunde în malul liniştitor (dar fatal!), decorul feeric, imitând atmosfera stranie a unei păduri în inima căreia s-ar putea afla o raţă neobişnuită, şi candoarea micuţei Hedvig, interpretată într-un mod ghiduş de Ioana Anton, te fac şi pe tine să crezi într-o iluzie. Este acea iluzie ce te-ar determina să speri că domnul Ibsen s-a răzgândit şi le-a oferit un alt final personajelor sale. Dar interpretarea tăioasă precum o luciditate rece şi de neînduplecat al lui Gregers te scoate şi pe tine, spectatorule, din iluzie, în cazul în care sperai că va dura micul paradis artificial improvizat de bunicul lui Hedvig pentru raţa sălbatică, singura alinare a copilei având răbdarea unui suflet bătrân ajuns la graniţa dintre imaginarul binefăcător, a cărui magie este întreţinută de miraculoasa supravietuire a raţei sălbatice în captivitate, şi adevărul dureros despre orbirea iminentă, pe care Hedvig îl bănuieşte, în ciuda unei tăceri protectoare.

Cea mai mare provocare pentru un regizor care abordează textul acestei drame ibseniene este găsirea unei punţi de legătura între toate direcţiile de interpretare. Raţa sălbatică este asemenea unei picturi având multe centre de interes: relaţia omului cu Adevărul, conflctul dintre simplitatea unei vieţi conjugale tihnite şi durerea sofisticată a revelaţiei, dualitatea de tip idealism-pragmatism vital, conflictul tată-fiu, cu tentă psihanalistă. Regizorul Peter Kerek a reuşit să traseze subtil liniile ce unesc aceste puncte de interes, astfel încât să obţină o compoziţie coerentă, folosindu-se de simbolurile ascunse în atmosfera stranie întreţinută de jocul dintre culorile decorului şi sunet.

Când sunt pomenite în aceeaşi replică orbirea, existenţa raţei sălbatice, secretul şi visurile inocente ale lui Hedvig, decorul vibrează straniu, transmiţându-ţi nişte emoţii puternice, desfăşurate în tacere, de parcă spectatorul ar trebui să păstreze, la rândul său, acea tăcere a protagoniştilor ce nu vor să tulbure somnul raţei sălbatice. Această raţă, ascunsă încât să nu revadă marea ce i-ar interzice reîntoarcerea în casa nefericiţilor, este acel element-simbol care nu este văzut, ci doar pomenit cu fascinaţia pioasă, dar şi teama avută în faţa unei vietăţi din altă lume. Asupra păsării-simbol se revarsă tăcerile unui bătrân captiv în trecutul traumatizant, unde şi-a pierdut demnitatea, prefăcându-se că dispreţul fostului asociat ce l-a ruinat este de fapt o dovadă de mărinimie, dar şi toate secretele adulţilor, intuite, în aceeaşi tăcere complice de Hedvig, care traduce gestul sacrificiului prin gândirea magică specifică unei copile dornice de a păstra cu orice chip afecţiunea parentală.

Cum să te bucuri de un spectacol vizual inspirat din atmosfera unui roman cu detectivi, a cărui acţiune te poartă spre zona întunecată a unui mare oraş, dar şi în adâncurile unui investigator singuratic, luminate de o prezenţă graţioasă? Eviţi tentaţia de tip cinematografic şi alegi o reprezentaţie de la Bulandra, ce îmbină baletul contemporan, burlescul cu tentă noir, proiecţiile, jocul marionetelor, benzile desenate, un love story ameninţat de apariţia unei găşti de adolescenţi delincvenţi şi muzica lui Bach, reinterpretată într-o viziune modernă, gata să rezoneze cu tristeţea şi căutările omului din marile spaţii urbane.

The Bach Files, regizat de Alexandru Darie în colaborare cu Adrian Enescu, Zoli Toth Quartet şi Arcadie Rusu, este un spectacol perfect dacă îţi plac experimentele vizual-muzicale, bazate pe coregrafia senzuală a unui dans contemporan, în care imaginea cuplului trece de la contorsiunile erotice la spasmele unui corp profanat în lumea marginalilor, pe fundalul unor compoziţii de Bach, ce vegheaza protagoniştii dintr-o caricatură desprinsă din benzile desenate proiectate pe fundal. Spectacolul începe prin readucerea muzicii simfonice în inima decorului urban decadent ce aminteşte de imaginea postbelică a unui Montmartre strident, unde neoanele înlocuiesc abajururile în culori deocheate ale stabilimentelor de altădată. Alexandru Darie şi Zoli Toth Project te poartă printr-o lume eclectică ameţitoare, care îţi solicită mai multe simţuri. Dacă încerci să îi dai un sens, vei intra în pielea unui detectiv rătăcit printre indiciile propriei investigaţii privind amestecul de epoci redat prin derularea unor benzi desenate ce acompaniază vizual marile compoziţii ale lui Bach, mişcările dansatorilor, care pot contopi sinistrul, langoarea şi căutările protagoniştilor ce par să reprezinte cuplul primordial rătăcit în oraşul pierzaniei, şi prin folosirea acele măşti ce amintesc de teatrul antic.

În cazul în care vrei să pleci de la o poveste în care să ordonezi hăţisul coregrafic şi detaliile scenografice, poţi alege firul unui love story cu băieţi răi, în care detectivul a cărui iubită a fost agresată şi capul găştii de răufăcători ajung să-şi regleze conturile. Vei avea parte de alternanţa dintre umor şi coregrafia unei traume feminine, traversate de protagonista sedusă, apoi abandonată după un one night stand redat printr-un dans pe cât de ispititor, pe atât de candid, şi acostată apoi de personajele negative de la periferie. În această poveste de iubire cât se poate de actuală, în care dansul trupurilor are nevoie de anonimatul sufletesc de a doua zi, muzica lui Bach, deşi compusă în urmă cu sute de ani, pare incredibil de firească, atunci când exprimă acel amestec dintre singurătate, nevoia de afecţiune, spaima în faţa abandonului şi defensele hedoniste. Dacă vrei să laşi în urmă indiciul misticei poveşti legate de cuplul arhetipal captiv în alienanta metropolă, poţi alege să observi (doar) acea metamorfoză pe care o suferă estetica pop art a unui roman poliţist ilustrat prin benzi desenate. The Bach Files i se adresează şi acelui gen de spectatori interesaţi de un mesaj profund referitor la natura umană din spatele unei investigaţii şi de mecanismele unui experiment teatral hibrid, în care amănuntele unui roman cu detectivi redat în maniera benzilor desenate şi atmosfera decadentă a unui cartier destinat plăcerilor sunt deviate de coloana sonoră ce-l transforma pe Bach în coregraful dim umbră, cu talent cameleonic.

Spectacolul te intrigă nu numai prin reinterpretarea compoziţiilor simfonice, prin care să redea trecerea de la disparare la izbăvire, sau prin modul în care dansul transformă o lume vulgară într-o feerie în alb şi negru, ci mai ales prin mijloacele prin care detaliile scenografiei ce sunt reprezentative pentru o anumită epocă ajung să redea, odată îmbinate, o atmosferă atemporală. În această lume citadină ieşită din timp, găseşti o poezie a cuplului actual, o metaforă a salvării întruchipate de îngerul căruia îi dă viaţă Antoaneta Cojocaru, o reîntoarcere la miturile iubirii camuflate în căutările personajului masculin şi trimiteri spre lumea antică, datorită măştilor ce însoţesc senzualitatea coregrafiei şi fauna pestriţă a oraşului, amintind de perindările eroilor din Satyriconul văzut prin ochii lui Fellini. Amestecul de genuri artistice, de epoci şi de simboluri vizuale îţi lasă impresia că ai asistat la o sfidare ghiduşă a celor ce au considerat imposibilă relaţia dintre gusturile şi trăirile omului actual şi acea sensibilitate din lumea unui compozitor de muzică simfonică, din perioada perucilor extravagante şi a curţilor imperiale.