Fericirea inainte de succes (?)

Post Modern
-
1
Fericirea inainte de succes (?)

Cum ar fi dacă am bifa fericirea înainte de a fi oameni de succes? Să amânăm ascensiunea rapidă atunci când vine la pachet cu efectele unei epuizări ce ne taie pofta de viaţă? Unii ne spun că se munceşte mai cu spor dacă ne place tot ceea ce facem, iar alţii, dimpotrivă, ne încurajează de pe margine când alergăm spre succes, afirmând că merită orice sacrificiu.

Fericirea poate facilita atingerea succesului, susţine profesorul Emma Seppala de la Universitatea Stanford. În cartea The Happiness Track, citată de publicaţia Business Insider, Emma Seppala oferă şi o altă perspectivă asupra obsesiei pentru succes, care a persistat în societatea anglo-saxonă, fiind încurajată de părinţi, profesori şi mai ales de angajatorii în căutare de cărbuni proaspeţi şi ieftini. Din păcate, spune aceasta, angajaţii aleg să pună succesul înaintea fericirii. Aşadar vor să parcurgă invers drumul, alergând mai întâi după rezultatele ce i-ar propulsa cât mai sus, sperând să atingă astfel mult-visata fericire.

Successaholism is the new Workaholism. Dependenţa de rezultate a dus la inventarea unui nou termen ce rimeaza cu workaholism. Și anume successaholism. Oamenii căzuţi în capcana successaholism-ului seamănă cu acei consumatori de substanţe care promit atingerea stării de bine. Odată ce s-au dus efectele acestei doze, încearcă disperaţi să facă rost de alta, şi de alta, şi de alta, pentru a se putea simţi iar bine, deşi nu-şi pot defini fericirea, pe care o reduc la senzaţiile unei plăceri de moment. Aşa este şi cu atingerea unui rezultat. Odată savurată victoria, mulţi oameni aflaţi în căutarea unei afirmări în plan social şi profesional au impresia că nu au obţinut îndeajuns de multe rezultate pentru atingerea succesului menit să le aducă fericirea. De aceea se avântă în alte provocări, ajungând mai degrabă la epuizare (burnout) decât la fericire.

Dezvoltarea biologică ne poate sabota. Suntem construiţi în aşa fel încât să obţinem plăcerea devenind receptivi la orice realizare, oricât de mică ar părea, deoarece bucuria atingerii acestui rezultat este asociată cu eliberarea dopaminei, un neurotransmiţător ce devine responsabil pentru producerea stării asociate plăcerii. Seppala aminteşte concluzia unei cercetări prin care s-a descoperit că oamenii ce lucrează mai mult, implicându-se în realizarea sarcinilor dificile, au parte de o mai mare cantitate de dopamină eliberată în acea parte a creierului răspunzătoare cu obţinerea unei recompense. Aşadar, creierul eliberează substanţa plăcerii ori ce câte ori mai bifăm un task dus la bun sfârşit, răspundem eficient la un mail urgent sau terminăm raportul având un deadline (aproape) imposibil de respectat.

Combaterea oboselii

Successaholism-ul devine cu atât mai periculos cu cât este asociat numărului mare de stimuli care bombardează creierul în fiecare zi, ducând la ispita multitasking-ului. Multitasking-ul, la care aspiră mulţi angajaţi, nu este susținut de stadiul de dezvoltare a creierului, “programat” să se concentreze asupra unei singure sarcini. Seppala ne recomandă să începem renunţarea la successaholismul-ul care ne oboseşte (mai ales la nivel emoţional) prin renunţarea la multitasking.

Câţiva paşi simpli de urmat:

Evitarea unor stimuli veniţi din mediul exterior, cum ar fi volumul telefonului mobil care anunţă un nou mesaj, pentru a nu consuma resursele atenţiei.

Prioritizarea activităţilor (şi) în functie de importanţa emoţională. N-ar trebui să ne simţim vinovaţi că am ales o activitate mai puţin importantă pentru succesul profesional, cum ar fi mersul la film alături de prieteni sau la un târg de carte, în detrimentul unor articole despre bursă, atâta vreme cât înseamnă un pas mare pentru confortul nostru emoţional.

Evaluarea importanţei unui rezultat pentru starea de bine, prin întrebarea Am nevoie cu adevărat de acest rezultat pentru a mă simţi bine azi?

Trăieşte aici şi acum, în ciuda planurilor pe termen lung. Pentru a reduce nivelul de stres, este nevoie să arunci la gunoi toate acele acţiuni care nu îţi ameninţă planurile pe termen lung, dar odată supraevaluată importanţa lor, ajung să îţi consume energia de zi cu zi. Dacă întârzierea ducerii la bun sfârşit a unui task nu are consecinţe grave, poţi lucra într-un ritm care să îţi permită şi relaxarea.

Bucuriile mici ale vieţii. Nimic nu reduce goana după succesul definit de alţii aşa cum reuşesc micile momente în care ne îndeplinim capriciile efemere, dar care pot înfrumuseţa fiecare zi. Nu ignora senzaţiile oferite de traversarea parcului în drum spre locul de muncă, alegând un drum mai lung, cafeaua de la începutul programului, concertul de chitară de la o ceainărie sau paginile din cartea preferată, la care ai tendinţa de a renunţa pentru a citi acele mailuri venite după încheierea programului şi despre care ştii dinainte că pot fi amânate.

Sursa foto: Nila Sivatheesan https://www.flickr.com/photos/star1671/

Anii de aur – Rockerul iranian se dezlantuie

Post Modern
-
0
Anii de aur – Rockerul iranian se dezlantuie

Rockerul ăsta cu origini persane nu a ştiut să muşte ca un adevărat imigrant descurcăreţ din oportunităţile găsite în Marele Măr, însă frazele sale în care se înghesuie reveriile psiheledelice muşcă din tine cu forţa hulpavă, misticismul visceral şi viziunile sulfurice demne de un beatnik junk de talia lui William Burroughs, pentru a fi apoi domolite brusc în punctul culminant de un erotism liric şi extatic desprins parcă din romanul Beautiful Losers scris de Leonard Cohen, alt muzician celebru şi prin turnura ezoteric-halucinantă pe care o ia sexualitatea în paginile sale.
Comparat cu viziunea hoinarului Kerouac asupra existenţei umane văzute asemenea unui road-trip care alimentează idealurile unui hipiot ce vrea să întâlnească la un moment dat un guru taman în India, romanul Anii de aur este un amestec introspectiv (şi debusolant), seducător şi ameţitor de poezie în proză, aventuri pasagere, tripuri narcotice dătătoare de revelaţii pe muzica lui Stravisnky şi meditaţii îmbibate în melancolia exasperantă a unui damnat ce nu-şi mai găseste locul în plina criză de inspiraţie. Îl poţi învinui pe muzicianul Ali Eskandarian (cunoscut şi datorită colaborării cu trupa de imigranţi iranieini The Yellow Dogs), de un trai dezordonat, la care visează mulţi puşti cuminţi îndrăgostiţi de muzica rock, gata să dea confortul din casa părinţilor pe o călătorie a pierzaniei creatoare de acorduri demenţiale care scufundă publicul în delir şi fanele în extazul din culise, imediat după concert. Şi vei găsi toate acestea în lumea personajului-narator din cartea sa, care trăieşte viaţa pregătită unui artist din New York, obligat să împartă mansarda găsită în Brooklyn cu alţi puşti ce vin şi pleacă din mirajul unor turnee care nu mai încep, ale unor versuri întrerupte de petrecerile asezonate din abundenţă cu multe jointuri dolofane, cocaină şi opiu sintetic.
Din primele 10-20 de pagini ai fi sigur că ai în faţa ochilor aceeaşi poveste a rockerului născut să aibă parte de puicuţe ahtiate după senzaţii tari, colegi de orgii ajunşi nişte artişti rataţi îmbrăcaţi precum nişte boschetari, ce-şi fac veacul prin dezordinea din apartamentul improvizat într-o clădire aflată în paragină, impresari dubioşi, concerte în baruri obscure şi o faimă scurtă, ce durează exact cât ţine ieşirea meteorică din underground printr-un one hit wonder înainte de prăbuşirea fizică şi psihică în marea de narcotice, alcool şi scârbă faţă de sine în timpul sevrajului exasperant. Dar în cazul artistului cu origini exotice se mai adaugă peripeţiile unui marginal provenit din rândul imigranţilor pierduţi în periferia obscură a New York-ului şi acel perpetuu dute-vino între oraşul de adopţie şi fraţii de suferinţă spirituală izgoniţi din Iran, mulţi dintre ei deveniţi adevărate enciclopedii vii de artă contemporană, oricând gata să discute înflăcărat despre jazz, teatru şi poezie persană cu oricine le cere să-şi aminteasca de o ţară pierdută, dar păstrată cu abnegaţie în ghetoul azilanţilor.
Dacă ai de gând să laşi cartea de-o parte, sătul fiind de aceleaşi imagini stereotipe legate de rockerul pierdut pe drumul spre glorie din cauza dependenţelor şi a lehamitei depresive din scurtele ore de luciditate, vei fi atras înapoi de pasajele stupefiante, care îţi dau aşteptările peste cap atunci când nimereşti peste reflecţiile trepidant-vizionariste ale unui poet iluminat reincarnat în pielea unui muzician amator de tripuri bizare, induse nu (întotdeauna) de ciuperci halucinogene, ci de propriul joc imaginar cu inconştientul colectiv. Acest imaginar seamănă cu străduţele dintr-un vechi oraş iranian, care se întretaie pentru a obliga lumile şi realităţile contradictorii să se întâlnească. Ai impresia că până şi o simplă cotitură în labirintul interior al personajului dă spre o lume nebănuită, plină de umorul dezolant al damnatului ce se priveşte în oglinda lucidităţii fără speranţă, dar şi de voluptatea clocotitoare având acea turnură profetică dată de percepţia unei autodistrugeri de neoprit atunci când rockerul meditativ încheie o destăinuire convalescentă privind existenţa lipsită de speranţă cu o neaşteptată partidă de amor trăita de el sau povestita de colegul de apartament ce se crede un priapic rege persan reincarnat într-un intelectual sardonic gata să-şi racoleze nimfele printr-un cocktail de citate luate din Camus şi Dostoievski. La început, asişti la transa creativă a unui poet ce îşi scrie marea operă pe genunchi, hălăduind asemenea unui homeless condamnat să îşi reverse iluminările de profet decăzut în mijlocul barurilor dubioase, apoi ajungi să dai peste nişte reflecţii îmbibate într-un existenţialism lubric de la finalul unui threesome ce-i lasă protagonistului (doar) impresiile cu iz grotesc trezite de îmbrăţişările tentaculare din stampa lui Hokusai –Visul soţiei de pescar.
Periplul rockerului din Anii de aur ia forma unei poezii în proză cu trepidaţii neaşteptate între două reprize de prizat cocaină, iar episoadele orgiastice din categoria sex, drugs and rock’n’ roll sunt garnisite cu interludiile unui misticism coşmăresc suprarealist de tipul celui găsit în reveriile opiomanului din romanul-cult al Iranului modern – Bufniţa oarbă, doar că-n locul peisajelor apocaliptice de la marginea unei cetăţi persane vezi decorurile unei metropole care nu doarme niciodată, ajutându-l pe artistul trăind la limita supravieţuirii să se împace mai uşor cu menirea celui ce face din noapte zi, prin exilarea într-o existenţă suspendată în zile cu planuri eşuate, proporţionate simetric precum liniuţele prafului alb.

Cu fiecare pagină citită, ţi se induce impresia că stai în faţa unei personalităţi versatile, care ascunde mai multe faţete. Poate juca rolul unui adolescent având certitudinea de nealungat că prea multă compasiune văzută în privirea celor din jur îl poate umili şi începe să împroaşte cu sarcasmul din cuvintele fetide în cei pe care îi consideră nişte irecuperabili conformişti nefericiţi, ca mai apoi să îţi amintească de temerile şi visurile unui copil dezrădăcinat, fugit din Iranul devastat de atacurile irakiene şi de fundamentalişti. Dar poate trece uşor de la rolul inadaptatului dezabuzat şi teribilist la copilul mare, capabil să ceară şi să dea înapoi compasiune printre zeflemeaua transformată în mecanism de apărare. Exact când ai devenit sigur că i-ai descoperit faţeta luminoasă, intervine profetul apocaliptic, ale cărui viziuni de un nihilism înspăimântător asupra societăţii moderne obsedate de consum şi de putere se lasă inundate de revelaţiile produse de invocarea unei culturi persane antice. Un cinic gata să acundă multe frici, un versificator în proză, cuprins de convulsiile unei transe distructive ţinute în frâu prin epifaniile unui ascet care a lăsat razele abstinenţei şi baia de lumină pentru haosul setei de plăceri, un şaman urban având viziunile şi charisma lui Jim Morrison şi exaltarea sofisticată a unui poet persan. Ali Eskandarian este toate aceste personalităţi contopite asemenea unor jocuri de imagini, iar anii săi de aur, în ciuda unei străluciri orbitoare, se consumă într-un ritm năucitor şi devin subţiri precum foiţa pe care sunt ascunse prafurile euforiei vândute clandestin de un dealer din Bronx.

În loc să-ţi inducă acel gust amar al căutării exasperante ajunse la un eşec anunţat, călătoria rockerului persan care se împarte între New Yok, Dallas, L.A şi Teheran este plină de izbucnirile unei duioşii neaşteptate, asemenea unei lumini care transformă priveliştea de la ultimul etaj al unei foste clădiri industriale din Brookyln în promisiunea unui nou început, de care se lovea în momentele de prăbuşire şi cântăreţul neîmplinit din romanul Crăiasa Zăpezii, scris de autorul cărţii Orele, Michael Cummingham. De fapt, pendularea personajului din Anii de aur între oniricul alimentat de substanţe şi toate acele speranţe dătătoare de o linişte promiţătoare cu privire la un viitor, ce hrăneşte nevoia de afecţiune ca sens al existenţei şi evadarea lui în lumea prezenţelor feminine păstrate pe termen lung, te fac să confunzi primele pagini cu lumea personajelor din romanul Crăiasa Zăpezii, scris de Cummingham,dar până când Ali Eskandarian îşi aminteşte de rădăcinile persane, de unde îşi trage sevele acel apetit nestăvilit pentru lirismul dens, pasaje meditative ce alunecă într-o zonă a fanteziilor suprarealiste şi revelaţiile pline de simboluri sub forma unor tripuri halucinante aţâţate de muzică.

Anii de aur, departe de a fi un roman în sensul clasic, este mai degrabă o spirală psihedelică de revelatii bizare, trăiri apăsătoare, monologuri onirice, zbateri epuizante şi pasaje hedoniste salvate de la vulgaritate prin talentul autorului de a găsi frumuseţea ireală în refugiile fetide ale celor obligaţi, uneori, să poate masca unor marginali ai marilor oraşe.

Anii de aur - copertaEditura Polirom, 2015

Clocotul sangelui – Cine a cunoscut adevarata femeie?

Adriana Gionea
-
0

Clocotul sângeluiare farmecul nopţilor tomnatice petrecute într-un conac franţuzesc, lângă un şemineu, alături de un pahar de vin a cărui aromă este învăluită în mirosul fructelor coapte. Şi te-ai putea lăsa păcălit de Irene Nemirovsky, această Francoise Sagan a Parisului interbelic, ajungând să-l invidiezi pe aventurierul Silvio, care, înainte de a se retrage la gura sobei şi-a permis extravaganţa de a renunţa la viaţa liniştită de moştenitor bogat şi la mondenităţile pregătite unui burlac pentru a rătăci din Congo până în pădurile virgine din ţinuturile reci. Dar exact când Silvio renunţă la gustul vinului năvalnic, încercând un buchet mai potolit, văpaia din şemineu începe să degaje o căldura menită să trezească epiderma prin acea lavă din sangele încălzit nu de un pahar, două de vin în plus, ci de secretele amoroase ce spulberă liniştea idilică a celor din familia sa.

Acest roman ţi se va părea unul atipic pentru stilul care a făcut-o celebră pe Irene Nemirovsky, dacă ai cunoscut-o prin romanele Neînţelegerea, Duşmanca sau Balul. Evenimentele nu mai sunt privite prin ochii unor personaje feminine însetate de libertate şi de pasiuni tabu, care tânjesc după tumultul Parisului nebun, ci prin amintirile unui personaj masculin rătăcitor, ce se încolăcesc peste un prezent fad asemenea iederei ce se prelinge peste un chateau, iar decorurile specifice unei capitale franceze în plină epocă de aur a descătuşării libertine sunt înlocuite de imaginile unui sat pe cât de pitoresc, pe atât de neprimitor cu oamenii (dar mai ales cu femeile) ce îşi permit să se lase mistuiţi de ispitele ce le dilată zilele monotone îmbibate de un provincialism îmbâcsit.

Descrierile picturale ale naturii şi ale scenelor de interior amintesc de tablourile cu scene domestice luminate de nuanţa lăptoasă a braţelor delicate acoperite de faină, ce redau imaginea unei femei ce îşi păstreaza cochetăria senzuală chiar şi atunci când frământă aluatul, şi îţi dau impresia că ai în faţă încercarea unei scriitoare de a imita stilul unui clasic decrepit din secolul al XIX-lea. Dar observaţiile psihologice adânci şi protagonistele ce îşi oferă dreptul de a se abandona unor aventuri erotice discrete, pe care însă le savurează cu voluptatea păstrării unui secret subversive, te readuc în secolul modernizării scriiturii feminine, când Irene Nemirovsky deschidea nişte drumuri noi în ceea ce priveşte modul îndrăzneţ de a prezenta feminitatea în literatură. Deşi Clocotul sângelui este scris din perspectiva unei voci masculine căreia i se atribuie observaţiile incisive domolite de melancolia, reflecţiile şi revelaţiile seducătoare asupra psihologiei feminine întâlnite mai degrabă la protagoniştii dintr-un roman scris de Sandor Marai, încât ai impresia că Nemirovsky l-a spionat când acesta a scris Lumânările ard până la capăt, personajele feminine sunt de fapt acelea care uimesc prin secretele ce sunt gata să provoace tragedii, să răstoarne liniştea şi morala provincial-burgheză încremenită de sute de ani.

Când nepoata lui Silvio îi povesteşte despre fapta cutremurătoare a celui ce-i devenise amant, tihna părinţilor ei, al căror mariaj reprezenta pentru el tabloul armoniei conjugale, degajând o căldura molatecă pentru aventurierul rătăcitor întors la matcă, se fărâmiţează, iar bârfele rostite în surdină ale ţinutului plin de conace intrate în posesia unor locuitori posaci, încuiaţi şi clevetitori, încep să capete forma unei agitaţii ce a cuprins ramăşiţele unor obiecte înainte de a fi mistuite până la capăt. Pentru Irene Nemirovsky, personajele feminine adulterine nu sunt imorale, ci purtătoare ale unui drept ancestral revendicat de fiinţele care vor să simtă într-o lume unde oamenii sunt sufocaţi de ipocrizie şi acceptă normele rigide înainte de a-şi permite să traiască nesăbuit, să-şi pună întrebări incomode. Adulterul feminin este perceput de Irene Nemirovsky, atunci când scrie despre el, drept un strigăt secret al unei protagoniste nefericite, un manifest clandestin al emancipării afective gata să cucerească noi nuanţe emoţionale, în acei ani în care Madame Bovary sau Georges Sand scandalizau încă, iar tema erotismului feminin în literatură era mai mult abordată de scriitori decât de scriitoare.

Helene şi Colette, mamă şi fiică, ajung să repete aceleaşi greşeli ce alimentează un secret transgeneraţional, doar că, spre deosebire de alte personaje feminine create de Irene Nemirovsky, nu se lăfăie sfidător în plăcerile ascunse ale relaţiilor interzise, revendicându-şi dreptul de a se redescoperi ca formă de protest într-o lume a bărbaţilor, ci sunt aproape răpuse de remuşcări, ajungând să ceară îndurare. Drama lor, moştenită din generaţie în generaţie precum bijueriile preţioase şi blănurile de zibelină, ar fi putut anunţa o desfăşurare previzibilă a romanului, dar acele reflecţii memorabile referitoare la modul în care secretele şi aventurile galante dezvăluie metamorfozele feminităţii te vor împiedica să laşi cartea din mână chiar dacă te enervează poveştile de pe vremuri. Gândurile personajului Silvio, năucit de modul în care secretele dezvăluite îi schimbă opiniile referitoare la femeile din jurul său, percepute drept nişte statui ale castităţii, nu se demodează, păstrându-şi sensul şi în zilele noastre.

Asemenea pergamentelor de altădată, pe care anticii au scris istorisiri amoroase şi pe care, mai târziu, călugării le-au răzuit răbdător, ca să aştearnă în locul lor povestea vreunui sfânt, înconjurată de desene naive, femeia de acum douăzeci de ani dispăruse cu totul în spatele lui Helene din prezent (…) Cine a cunoscut adevărata femeie- amantul sau soţul? Oare femeile acestea sunt atât de diferite? Sau sunt inseparabile, legate una de cealaltă într-un mod subtil. Sunt alcătuite din două substanţe ce alcătuiesc împreună o a treia, care nu seamănă cu niciuna dintre primele două? Asta ar însemna că nici bărbatul, nici amantul nu cunosc femeia adevărată.

Clocotul sângelui surprinde acea ultimă văpaie a secretelor feminine ce îi joacă o farsă unui faun epuizat, ce şi-a înecat în serile de singuratate dorul după anii în care prindea nimfe, lăsând simţurile amorţite să-l asigure că urmează iarna înţelepciunii specifice unei singurătăţi asumate. Pentru Silvio, acest faun obosit, sângele abia în toamna existenţei dă cu adevărat în clocot, dar este clocotul produs de vulcanul altora. Lui nu-i mai rămâne decât să contemple ipostazele feminine ce se vor sustrage unui sens al dreptăţii adoptat de nişte personaje masculine ce devin ridicole încercând să invoce pedepsele unui tribunal de tip burghez, încât ajungi să te întrebi dacă protagonistele infidele nu sunt, în acest roman, decât nişte prezenţe alegorice dintr-un tablou satiric prin care se vrea demitizarea farmecului discret al vieţii construite pe ceritudinile altora, moştenite fără drept de refuz.

Irene Nemirovskynu s-a dezis nici în Clocotul sângelui de acel tip de personaj feminin ce vrea să calce în picioare vechile moravuri, să facă praf chibzuinţa de parcă ar fi farfuriile din lut grosolan ale unei rude ciufute, gata să adulmece gândurile ascunse pentru a prevesti tragedii. Pe măsură ce te vei apropia de final, vei descoperi cum toate remuşcările personajelor feminine devin doar nişte atitudini prevăzătoare în micul târg al clevetitorilor având pretentii de mici burghezi, ce se raportează la pasiuni şi emoţii cu aceeaşi zgârcenie ce îi face să lase în paragină saloanele cochete ale palatelor cumpărate la un preţ mic de la cei ce vor să evite falimentul peste noapte. Ştiind ce-i poate pielea unei scriitoare precum Irene Nemirovsky, speri ca toate aceste remuşcări aparente să fie date la o parte în favoarea unei risipe afective pe care oamenii din sătucul pitoresc unde se petrece acţiunea o condamnă cu multă înverşunare, astfel încât să iasă iar la suprafaţă imaginea subversivă a feminităţii.

Editura Allfa, 2015

sursa imagini: www.pinterest.com; Musetouch Visual Arts Magazine (pictura: The Roses of Heliogabalus, detail, by Sir Lawrence Alma-Tadema, 1888;)

Logica de canicula – Caldura mare, monser!

Post Modern
-
0
Termometrul spune la umbră 33° Celsius… Subt arşiţa soarelui, se opreşte o birje, în strada Pacienţei, la numărul 11 bis, către orele trei după-amiaz’.

Un domn se dă jos din trăsură şi cu pas moleşit se apropie de uşa marchizei, unde pune degetul pe butonul soneriei. Sună o dată… nimic; de două, de trei… iar nimic; se razimă în buton cu degetul, pe care nu-l mai ridică… În sfârşit, un fecior vine să deschidă.
În tot ce urmează persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal şi plin de dignitate.
Domnul: Domnu-i acasă?
Feciorul: Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară.
D.: Dumneata spune-i c-am venit eu.
F.: Nu pot, domnule.
D.: De ce?
F.: E încuiată odaia.
D.: Bate-i, să deschidă.
F.: Apoi, a luat cheia la dumnealui când a plecat.
D.: Care va să zică, a plecat?
F.: Nu, domnule, n-a plecat.
D.: Amice, eşti… idiot!
F.: Ba nu, domnule.
D.: Zici că nu-i acasă.
F.: Ba-i acasă, domnule.
D.: Apoi, nu ziseşi c-a plecat?
F.: Nu, domnule, n-a plecat.
D.: Atunci e acasă.
F.: Ba nu, da’ n-a plecat la ţară, a ieşit aşa.
D.: Unde?
F.: În oraş.
D.: Unde!?
F.: În Bucureşti.
D.: Atunci să-i spui c-am venit eu.
F.: Cum vă cheamă pe dv.?
D.: Ce-ţi pasă?
F.: Ca să-i spui.
D.: Ce să-i spui? de unde ştii ce să-i spui, dacă nu ţi-am spus ce să-i spui? Stăi, întâi să-ţi spui; nu te repezi… Să-i spui când s-o-ntoarce că l-a căutat…
F.: Cine?
D.: Eu.
F.: Numele dv.?
D.: Destul atâta! mă cunoaşte dumnealui… suntem prieteni…
F.: Bine, domnule.
D.: Ai înţeles?
F.: Am înţeles.
D.: A!… Spune-i că să ne-ntâlnim negreşit.
F.: Unde?
D.: Ştie dumnealui… Da’ să vie neapărat.
F.: Când?
D.: Când o putea.
F.: Prea bine.
D.: Ai înţeles?
F.: Am înţeles.
D.: A!… şi dacă vede pe amicul nostru…
F.: Care amic?
D.: Ştie dumnealui!… să-i spuie că nu s-a putut reuşi cu afacerea ştiută nimic, fiincă am vorbit cu persoana… Nu uita!
F.: Se poate să uit?
D.: …şi zice că acuma e prea târziu, dacă n-a venit la vreme; căci dacă venea măcar cu câteva zile înainte, altă vorba!… poate că s-ar fi putut… Ţine minte!
F.: Ţiu, domnule…
D.: … deoarece nu plecase încă mătuşa persoanei care s-a dus pentru ca să dea arvuna tutorelui minorilor, şi el nu aflase încă, deoarece nu-i spusese nepotul cocoanei, cu care era afacerea ca şi terminată, dacă mai avea răbdare până luni seara, când trebuie neapărat să se-ntoarcă avocatul, fiincă s-a dus cu o hotărnicie; dar acuma, cu regret, este imposibil din mai multe punte de vedere, care le ştie dumnealui… Aşa să-i spui.
F.: Bine, domnule.
Domnul pleacă… Feciorul dă să-nchiză… Domnul se-ntoarce.
D.: A!… ştii ce? nu-i spune nimic, fiincă poate nu ţii minte exact persoanele. Trec eu mai bine deseară să-i spui… La câte vine d. Costică seara la masă?
F.: Care d. Costică?
D.: Stăpânu-tău.
F.: Care stăpân, domnule?
D.: Al tău… d. Costică.
F.: Pe stăpânu-meu nu-l cheamă d. Costică; e propitar…
D.: Ei! şi dacă-i propitar?
F.: Îl cheamă d. Popescu.
D.: Şi mai cum?
F.: Cum, mai cum ?
D.: Fireşte… Popescu, propitar… bine… şi mai cum?
F.: Nu pot să ştiu.
D.: Nu-l cheamă Costică Popescu?
F.: Nu.
D.: Nu se poate.
F.: Ba da, domnule.
D.: Apoi vezi?
F.: Ce să văz?
D.: Îl cheamă Costică?
F.: Ba, Mitică.
D.: Mitică?… peste poate!… Ce stradă e aici?
F.: Numărul 11 bis…
D.: Nu e vorba de 11 bis.
F.: A zis domnul că nu vrea să puie 13, că e fatal.
D.: N-are-a face 13… Eu te-ntreb de stradă. Ce stradă e asta?
F.: Strada Pacienţii…
D.: Strada Pacienţii?… imposibil!
F.: Nu, domnule, e strada Pacienţii.
D.: Atunci, nu e asta.
F.: Ba-i asta.
D.: Nu.
F.: Ba da.
D.: Eu caut din contra strada Sapienţii, 11 bis, strada Sapienţii, d. Costică Popescu.
F.: Aşa?
D.: Aşa.
F.: Atunci, nu e aici.
D.: Foarte bine.
Domnul pleacă şi merge la birje. Birjarul doarme pe capră. Caii dorm la oişte.
Domnul: Haide, birjar!
Birjarul: Nu slobod… este muştiriu, mo roc…
D.: Care muştiriu?
B.: Nu ştii la mine, mo roc…
D.: De unde l-ai luat?
B.: Ghe acolo, mo roc.
D.: Apoi, nu sunt eu?
B.: Ie! la domnu este, mo roc.
Domnul suie… Birjarul trage bice… Caii se deşteaptă şi pornesc. Domnul se ridică-n picioare, la ceafa birjarului.
D.: Ascultă-mă; ştii dumneata unde e strada Pacienţii?
B.: Ala nu ştii, mo roc.
O babă trece. Domnul opreşte birja.
Domnul: Mă rog, jupâneasă, ştii dumneata unde e strada Pacienţii?
Baba: Asta e, măiculiţă.
D.: Ei, aş!… Teribil de ramolită!… Mână-nainte, birjar !
Birja porneşte. Domnul face semn să oprească la o băcănioară în colţ, unde pe prag moţăie la umbră un băiat cu şorţul verde.
Domnul: Tânărule, ce stradă e asta?
Băiatul: Strada Pacienţii…
D.: Eşti un prost!… înainte, birjar!
Birja merge încă o bucată bună… Un sergent de stradă stă pe o bancă la poarta unei curţi mari. S-a descălţat de cizme, să-şi mai răcorească picioarele. Domnul face semn; birja opreşte.
Domnul: Sergent!
Sergentul: Ordonaţi!
D.: Mă rog, nu ştii dumneata unde e strada Pacienţii?
S.: Chiar asta e.
D.: Imposibil.
S.: Da, domnule, asta e.
D.: …la d. Popescu, numărul 11 bis…
S.: Ei, da, mai în sus, pe mâna stângă, nişte case galbene-n curte, cu marchiză…
D.: A !… Atunci feciorul e un stupid!… Mersi!… Întoarce, birjar!

I. L. Caragiale, “Moftul roman”, 1901

 

Citește și Caragiale despre români și românisme

Top 10 filme – top scene cu înghețată

Caragiale – Mofturi 1900

10 povești pe care le-am aflat despre Cimitirul Bellu în Noaptea Muzeelor 2016

 


LYTE video

 

Top 10 filme – top scene cu înghețată

 

Caragiale despre români și românisme

Caragiale – Mofturi 1900

Cimitirul Bellu – povestile ascunse de la Bellu si de ce sa-l vezi macar o data in viata

 

 

Filme despre vacanta

Post Modern
-
0

Sunt cinci filme reper, clasice, care iti dau fluturi in stomac si produc reverie pentru ca te fac sa te simti mai mult decat bine. Merita vazute si revazute in intregime sau doar secvente (vezi mai jos clipurile). In plus, desi nu vor sa fie echivalentul “listei de lectura obligatorie” din gimnaziu, cu siguranta da bine sa le fi vazut.

Asadar, lista:

1. Roman Holiday (Vacanta la Roma) – 1953, comedie romantica cu Audrey Hepburn si Gregory Peck.

Este primul film in care Audrey Hepburn joaca rolul principal (pentru el a primit si Oscar). Audrey  interpreteaza o printesa europeana fara viata personala care descopera placerile simple si comunicarea directa, fara staif, in timpul unei vizite la Roma. Gregory Peck, care interpreteaza rolul unui jurnalist american, este cel care ar trebui sa o initieze pe Audrey in placerile simple ale traiului la Roma. Fara experienta si de abia iesita din cocon, delicata printesa, inocenta si cu umor, in combinatie cu imaginile din bella Roma, reprezinta un coup de foudre si pentru noi si pentru Peck.  Gregory Peck, impecabil, ironic si suspicios, nu poate decat sa fie spectator la combinatia fatala dintre Audrey si Roma si sa se lase dezarmat.

2. Les Vacances de Monsieur Hulot (Vacanta Domnului Hulot) – 1953, comedie cu Jacques Tati

Domnul Hulot, un gentleman perfect cu cele mai bune intentii, merge in vacanta. Filmul satirizeaza hilar determinarea burgheza pe care o avem multi de a ne simti bine cu orice pret in concediu; din pacate pentru cei ajunsi la mare odata cu domnul Hulot, dorinta va ramane neindeplinita pentru ca acolo unde apare el totul o ia razna aproape instantaneu. Filmul este o insiruire vizuala de gag-uri lucrate cu minutie, in care dialogul nu prea are importanta (nici intriga), dar sunetele (scartaieli, interjectii, sunetele scoase de diverse obiecte in frecare) intensifica efectul comic pana cand o luam si noi razna de la ras.

3. A Midsummer Night’s Sex Comedy (Comedia erotica a unei nopti de vara) – 1982, comedie cu Woody Allen si Mia Farrow

Este unul din cele mai insorite filme ale lui Woody Allen (desi face referire in titlu la noapte), atat la propriu (contextul este pastoral: verdeata, greieri, haine de vara, caldura), cat si la figurat (conflictele sunt dizolvate in final, optimismul este generalizat). Un inventator (Woody Allen) si sotia lui (Mary Steenburgen), un cuplu cu probleme de alcov, dau o petrecere de nunta pentru Leopold, un intelectual nesuferit de pedant cu atractie pentru fetiscane, si sotia lui Ariel (Mia Farrow). Celalalt cuplu invitat este alcatuit din fustangiul Maxwell si insotitoarea lui, o asistenta cu vederi non-conservatoare. Intre cele trei cupluri intervin tot felul de complicatii amoroase si schimbari fulgeratoare de parteneri. Filmul este nu doar haios, ci si frumos datorita imaginii (semnata de Gordon Willis) si muzicii (soundtrack-ul este “asigurat” de Felix Mendelssohn-Bartholdy), toate contribuind la construirea unei atmosfere usoare de vara. In ciuda impetuozitatii  cu care se desfasoara schimbarile de situatie si dialogul, atmosfera e calma si intriga are mai mult o greutate contrafactuala: “oare ce ar fi daca?”, fara ca nimeni sa isi ia cu adevarat in serios incercarile si ipotezele romantice.

4. The Big Lebowski (Marele Lebowski) – 1998, comedie cu Jeff Bridges, Julianne Moore, John Goodman, Steve Buscemi, Philip Seymour Hoffman, John Turturro

The Big Lebowski este un film al fratilor Coen, in care The Dude (Jeff Bridges) este intr-o vacanta continua pentru ca nu are serviciu. The Dude traieste boem si cool impreuna cu prietenii lui iesiti serios din canoanele obisnuite, ca si el: personajele interpretate de John Goodman si Steve Buscemi. Existenta linistita de pierde-vara a lui The Dude este deranjata printr-un quid pro quo legat de numele Lebowski, fiind nevoit sa iasa din starea de “zen”. Toti actorii joaca incredibil, de la Jeff Bridges, care aproape te convinge sa-ti iei un an sabatic daca nu mai mult, pana la Julianne Moore, care interpreteaza o mare ciudata, si la John Turturro, intr-un rol episodic dar de un efect comic nebun. Pe langa umorul negru de situatie, filmul marseaza si pe unul mai neobisnuit pentru fratii Coen, creat prin secvente suprarealiste. Un film deja cult.

5. The Graduate (Absolventul) – 1967, comedie, drama cu Dustin Hoffman si Anne Bancroft

Este cel mai emotionant si mai revelator dintre cele cinci filme. Sunt sanse sa nu va placa la prima vizionare, dar peste cativa ani va fi o revelatie. Filmul lui Mike Nichols (tot el a regizat mai noul Closer) este un bildungsromancinematografic in care protagonistul se maturizeaza sexual si emotional.  Ben (Dustin Hoffman) se intoarce acasa in vacanta de vara si traieste o poveste sexuala cu Mrs. Robinson, o prietena de familie de varsta parintilor lui (cu siguranta ati auzit melodia Mrs Robinson a celor de la Simon & Garfunkel, care este pe coloana sonora a filmului; tot legat de muzica, replica celebra din film a Doamnei Robinson, “Would you like me to seduce you?”, apare si in melodia lui George Michael, Too Funky). Ben este debusolat in privinta viitorului si vulnerabil, iar Doamna Robinson stie ce vrea si il castiga repede pe Ben ca amant.

__Friends with Benefits__ – indecis intre romantic si grosolan

Post Modern
-
0

Ce pot sa spui despre un film care nu creeaza nici o stare? Friends with Benefits are cateva scene bune si haioase, daca sunteti dispusi sa le pescuiti, mergeti sa-l vedeti, dar per total este uscat ca o smochina uitata la soare din care s-a scurs orice savoare. Cam asta e senzatia cand consumi amestecul-incoerent-de-comedie-romantica-si-film-grosolan, pe numele lui adevarat Friends with Benefits.

Friends with Benefits pleaca de la o premisa buna, vrea sa ironizeze cliseele filmografiei romantice hollywoodiene. Jamie (Mila Kunis), dezamagita in dragoste, respinge asteptarile idealiste si ajunge intr-o relatie strict sexuala cu Dylan (Justin Timberlake), un director artistic din Los Angeles caruia Jamie, head-hunter, ii obtine un interviu la revista GQ din New York.

De aici, evident ca nu te apuci sa ironizezi romantismul pana cand scoti untul din el. Filmul trebuie sa ramana o comedie romantioasa. Dar te astepti la mai multa originalitate tocmai pentru ca isi propune sa practice ironia. O ironie usoara si haioasa, exersata cu bunavointa. Asta teoretic, pentru ca filmul nostru nu stie reteta, se balbaie tocmai intre siroposenie plus clisee, pe de o parte, si grosolanie si prost gust, pe cealalta parte. Fie nu reuseste sa iasa din canoanele pe care incearca sa le evite, fie iese prea tare, pana cade in vulgar. Prin urmare filmul e diform logic si rezultatul e o maioneza taiata.

Macar actorii, iti spui, Justin Timberlake si Mila Kunis, ar trebui sa salveze situatia, asa cum se intampla partial cu Horrible Bosses (in care Jennifer Aniston, Kevin Spacey si Colin Farrell tot mai scot ceva bun din film) sau cu Bad Teacher. In ultimul, chiar Timberlake incearca sa salveze aparentele de comedie buna. Din pacate domnul Timberlake nu-si gaseste ritmul aici (decat la propriu intr-o scena in care rappereste genial), iar Mila Kunis trage cu tupeu filmul dupa ea pentru a-l scoate la liman, dar din pacate ii lipseste sclipirea de comediant. Spre deosebire de Aniston in Horrible Bosses, care reusea sa joace cu haz aproape orice scena, oricat de vulgare ar fi fost replicile.

Singurii actori care ies bine sunt Patricia Clarkson (o stiti din Whatever Works sau Vicky Cristina Barcelona) care o interpreteaza pe Lorna, mama lui Jamie, si Woody Harrelson, colegul homosexual al lui Dylan. Scenele in care apar Clarkson si Woody Harrelson sunt fara exceptie haioase.

Filmul mai vine cu doua minusuri: montajul aiuritor, care iti da cateodata senzatia ca esti intr-un carusel, atat de repede se succed imaginile si replicile, si imaginea execrabila. Tot filmul este inundat in mult prea multa lumina, care il face sa para ieftin.

Melancholia

Mihaela Matei
-
0

Lars von Trier intra din 30 septembrie in cotloanele cele mai ascunse ale mintii noastre cu un nou film, Melancholia. Se pare ca regizorul sufera de o depresie pe care nu o poate tine la distanta decat regizand intr-un ritm mai alert decat in anii trecuti, asa ca vedem Melancholia in mai putin de doi ani de la ultimul film, Antichristul.

Filmul are doua axe conceptuale: melancolia ca stare psihologica tipica romantismului si sfarsitul lumii produs prin coliziunea Pamantului cu o alta planeta.

Ideea filmului, aceea de a urmari reactiile psihologice ale unui melancolic (Kirsten Dunst) mult mai lipsit`de anxietate decat un "om normal" atunci cand e confruntrat cu sfarsitul lumii, i-a fost inspirata lui Lars von Trier chiar de psihiatrul lui. Ideea s-a dezvoltat si prin discutiile cu Penelope Cruz, care trebuia sa interpreteze rolul. Penelope a contramandat angajamentul. Intre timp, Dunst a primit la Cannes premiul pentru cea mai buna interpretare feminina, in ciuda scandalului de la conferinta de presa in care Von Trier a facut glume incorecte politic (legate de nazism) si a fost declarat persona non grata la Festival.

In oglinda cu personajul melancolic este "omul normal" din film, sora personajului lui Kirsten Dunst, Charlotte Gainsbourg, actrita principala din Antichristul. Daca Kirsten Dunst nu are nimic de pierdut in cazul apocalipsei, viata fiind un ritual golit de sens pentru ea, in timp ce moartea este o realitate mult mai puternica, Charlotte are nelinisti si anxietati mult mai coplesitoare.

Alaturi de Dunst si Gainsbourg, joaca alti actori sclipitori ca Charlotte Rampling, John Hurt, Kiefer Sutherland, Stellan Skarsgård  (un obisnuit al filmelor lui von Trier: Dogville, Dancer in the Dark, Breaking the Waves etc) si Alexander Skarsgård (actorul din serialul de televiziune despre vampiri, True Blood, fiul lui Stellan Skarsgård).

Filmul trateaza sfarsitul lumii ca si Armageddon-ullui Michael Bay si alte filme hollywoodiene, dar ce diferenta in abordare. In acelasi timp, Melancholia este un film romantic, impartasind o ideologie comuna cu comediile romantice hollywoodiene, dar, din nou, cat de diferita trebuie sa fie abordarea lui Von Trier. (Lars von Trier a incercat sa urmeze in Melancholia canoanele originare ale curentului romantic; pentru asta a ales Richard Wagner, uvertura la opera Tristan si Isolda, ca si coloana sonora care deschide filmul.)

Va fi un film ciudat, scormonitor, nelinistitor, asa cum ne-a obisnuit Von Trier, dar urmand o estetica romantica. Vom vedea o nunta, oameni frumos imbracati, fast, in general tot filmul are alt aer estetic, e mai scrobit si dichisit, cu un anume chic; mult diferit fata de rugosul Antichristul, unde simteai cum cazi printre crengi si cum te afunzi in pamantul reavan. In interviul de pe site-ul filmului, Lars von Trier isi exprima nelinistea ca s-ar putea ca filmul sa fie prea nice, incat oamenii sa gliseze la suprafata filmului fara sa caute mai adanc.

Actori pentru care m-as uita la filme proaste

Mihaela Matei
-
0
Actori pentru care m-as uita la filme proaste

Cei mai multi actori care ne plac joaca intr-un melanj de filme bune si slabe. Probabil ti s-a intamplat nu o data sa mergi la un film mai putin reusit doar pentru ca juca in el Keanu Reeves, Robert de Niro, Jude Law sau Johnny Depp. Pe acelasi argument mizeaza si multi producatori de film atunci cand aleg distributia.

Pentru mine actorii pentru care as merge in extremis si la filme catastrofale au ajuns in urmatoarea lista:

1) Cameron Diaz

Cameron Diaz nu prea joaca in filme de autor. Cu exceptia catorva pelicule, ca Being John Malkovich (1999), Gangs of New York (2002) si My Sister’s Keeper (2009), specialitatea lui Cameron Diaz e comedia romantica.

Nu conteaza cat de rea sau buna e comedia, Diaz este atat de tonica si ludica, incat merita s-o vezi in Bad Teacher, unul din filmele verii 2011, sau chiar in What Happens in Vegas (2008), pe care nici fata ghidusa si giumbuslucurile lui Diaz nu reusesc s-o scoata la liman.

Daca nu ai vazut-o pana acum in The Holiday (2006), n-ar fi rau sa incerci. In film joaca si Kate Winslet si Jude Law.

2) Kate Winslet

2) Pentru ca a venit vorba, Kate Winslet e si ea pe lista. Are o personalitate cu totul diferita de Diaz, e destul de dificila si deloc easy-going, dar emana o forta si o determinare inteligenta in rolurile pe care le face incat nu pot sa nu o admir si sa nu vreau s-o revad, in The Reader (2008) si Eternal Sunshine of The Spotless Mind (2004), dar si in filme ca Titanic si Revolutionary Road, care pe mine nu m-au impresionat placut. Poate si din cauza lui Di Caprio cu care joaca in ambele si care nu ma convinge deloc ca actor.

Daca nu ai vazut-o in Quills (2000), un film despre Marchizul de Sade in care il are ca partener pe genialul Jeoffrey Rush, nu ar fi rau sa il incerci.

3) Gary Oldman

3) Gary Oldman este un actor pentru care m-am uitat la filme nu neaparat stralucite si voi continua s-o fac (A Christmas Carol, The Book of Eli, Air Force One).

Joaca de cele mai multe ori roluri malefice in care e transformat fizic pana in punctul in care devine de nerecunoscut. Si este sclipitor in ele. Inca imi suna in cap vocea si rasul lui Zorg, personajul negativ din Al cincilea element (1997), jucat de Oldman.

Gary Oldman va intra pe ecrane in curand (in SUA pe 9 decembrie, probabil mai tarziu la noi) cu un film despre spionaj in care joaca rolul principal: Tinker, Tailor, Soldier, Spy. Imaginea de alaturi este preluata din acest film.

Gary Oldman a mai jucat in seriile Batman si Harry Potter.

4. Kristin Scott Thomas

4) Actrita britanica Kristin Scott Thomas, pe care probabil o stiti din Bitter Moon (1992), ecranizare dupa Luni de fiere a lui Pascal Bruckner, Four Weddings and a Funeral (1994), Pacientul englez (1996), The Horse Whisperer (1998) sau I’ve loved you so long (2008), are o raceala si o intepare tipica femeilor extrem de sensibile.

Este atat de clara in interpretare desi foloseste mijloace minimale, incat nu ma pot abtine sa nu o urmaresc si in filme de genul Leaving (2009). Per total, cred ca merita roluri mai bune.

 

5. Louis Garrel

5) Louis Garrel a fost pentru mine descoperirea anului in materie de actori. Prin urmare am vazut tot ce am putut cu el, indiferent daca era un film slab cotat.

In afara Frantei, e cunoscut mai ales pentru filmul lui Bertolucci, The Dreamers (2003). Fiul regizorului Philippe Garrel a primit un premiu César pentru cel mai promitator actor, cu rolul din Les amants réguliers in anul 2006.

Este foarte apreciat de regizorul Christophe Honoré, care l-a distribuit in roluri principale in Ma mère (2004), Les Chansons d’amour (2007), La belle personne (2008).

Nu este doar o prezenta atragatoare (a fost comparat cu David al lui Michelangelo), ci este un actor extrem de pasionat de munca lui (se vede din roluri dar si daca citesti interviurile date celebrei Cahiers du cinéma) care nu vrea sa faca compromisul cu cinematograful hollywoodian.

6. Tilda Swinton

6) Nu pe George Clooney voiam sa-l adaug pe lista :D, el e din oficiu, ci pe Tilda Swinton.

Swinton este o actrita rara, o combinatie de forta si sensibilitate extreme, foarte inteligenta, mai ales emotional.

A jucat in I Am Love, in ultimul film al lui Jarmusch – The Limits of Control, in filmul fratilor Coen – Burn after Reading, Michael Clayton (impreuna cu George Clooney), Love is The Devil, Wittgenstein, Orlando. Toate filme interesante. Are la activ si doua Cronici din Narnia.

 

7. Bill Murray

7) Bill Murray e un fenomen actoricesc, un Charlie Chaplin minimalist. M-as uita si la telenovele daca ar juca in asa ceva.

L-ai vazut probabil in Ghostbusters si Groundhog Day, dar a aratat tot ce poate in filmele lui Jarmusch (Coffee and Cigarettes, Broken Flowers) si ale lui Wes Anderson (The Darjeeling Limited, The Life Aquatic with Steve Zissou, The Royal Tenenbaums, Rushmore). Bineinteles trebuie amintit si filmul Sofiei Coppola Lost in Translation.

 

 

8. Zooey Deschanel

8) Zooey Deschanel cred ca se va desprinde intr-o leading lady veritabila in curand, dar nu in blockbustere. Chiar daca alege calea pura a Hollywood-ului, mai ales ca face parte dintr-o familie cu traditie aici, tot merita urmarita.

Poate ai remarcat-o in Failure to Launch (2006), unde este colega de apartament a Sarei Jessica Parker.

Rolul ei ‘cel mare’ de pana acum a fost in filmul din 2009 (500) Days of Summer.

 

 

9. Julianne Moore

9) Julianne Moore nu poate ramane in afara listei. Seamana destul de mult ca sensibilitate cu Tilda Swinton, fiind un pic mai feminina decat Swinton.

Joaca roluri de intelectual/artist/persoana cu procese psihologice intense si intrebari existentiale: de la rolul in The Big Lebowski, Children of Men, The Hours, la A Single Man.  

Dar joaca si in filme mai comerciale, de exemplu saptamana aceasta va avea premiera in Romania comedia romantica Crazy, Stupid, Love, in care joaca si ea; iar anul trecut a jucat in comedia The Kids Are All Right.

10. Steve Buscemi

10) Steve Buscemi este un trist vesel.  A aratat cu lejeritate ce poate in filmele fratilor Coen (Fargo, The Big Lebowski, Paris, je t’aime) sau Tarantino (Reservoir Dogs), si in titlul regizat de el in 2007, Interview. Alaturi de el interpreteaza Sienna Miller. Pe langa acestea, Buscemi continua sa joace si in multe comedioare, gen Grown Ups (2010).

 

 

 

 

 

Au ramas nementionate, să le zicem așa, ‘vacile sacre’ 😀 ale Hollywood-ului: Meryl Streep, Kevin Spacey, Bruce Willis si George Clooney. Ei, la fel ca si cei-pe-cale-sa-devina la fel de faini: Scarlett Johansson, Natalie Portman, Matthew McConaughey, sunt must-see pentru noi indiferent de film.

Moneyball

Mihaela Matei
-
0

Moneyball este The Social Network al anului 2011, o poveste despre cum poti schimba “lumea” plecand de la o idee.

Este un film biografic-drama despre baseball ca business si ca sport, regizat de Bennett Miller (al doilea film al sau dupa Capote in 2005) si avandu-i in rolurile principale pe Brad Pitt,   Jonah Hill (Super Bad, The Invention of Lying), Robin Wright (New York, I love you, Forrest Gump, serialul TV Santa Barbara) si Philip Seymour Hoffman (The Big Lebowski, Capote –filmul lui Miller pentru care Hoffman a castigat un Oscar, The Ides of March, Synecdoche, New York, Magnolia).

Moneyball nu este doar un film hollywoodian despre sport asa cum ne-am obisnuit: povestea unei echipe in dificultate, transformata cu efortul unor persoane carismatice si cu viziune intr-o echipa-star. Este istoria unei idei, plecand de la intrebarea cum sa privesti cu ochi noi ceva cu care te-ai obisnuit. In cazul filmului, intrebarile sunt cum se joaca baseball-ul, cum se conduce si cine il joaca? De fapt, cum poti inova?

Filmul ecranizeaza bestseller-ul lui Michael Lewis Moneyball: The Art of Winning an Unfair Game, care spune istoria echipei de baseball Oakland Athletics, condusa de Billy Beane. In ciuda unei situatii financiare dificile, managerul echipei reuseste sa compuna o echipa extrem de competitiva printr-o abordare moderna si analitica, plecand de la statistici si alte date empirice despre jocul de baseball.

Filmul trebuia sa fie produs de Sony si regizat de Steven Soderbergh. Dupa ce Sony s-a retras chiar inainte de inceperea filmarilor, Brad Pitt, simtind ca povestea si rolul lui au potential, a refacut echipa cu regizorul Miller. Proiectul n-a murit, ci s-a transformat intr-un film care distreaza in aceeasi masura in care este profund, avand tot Studioul Sony ca producator.

Revista americana Rolling Stone a incadrat filmul la categoria dynamite stuff. Poți vedea aici trailerul Moneyball.

Sleeping Beauty

Mihaela Matei
-
0

Sleeping Beauty este o drama erotica scrisa si regizata de Julia Leigh, aflata la primul lung-metraj.

Sleeping Beauty este unul dintre filmele ciudate ale lui 2011. O studenta ajunge sa se prostitueze in lipsa banilor care sa o ajute sa se sustina in facultate. Pana aici nimic iesit din comun, in sensul de nemaiauzit in film. Dar forma pe care o alege pentru a se prostitua este ciudata si decadenta.

In prima faza serveste la masa in casele unor bogati australieni blazati si in varsta, impreuna cu alte fete. Odata depasita aceasta etapa de acomodare, matroana (o femeie foarte educata si stilata, de altfel) ii propune sa fie adormita complet cu ajutorul unei potiuni. In timpul somnului, ar urma sa fie lasata la propriu pe mainile unor barbati. Singura regula: penetrarea nu este acceptata.

Urmeaza niste scene ciudate, in care femeia tanara si fragila apare si mai neajutorata, fiind adormita in bratele unor impotenti in varsta, unii nostalgici dupa tinerete, altii resentimentari dupa trecerea ei. Postura in care singura accepta sa fie pusa este alienanta pentru privitor, fiind de fapt singurul lucru cu adevarat interesant din film.

In prima instanta, rolul prostituatei ar fi trebuit jucat de Mia Wasikowska, dar aceasta a anulat angajamentul pentru rolul din Jane Eyre, rolul revenindu-i lui Emily Browning, pana acum distribuita numai in filme extrem de comerciale.

Top filme de dragoste

Post Modern
-
0
Top filme de dragoste

Nu strambati din nas la ideea filmelor romantice. Filmele de dragoste nu trebuie sa fie neaparat siropoase, la fel si topurile cu astfel de filme. Dragostea ramane una din cele mai iubite (sic!) teme din cinematografie si nu doar pentru ca asta vor sa vada cinefilele, ci din motive mai profunde, usor de ghicit.

Lista pe care am compilat-o cuprinde filme care trateaza iubirea fie la modul romantic, adica idealist, fluturi in stomac, visat cu ochii deschisi, fie intr-un mod mai problematic. Cand zic problematic, ma gandesc de exemplu la iubirea in momente si la varste complicate, cand eroinele /eroii au o familie dar se indragostesc de altcineva. Sau filme in care constrangeri exterioare sau anxietati personale au facut ca dragostea sa nu se implineasca.

Am ales filme in care dragostea este usoara dar, mai ales, grea. Nu am tras de bunavoie balanta catre iubirile complicate, poate chiar imposibile, dar se pare ca povestile de iubire cele mai bune sunt o noua versiune la Romeo si Julieta.

1. In The Mood for Love

In The Mood for Love (O iubire imposibila, 2000, regia Wong Kar Wai, drama) este un film delicat si poetic. Este vorba despre doi chinezi din Hong-Kong, el jucat de Tony Leung si ea interpretata de Maggie Cheung, care realizeaza ca partenerii lor de viata au devenit amanti. Incercand sa isi imagineze cum a fost posibila relatia, cei doi se apropie, se indragostesc, dar discretia sau poate altceva ii opreste sa mearga pana la capat. Filmul este de o frumusete care-ti taie respiratia, cu scene filmate in ralanti in care muzica intoxicanta te atrage intr-o stare de un romantism aproape palbabil. Tony Leung este misterios ca un sfinx, iar Maggie Cheung are o feminitate de portelan.

2. Roman Holiday (Vacanta la Roma)

Roman Holiday (Vacanta la Roma,1953, regia William Wyler, drama-comedie) este povestea iubirii intre femeia-ingenua si The Big Bad Wolf, care se dovedeste a nu fi tocmai asa rau intentionat.

Roman Holiday este filmul de debut al lui Audrey Hepburn intr-un rol principal (pentru care a primit un Oscar), o actrita facuta parca pentru roluri romantice. Fragila, candida dar paradoxal puternica, Audrey este in film o printesa ce ajunge sa se plimbe singura prin Roma, in timp ce escorta o cauta pentru revenirea la indatoririle regale. Pe urmele ei se gaseste un jurnalist fara scrupule, jucat de Gregory Peck, ce vrea sa exploateze evadarea lui Audrey din senzationalism jurnalistic.

Dar nebuniile delicioase si nevinovate pe care le face Audrey pe strazile Romei, lipsa oricarei griji, libertatea ei, toate sunt molipsitoare si pentru noi, si pentru Peck. Astfel, intre cei doi rasare o “iubire de vacanta”, vacanta lui Audrey.

3. I Am Love

I Am Love (Eu sunt dragostea, 2009, regia Luca Guadagnino, drama) este si el un film foarte frumos vizual, ca si In The Mood For Love. Este vorba despre dragostea intre oameni de varste diferite si cu statut social la fel de diferit. Ea (Tilda Swinton), casatorita cu copii, face parte din “aristocratie”, in timp ce el este doar un tanar oarecare care incearca sa construiasca ceva in viata.

De fapt nici ea nu are nimic solid si autentic, in afara de copiii deja zburati din cuib. Scenele de dragoste in natura sunt transfigurante pentru amandoi, absorbiti parca de lumina care ii inconjoara. Gratia Tildei Swinton, vocea ei foarte feminina, discrepanta dintre stangaciile si momentele cand este perfect stapana pe ea, sunetele naturii, dorinta dintre cei doi, toate sunt cat se poate de romantice.

4. Intimacy

Intimacy (Intimitate, 2001, regia Patrice Chereau, drama) este un film pe care nu l-as descrie ca romantic, dar este de dragoste. Asta in ciuda scenelor erotice extrem de grafice, care i-au facut pe multi sa se intrebe daca actele sexuale dintre cei doi actori nu au fost reale. Este vorba de doi oameni de 40 de ani sau chiar peste, un el si o ea ce ajung dependenti de intalnirile erotice de miercuri dupa-masa.

Sunt intalniri in care interactiunea se limiteaza la sex, fara sa vorbeasca, la fel ca in Ultimul tango la Paris, filmul lui Bertolucci. Dar cei doi simt ca este ceva real in ceea ce traiesc impreuna. Intensitatea legaturii nu tine doar de atractia reciproca, ci de faptul ca este singurul moment fara minciuna din vietile lor. El si-a parasit familia pentru ca nu mai era fericit, in timp ce ea traieste din inertie alaturi de un barbat care nu o merita. In acest gol, intimitatea dintre ei rasare ciudat, prin intalniri sexuale.

5. The English Patient

The English Patient (Pacientul englez, 1996, regia Anthony Minghella, drama) este probabil unul dintre cele mai cunoscute filme de dragoste si, cu siguranta, a stors multe lacrimi. Este un film cu o componenta de santaj emotional pentru spectator, dar, dincolo de asta, este filmul romantic perfect: o poveste de dragoste imposibila, petrecuta in timpul razboiului, intr-o locatie exotica, deci romantica (Cairo, desertul) si un cuplu sofisticat.

Privirea Contelui de Almasy care o strafulgera pe Katharine cu dorinta amestecata cu respingerea ei este imposibil de uitat. La fel ca si inclestarile amoroase in umbra alcovului mangaiat de o lumina de miere, strecurata printr-o fereastra filigranata tipic araba.  Si muzica, un cantec popular incredibil de trist… Povestea o stii deja: el este cercetator de origine ungara, jucat de Ralph Fiennes. Ea, interpretata de Kristin Scott Thomas, traieste impreuna cu sotul la Cairo. Incet, cei doi cedeaza atractiei ce ii consuma, ce se transforma apoi in dragoste si tandrete.

6. The Unbearable Lightness of Being

The Unbearable Lightness of Being (Imposibila usuratate a fiintei,1988, Philip Kaufman, drama) este, ca multe alte filme de dragoste, ecranizarea unei carti bune (in cazul asta este cartea cu acelasi nume a lui Milan Kundera).

Tomas, un intelectual doctor iubitor de femei, jucat de Daniel Day Lewis, cunoaste o tanara jucausa, naiva, sensibila – Tereza (Juliette Binoche). Cei doi ajung sa se casatoreasca dar Tomas nu renunta la aventurile cu alte femei, desi tandretea pentru sotie este din ce in ce mai profunda. Este o dragoste amara si dulce, trista si fericita, in acelasi timp.

7. Love In The Time of Cholera

Love in The Time of Cholera (Dragostea in vremea holerei, 2007, Mike Newell, drama) este si acesta ecranizarea unui roman cunoscut, semnat de Gabriel Garcia Marquez. Filmul este frumos nu doar datorita povestii si a actorilor, dar si a citatelor foarte romantice din carte.

Love in The Time of Cholera este razbunarea poetica a tuturor povestilor de dragoste neimplinita in film sau in realitate, pentru ca intr-un final foarte improbabil, cei doi isi traiesc dragostea.

Este o poveste à la Romeo si Julieta cu final fericit. Florentino Ariza (jucat de complicatul Javier Bardem) se indragosteste in adolescenta de Fermina, dar parintii acesteia ii despart. Peste ani, Fermina se casatoreste cu un medic, barbat rational si pragmatic, dar fara imaginatie. In acest timp, Florentino o asteapta iubind multe alte femei, aplicand o metafizica a iubirii dezvoltata de mintea lui poetica. La moartea sotului Ferminei, Florentino, decrepit si albit, o recastiga pe Fermina si traiesc impreuna momente de gratie care pareau imposibile. Iubirea ideala…Think of love as a state of grace, not the means to anything, but the alpha and omega. An end in itself.

8. The Painted Veil

The Painted Veil (Valul pictat, 2006, regizor John Curran, drama) este la fel de emotional si emotionant ca si The English Patient, The Unbearable Lightness of Being sau Love in The Time of Cholera. Este povestea de dragoste care demonstreaza cinematografic ca si barbatii cu voci pitigaiate, slabuti si fara trasaturi masculine, dar cu o vointa si o inteligenta aproape crunte, pot fi eroii unei iubiri intense.

Aici dragostea adevarata nu este descoperita in afara casniciei, ci in cuplu, in timp si cu sacrificii mari. El, specialist in bacteriologie, jucat de Edward Norton, un tip inteligent si timid, destul de aproape de un tocilar, se indragosteste de Kitty. o tanara frivola jucata de Naomi Watts.  Ea ii accepta cererea in casatorie doar pentru a scapa de parinti. Dupa ce il inseala, casnicia lor ramane un parteneriat rece, chiar ostil. Walter (Edward Norton) nu o cruta pe Kitty si o duce intr-un focar de holera in inima Chinei.

Voi incheia topul cu doua filme de dragoste aparent mai reci, care isi permit sa exteriorizeze mai putina emotie, dar mai multa reflectie.

9. Ma nuit chez Maud

Ma nuit chez Maud (Noaptea mea cu Maud, 1969, Eric Rohmer, drama) este poate filmul de dragoste cel mai intelectual si complex conceptual. Alegerile personajului masculin sunt motivate de acesta prin argumente complicate iar nivelul dialogurilor dintre personaje este exceptional de sus. In acest context in care se discuta argumente ontologice, filosofie aplicata la alegeri si gusturi, emotiile celor doi exista intr-un mod subtil. Desi mult mai putin emotional ca filmele prezentate mai sus, Ma nuit chez Maud este filmul de dragoste suprem.

10. Annie Hall

Annie Hall (1977, Woody Allen, drama-comedie) este filmul de dragoste al unei generatii, de la finalul anilor ’70. Talentul special al lui Woody Allen este sa spuna cele mai profunde si triste adevaruri in cel mai comic mod cu putinta. Iar Annie Hall este probabil comedia romantica in care acest lucru i-a iesit cel mai bine.

Chimia dintre Woody Allen si Diane Keaton, cele doua personaje principale, se simte in fiecare por al filmului. Cuplul format din anxiosul personaj al lui Woody Allen si Annie, nu mai putin nesigura si delicata, este rar. In general, cel putin unul dintre personaje este sigur pe el, are privirea misterioasa si joaca tare. Asumarea in fata tuturor a acestei nesigurante de catre ambele personaje din Annie Hall face filmul foarte special.

Multe filme romantice au ramas in afara topului: Casablanca, Elizabethtown, Breakfast at Tiffany’s, Amantul, Atonement, Amelie, Wings of Desire, Hable con ella, Blue Valentine, Chunking Express, An Affair to Remember, Manhattan, A bout de souffle, The Dreamers, Jules et Jim, 3-Iron, Taming of the Shrew, (500) Days of Summer, Bringing up Baby, Closer, The Fifth Element si multe altele. Dar cel mai rau imi pare pentru Sex, Lies, and Videotape.

In ciuda titlului, filmul este o poveste de dragoste intre doi oameni inhibati si frustrati sexual dar care isi castiga reciproc increderea si curiozitatea. Sex, Lies, and Videotape spune ca o conversatie este cel mai seducator instrument al iubirii si un la fel de seducator instrument cinematografic.

Les vacances de Monsieur Hulot – una din cele mai bune comedii ale cinematografiei

Post Modern
-
1

Monsieur Hulot,  personajul ilar al regizorului, actorului si creatorului de film Jacques Tati, care l-a inspirat si pe Rowan Atkinson in formarea lui Mr. Bean, are o parte din verva lui Chaplin si o doza considerabila din induiosatoarea stangacie a inspectorului Clouseau. Este un gentleman perfect lipsit de orice talent practic, cu probleme de acomodare la tehnologie, dar intotdeauna cu intentii prietenoase si bonome si cu gesturi elegante.

Fiecare film construit in jurul lui Monsieur Hulot a fost datorita personajului si stilului lui Tati o comedie suprarealist de haioasa, fara macar o urma de umor ieftin sau vulgar: Les Vacances de Monsieur Hulot (1953), Mon Oncle (1959), Play Time (1967) si Trafic (1971). Preferatul este Les vacances de Monsieur Hulot (Vacanta Domnului Hulot), o ironie inocenta la adresa valurilor migratoare de burghezi care pleaca cu arme si bagaje in vacanta si o comedie complet inspirata din materialul oferit observatorului Tati de comportamentul celor din jur, material savant puse in scena si regizat apoi in film.

De multe ori, turistii parca pornesc la razboi, cu determinarea unor militari antrenati indelung (probabil de la ultimul concediu) pentru a se simti bine cu orice pret si de a pleca spre distractie si relaxare perfect echipati si pregatiti. Asa sunt si turistii din Les vacances de Monsieur Hulot, cei care se grabesc in grupulete nerabdatoare si dezorganizate spre litoralul francez, fara sa stie ca ceea ce ii asteapta acolo ii va exaspera constant si fara gres.

Si asta deoarece printre ei se va afla un oarecare domn Hulot, un individ desirat, cu pantalonii ridicati mult peste brau si prinsi sufocant cu bretele, devenind astfel caraghios de scurti, cu sosete dungate la vedere, purtand o palarie indoita strengareste la spate si fumand o pipa din care se itesc caraghios firele de tutun. Acest domn este un taciturn, dar nu are nevoie de cuvinte pentru a-si face simtita prezenta: supracompenseaza masina sa, care scoate sunete nesanatoase la fiecare metru parcurs, speriindu-i sau trezindu-i pe toti din somn, dar si modul sau incredibil de a merge pe varfuri, cu pas saltat, schimbandu-si constant directia prin rasuciri bruste care vor provoca atatea si atatea daune.

Hulot este un incurca-lume (mult prea) bine-intentionat, si sufletist. El nu-si doreste altceva decat sa vasleasca linistit intr-o canoe : nu e vina sa ca isi face unele calcule gresite, iar aceasta se rupe la mijloc, formand ceva asemanator botului unui monstru marin ce va speria o plaja intreaga, deschizandu-se intermitent cu fiecare sfortare a prizonierului de a se elibera… Nu poti sa-l blamezi nici cand rastoarna cricul masinii, aceasta luand-o la vale cu doua doamne inauntru, patrunzand pe proprietatea unui individ care are ca hobby trasul cu pusca. Hulot incerca doar sa-si inlocuiasca roata din spate..

Dar personajul nostru nu provoaca numai dezastre si ar fi gresit sa spunem ca e un ghinionist. In vacanta de pomina, Hulot descopera ca este imbatabil la tenis : dupa doua miscari brute si cat se poate de ridicole, invatate de la vanzatoarea care ii vinde racheta, acesta reuseste sa-i umileasca pe jucatorii mai experimentati care sunt intrigati de « norocul incepatorului ».   Iar pe blonda diafana pe care toata suflarea masculina de pe plaja incearca sa o impresioneze in fel si chip, naivul Hulot va reusi sa o faca sa rada si chiar sa danseze cu el.

Desi turistii se vor satura repede de haosul provocat de neindemanaticul personaj, acesta reuseste sa starneasca si simpatii : o britanica de varsta a treia, vesnic imbrobodita cu o odioasa plasa de par, este incantata peste masura de manierele si de geniul sportiv al domnului « Hue-Low »(cum il striga aceasta afectuos); un alt domn, sotul unei femei care se extaziaza insuportabil la fiecare vapor si la fiecare scoica de pe plaja, apreciaza ruperea monotoniei prin stilul imposibil al lui Hulot; iar un baietel chiar incearca sa-l imite pe neobisnuitul oaspete al hotelului, atras fiind de toate perturbarile provocate de acesta.

Filmul aduce a film mut. Dincolo de comicul de situatie construit si condus genial de Jacques Tati, una din trasaturile distinctive ale Les vacances de Monsieur Hulot (si ale filmografiei lui Tati in general) este dialogul redus la minimum impreuna cu estomparea sunetului (mai putin in cazul zgomotelor comice). Umorul origineaza din miscarile atent coregrafiate, din interactiunile si « ciocnirile » dintre personaje, din mimica si gestica atat de expresive, exact ca intr-un film mut, doar ca sunt mult mai sofisticat regizate.

Pentru sarmul irecuperabil al anilor ’50 si pentru originalitatea umorului care curge spumos si viu ca sampania de abia destupata, Les Vancances de Monsieur Hulot este un film care merita (re)vazut. Vei avea o surpriza placuta.

A Royal Affair

A.Vlad
-
0

Pe 28 septembrie ajunge pe marile ecrane filmul castigator al Ursului de argint pentru scenariu si pentru cel mai bun actor (Mikkel Følsgaard) la Festivalul International de Film de la Berlin, editia 2012: A Royal Affair (O afacere regala).

Evenimentele descrise sunt bazate pe fapte reale si se petrec la sfarsitul secolului al 18-lea, cand infidelitatea unei tinere regine (Alicia Vikander) devine agent provocator pentru un proces de  liberalizare profunda a politicilor daneze.

Numitorul comun al intrigilor este medicul regal (Mads Mikkelsen), amantul reginei si sfatuitor al sotului ei – regele considerat nebun Christian al VII-lea (Følsgaard). Exercitand o influenta crescanda asupra cursului politic al regatului, medicul isi face dusmani notabili.

Intre actori se regaseste si Mads Mikkelsen, cunoscut din filme ca The Green Butchers sau Casino Royale, si castigator al premiului pentru cel mai bun actor la editia 2012 a Festivalului de Film de la Cannes pentru rolul din Jagten/The Hunt.

Regia o semneaza Nikolaj Arcel, co-scenarist al productiei suedeze a The Girl With The Dragon Tattoo ( 2009).

A Royal Affair – triunghi politico-romantic

Post Modern
-
0

A Royal Affair(O Afacere regala) merita parcurs. Chiar daca e posibil sa ramai neimplicat in evenimente, cu greu il vei putea numi un film prost. Scenariul isi merita laurii, chiar daca nu o arata intr-un mod tipator, iar printre actori e posibil sa iti gasesti noi favoriti.

Film istoric,  A Royal Affair, a fost deja desemnat ca reprezentantul danez in cursa pentru premiul Oscar la categoria Cel mai bun film strain, si si-a adjudecat Ursul de Argint la Festivalul International de Film de la Berlin 2012 pentru Cea mai buna interpretare masculina (regele Christian al VII-lea, interpretat de Mikkel Følsgaard) si pentru Cel mai bun scenariu original. Ramanand in mare masura fidel realitatii, scenariul e scris de regizorul filmului, Nikolaj Arcel impreuna cu Rasmus Heisterberg.

Povestea, plasata in secolul al XVIII-lea, incepe cu tanara membra a familie regale britanice Caroline Mathilde, maritata la 15 ani cu excentricul rege Christian al VII-lea al Danemarcei. Adolescentul Christian este deja considerat nebun, din cauza comportamentului neclintit copilaresc si salbatic: entuziast al alcoolului si damelor de companie, regele ii poarta o dragoste totala numai cainelui sau Gourmand, lipsindu-i preocuparea pentru chestiunile politice si lasand regatul in mainile unui cabinet de consilieri. Caroline e primita la curte cu admiratie, exceptie facand tocmai regele, care la inceput isi dispretuieste sotia; mai apoi, relatia va ajunge asemanatoare cu cea dintre o mama si un copil.

Personajul central al filmului e, insa, altul. Johann Friedrich Struensee, un doctor de tara si sustinator secret al iluminismului, ajunge la curte in postura de medic personal pentru Christian. Apropierea dintre ei se realizeaza rapid, Struensee cucerindu-l pe rege cu cunostintele sale despre Shakespeare si toleranta pe care i-o arata chiar de la prima intalnire.

Complicatiile apar odata cu legatura amoroasa dintre medic si regina, pornita utopic de la idealuri filozofice comune. Danemarca, atunci un regat obtuz, dominat de religiozitate, oferea poporului putine libertati, dar medicul Struensee profita de pozitia detinuta la Curte pentru a infaptui liberalizarea regatului danez – o reforma iluminista.

Imaginea triunghiului amoros nu e insa senina, pentru ca statutul si intentiile nobile ale personajelor depind mult de circumstante. Comoditatea politica – si nu numai – surclaseaza respectul si prietenia, regele Christian ajungand sa reprezinte mai putin figura amuzanta de la inceput si mai degraba unealta usor de folosit a oricui i s-ar afla in spate.

Tot cu gandul la personajul regelui, trebuie spus ca jocul actorilor este de prima clasa. Følsgaard interpreteaza cu succes personalitatea regelui-copil, razvratit in felul sau impotriva destinului pe care nu si-l doreste, acela de a conduce unui regat. In rolul medicului, il revedem pe Mads Mikkelsen (cunoscut de exemplu pentru rolul din Casino Royale), care nu are insa prea mult spatiu de desfasurare. Alicia Vikander face un rol bun, intruchipand-o pe regina amorezata, o fiinta sensibila dar permanent stapana pe sine.

Lipsa de spectaculozitate sau amplitudine emotionala care i s-ar putea reprosa filmului cedeaza locul unei demnitati tacute, o trasatura specifica cinematografiei nordice – care nu poate fi marcata ca un dezavantaj. Subiectul in sine pune accentul pe ratiune in defavoarea sentimentelor, fiind mai degraba politic decat romantic. Semnificativ este si contextul – o vreme in care eticheta si rigiditatea dominau.

The Limits of Control sau limitele perceptiei

Post Modern
-
0

Filmul lui Jim Jarmusch, The Limits of Control, poate parea o continuare naturala ale aceleiasi atmosfere stranii, meditative si oarecum misterioase specifice productiilor regizorului american. Dar Limits of Control depaseste in acest film limitele propriei stranietati.

Filmat in Spania si aparut in 2009, productia urmareste indeaproape un asasin profesionist la lucru. Ca si in Broken Flowers, personajul principal este intr-o miscare continua, prilej ce ii va permite sa ia contact cu foarte multe personaje colorate si totodata culte, cu care va interactiona extrem de economicos, strict in scopul misiunii sale.

Intalnirile au loc in cafenele, asadar cei care sunt inca melancolici dupa Coffee and Cigarettes, vor avea parte de ceteva scene vag asemanatore productiei din 2003. De altfel, filmul este impanzit cu diverse referinte culturale, incepand cu muzica si pictura pana la filme precum  La Vie de Boheme sau The Lady from Shanghai.

Hitman-ul, jucat de Isaach De Bankolé – actor francez de culoare- si imbracat mereu intr-un costum elegant, culege pe drum informatii din partea colaboratorilor sai. Aceste informatii vin sub forma unor biletele impachetate in cutii de chibrituri – cu eticheta Le Boxeur, si contin diverse coduri care pot reprezenta orice, de la numere de masina pana la coordonate GPS. Ca misterul povestii sa fie protejat si mai eficient, asasinul schimba doar cateva replicii in tot filmul. Lipsa dialogului este foarte importanta pentru dinamica peliculei, trimitand spectatorul intr-un joc surd al observatiei si al intuitiei, care il face sa isi concentreze atentia doar asupra detaliilor, culorilor si sunetelor; cele mai relevante indicii despre trairile personajului principal pot fi gasite pe fata acestuia, in expresivitatea sa –  chiar si asa una foarte retinuta, dar care spre finalul filmului, la o scena de dans traditional spaniol, va schita un zambet.

Jarmusch propune astfel o legatura deosebita intre spectator si personajul sau, cei doi ajungand sa impartaseasca un secret important. Crima pe care o pregateste pare sa fie impotriva sistemului – prin uciderea unei persoane extrem de influente; iar datorita interlocutorilor pe care asasinul ii are – fiecare fiind pasionat de cate o arta: muzica, pictura, film etc. – pare ca angajatorul sau urmareste destabilizarea controlului pe care sistemul il are asupra libertatii de expresie, impotriva cenzurii.

Totusi, despre The Limits of Control se poate doar banui. In plus, datorita cadrelor excelente – cu adevarat artistice, se poate vedea in film o detaliata descriere turistico-culturala a Spaniei, care incepe in Madrid, trece prin Sevilia si se incheie Almeria.

Experienta filmului este una speciala si pare, la prima vedere, libera de orice fel de scenariu prestabilit, cum niciuna dintre miscarile hitman-ului nu poate fi ghicita. Dar, in acelasi timp, pelicula iti trezeste intrebari, pe alocuri de amprenta conspirationista, care par a fi rezultatul unui efort foarte bine pus la punct, calculat si precis, iar eficienta si profesionalismul desavarsit sunt inmanuncheate foarte armonios intr-un personaj foarte interesant.

Numele filmului releva exact aceasta stare de nesiguranta in interpretare. Perceptia, despre care pe parcursul filmului se emit cateva axiome filosofice, depaseste prin gradul sau de complexitate capacitatea umana obisnuita de intelegere si, astfel,  si pe cea de control. The Limits of Control este un film care nu trebuie inteles ci doar experimentat.

The Man With The Iron Fists

A.Vlad
-
0

Muzicianul american RZA, liderul cunoscutului grup Wu-Tang Clan, se afla la debutul in scenaristica si regie cu lungmetrajul The Man With The Iron Fists, un proiect “nasit” de Quentin Tarantino, la fel ca si Iron Monkey (1993) sau Hero (2002).

Desfasurandu-se in China feudala, filmul urmareste aventurile unui fierar (The Blacksmith/ RZA) in incercarea de a-si proteja satul, atunci cand razboiul mocnit al clanurilor locale izbucneste deschis.

Distributia filmului ii include pe Russell Crowe sau Lucy Liu (Kill Bill Vol.1, Lucky Number Slevin, Detachment). 

Homeland – unul din cele mai apreciate seriale

Post Modern
-
0

Bazându-se pe serialul israelian Hatufim (Prisoners of War), Homeland urmărește povestea dintre un agent CIA, Carrie Mathison, interpretată de Claire Danes, și un fost soldat american, Nicholas Brody (Damian Lewis), care, pe timpul războiului, a fost ținut prizonier de către al-Qaeda.  Într-o operațiune neautorizate în Irak, Carrie este avertizată de un spion că unul dintre prizonierii americani a trecut de partea al-Qaeda. În același moment, americanii se bucură de salvarea sergentului Brody  dintr-un campus care aparținea teroristului Abu Nazir.

Povestea devine interesantă atunci când Carrie începe să creadă că Brody este prizonierul american trecut în tabăra inamică. Cu toate acestea, superiorii ei de la CIA nu au încredere în judecata ei și îl consideră în continuare pe Brody un erou de război. Povestea se schimbă în sezonul al doilea, atunci când un alt agent CIA, Saul Berenson (Mandy Patinkin), singurul apropiat al lui Carrie, află despre legătura dintre Brody și teroristul Abu Nazir, dar pentru a preveni un alt atac terorist pe pământ american, îl transformă pe acesta într-un colaborator al CIA, lucrând, astfel, împreună cu Carrie.

În mijlocul tuturor acțiunilor politico-strategice făcute, pe de o parte, de CIA și, pe de alta, de Abu Nazir, Carrie și Brody trăiesc o aventură amoroasă, trăirile celor doi punând în pericol familia fostului militar american, devenit acum membru al Congresului Statelor Unite ale Americii și prima variantă pentru postul de Vice-Președinte. Mai mult decât atât, Brody trebuie să facă față și problemelor fiicei sale adolescente Dana Brody (Morgan Saylor).

Fără doar și poate, Howard Gordon (Awake) și Alex Gansa (The X-Files, Numb3rs sau Entourage), creatorii serialului, fac o treabă foarte bună în a ține publicul mereu în suspans, altfel spus, atunci când te întrebi ce poate să se mai întâmple, vin mereu cu o soluție neașteptată. Serialul, câștigător al premiului Emmy și al unui Golden Globe pentru cea mai bună dramă a anului 2012, a cucerit foarte repede și publicul de peste ocean, devenind încă de la primul sezon cel mai urmărit produs al postului Showtime, cel care difuzează printre altele Dexter, Californication, The Tudors, Brotherhood sau Weeds. 

Homeland este mai mult decât o poveste despre un soldat american care nu a putut să reziste tentației de a trece în tabăra cealaltă, mai mult decât o poveste despre cât de greu îi este unui fost soldat să se întoarcă acasă, mai mult decât o poveste despre obsesia americană de a opri acțiunile teroriste care planează perpetuu deasupra țării lor. Este un serial despre oameni cu sentimente diferite, uneori greu de înțeles, alteori clișeistice (soția soldatului american care lăsată acasă are o aventură cu prietenul cel mai bun al acestuia). Homeland nu pune accent pe efecte speciale și nici pe condiții de filmare nemaipomenite, ci pe un scenariu complex și foarte bine scris, fiind o variantă mult îmbunătățită a serialului 24, pentru cei care au văzut drama care îl avea în centrul pe Kiefer Sutherland.

Și mai are un mare atuu: actorii. Atât Claire Danes, cât și Damian Lewis, ambii câștigători ai premiilor Emmy, joacă extraordinar. Sentimentele prin care trece un bolnav mental, sentimentele unei femei care iubește și este rănită și frustrările unui agent CIA care nu este lăsat să-și facă datoria față de țară, toate aceste trăiri sunt vii și foarte bine interpretate de Danes, care are și meritul de a transforma un personaj cu extrem de puține elemente comerciale într-unul pe placul publicului. De asemenea, Lewis reușește să transmită nesiguranța unui om care se întoarce într-o viață pe care nu o mai simte a lui, frica provocată de o situație fără scăpare și frustrarea omului care nu-și poate asuma adevărata identitate sau durerea de a trăi într-o permanentă minciună.

Serialul The Good Wife – in ciuda titlului, cu totul altceva decat Desperate Housewives

Post Modern
-
0

Un politician își anunță demisia din cauza escapadalelor amoroase, având-o pe soție alături. Vă sună cunoscut? Probabil pentru că subiectul politicianului infidel care, totuși, nu-și pierde suportul familiei este unul des întâlnit în politică, mai ales cea americană și a fost, nu de puține ori, subiectul unor producții cinematografice. Scandalurile care i-au avut drept protagoniști pe Bill Clinton, Dick Morris sau Eliot Spitzer i-au inspirat pe Robert și Michelle King să realizeze serialul The Good Wife. Cei doi producători au fost atrași de acest subiect printre altele și pentru că în toate aceste scandaluri soțiile înșelate sunt avocate. Și toate și-au găsit refugiul în muncă după scandalurile sexuale în care au fost implicați soții.

Acțiunea din The Good Wife o are în centru pe avocata Alicia Florrick, interpretată de actrița Julianna Margulies, al cărei soț Peter Florrick, jucat de actorul din Sex and the City, Chris Noth, este fostul procuror general al statului Cook Country intrat la închisoare ca urmare a unui scandal sexual și de corupție. Între timp, Alicia se întoarce la viața profesională pe care o părăsise acum mai bine de 12 ani pentru a avea grijă de cei doi copii Zach (Graham Phillips) și  Grace (Makenzie Vega).

Serialul reușește să îmbine perfect elementele de avocatură cu amănunte din viața personală a personajelor. Astfel, pe de o parte avem procesele cu subiecte diverse și interesante de la crime pasionale, afaceri de corupție, la discriminări de gen din lumea militară americană, la furturi. Pe de altă parte, suntem martorii unor povești amoroase în continuă schimbare. Toate personajele au o poveste bine ascunsă în spatele costumelor scumpe. Alicia este implicată într-un triunghi amoros cu Peter și șeful său, Will Gardner (Josh Charles) cu care a fost colegă în studenție.

Serialul soților King a reușit să se impună încă de la primul sezon. Fiecare sezon a ocupat un loc în top 10 al celor mai bune seriale realizat de revista Time. În SUA, a reușit, încă de la primul sezon, să adune mai mult de 10 milioane de telespectatori. Succesul serialului se bazează, pe lângă scenariu, pe o distribuție foarte bună. Pe lângă Julianna Margulies care a câștigat un premiu Emmy și un Golden Globe, au fost remarcate Archie Panjabi și Martha Plimpton, fiecare câștigătoare a unui premiu Emmy. În serial apar și Christine Baranski (pe care ne-o amintim din Mamma Mia! și din serialul Law and Order), Denis O’Hare, Dick Latessa și Joanna Gleason, toți distinși cu premiul Tony pentru rolurile lor din teatru.

Sezonul al doilea din The Good Wife este difuzat acum pe canalul Diva Universal, câte două episoade în fiecare zi de luni până vineri, de la 9.00, respectiv 14.00.

Top 5 seriale cu avocati – unde-i lege, e distractie

Post Modern
-
0
Top 5 seriale cu avocati – unde-i lege, e distractie

Alături de polițiști și medici, avocații sunt cele mai întâlnite personaje în serialele americane, iar printre producătorii lor regăsim profesioniști la origine avocați, precum în cazul serialelor Ally McBeal sau Boston Legal. De aceea am ales pentru acest top seriale care au avut în fiecare sezon milioane de telespectatori, au fost nominalizate și au câștigat premii Emmy sau Globuri de Aur.

Nu au intrat în topul nostru, dar merită menționate și recomandate seriale precum Suits sau Harry’s Law. Așadar:

 

1. Damages (2007 – 2012), lumea avocaturii dominată de putere, interese și ambiții

damages_web2_1024x768

Serialul le are în centru pe avocata Patty Hewes (Glenn Close) și pe protejata sa Ellen Parsons (Rose Byrne). Fiecare sezon se concentrează pe un caz foarte cunoscut și dezvăluie o parte din relația complicată și întortocheată dintre cele două personaje feminine. Creatorii serialului, Todd A. Kessler, Glenn Kessler și Daniel Zelman, nu au ales inițial domeniul avocaturii, dar acesta a câștigat într-un final tocmai pentru că se potrivea cel mai bine celor două femei puternice, influente și  ambițioase.

Damages a fost recunoscut pentru caracterul nonliniar al scriiturii, întorsăturile neașteptate de situație și, mai ales, pentru performanța artistică a actorilor din distribuția condusă de Glenn Close – câștigătoare a unui premiu Emmy pentru rol. Alături de ea, în serial apare Željko Ivanek – câștigător, de asemenea, al unui premiu Emmy pentru prestația sa.

2. The Practice (1997 – 2004), avocatura la rang de artă

The Practice TV Series (1197-2004) starring Steve Harris, Camryn Manheim, Michael Badalucco, Dylan McDermott, LisaGay Hamilton, Kelli Williams, Lara Flynn Boyle, Marla Sokoloff, Ray Abruzzo, Jessica Capshaw, Jason Kravits and Rhona Mitra - dvdbash.com
The Practice TV Series (1197-2004) starring Steve Harris, Camryn Manheim, Michael Badalucco, Dylan McDermott, LisaGay Hamilton, Kelli Williams, Lara Flynn Boyle, Marla Sokoloff, Ray Abruzzo, Jessica Capshaw, Jason Kravits and Rhona Mitra

Serialul se concentrează pe activitatea unei firme de avocatură din Boston implicată în cazuri controversate şi interesante, ce acopera tot spectrul legal, de la crime notorii, la incidente minore. În general, conflictele apar din cauza contradicţiei dintre principiile avocaţiilor, interesul clientului şi caracterul etic care trebuie să primeze.

Timp de opt sezoane, The Practice a câştigat de două ori premiul Emmy pentru Best Drama Series şi un Glob de Aur pentru cea mai bună dramă. De asemenea, pe lângă un glob pentru cel mai bun actor într-un rol principal, serialul deţine recordul pentru cele mai multe premii Emmy pentru Guest Actor sau Actress.

3. The Good Wife (2009 – prezent), avocatura la intersecția cu politicul

Plecând de la cunoscutele cazuri de infidelitate ale unor politicieni precum Bill Clinton sau John Edwards, serialul urmărește aventurile avocatei Alicia Florrick (Julianna Margulies), care, după mai bine de zece ani petrecuți acasă cu copiii, se întoarce la avocatură, atunci când soțul intră în închisoare. Printre toate dramele sentimentale ale serialului, scenariul nu ocolește deloc procesele în care sunt implicați avocații firmei la care lucrează personajul principal.

Pentru rolurile lor din The Good Wife, Julianna Margulies a câștigat un premiu Emmy și un Golden Globe, iar Archie Panjabi și Martha Plimpton – câte un premiu Emmy.

Serialul este difuzat și în România: pe Diva Universal, câte două episoade în fiecare zi de luni până vineri, de la ora 9.00, respectiv 14.00.

       

 4. Ally McBeal (1997 – 2002), avocatura în ritmul muzicii și al glumelor

Acțiunea comediei produse de David E. Kelley era concentrată în jurul personajului Ally, interpretat de Calista Flockhart (pe care am vazut-o până în 2011 în Brothers & Sisters). Ally McBeal nu  are nici pe departe morga serioasă a lui Law & Order,  abordând un ton comic și relaxat.  În centru este un personaj feminin delicat, pe care nu l-ai vedea în lumea pragmatică a avocaturii. Cum acțiunea se bazează mai mult pe viața personală a personajelor principale, procesele sunt venite în complementarea sau, din contră, în opoziție cu viața acestora.

Serialul a fost difuzat de postul de televiziune FOX timp de cinci sezoane. Calista Flockhart a câștigat pentru rolul său din serial un Glob de aur și un Peoples Choice Award pentru cea mai bună actriță într-o comedie. Un bonus semnificativ pentru cei care l-au urmărit: în sezonul al patrulea joacă Robert Downey Jr.

ally-mcbeal-larry-display

5. Law & Order (1990 – 2010) – investigație înainte de proces

Law & Order este apreciat pentru formatul său inedit: în prima jumătate de oră acțiunea se bazează pe investigarea unei crime din New York, pentru ca în cea de-a două parte cazul să fie susținut în fața judecătorilor de procurorii districtuali. Mai mult decât atât, cazurile prezentate sunt, de regulă, inspirate din realitate.

Succesul lui Law & Order se bazează pe o rețetă de marketing care cuprinde mai multe jocuri video bazate pe serial și adaptări internaționale, dar mai ales seriale care au deviat din el și ale căror scenarii se întrepătrundeau uneori: Homicide: Life on the Street, Law & Order: Special Victims Unit sau Law & Order: Trial by Jury.

Citește și Suits – Cand memoria fotografica castiga Wall Street-ul

Top 5 seriale cu medici – Si doctorii sunt oameni

Michael Clayton – Shiva Distrugatorul

Serialul The Good Wife – in ciuda titlului, cu totul altceva decat Desperate Housewives

5 seriale si fructul interzis al politicii

Seriale Netflix – 40 de seriale bune pe care le poti vedea pe Netflix

Cinci recomandari pentru cele mai depresive sarbatori ale anului

Post Modern
-
0

 

Un studiu efectuat probabil de oamenii de știință britanici a concluzionat că numărul sinuciderilor crește vertiginos în timpul sărbătorilor de iarnă. Confruntarea cu asteptarile familiei fata de noi si invers, plus conștientizarea unei vieți sociale de care nu suntem intotdeauna multumiti, toate pe fondul timpului de reflexie pe care ni-l oferă pauza  de sarbatori, imping la ganduri negre. În mod sigur, “€œspiritul Craciunului”, promovat prin beteală, globulețe, mituri Coca Cola și copaci in apartament, ne poate induce o stare opusa celei dorite, de aceea ne-am gandit la cateva recomandari-antidot.

 

May (2002)

 

Impotriva sentimentului de singuratate dat de revederea cu o familie pe care o simtim indepartata si cu prieteni nu intotdeauna ideali, iti recomandam filmul May.

May este povestea inspirațională a unei tinere sensibile care se luptă cu propria inaptitudine socială în încercarea de a-și face un prieten. Plină de optimism, nu disperă în față respingerilor și finalul filmului o găsește alături de prietenul perfect pe care și-l dorise dintotdeauna.

The Thing (1982)

 

          

 

Craciun fără zăpada? Capodopera lui Carpenter are suficienta; actiunea se desfasoara în prima săptămână de iarnă la Polul Sud (celălalt pol este casa lui Moș Crăciun!). Pe lângă o atmosferă demențială, efecte speciale ne-egalate și un Kurt Russel în mare formă, The Thing are zăpada din plin.

In plus, frica e eliberatoare: am anumite rețineri în a-l declara cel mai bun film horror făcut vreodată, insa este cu siguranta terifiant. Ipoteza unei posibile infestații extraterestre ne va face să uităm o vreme de lancezeala de sarbatori.

Thirteen€™th Step al lui A Perfect Circle 

 

 

Pentru mulți, Crăciunul și Anul Nou reprezintă scuze perfecte pentru abuzuri, mai ales culinare.  James “€œMaynard” Keenan, eminența din spatele trupelor  de rock Tool si A Perfect Circle, este un maestru in subiect,  atragandu-si critici pentru temele abordate, ce nu par sa depaseasca prostitutia si dependenta de droguri. În 2003, cea de a doua tema s-a bucurat de un album întreg – Thirteenth Step – ceva mai bun decat primul – Mer de Noms si mult mai melodic decat orice a scos vreodata Tool. Aș spune că merită ascultat.

 

Cărțile lui George Orwell: “Zile birmaneze”, “Fiica pastorului”, “Keep the Aspidistra Flying” etc.

 

Anul Nou ne amintește de finalitate si ne face să reflectam asupra progreselor si “realizarilor” din anul ce a trecut.

Personajele lui Orwell incep într-o situație proastă, animați de o dorință de mai bine și iluminați de o anumită calitate excepțională care îi separă de mediul dezolant. După câteva sute de pagini pe care personal le-as cataloga drept “€œsadism literar” aceștia nu sunt cu nimic mai aproape de scopul lor. Însă unicitatea inițială, mică rază de lumina sub care ne apăreau ca frumoși, s-a pierdut.  În comparație cu chinul prin care trec personajele scriitorului britanic, propriile neimpliniri vă vor face să zâmbiți.

 

“Triumful întunericului” de Leonid Andreev 

 

Ca să fiu sincer, scriitorul rus imi place atat de mult incat aș putea sa gasesc o modalitate de a inghesui opera lui in orice lista. Cu atât mai bine că cele două nuvele grupate sub titlul Triumful întunericului reprezintă atât un discurs despre principii goale, lipsite de un corespondent în lumea reală, cât și o critică la adresa superficialității cu care “€œcrestin-ortodocsii” moderni tratează rigorile morale ale propriei religii. Dacă va preocupa pierderea spiritualității din sărbătoarea Crăciunului, atunci puteți să stați liniștiți. Andreev face o treaba foarte buna din a arata că mai multa fervoare nici nu ar fi posibila.

 

Sicilia – 5 locuri care nu trebuie ratate – prima parte

Cristina Munteanu
-
0

Dacă n-ai văzut încă Sicilia, îți spun doar că merită să intre undeva foarte sus în topul tău cu locuri de vizitat. Argumentele sunt foarte multe, unele delicioase, altele frumoase sau relaxante:

Prima oprire: Catania. Drumul cu avionul este neaşteptat de scurt (mai puţin de o oră şi jumătate); durează mai mult să traversezi Bucureștiul într-o zi cu trafic decât zborul spre Catania. În plus, cazarea şi biletele de avion (aproximativ 100 de euro cu tot cu taxe dacă sunt rezervate cu o lună înainte) sunt avantajoase, iar oraşul este foarte aproape de principalele puncte de atracţie din Sicilia, splendidele Siracusa, Taormina și Agrigento.

Oraşul în sine poate fi epuizat în câteva zile, dar nu trebuie subestimat. Și să nu te mire dacă o vezi pe Salma Hayek, într-o ţinută cât se poate de casual, trecând pe lângă tine în Parcul Bellini, cel mai faimos din Catania, savurând tradiţionalul desert cannolo (rulou umplut cu ricotta, crema de brânză de care italienii par să nu se mai sature).

Sicilia - Parcul Bellini din Catania

Catania este un oraș al senzaţiilor contrastante: vizitând Palatul Ursino cu colecţiile sale de artă barocă şi renascentistă, Palazzo Biscari cu preaplinul decoraţiilor sale rococo, masiva Monastero dei Benedittini, recunoşti moştenirea culturală europeană şi nu îţi este afectată în niciun fel acea zonă de confort a predictibilului.

 

Dar ajungi apoi în Piazza Duomo, centrul oraşului, unde dai cu ochii de misteriosul obelisc purtat de statuia elefantului şi devii subit conştient de influenţele orientale şi africane din Sicilia.

Top 5 seriale cu medici – Si doctorii sunt oameni

Post Modern
-
0

Alături de avocați, medicii sunt cel mai adesea personaje în serialele americane. De multe ori le idealizăm profesia și cu greu ne-am putea imagina că aceștia, în timp ce operează, discută despre problemele lor sentimentale. Serialele americane ne-au arătat că și medicii sunt human, all too human:

 

5. Mental, relația doctor – pacient

Serialul difuzat timp de un singur sezon de Fox International (rețeaua de televiziune a postului american Fox pentru America Latină, Europa și Asia), urmărește un doctor psihiatru genial care are mereu dreptate atunci când vine vorba de pacienții lui, dar a cărui viață personală este complet disfuncțională. Îți amintește cumva de o altă producție a Fox, House M.D.?

Dar Dr. Jack Gallagher, personajul principal din Mental, este construit diferit de Dr. Gregory House, producătorii alegând să creeze un personaj care reușește să descopere misterul din spatele fiecărui pacient tocmai relaționând cu aceștia. House, sigur vă amintiți, nici nu se întâlnea cu pacienții săi. Cu alte cuvinte, Dr. Gallagher reușește prin metode outside the box, de exemplu se dezbracă, să relaționeze cu oameni închiși în universul lor.

Serialul a fost difuzat doar în 2009, timp de un singur sezon, și nu a mai fost continuat pentru că nu a avut o audiență extraordinară (aproape 5 milioane de telespectatori).

4. M*A*S*H – a fi medic pe vremea de război

 

Bazat pe romanul lui Richard Hooker, MASH: A Novel About Three Army Doctors, serialul CBS are în centrul acțiunii echipa medicală a 4077th Mobile Army Surgical Hospital aflată în Coreea de Sud în timpul războiului coreean.

Serialul este bazat pe fapte adevărate și pe povești spuse de doctori care au lucrat în sistemul MASH. Apărut în perioada în care Războiul din Vietnam era în desfășurare, serialul a îmbrăcat mantaua comediei pentru a-și desfășura discursul moralist despre inutilitatea conflictelor militare. Mai mult decât atât, serialul face o radiografie a oamenilor care sunt trimiși pe front, accentuându-se discrepanța dintre cei care consideră că au fost obligați să își părăsească casa și familia pentru a muri în război și cei care văd războiul ca pe o dovadă de patriotism, ca exercitarea datoriei față de țară.

În timpul celor 11 sezoane, M*A*S*H a câștigat atât publicul, având mereu peste 15 milioane de telespectatori, cât și criticii, serialul fiind clasat pe locul 25 în topul celor mai bune 50 de seriale ale tuturor timpurilor, realizat în 2002 de revista TV Guide.

3. Grey’s Anatomy – „pick me, choose me, love me”

       

Lumea medicală este pusă pe masa de operație și disecată. Grey’s Anatomy este un serial despre viața doctorilor care pe lângă operațiile interesante, uneori exotice – un bărbat însărcinat, un penis fracturat sau diferite transplanturi de organe, au probleme conjugale, trebuie să plătească chiria sau descoperă că părinții au avut relații extraconjugale.

Grey’s Anatomy îmbină umorul și ironia cu drama, iar personajele sale trec repede de la bucuria nașterii unui copil, la moartea unui membru al familiei, de la momentele împărțite cu prietenii, la descoperirea că soția te înșeală cu prietenul cel mai bun. ABC a reușit să creeze dintr-un simplu serial medical un adevărat fenomen, a descoperit actori, precum Katherine Heigl (cel mai recent film al ei este The Big Wedding), a dat replici care ne-au intrat în vocabular ( „pick me, choose me, love me” este una dintre ele) și a dat naștere unei alte producții, Private Practice, care urmărește viața post Grey’s Anatomy a doctorului Addison Montgomery , difuzat imediat după serialul mamă.

Adesea criticat că este asemănător cu serialul ER, Grey’s Anatomy este un show mult mai personal; de altfel, producătoarea Shonda Rhimes povestea că ideea serialului i-a venit atunci când un doctor i-a povestit cât de greu îi este să se epileze în cabina de duș a spitalului unde lucra. Un detaliu complet neimportant și prostesc, la prima vedere…

Grey’s Anatomy este pe Diva Universal, în fiecare zi de marți până joi, de la ora 19.

2. ER – medicina la modul serios

Serialul care ni l-a dat pe George Clooney, ER urmărește viața unei echipe medicale dintr-un spital de urgențe din Chicago. Acțiunea se desfășoară, în general, în spital sau în apropierea acestuia, însă are și o intrigă ce se dezvoltă pe toată durata unui sezon în afara spitalului.

Mai mult decât a creiona o imagine a vieții acestor doctori, serialul a prezentat subiecte sociale, filosofice si morale legate de HIV, tranplantul de organe, rasism, traficul de persoane sau drepturile persoanelor gay. Evident, nimeni nu îi spunea direct telespectatorului să mănânce mai multe legume pentru o viață mai sănătoasă, însă sfatul era ascuns printre cazurile medicale și poveștile personajelor.

Difuzat timp de 15 sezoane, între 1994 – 2009, ER a devenit cel mai longeviv serial medical din istoria televiziunii americane, câștigând nu mai puțin de 23 de premii Emmy, inclusiv cel pentru cel mai bun serial.

1. House M.D. – omul care nu-i iubește pe oameni este iubit de ei

             

Dr. Gregory House – personajul principal – e interpretat de talentatul britanic Hugh Laurie, deși mulți dintre noi ar jura că actorul nu are pic de accent britanic. House este un doctor diagnostician genial care lucrează la un spital din New Jersey, un medic total nesociabil, neconvențional și cu o altă mică problemă – dependent de droguri. Prin raționamente exotice și neașteptate, educated guesses, o minte deschisă și foarte antrenată, House reușește împreună cu echipa sa să ajungă la diagnosticul corect după ce toate celelalte specialități mediacle au eșuat. De multe ori raționamentele includ informații obținute prin metode neortodoxe: intrări ilegale în domiciul pacienților și minciuni sfruntate, ba chiar si provocarea pacienților în cele mai neetice moduri spre comportamente care să trădeze ceva despre condiția lor medicală.

House nu se luptă doar să găsească diagnosticul corect, ci și să scape de criticile și sancțiunile primite de la directoarea spitalului, Dr. Lisa Cuddy (Lisa Edelstein).

Cel mai urmărit serial al anului 2008, House M.D a câștigat numeroase premii, printre care cinci Emmy-uri și două Globuri de Aur, și l-a trasformat pe Hugh Laurie într-unul dintre cei mai apreciați actori peste ocean.

În România, House M.Deste în fiecare zi, de luni până joi, de la ora 23, pe Euforia Tv.

Chiar dacă nu au intrat în acest top, merită menționate și seriale precum Dr. Quinn, Medicine Woman, Body of Proof, Nurse Jackie sau The Mob Doctor.

Citește și Top 5 seriale cu avocati – unde-i lege, e distractie

Suits – Cand memoria fotografica castiga Wall Street-ul

Michael Clayton – Shiva Distrugatorul

Serialul The Good Wife – in ciuda titlului, cu totul altceva decat Desperate Housewives

5 seriale si fructul interzis al politicii

 

Top 5 seriale cu avocati – unde-i lege, e distractie

5 seriale si fructul interzis al politicii

Recenzie Aglaja – Uneori fierbi in mamaliga ca sa uiti

A.Vlad
-
0

Aglaja, 5 ani. Are părul ondulat şi e rujată stângace. Îi place să facă piruete şi să mănânce vată de zahăr, dar “Am fost cineva doar până m-am născut”, spune ea. Mama ei atârnă de păr la reprezentaţiile circului, iar Aglaja trăieşte permanent cu teroarea potenţialei ei morţi.

Aglaja, 14 ani. E frumoasă şi matură, dar încă fragilă. Nu îşi mai doreşte de mult timp să fie cineva.

Printr-un poem cine-biografic, Krisztina Deák intră în mintea autoarei Aglaja Veteranyi şi îi spune povestea. Combină perfect experienţa subiectivă narată simplist şi copilăresc în cartea ce stă la baza filmului, cu stilistica specifică cinematografului maghiar şi românesc, muzica liniştitoare a lui Zbigniew Preisner şi sensibilitatea copilăriei, rezultând o mămăligă genială şi multiculturală abundentă în ingredientul cel mai gustos – simţul artistic. În decorul specific unei familii de artişti care se perindă prin lume înconjuraţi de rulote, clovni, acrobaţi, ponei, aplauze şi mult noroi.

Pe alocuri mai apar şi câteva idei despre regimul ceauşist (Aglaja Veteranyi a trăit cu familia în România, până au reuşit să fugă), dar ceea ce te frapează în mod special este percepţia divinităţii. Aglaja sapă o gaură în pământ lângă rulotă în fiecare oraş pe care îl vizitează circul, unde vorbeşte cu un dumnezeu muşcător şi imprevizibil pe care îl hrăneşte cu limonadă şi mâncarea ei preferată ca să îi ţină în viaţă mama. Îşi reprimă teama şi furia crezând că orice emoţie negativă i-ar putea slăbi părul mamei şi, prin urmare, i-ar pune viaţa în pericol.

Aglaja e în primul rând un film natural şi onest. Oferă un close-up fin al relaţiei unei fete cu lumea, din copilărie până la adolescenţă. Deák creează o lume diafană plină de vise copilăreşti, din care transpare o anumită feminitate. Această feminitate se datorează şi modului în care surprinde fragilitatea relaţiei dintre mamă şi fiică. „Este o poveste firavă, sensibilă, despre oameni meniți să-i bucure pe alții, călcând deseori peste problemele proprii. În aparență e o lume a lucrurilor câștigate ușor, în realitate însă, fiecare zâmbet are în spate povești cel puțin cutremurătoare. Dar așa e viața, nu iartă pe nimeni în tumultul ei”, spune Krisztina Deák.

Un alt plus al filmului sunt actorii, printre care şi Bogdan Zsolt, care joacă la Teatrul Maghiar din Cluj. Acesta a jucat rolul principal în scurtmetrajul Superman, Spiderman sau Batman, ce a câştigat recent Trofeul Academiei Europene de Film pentru Cel mai bun scurtmetraj european.

123...98Page 1 of 98