Le miel este romanul prin care a debutat sârbul francofon Slobodan Despot. Acesta vorbeşte, prin intermediul personajelor sale, despre nevoia de apropiere umană într-o epocă a dinamitării punţilor dintre popoarele diferite ce au populat fosta Iugoslavie, dar şi despre încăpăţânarea de a rezista dezrădăcinării.
Totul începe într-o zi tensionată, nu din cauza unui război colectiv, ci a unei răfuieli personale. În această zi, Vera îl vede pe Vesko, un bărbat nervos, în timp ce îi arunca nişte cuvinte grele tatălui său. La mijloc era o sumă de bani, pe care ea le-o dă celor doi străini, fără a se aştepta să o mai primească înapoi. Ea voia doar să înceteze asaltul verbal asupra bietului om în vârstă. Dar banii îi vor fi returnaţi, chiar de bărbatul scandalagiu şi irascibil. Ca dobândă, primeşte o mare cantitate de miere, din partea bătrânului apărat de furia copilului său.
Mierea devine salvarea Verei. Aceasta îşi câştigă existenţa preparând leacuri pe bază de plante şi miere, şi se temea de falimentul micii ei afaceri din cauza preţului crescut al acestui medicament produs de albine. Prins în toane mai bune, fiul ce îşi vărsase năduful pe tatăl sau începe să îşi deruleze viaţa în prezenţa Verei. Astfel, vei asista la tulburătoarea lui confesiune, prin care leagă istoriile personale de marea istorie traumatizantă a Balcanilor din anii ’90.
Din confesiunea lui Vesko reiese că nu doar Vera a fost salvată de miere, ci şi Nikola, tatăl acestuia, care locuia în enclava Krajina, ai cărei locuitori au devenit victimele războiului sârbo-croat. Atunci când nu preda la şcoala din localitate, Nikola se retrăgea pe versanţii mai puţini umblaţi ai muntelui, cu albinele de la care obţinea mierea. În cabana improvizată, acesta îşi făcuse un adăpost unde fugea de invazii – a naziştilor, apoi a soldaţilor ce doreau o epurare etnică după dezmembrarea Iugoslaviei. Cu miere îşi răsplătea vecinii croaţi dispuşi să-i tolereze prezenţa după ce sârbii au fost alungaţi din Krajina, şi tot cu miere a dus la bun sfârşit odiseea fiului său, ce a străbătut clandestin teritoriul Croaţiei interzise etnicilor sârbi, pentru a-şi salva tatăl din Krajina cu sate distruse, chiar dacă tatăl său nu dorea să fie salvat de acest fiu stabilit la Belgrad, deoarece îşi găsise deja propria salvare în armonia infailibilă ce se regăsea în viaţa albinelor sale, acolo unde absurdul din universul oamenilor nu putea intra.
Poate vecinii croaţi l-ar acuza pe Slobodan Despot de atitudine părtinitoare atunci când îi prezintă pe sârbi în postura de victime ale răzbunării celor despre care presa internaţională a scris că au fost de fapt doar victime, iar sârbii doar agresori. Poate unii ar merge până într-acolo încât să facă jocuri de cuvinte din prenumele şi numele autorului, amintind de marele despot care a fost Slobodan Milosevic. Totuşi, în ciuda unor detalii răvăşitoare despre călătoria lui Vesko spre satul natal, care a devenit peste noapte o parte dintr-o altă ţară şi dintr-o lume ce îi nega apartenenţa la ceea ce a fost cândva locul său de baştină, găseşti în romanul Le miel nu neapărat un denunţ, ci un tribut adus oamenilor ce au refuzat dezumanizarea, indiferent de tabăra din care au făcut parte, căutând vindecarea în locul vendetei groteşti. Pentru a nu cădea pradă mâniei, tatăl protagonistului s-a retras în lumea albinelor sale. Pentru a nu comite un act nesăbuit, Vesko şi-a permis un răgaz, pentru a derula propria odisee balcanică, transformată într-o confesiune greu de uitat, ce a dus la altă confesiune, de data aceasta a celei intrate în rolul ascultătorului.
De multe ori, picătura de miere lasă urme pe suprafaţa unor obiecte, chiar şi după tentative încăpăţânate de îndepărtare a lor, pentru a nu deveni lipicioase. Tot aşa romanul scris de Slobodan Despot lasă urme de care se lipesc multe idei din mintea ta, despre stabilirea vinovaţilor, despre identitate, dreptate şi percepţia individuală, adesea influenţata de origini etnice, prejudecăţi, miturile sau istoriile transgeneraţionale.
Acest roman te vor face să vezi altfel istoria modernă a Balcanilor. În Balcanii gropilor comune şi a urii abrutizante, dar şi a rezistenţei umanizante, nu există doar agresori sârbi, ci şi victime din rândul acestora, iar fostele victime ale sârbilor pot deveni un pretext al unei răzbunari brutale, nu îndreptate foştilor călăi, fugiţi de multă vreme de la locul faptei, ci împotriva inocenţilor ce au avut ghinionul de a fi legaţi de aceşti călăi prin apartenenţa la aceeaşi etnie.
Noul roman al lui Orhan Pamuk, tradus în limba română de Luminiţa Munteanu, te va face să te simţi măgulit dacă eşti un cititor feroce şi ai o cultură generală complexă, din multe domenii. Face trimiteri la scrierile clasice persane, la psihanaliză, la mitologia şi la teatrul antic grec, la istoria contemporană de la porţile Orientului. Poate fi considerat un tribut adus feminităţii şi literaturii, un requiem pentru Istanbulul apus, o privire necruţătoare aruncată asupra Turciei din prezent sau o reinterpretare a miturilor construite pe rivalitatea abisală dintre tată şi fiu.
Găseşti în Femeia cu Părul Roşu aceeaşi poveste de iubire transformată de Orhan Pamuk într-un cult al memoriei, dar mai descoperi şi talentul prin care unii scriitori ajung să fie consideraţi sofisticaţi, fără a se folosi de acrobaţii flamboaiante la nivelul stilului. Este acel talent de a transforma o poveste atemporală într-un cod sub care stau ascunse mesaje subversive la adresa unei situatii social-politice de actualitate. Sub trimiterile mitice la opere literare scrise în limbi considerate azi moarte se ascund multe referiri metaforice la un prezent cu tulburări mai vii ca niciodată.
Unul dintre personajele secundare, ce are un rol simbolic în descifrarea mesajelor din roman, va ţese prin statutul său o urzeală de semnificaţii profetice. Acestea vor schimba traiectoria existenţială a protagonistului pe nume Cem – un aspirant la statutul de scriitor, însă devenit un antreprenor de succes în Istanbulul boom-ului imobiliar.
Personajul secundar ce-i va hotărâ destinul lui Cem este de meserie fântânar. I se spune Meşterul Mahmut şi este apreciat de noii afacerişti datorită abilităţii de a intui locurile unde se ascund sursele de apă ce alimentează viitoarele fabrici. Nu se teme de adâncimi şi nu se dă bătut când nu găseşte apa imediat. Trece de straturile de roci încăpăţânate şi dure. Ramâne ferm în faţa bogătaşilor sceptici, este cinstit până-n măduva oaselor şi transformă căutatul apei într-o artă. Se odihneşte spunând poveşti cu tâlc precum un înţelept ce a văzut multe, însă este speriat de o poveste relatată de Cem, devenit unul dintre învăţăceii lui în arta dibuirii apei. Pe acest Cem (personaujul central), fântânarul îl luase imediat sub aripa sa protectoare în perioada în care era doar un puşti ajuns la vârsta marilor iniţieri, dar şi greşeli ireparabile, ce duc la trezirea conştiinţei şi la refugiul în amnezie când aceasta devine apăsătoare.
Pentru a săpa un puţ, Mesterul Mahmut ajunge să dea la o parte multe straturi din adâncimile întunecate, până ce apa îşi face apariţia bolborosind. Tot de multe straturi trebuie să treacă şi cititorul acestui roman pentru a-i înţelege profunzimile, nuanţele şi legăturile simbolice, ample, încurcate, suprapuse precum nişte ornamente din palatele otomane.
La suprafaţă vei vedea o frumoasă poveste adolescentină, cum era în alte timpuri. O poveste în care dau năvală acele trăiri şi senzaţii năucitoare, asociate primei experienţe sexuale. Este povestea lui Cem, un băiat de 17 ani, pasionat de lectură, şcolit şi cu visuri universitare. Cem se hrăneşte lacom cu toate iluziile vârstei, dar şi cu deznădejdea, fiind dezamăgit de tatăl care l-a părăsit. El devine ucenicul fântanarului zis şi Mesterul Mahmut, deaorece este hotărât să facă rost de banii ce i-ar permite să urmeze cursurile unei facultăţi din Istanbul. În timp ce fântânarul vrea să găsească apa cu orice preţ, Cem nu speră decât să se poată întoarce la Istanbulul visurilor sale, din care a plecat împreună cu mama lui, după ce au fost lăsaţi de izbelişte de către tată, un activist afemeiat, urmărit de autorităţi şi închis în urma numeroaselor tulburări politice.
Meşterul Mahmut devine pentru Cem nu doar un şef tipicar şi exigent, ci şi un tată suportiv, având un rol de călăuză. Relaţia dintre ei va lua o turnură neaşteptată, marcată de revoltă şi gelozie, atunci când protagonistul se va îndrăgosti de vedeta unui teatru ambulant, pe care o numeşte Femeia cu Părul Roşu. Ea devine şi vedeta fanteziilor sale, întruchipând toate calităţile unei apariţii feminine ce înfierbântă imaginarul unui adolescent. Este şarmantă, misterioasă, ademenitoare, copleşitoare prin amânarea întâlnirilor precum o seducătoare unsă cu toate alifiile, dar şi ocrotitoare pentru cel aflat la începutul marilor descoperiri ce vin odată cu prima atracţie răvăşitoare. Mai în vârstă decât Cem, Femeia cu Părul Roşu întreţine un joc al privirilor derutante, la finalul căruia se află promisiunea unei iniţieri erotice la care acesta visase din momentul în care o zărise pe străduţele orăşelului unde lucra Meşterul Mahmut.
Ai fi tentat să consideri Femeia cu Părul Rosu acel gen de roman scris cu nostalgie şi tandreţe despre maturizarea survenită în anii în care sexualitatea atrage după sine primele revelaţii la nivelul conştiinţei. Acele revelaţii despre natura umană, feminitate şi masculinitate, idealul de frumuseţe, libertate şi destin, percepţia socială asupra unor gesturi sau decizii îndrăzneţe, asumarea senzualităţii într-o lume a prejudecăţilor, capcane şi deziluzii. Dar nu este un roman tipic al iniţierii lubrice. Sub acest strat – al primei relaţii amoroase marcante – se ascunde ghemul de furie, temeri, sfidări, frustrări şi revolte mute din relaţia tată-fiu, marcată de un abandon ce atrage după sine obsesia găsirii unui loc în lume, a unei identităţi masculine clare, adesea confirmate de o prezenţă feminină disponibilă.
Relaţia lui Cem cu figura paternă este una dificilă şi neclară. Tatăl i se înfăţişase, în copilărie şi adolescenţa timpurie, în ipostaza unui rebel ce se înfruptase fără pic de regret din amantlâcuri şi nu ratase nici un prilej de a protesta împotriva regimului, petrecându-şi timpul între buduoarul amentelor, farmacia pe care o deţinea şi beciurile poliţiei. Cem îl urăşte, dar îl şi admiră pe tatăl său. După apariţia Femeii cu Părul Roşu, îl transformă într-o fantomă ce îl intimidează atunci când îşi pune întrebări legate de propria capacitate de a seduce o femeie cu experienţă şi mulţi admiratori. În mintea lui Cem, tatăl ce şi-a abandonat de atâtea ori familia devine simbolul unei virilităţi neîngrădite de cutume. Fascinat, revoltat şi ezitant în faţa reputaţiei de afemeiat rebel de care se bucura tatăl sau absent, Cem îşi caută o figură paternă care să fie prezentă, mai accesibilă şi mai securizantă, care să-l ghideze. O găseşte în persoana Meşterului Mahmut, faţă de care începe să manifeste, la un moment dat, nişte sentimente contradictorii, specifice adolescentului ce vrea să înfrunte autoritatea paternă, dar care mai are nevoie de apărare.
Alături de meşterul fântânar, Cem descoperă, pe lângă tainele căutarii apei, şi farmecul unei legături masculine solide, al camaraderiei bazate de pe devotament şi încredere. Pe măsură ce adâncimea puţului creşte, iar straturile solului devin din ce în ce mai capricioase în calea găsirii unei surse de apă, straturile naraţiunii devin din ce în ce mai pline de simboluri şi alegorii, ce duc tot spre adâncuri, de data aceasta spre adâncurile psihicului uman. Orhan Pamuk va lega toate aceste simboluri de moştenirea culturală a Turciei aflate între Orient şi Occident, între legendele anticilor greci şi poveştile dramatice venite din marile opere ale Persiei.
Pe măsură ce descoperă legendele vechii Persii, pe care le expune astfel încât să ghiceşti o critică a situaţiei politice din Turcia anilor ’70-’80, puse în scenă de Femeia cu Părul Roşu în orăşelul înţesat de militari ce îi arunca priviri pofticioase, Cem devine fascinat, dar şi cutremurat de lumea adâncurilor pe care o explorează alături de fântânar. Din când în când, acest ucenic având aspiraţii universitare îşi ia inima-n dinţi şi coboară în puţ, în locul meşterului ce îi spune vorbele încurajatoare pe care le aşteptase mereu de la tatăl său. În acelaşi timp, Cem atinge şi adâncurile propriului suflet, unde ajunge să dea peste un şuvoi de trăiri arhaice, impetuoase, printre care gelozia faţă de o figură autoritară omnipotentă, cu mai multă experienţă de viaţă aventuroasă, încredere în sine şi pricepere în relaţia cu femeile, ura pentru tatăl critic, dezvoltată în paralel cu nevoia de apărare, teama difuză, precum şi toate acele trăiri greu de înţeles, de exprimat şi de asumat.
Cititorul ar fi putut urma calea unei explorări psihanalitice, doar că lui Orhan Pamuk îi place să adâncească sensurile şi trimiterile culturale, apoi să le abată de ispita unei direcţii clare. Asemenea fântânarului, preferă straturile greu accesibile, care îl forţează pe cititor să caute informaţii despre istoria sau miturile civilizaţiilor vechi. Începe cu trimiteri la povestea lui Oedip, pe care le va leaga de abordarea occidentală modernă a relatiei tată-fiu, aşa cum o descopereau psihanaliştii. Însă nu rămâne blocat în interpretarea occidentală.
În reflecţiile personajului său, imaginea oedipiană a tatălui ucis de fiul triumfător, ce-i preia locul privilegiat, duce, prin străbaterea unor straturi ale culturii orientale, spre una dintre capodoperele artei universale – Cartea şahilor de Ferdousi, celebră şi datorită exemplarelor vechi de sute de ani, ale căror pagini sunt decorate cu unele dintre cele mai frumoase picturi miniaturale. Aceste vechi exemplare din Cartea şahilor ajung să-l obsedeze pe Cem, pe de-o parte datorită picturilor de o frumuseţe rară, pe de altă parte datorită unor similitudini descoperite de el între tatăl oriental care îşi omoară fiul, neştiind că el este de fapt acel fiu abandonat cu mulţi ani în urmă, şi tatăl din mitologia occidentală, care se teme de ce îi poate aduce existenţa fiului din cauza unei profeţii.
Prin comparaţii erudite uimitoare, care apropie istoria veche de prezent, şi prin reflecţiile despre diferenţele dintre Orient şi Occident, Pamuk leagă povestea de iubire dintre Cem şi Femeia cu Părul Roşu de abisurile inconştientului colectiv, de simbolurile asociate personajelor mitice. Deschide astfel o cale uitată, ce duce spre redescoperirea capodoperelor asiatice în oglinda oferită de cele europene, adoptate de turcii cosmopoliţi şi emancipaţi. Orhan Pamuk merge şi mai departe cu asemănările dintre mit şi realitate, fără a le face să pară forţate. Ramificaţiile crimelor stârnite de rivalitatea masculină, incestul şi temele din Cartea şahilor sau din legendele persane se infiltrează profetic în vieţile turcilor din prezent, în serialele privite de aceştia, în ştirile şocante din ziarele de scandal, despre abuzurile din familie sau testele de paternitate.
Dacă personajele din piesele anticilor greci nu puteau fugi de profeţia nefastă, conaţionalii lui Pamuk nu pot scăpa de fatalitatea întreţinuta de un model cultural descris cutremurător într-un gand al lui Cem, prin care poţi găsi concentrate mai toate cauzele tulburărilor politice, sociale şi familiale ce au zdruncinat malurile Bosforului, din perioada otomană până la noua dictatură ce este pe cale să se instaureze: La sfârşitul poveştii de sorginte orientală însă, tatăl nu era pedepsit, iar noi, cititorii, nu făceam altceva decât să ne lăsăm cuprinşi de amărăciune. Oare părintele acela din Orient n-avea să fie pedepsit de nimeni?
Aşa cum fântânarul credea că poate găsi în sfârşit sursa de apă, tot aşa cititorul are convingerea, după anumite pasaje, că poate trece de toate straturile romanului. Iniţial, va considera obsesia pentru povestea lui Oedip şi cea din Cartea şahilor o dorinţă (mascată erudit) a fiului nesigur de a-şi găsi un loc în societatea masculină, printre bărbaţii ce i se par mult mai experimentaţi, mereu nişte rivali, de a-şi dovedi propria virilitate cucerind o femeie inabordabilă, ce i-ar fi putut atrage atenţia şi tatălui său. Legătura dintre visul de a o poseda pe Femeia cu Părul Roşu, prezenţa când intimidantă, când securizantă a Meşterului Mahmut şi dorinţa de a-şi dovedi priceperea în faţa noului său mentor declanşează o întâmplare dramatică, menită să-l bântuie pe Cem peste timp, apoi să răstoarne deznodământul romanului cu 360 de grade.
Această întâmplare nefastă din adolescenţa lui Cem va mai da la o parte alte straturi ale interpretării, sub care stau ascunse alte mesaje oferite de Orhan Pamuk. Aceste mesaje te determină să cauţi semnificaţii cu tentă critică legată de actuala situaţie politică din ţara lui şi de obsesia poporului din care face parte pentru imaginea unui conducător ferm, care să-l ghideze spre schimbare, urmând fi venerat precum un tată. Aceste semnificaţii apar în cuvinte şi fraze simple, apoi capătă înţelesuri devoalate într-o manieră stupefiantă ce-ţi dă fiori sau te face să simţi acea stranietate atemporală ce învăluie redescoperirea într-o altă lumină a unei opere literare preţioase pentru înţelegerea culturii orientale de la graniţa Europei.
Deşi are nişte dimensiuni reduse în comparaţie cu alte romane cult ale scriitorului, Femeia cu Părul Roşu îţi dă impresia că ai parcurs peste 600 de pagini. Are consistenţa unui bildungsroman în care protagonistul trece prin multiple metamorfoze ce-i zdruncină conştiinţa. Te face să călătoreşti între prezent şi atemporalitate, uimind prin amploarea simbolică pe care o poate lua un detaliu banal. Fiecare nou pasaj citit te determină să te întrebi dacă nu cumva precedentele erau de fapt nişte coduri descifrate în paginile următoare sau nişte profeţii caustice. Fiecare detaliu îşi are un rol bine stabilit şi drămuit în urzeala ce leagă destinele individuale de arhetipurile inconştientului colectiv, de care nici un personaj nu poate îndepărta, oricât de modernă ar fi viaţa lui. Într-un fel, modul în care Orhan Pamuk foloseşte mitul pentru a critica prezentul ţării sale bântuite de ororile comise de nişte despoţi sau de fantoma satrapului oriental aminteşte de romanele istorice ale lui Ismail Kadare, care ascund nişte împletituri de poveşi stranii, în care un tiran contemporan cu scriitorul ia masca unuia din alte secole.
Dincolo de povestea de iubire şi de rivalitatea dintre tată şi fiu se ascunde tragedia colectivă a unei naţiuni în care multora le este frică să-i ceară socoteala tatălui autoritar, să-i conteste legitimitatea. Mai descoperi şi o imagine dezolantă a unui Istanbul magic, asaltat de noile construcţii monstruoase, ce îl mutilează şi îi distrug identitatea, istoria şi frumuseţea. Există multe pasaje în care găseşti un regret după vechiul Istanbul şi o caricatură a snobilor lacomi, îmbogăţiţi prin speculaţiile imobiliare.
Proiectat în cadrul secţiunii competiţionale a Bucharest International Film Festival, ediţia 2017, unde i-a adus regizorului Daouda Coulibaly premiul Best Director, Wulu a reprezentat o invitaţie la ieşirea din decorul obişnuit. Aparent, este o invitaţie adresată în special amatorilor de thrillere cu gangsteri, droguri, scene explozive şi acţiune trepidantă. Apoi descoperi că poate fi înţeles mai degrabă de cei ce pot recepta mesajul uman ascuns în spatele spectaculosului vizat de astfel de pelicule, atunci când regizorul are ca ţintă (şi) spectatorii unui festival cu filme de artă.
Debutul regizoral al lui Daouda Coulibaly este o călătorie exotică prin lumea interlopă din Mali, cu toate elementele definitorii pentru acest gen de film. Defilează prin fata ţa, într-un ritm ameţitor, oameni fără speranţă deveniţi borfaşi ce ar face orice atrocitate pentru mai mulţi bani, generali implicaţi în acte ilegale, crime, autorităţi corupte, pericole, violenţă şi periferii dezolante. Însă aceste elemente asociate Africii urbane sălbăticite (în sensul visceral) sunt bine dozate astfel încât să nu fie predictibile, nici măcar atunci când este vorba despre scenele sângeroase.
În ciuda unor detalii estetice menite să îl apropie de publicul occidental familiarizat cu filmele de acţiune americane, adevărata intenţie a regizorului nu a fost realizarea unui thriller cu gangsteri africani. Elementele specifice unui astfel de film sunt doar nişte momeli pentru dependenţii de adrenalina pompată de suspans. Adevăratul scop este acela de a te face să te gândeşti la cât de greu îi este unui om cu intenţii bune să rămână incoruptibil până la capăt, într-o societate anarhică, gata să înşface pe oricine i se opune în procesul dezumanizării. Să observi macanismele ce întreţin o societate postcolonială inechitabilă, unde legea este confundată cu fermitatea dictaturilor militare. Să te întrebi câţi monştri poate naşte amestecul dintre nesiguranţă, sărăcie şi presiunea exercitată de conştientizarea că persoana dragă se află pe marginea prăpastiei, într-o lume ce încă nu şi-a revenit după secole de sclavie ori segregare colonială.
Trailerul filmului anunţă o imersiune înfricoşătoare şi grotescă până la insuportabil în infernul din mahalalele Africii de abanos. Te aştepţi la defilarea zguduitoare a imaginilor explicite reprezentând fiinţele umane captive într-un oraş asaltat de marasmul prostituţiei, guvernat de regulile dure ale supravieţuirii darwiniste, de furia neputincioşilor, de mizerie, brutalitate şi traficanţi feroce. Într-un fel, Wulu corespunde acestor imagini legate de Africa tristă, ce anticipează vizionarea filmului, însă nu în modul în care te-ai fi aşpetat.
Într-adevăr, în primele scene ai parte de observarea, din scaunul confortabil, a unui furnicar uman în care disperarea şi culorile vii ale hainelor feminine devin un simbol al Africii abundente, dar şi suferinde. Apoi încep să apară nuanţele ce schimbă aşteptările privind evoluţia şi expunerea poveştii. Există sărăcie, însă nu prezentată astfel încât să te şocheze, cum o fac secvenţele unui documentar. Există şi violenţă, însă detaliile şocante sunt atenuate de infiltraţii poetic-alegorice având reverberaţii mitice (wulu se traduce prin câine, desemnând apogeul unui ritual de trecere de la adolescenţă la maturizare). Şi mai există şi un erou clasic pentru un astfel de film, dar care ia decizii atipice. El este inocentul din periferia sordidă, care îşi vinde sufletul când vede că nu-şi poate salva fiinţele dragi de la foamete decât acceptand regulile unei lumi murdare şi lacome, însă generoase cu toţi cei ce dovedesc o tenacitate ieşită din comun în a fenta vigilenţa grănicerilor.
imagine: http://en.unifrance.org/movie/40947/wulu
Protagonistul filmului, Ladji (Ibrahim Koma), nu are multe fiinţe dragi în afara unei surori ispititoare, care a învăţat că frumuseţea îi poate oferi siguranţa unei supravieţuiri de pe azi pe mâine, un lux pentru cei din categoria ei socială. Ladji ar face orice pentru a o ţine departe de prostituţie, calea urmată de multe femei din ţările africane, considerate a fi pe vecie o parte din Lumea a Treia. Ar munci pentru asta ca şofer de autobuz, însă lipsa pilelor îi reduc şansele unei promovări atunci când apare în peisaj nepotul şefului. Aşadar, când slujba onorabilă nu îi poate salva sora din calvarul îndurat pentru supravieţuire, decide să intre într-o afacere murdară, dar care îi va asigura o locuinţă curată. Îşi foloseşte abilităţile de şofer pentru a transporta cocaină din Mali, ţara natală, până în Senegal, pe fundalul războiului civil din 2012 şi a extinderii zonei de influenţă a grupărilor extremiste.
imagine: www.filmafrica.org.uk/closing-gala-wulu/
Sub paravanul unei firme de transport a cărnii de la abator, condusă de un francez, Ladji alimentează de fapt piaţa stupefiantelor. Ruta drogurilor te poartă într-un periplu ce te face să reflectezi la rănile Africii contemporane. Începe din mahalalele din Mali, unde sunt recrutaţi cărăuşii gata să-şi asume orice risc mortal. Continuă prin Senegal, te duce până la graniţa cu Magrebul şi se termină cu petrecerile din cartierele luxoase frecventate de traficanţii deghzaţi în oameni respectabili (unii având grade înalte în armată) şi unde sora protagonistului îşi doreşte atât de mult să locuiască.
După câteva drumuri cu peripeţii (care oferă infuzia de suspans), Ladji strânge suma necesară pentru a-i face toate capriciile surorii sale (interpretată irezistibil de cântăreaţa Inna Modja). Devine captivul unui stil de viaţă adoptat rapid de ea, devenită personajul ce îi dă savoare picantă şi culoare filmului, prin aerele de mare divă, ţinutele pestriţe, comportament de ţoapă dependentă de cumpărături şi haine de lux, cu mişcări unduitoare ostentative de curtezană versată. Îi construieşte o casă elegantă în cartierul bogaţilor cu averi nejustificate şi se bucură de atenţia insistentă a unei fete de familie bună şcolite în afară, devenită invitata specială de la petrecerile date de sora lui, ce vrea să-l cupleze cu fiica unui om influent.
imagine: http://en.unifrance.org/movie/40947/wulu
Necazurile par departe în paradisul ce ia forma unei vile cu design minimalist, ce pare desprinsă din reclamele occidentale. Dar totul este dat peste cap în câteva zile, după ce situaţia politică din Mali ameninţă afacerile cu droguri. Refuzul patronului francez de a-şi mai implica firma de curierat în transportarea cocainei peste graniţă ameninţă bunăstarea, implicit şansele celor două personaje de a păstra locuinţa costisitoare. Riscând să piardă totul, Ladji ajunge să joace totul pe o carte, implicându-l şi pe tatăl admiratoarei sale de familie bună, ce are conexiuni în cercul militarilor corupţi.
Wulu te determină să afirmi că este un film de acţiune altfel, în ciuda succesului avut şi în rândul spectatorilor ce preferă filmele comerciale. Deşi are toate ingredientele unui film ce include o poveste care se petrece într-un ţinut exotic neîmblânzit, unde nu se poate scăpa de sărăcie, compromisurile morale dezumanizante cerute de supravieţuire în jungla oraşului, situaţia politică tensionată, incertitudine şi corupţie, modul în care toate acestea influenţează ritmul întâmplărilor evită clişeul hollywoodian al punctului de maximă intensitate, decisiv pentru deznodământ. Nu asişti la gradarea ascendentă clasică, nici nu te simţi luat pe sus într-o cursă halucinant-coşmărească prin zonele periculoase. Intensitatea este domolită de scenele de acalmie, în care mimica protagonistului, interpretat cu nuanţe psihologice adânci şi enigmatice de actorul Ibrahim Koma, şi culorile vii răsfrânte într-o lumină senzuală a interioarelor ferite de toropeală acaparează cadrele.
Nici relaţiile umane nu respectă vechea reţetă a unui astfel de film. Ritualul psihologic al iniţierii novicelui în lumea interlopă şi al jurământului de fidelitate faţă de bossul reţelei nu este prezentat pe îndelete, cu probe de încercare stupefiante, detronări sau rivalităţi apărute între cei ce vor să se apropie de vârful piramidei pentru marele privilegiu de a fi mâna dreapta a şefului. Discuţiile dintre gangsteri nu se termină cu bătăi, ci lasă loc unor poveşti care amintesc de tragediile ce au bântuit continentul şi de înţelepciunea din folclorul african, prin care unul dintre ei descrie soarta celor săraci, ademeniţi de câştigurile rapide. Nici Ladji nu este pervertitul des întâlnit în astfel de filme, care se debarasează de haina remuşcărilor pentru a se face respectat. Rămâne mai degrabă prins între lumea ferită de lipsuri, la care accede în urma traficului de cocaină şi regretele amestecate cu dispreţul pentru noul stil de viaţă afişat ostentativ de sora lui. Dar nu vorbeşte despre aceste regrete. Le ghicesti doar, fiind exprimate prin intermediul expresivităţii faciale deruante, greu de interpretat până la capăt.
Daouda Coulibaly a impresionat şi prin modul în care a îmbinat realismul incomod, elementele unui film cu gangsteri şi unele scene ce trimit spre metaforele unei poezii vizuale care deviază explicitul spre cadre simbolice abrazive (scenele de la abator, ce înlocuiesc un conflict uman sângeros), precum şi prin decizia de a păstra lumea interioară a protagonistului în mister (nu-i cunoşti backgroundul, şi nici adevăratele resorturi emoţionale). Astfel, i-a împacat şi pe cei dornici de a vedea un film de acţiune care să-i poarte în locuri exotice, menite să înfierbânte imaginaţia şi să amplifice pericolul datorită ieşirii (măcar imaginare) din zona cunoscută), şi pe cei interesaţi de a cunoaşte realitatea din ţări inaccesibile.
Wulu nu îţi va rămâne în minte datorită scenariului ieşit din comun. Nu are spectaculozitatea insolită a unui film cu interlopi din ţările sărace şi corupte. În schimb, interpretarea actorului din rolul principal îţi va rămâne întipărită în memorie. Bazându-se exclusiv pe mimca greu de citit, deşi expresivă, actorul Ibrahim Koma îţi arată o altă faţă a remuşcării şi un alt mod de manifestare a ei. Stârneşte compasiune şi reuşeşte să-l implice pe spectator fără a fi nevoie de replici memorabile. De fapt, nici filmul nu are o naraţiune memorabilă, însă întrebările legate de o anumită parte a lumii şi de responsabilitatea transgeneraţională a Occidentului ridicat prin resursele coloniilor s-ar putea să persiste multă vreme de acum în colo.
Ediţia din 2017 a Bucharest International Film Festival a fost o surpriză pentru admiratorii Vanessei Redgrave. Nu numai că au putut-o vedea pe marele ecran, într-un rol copleşitor pentru spectatori, care demonstrează cum talentul nu te face să pari niciodată expirat pentru un film de succes, dar au putut urmări, chiar alături de ea, The Secret Scripture, proiectat în cadrul galei de deschidere a festivalului de film, la care actriţa a fost invitatul special.
The Secret Scripture nu se referă la un manuscris mistic redescoperit, şi nici nu este un titlu metaforic. Pentru Rose, protagonista interpretată de Vanessa Redgrave, o Biblie ascunsă nu conţine metafore, ci doar cuvinte zguduitor de clare, peste care şi-a scris propria poveste. În secret. Când nu era supravegheată de îngrijitorii lipsiţi de empatie de la un azil unde erau date uitării femeile incomode pentru habotnici, ajunse în camaşă de forţă pentru a ispăşi o vină cel puţin la fel de veche precum Biblia: aceea de a fi ele însele, de a trăi curajos, aşa cum le place, de a-şi exprima liber părerile şi de a se simţi bine în propriul corp, în propria existenţă.
Aflând aceste detalii, ai spune că personajul interpretat de Vanessa Redgrave trăieşte într-un Ev Mediu prelungit, într-o ţară fundamentalistă ori într-una unde Inchiziţia a dat naştere unei psihoze colective terminate cu vânătoarea de vrăjitoare şi de femei corupătoare. Spre uimirea ta, vei descoperi că tot acest calvar prin care trecuse Rose începuse de fapt în anii ’40, acei ani ai lagărelor de tot felul, întinse peste toată Europa, chiar şi peste acea Europă civilizată, eliberatoare. Doar gardienii erau diferiţi. În Irlanda, lagărele se numeau azile pentru nebuni, unde ajungeau femeile nemăritate, însărcinate, învinuite de preoţi şi comunitate de nimfomanie, deposedate brutal de copiii lor din care maicuţele pioase de la mânăstire făceau o adevărată afacere (există documentare cutremurătoare despre crimele făcute de Biserică în Irlanda, legate de nou-născuţii femeilor păcătoase, aşa cum erau numite mamele nemăritate).
The Secret Scripture, inspirat de romanul omonim al lui Sebastian Barry, este povestea unei femei care îşi derulează viaţa şi a unui psihiatru aflat în plină criză existenţială, care trebuie să o convingă să părăsească azilul unde şi-a petrecut ultimii 50 de ani, fiind acuzată în tinereţe de comportament indecent, apoi de uciderea copilului abia născut. Dar ea nu vrea să plece din acest iad pe care au pus ochii nişte dezvoltatori ce vor să-l transforme într-un centru spa. Nu mai are pe nimeni care să o aştepte în lumea de dincolo de ziduri, iar familiarizarea cu spaţiul captivităţii timp de jumătate de secol îi oferă iluzia siguranţei, mai ales că tânăra infirmieră ce îi poartă de grijă este răbdătoare şi o respectă. Psihiatrul trimis de autorităţi pentru a o convinge să accepte mutarea într-un alt azil şi să-i facă o nouă evaluare începe să citească paginile bibliei transformate în confesiunea ei şi ajunge să pună la îndoială corectitudinea predecesorilor săi, care au decis internarea lui Rose ca bolnavă psihic.
Peste versetele Bibliei sunt scrise cuvintele ei, de-a lungul anilor. Printre aceste însemnări autobiografice apare compulsiv declaraţia: Nu mi-am ucis copilul! Apoi psihiatrul mai descoperă şi chipul unui bărbat cu mimică de obsedat încrâncenat, care pare să fi avut un rol hotărâtor în drama lui Rose. Este vorba despre un preot fascinat de ea (interpretat de Theo James), care îi atrăsese atenţia asupra faptului că femeia nu trebuie să privească bărbatul în ochii dacă nu-i este soţ. Dar ea nu a ţinut cont de atenţionarea preotului, fapt care l-a mâniat, însă l-a făcut şi mai dornic să o posede, să şi-o însuşească, apoi s-o ţină departe de ceilalţi bărbaţi, tulburând astfel tihna comunităţii prin gelozia lui, manifestată ori de câte ori un bărbat o curta pe Rose.
Salvarea temporară a lui Rose a venit odată cu apariţia lui Michael McNulty (Jack Reynor), considerat marea ei iubire. Aviator în Al Doilea Război Mondial şi decorat pentru curajul său, însă hăituit în micul oraş pitoresc de un grup de extremişti care-l voiau mort, Michael a devenit singura ei sursă de bucurie, unica dovadă că lumea din jur nu fusese contaminată în totalitate de răutate, suspiciune, fanatism şi instincte reprimate apoi transformate în superstiţii. Însă dorinţa preotului, convertită în obsesie maladivă, a declansat un lanţ nefast de bănuieli, acuze şi complicităţi colective. Din cauza lor, protagonista este deposedată de propria viaţă, de cele mai dragi fiinţe şi transformată într-o captivă.
Will (Eric Bana), psihiatrul venit să o evalueze descoperă încet, încet adevărul, nedreptăţile îndurate de Rose, ghemul de superstiţii, minciuni, trădări, lasităţi şi ticăloşii ce i-au distrus viaţa, iar toate descoperirile şocante devin o revelaţie ce va zgudui până la urmă şi viaţa acestuia, determinându-l să reinterpreteze legătura cu propria familie.
Deşi povestea lui Rose include toate datele unei istorii de viaţă cumplite, având un final anunţat, în care ura, latura urâtă a naturii umane, întunericul habotnicilor şi prostia triumfă, confiscând o întreagă existenţă, The Secret Scripture are multe scene de o candoare luminoasă ce amintesc de farmecul unui film de epocă despre iubire, devotament, curaj, sacrificiu şi aşteptarea alimentată de speranţă. Alegând să pună faţă-n faţă două vârste ale femeii, două epoci şi două mentalităţi privind imaginea seducătoarei demonizate şi acuzate de o putere devastatoare exercitată asupra bărbaţilor, Jim Sheridan şi-a umplut filmul cu toate acele elemente asociate unei poveşti despre o femeie înfăţişată la o vârstă înaintată în ipostaza bunătăţii întruchipate, care îşi rememorează anii freneziei, ai marii iubiri şi ai tinereţii pline de visuri, anulate brutal. Odată cu descoperirea pasajelor din jurnalul secret, Rose îţi este înfăţişată în ipostaza celei dorite de toţi, dar inaccesibile, în care zăreşti varianta irlandeză, mult mai copilăroasă, directă şi plină de naturaleţe, a frumuseţii meridionale enigmatice, întruchipate de protagonista din Malena.
Până la un anumit punct, acest film îţi aduce aminte de Malena. Acelaşi orăşel pitoresc, dar urâţit de oameni obtuzi, având un apetit distructiv pentru bârfă şi replici otrăvitoare, cu femei încuiate şi bărbaţi fără maniere şi impulsivi, şi aceeaşi protagonistă diferită de toţi ceilalţi localnici prin graţie şi demnitate, ce nu pare să facă mare caz de frumuseţea răpitoare, neluând în seamă avansurile mai mult decât insistente ale masculilor primitivi, ea fiind de fapt femeia fidelă ce aşteaptă un singur bărbat, plecat pe front. Doar că-n locul femeii fatale cu aer misterios de felină, ce cutreieră străzile oraşelului sicilian fără a se sinchisi de privirile indignate sau pofticioase ale localnicilor, pe ţărmul irlandez vezi luminozitatea copilăroasă a lui Rooney Mara, ce interpretează varianta mai tânăra a lui Rose. Iar când mina luminoasă ce pare să ignore orice dovadă ostentativă de răutate se îmbină cu alternanţa dintre ezitarea străinei neacceptate, perseverenţa curajoasei, replicile ferme aruncate celor dornici de a o intimida, pe care îi intimidează la rândul ei, şi privirile unei sensibile adolescente visătoare, se naşte un rol captivant, gata să tragă după el întregul scenariu.
Regizând un film răvăşitor, ce poate fi şi pe placul romanticilor, dar fără a te enerva prin clişeele ataşate unor flashbackuri demne de melodrame în decoruri interbelice, Jim Sheridan a reuşit să alterneze credibil scenele cutremurătoare, desprinse parcă dintr-un film în care iadul poartă haine monahale, şi cele în care tânăra Rose, interpretată de Rooney Mara se înfruptă optimist, subversiv şi duios din ce avea tinereţea mai frumos de oferit. Scenele în care timpul se dilată în peisaje marine inundate de lumina stranie a unui paradis personal, cadrele poetice (deloc exagerat de siropoase) ce surprind ritualul de curtare dintre Miachael şi Rose, dar şi al întâlnirilor amoroase peste care pluteşte un amestec de erotism şi melancolie, reflectat în Sonata lunii a lui Beethoven (interpretată obsesiv la pian de Rose pentru a condensa toată frumuseţea şi întristarea între care a pendulat existenţa ei), te înarmează cu doza de compasiune faţă de umanitate din care poate răzbate încrederea în rezistenţa fiinţei umane, capabilă de a te ajuta să înduri psihic scenele nedreptăţii, care te fac să verşi un puhoi de indignări în sala de cinema.
imagine: http://ifi.ie/secret-scripture
Deloc pretenţios la nivelul vizual sau al inovaţiei cinematografice, adesea criticat din cauza apropierii de reţeta unui film de epocă mult prea accesibil, ce abundă în cadre regăsite într-un romance hollywoodian cu farmec vintage, The Secret Scripture mizează însă pe interpretările credibile ale actorilor şi pe sensibilitatea transmisă de aceştia. Poate are prea multe elemente ce îl apropie de un film de succes decât ar suporta un adept al cinematografiei de nişă, cu mesaje subtile, indescifrabile şi jocuri vizuale neconvenţionale. Însă merită să fie văzut şi (mai ales!) dezbătut, deoarece este un film care atrage atenţia asupra nedreptăţii ascunse de autorităţi şi abuzurilor făcute în numele moralei creştine, prezentând mecanismul pervers ce leagă frica în faţa unei instituţii (fie ea şi una ce se pretinde sacră şi apropiată de umanitate), complicitatea şi deturnarea mesajului religios în direcţia propriilor interese.
The Secret Scripture este un film despre fragilitatea vieţii în vremuri conduse de fanatici, despre vulnerabilitatea celor toleranţi şi demni în faţa întunecimii colective, bine întreţinută de foarte mulţi clerici. Nu este doar povestea unui personaj fictiv, ci a multor femei reale, devenite victimele Bisericii transformate dintr-un loc al iubirii de aproape într-o birocraţie demonică, într-un infern al oamenilor liberi, ce au îndrăznit să se revolte, să iasă de sub tutela moralei patriarhale.
Interpretarea şi expresivitatea celor două actriţe ce simbolizează cele două vârste ale protagonistei te fac să ieşi din sala de cinema asaltat de trăiri contradictorii. Te simţi neputincios în faţa urii de care este plină istoria umanităţii, dar simţi un val de speranţă insuflat de puterea interioară a lui Rose. Actriţa Rooney Mara, ce o interpretează pe Rose în anii tinereţii redă perfect impetuozitatea dublată de candoare, de setea de viaţă, în care se răsfrânge toată frumuseţea atemporală a peisajului marin ce l-ar fi putut inspira pe Turner. În schimb, Vanessa Redgrave, datorită privirii adânci şi mimicii tulburătoare asupra cărora insistă adesea camera de filmat şi ochilor ce acaparează multe cadre melancolice, simbolizează perfect rezistenţa în faţa urii maligne.
Știai că fiecare dintre noi ia peste 700.000 de decizii de-a lungul vieții? Mai mult, știai că avem o energie limitată pentru decizii? În fiecare zi hotărâm ce mâncăm la prânz, ce rută alegem spre serviciu, ce ofertă de job acceptăm, dacă ne cumpărăm sau nu un apartament. Unele decizii sunt minore, altele importante, dar toate consumă din același rezervor de energie, care la un moment dat se epuizează. Cum facem, plecând de la această idee, să luăm cele mai bune decizii pentru noi?
Ai observat că Steve Jobs se îmbrăca întotdeauna la fel, în helancă și blugi? Cei mai de succes oameni de afaceri și nu numai încearcă să minimizeze oboseala produsă de prea multe decizii, transformând în rutină deciziile mici. În acest fel, își păstrează energia mentală pentru deciziile cu adevărat importante.
2. Decide lucrurile importante dimineața
Pe același principiu, cel mai bun interval al zilei pentru a tranșa deciziile cu adevărat importante este dimineața, când resursele mentale sunt la nivel maxim. Până la momentul în care vei fi bombardat cu telefoane, emailuri și mesaje, vei fi luat cele mai complicate decizii, fiind concentrat(ă) pe subiectele care contează.
3. Fii activ, fă sport, pentru a-ți încărca bateriile pentru următoarele decizii
Stressul declanșează producția de cortizol, care la rândul lui nu ajută la luarea de decizii raționale. Sportul îți va ajuta corpul să producă endorfine și să își recapete claritatea mentală. Cercetătorii (cei mai probabil britanici) au demonstrat că sportul practicat cu regularitate îmbunătățește activitatea creierului în zonele responsabile pentru luarea deciziilor.
4. Află și alte păreri, consultă-te cu prietenii
Sursa foto: flickr, by jonas_foyn
În general, când luăm o decizie tindem să găsim argumente pro pentru ceea ce am hotărât, practic reconfirmând-o. Pentru a lua cu adevărat cea mai bună decizie, consultă-te cu cei din jurul tău și ascultă și părerile altora. Perspectivele celorlalți te vor ajuta să fii mai obiectiv și să identifici reflexele tale subiective în adoptarea deciziei respective.
5. Câteodată somnul este cel mai bun sfătuitor
Sursa foto: flickr, by zampano1212
Cum spuneam, deciziile importante se iau dimineața. Mai mult, amânând o decizie importantă până a doua zi te asiguri că iei cu adevărat o decizie, și nu doar reacționezi la ce se întâmplă în jurul tău. De multe ori reacționăm emoțional, de aceea e bine să lăsăm să treacă emoțiile și doar apoi să tranșăm situația.
6. Nu amâna prea mult deciziile
Conform ultimelor studii, cei mai buni directori de companii iau deciziile repede. Nu sunt cu siguranță întotdeauna cele mai bune, dar faptul că le iau rapid păstrează dinamismul în organizație. Pe parcurs, deciziile se adaptează, dar e important ca persoana care conduce echipa să dea tonul, pentru că niciun angajat nu va fi mai dinamic decât șeful. Chiar dacă nu conduci o firmă, e important să nu amâni prea mult deciziile și să nu te blochezi în analize infinite de argumente pro și contra. Păstrează ritmul pe care ți l-ai impus.
7. Gândește în prezent și limitează pierderile
Îți este familiar conceptul de “mindfulness”? Este o stare pe care o atingi prin meditație și care te ajută să fii aici și acum. Prin concentrarea pe prezent îți minimizezi investițiile de timp, energie, poate și bani, pe care le-ai făcut în proiecte care nu s-au dovedit rentabile pentru tine. De exemplu ți-ai deschis o firmă care nu funcționează sau ai investit în dezvoltarea unor abilități care nu ți se potrivesc. Gândind mai puțin în termeni de trecut și viitor, poți să îți schimbi perspectiva psihologică și poți renunța la ele mai ușor. În felul acesta nu vei resimți ca pe o pierdere investițiile deja făcute în startup sau formarea abilităților respective la care vei renunța.
8. Dezvoltă-ți capacitatea de a lua decizii exersând cu alegeri minore
OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Unora dintre noi ne este greu să luăm decizii, de orice tip ar fi ele. Suntem așa-numiții indeciși. Ce e de făcut în această situație? Unii psihologi recomandă să ne exersăm “mușchiul” decizional forțându-ne să luăm mici decizii rapid. De exemplu unde mâncăm în această seară, la ce film mergem, ce bem la masă. În felul acesta ne antrenăm să sortăm probleme, să le rezolvăm și să luăm decizii mai bine și mai repede.
Deciziile noastre pot avea consecințe pe termen lung, chiar ani. E important să fim atenți cum și când le luăm, pentru a fi influențați cât mai puțin de factori precum oboseală decizională, stress sau subiectivism.
Dacă te-a ajutat articolul sau l-ai găsit interesant, te rog să “shăruiești” mai departe. Sharing is caring 🙂
Michal Marczak este genul acela de regizor capabil să simtă pulsul unei generaţii, apoi să-l transpună creând magie prin mişcările camerei de filmat, încât aproape că nu mai este nevoie de cuvinte, acţiune sau dialoguri. Mai ştie şi cum să capteze acea tranziţie vagă şi incertă de la adolescenţă la studenţie, aşa cum o trăiesc cei din generaţia actuală, ce pot fi, în acelaşi timp, şi exagerat de lucizi, dar şi nişte păsări de noapte euforice, abandonate într-o petrecere continuă.
Asemenea oricărui regizor supărat pe clişee, Marczak ia toate elementele definitorii pentru filmele despre ieşirea din adolecenţă şi maturizare – aventuri, greşeli, experimente sexuale, aspiraţii şi excese – şi le ţine departe circuitul trepidant previzibil. Iar pentru a fenta clişeele menţinând în acelaşi timp atmosfera vibrantă asociată unui astfel de film, alege o sincronizare plină de magnetism între imagine şi coloana sonoră capabilă să redea stranietatea nocturnă din inima oraşului, pe care o caută acei tineri ce vor să iasă din cotidian. Multora le va aminti de filmele regizorilor din anii ’60-’70, care doreau să capteze zgomotul străzilor luate cu asalt de noua generaţie de copii teribili. Alţii se vor gândi la filmele ce amintesc de efervescenţa Berlinului ce mergea împotriva curentului la începutul anilor ’90, regăsit într-un film recent, bine primit de public, Victoria.
imagine: trailer-youtube
All These Sleepless Nights este un film despre amintirile de la 20+, resuscitate de vibe-uri şi experimente muzicale ameţitoare, despre emoţii amestecate şi mai puţin despre acţiunea coerentă. Nu este un film ce are la bază o poveste liniară. Miza lui este acela de a te face să-l simţi, nicidecum să-l povesteşti.
Regizorul polonez, care a primit datorită acestui film Directing Award la Sundance 2016, li se adresează mai degrabă spectatorilor care vor să li se stimuleze acea parte a memoriei involuntare ce poate fi trezită printr-un melanj bizar de genuri muzicale şi pentru care va fi mult mai important ritmul unui film decât partea narativă. Dacă faci parte din această categorie, nu-ţi vei bate capul să urmăreşti atent o poveste consistentă. În schimb te vei lăsa în voia acestui ritm al prezentului plutitor de la douăzeci de ani, alături de cei doi protagonişti, care îţi vor face cunoştinţă cu Varşovia hipsterilor.
imagine: youtube
Vei trăi fiecare secundă a filmului All These Sleepless Nights ca pe o voluptate simţită la intensitate maximă dacă ai vrea să opreşti curgerea timpului la orele dintre miezul nopţii şi răsărit, când boemii iau oraşul la pas, într-o existenţă paralelă ce nu are nimic în comun cu pragmatismul şi responsabilităţile de peste zi. Când prieteniile de la 20 de ani promit să nu se termine niciodată. Când poţi să spui orice îţi trece prin cap, despre lume, viaţă, fete, băieţi, relaţii, propria persoană, fără teama de penibil. Când poţi fi şi lucid precum un om mare ce îşi derulează existenţa pentru a trage concluzii, dar şi bezmetic precum un copil gata să respingă limtele şi regulile. Când în timpul nebuniei nocturne asezonate cu neoane şi beaturi ce îţi dau fiori de plăcere vezi lucrurile mai clar decât de obicei, deşi pari să te desprinzi de real. Când te simţi şi îndrazneţ, dar şi timid. Când noaptea simţi că ai o viaţă întreagă înainte, deşi ziua începi să îţi dai seama că timpul ţi se scurge printre degete. Când periplul de la un bar la altul este mai mult decât o simplă beţie şi când ivirea zorilor ce lumineaza străzile pustii ale oraşului are ceva magic, asociat stranietăţii intraductibile.
Despre toate acestea vorbesc personajele filmului – Krzys (Krzysztof Baginski) şi Michal (Michal Huszcza) – doi tipi visători, colegi de apartament, ce vor să se maturizeze, să se apropie de generaţia lor, dar să-şi rezerve un spaţiu identitar al lor, al analizei, al pierderii de sine şi al regăsirii. Unul dintre ei, Krzys, plasat în rolul observatorului cameleonic, însă timid, ce se teme de autosabotare, începe să colecţioneze stări, aventuri erotice, petreceri în care să spargă gheaţa în compania fetelor dezinhibate. Se împarte între un prezent al hoinărelilor nocturne şi un timp introspectiv. Îşi număra experienţele din trecut, mai bine zis frânturi din ele, dându-ţi şi ţie ocazia de a simţi plăcerea readucerii la suprafaţă a unor amintiri despre un timp diferit, în care încercai lucruri pentru prima oară şi te pierdeai pe ritmul muzicii, atunci când îţi promiteai să faci din viaţa ta o petrecere continuă, doar, doar l-oi ţine departe pe adultul morocănos despre care îţi povesteau cei mai mari decât tine. La un moment dat, ai impresia că întreg filmul îi preia viziunea asupra propriei existenţe, comprimate într-un singur an, acel an în care îşi propune să se schimbe, să exprimenteze mai mult.
imagine: www.calvertjournal.com/articles/show
All These Sleepless Nights pare a fi un tribut adus celor pentru care fericirea se trăieşte aici şi acum. Iar această fericire înseamnă o hoinăreală, mereu nocturnă, prin oraş, de la o petrecere la alta, dintr-un bar în altul, pe ritmurile trepidante ale muzicii pe care o asculţi în Club Control, la Electric Castle sau la evenimentele urbane improvizate în spaţiile industriale sau în locuri neconvenţionale.
Michal Marczak a readus în prezent şi a reinterpretat estetica Nouvelle Vague, pe care a îmbinat-o cu vibraţia muzicii hipnotice şi experimentele prizate cu nesaţ de generaţia Y. Rezultatul: un film aparte, care îţi va lua cu asalt memoria senzorial-afectivă, pe care o va stimula prin coloana sonoră euforizantă şi prin dialogurile personajelor, care trec de la autoironie la melancolie, de la entuziasm la deziluzie.
Filmul îţi va trezi amintiri din studenţie sau, dacă eşti încă student, îţi va întări credinţa că trebuie să profiţi la miximum de orice experienţă. Că trăieşti sau, dimpotrivă, ai irosit prea repede această perioadă a vieţii, cu libertatea totală redefinită, cu tot acel ragaz irecuperabil, în care îţi permiţi să te întinzi la discuţii semi-filosofice în zori, despre oraşul ce se schimbă de la o zi la alta, despre relaţii eşuate, sensul vieţii şi griji absurde, prieteniile, aventurile nebuneşti, ezitările, excesele şi debusolările ce ţin de alegerile serioase.
imagine: www.hollywoodreporter.com/review
All These Sleepless Nights face parte din categoria filmelor în care adevăratul personaj este oraşul. Acel oraş care li se dezvăluie doar celor pentru care anii nebuni nu se termină niciodată. Explorat cel mai bine în cutreierări nocturne şi glume infantile după o petrecere. Reflectat în opinii diluate de replici şi dialoguri considerate uşor tâmpe când euforia beţiei pare să se risipească, dar încă nu s-a transformat în mahmureală.
Oraşul celor doi protagonişti pare un loc de joacă ocupat în totalitate de boemi, retraşi într-o lume a lor, lipsită de un scop sau de un sens anume. Personajele, principale ori secundare, devin nişte siluete într-o continuă mişcare browniană. Sunt mereu prinse într-o mişcare frenetică, mereu pe fugă, însă nu vor să ajungă într-un loc anume. Au intenţii, dar ele se topesc în abandonul hedonist. Iar acest abandon hedonist este captat perfect de regizor prin ritmul scenelor, a căror succesiune lipsită de continuitatea narativă îţi dă impresia că ai mai degrabă un colaj de imagini din jurnalul unuia dintre protagonişti sau din arhiva sa video, în care apar doar secvenţe de la petreceri, dialoguri cu tipe agăţate sau discuţiile fără noimă din zori, oameni care dansează frenetic, oriunde apucă – prin baruri, apartamente, maidane de la periferie, străzi, părând o mare familie. Deşi nu s-au mai întâlnit până atunci, ajung să se comporte de parcă s-ar cunoaşte de-o viaţă, luand parte la un ritual al abandonului în sunet şi mişcare, pe fundalul acelei lumini onirice dinaintea zorilor, la care acest regizor ţine foarte mult când vrea să capteze amestecul dintre euforie, reverie şi melancolia bahică de la finalul petrecerii.
LYTE video
Urmărind peregrinările celor doi protagonişti, descoperi magia şi totodată confuzia degajată de ceremonialul unei intimităţi nocturne ce apropie fiinţele umane printr-o transă vecină cu amnezia. Timpul nu mai înseamnă continuitate, succesiune, ci dilatare a clipei, lăsând prezentul să acapareze totul, precum un metronom ce nu permite devieri de la ritmul stabilit. De fapt, priveşti un spectacol al intimităţi nocturne, antrenant chiar şi atunci când este lipsit de evenimente majore. Este acea initimitate sudată de sunete, mişcări bizare sau provocatoare pe rimturi electrizante, ce înlocuiesc de cele mai multe ori cuvintele şi pot umple golurile ce ţin de ezitările timidului sau de frica de ridicol în faţa unui necunoscut atrăgător. Personajele au o poftă nebună de a uita de ele, cel puţin egală cu aceea a cunoaşterii de sine, a înţelegerii unor motive profunde ce se arată obsesiv la finalul adolescenţei, readucând la suprafaţă în timpul zilei ce s-a uitat în timpul unei nopţi de pomină.
Lipsa unor elemente cu potenţial inflamabil, asociate impetuozităţii ce ţine de adolescenţa prelungită, care să spargă acest ritm al abandonului nocturn, îi poate enerva pe acei spectatori ce sperau la o altă abordare. O abordare în care îmbinarea dintre vulnerabilitatea şi nerăbdarea postadolescentină ale celor doi boemi ce împart acelaşi apartament, oraşul explorat în timpul nopţii şi petreceri să nască o poveste ce abundă în scene incandescente despre euforia sexuală, excese, depravare şi maturizarea de după epuizare. Pe de altă parte, datorită coloanei sonore ispititoare, filmul şi personajele sale vor intra pe sub pielea spectatorilor ce adoră să se piardă în marele oraş, dansând până la epuizare pe ritmurile indie şi pe amestecurile de beaturi şi genuri ce pulsează languros, fiind preluate de siluetele personajelor contorsionate într-o ademenire colectivă.
imagine: youtube
În acest film, personajele nu fac decât un singur lucru – plutesc de la o stare la alta, de la un dans la altul, de la un partener nocturn la altul sau dintr-un bar în altul, de parcă s-ar fi aflat într-un acvariu al petrecăreţilor fără griji şi fără prea multe planuri legate de viaţă. Şi, în ciuda acestei pierzanii, cei doi protagonişti nu emană superficialitate, ci multă foame de tandreţe şi duioşie, care se prelungesc în crâmpeie de luciditate menite să spargă uşor amnezia din timpul petrecerilor, însă fără a căpăta forma unei concluzii abrazive. Vei vedea şi momente de profunzime în acest film, de introspecţie, însă perfect integrate în ritmul fluidităţii nocturne. Până şi acele sentinţe năvalnice şi vehemente la care duc primele dezamăgiri amoroase vor fi domolite şi diluate în ceea ce pare a fi o abulie hedonistă pusă pe seama tinerilor din ziua de azi, ce nu iau lucrurile în serios. Însă atrofia voinţei ascunde o luciditate detectată de spectatorii ce pot vedea şi auzi dincolo de beaturile zgomotoase, de irosirea vieţii prin distracţii superficiale.
În ciuda lipsei unei poveşti antrenante, regizorul a făcut în aşa fel încât să nu te plictiseacă. A mizat pe mimicile expresive ale celor doi actori din rolurile principale – Krzysztof Baginski şi Michal Huszcza -, pe coloana sonoră seducătoare şi pe nostalgia ce reuşeşte să conecteze spectatorul la ritmul filmului. În loc să alimenteze firul narativ cu două elemente ce ar fi intrerupt fluxul plutitor al transei nocturne alimentate de fluiditatea hedonistă – aventura sexuală a unuia dintre cei doi protagonişti cu fosta iubită a prietenului său (devenit şi coleg de apartament) şi încercarile celor doi de a se debarasa de timiditate-, regizorul a încercat ceva riscant pentru succesul comercial al filmului: păstrarea aceluiaşi ritm, de la început până la final, şi a decorurilor minimaliste. A compensat în schimb prin abilitatea de a găsi un canal emoţional între personaje şi spectator, care să-ţi menţină treaz interesul. Acest canal emoţional, specific unui film în care atmosfera întreţinută de coloana sonora eclipsează naraţiunea, permite împărtăşirea unui flux de stări, amintiri şi senzaţii eliberate din memoria spectatorului odată cu stările personajelor. Ai impresia că-ţi este interpretată propria viaţă de către persoaje, că ele frecventează aceleaşi locuri ale pierzaniei nocturne care te atrag şi pe tine, că-ţi exprimă temerile, ezitarile şi (dez)iluziile.
imagine: www.latimes.com
Prin această intimitate afectivă dintre spectator şi personaje, facilitată de secvenţele confesive, regizorul permite o identificare cu protagoniştii, esenţială pentru scopul unui astfel de film, în care atmosfera, emoţiile vagi, coloana sonoră şi dialogurile difuze sunt protagoniştii care i se alătura marelui oraş. De altfel, această identificare a spectatorului cu personajele boeme este accentuată şi de modul în care este filmat oraşul. Nu se insistă pe reperele şi elementele distinctive recognoscibile ale Varşoviei, ci pe unele generale, universale datorită globalizării. Ai impresia că personajele se plimbă după o noapte albă prin Berlinul underground, pe Magheru sau pe Calea Victoriei, sau pe orice altă stradă reprezentativă pentru boemii oraşului tău.
Peste imaginile oraşului, care pot reda spontaneitatea şi minimalismul unui film de amator sau ale unui eseu video, se suprapun beaturile ce reflectă gândurile nespuse ale personajelor, astfel încât imaginile simple să pară că pulsează suprarealist. Regizorul Michal Marczak are talentul de a face din interioare simple şi dialoguri bahice incoerente nişte scene având un farmec ireal, precum un periplu oniric, mai ales când plimbările nocturne se transformă într-un dans fără sfârşit, ce aminteşte de mişcările asociate unui performance experimental.
Regizorul polonez mai are un atu pentru a evita plictisul favorizat de minimalismul vizual şi narativ. Ştie cum să elibereze voluptatea nostalgiei, să hipnotizeze spectatorul folosind luminile stridente pentru a face să se reverse dincolo de ecran tot acel farmec atribuit reveriei din momentele savurate de petrecăreţi înaintea răsăritului şi elementele unui decor simplu pentru a reda stranietatea ce pluteşte noaptea deasupra oraşului. Foloseşte cadrele acaparate de o mare de sliuete abandonate într-un dans precum o transă colectivă, de mimicile debusolate ale personajelor, de micile gesturi teribiliste inofensive, urmând să le îmbine cu dialogurile ce nu par să aibă vreo noimă pentru a le imprima imaginilor un ritm sincronizat cu soudtrack-ul. Mişcările camerei aflate pe urmele celor doi protagonişti ce bat străzile Varşoviei fără un scop anume permit ca toate elementele unei nopţi pierdute să se amestece pentru a crea magie vizuală, umor absurd, autenticitatea unei felii de viaţă, nostalgie şi vibraţia optimistă care să energizeze spectatorul.
imagine: trailers.apple.com/trailers/independent
Michal Marczak a reuşit să regizeze un film plin de autenticitate despre studenţie, evitând toate elementele previzibile prin care se încearcă adesea obţinerea acestei autenticităţi, elemente ce sunt extrem de ispititoare pentru succesul comercial – scene de sex explicite, substanţe interzise (deşi ele apar în doua-trei scene) sau obiceiuri toxice din care nu se iese decât printr-o maturizare bruscă, survenită în urma unui eveniment dramatic. Personajele sale nu se aventurează în situaţii riscante, ci rămân mai degrabă nişte puşti sau nişte copii mari cu feţe de băieţi cuminţi, dornici de a cocheta cu teribilismul, de a se amesteca printre cei rebeli pentru a simţi la rândul lor euforia generaţiei actuale. Oscilează între abandonul boemo-hedonist şi lucididatea observatorului ce nu vrea să imite, să fie fals pentru a se integra, fără a deveni însă un lup singuratic.
imagine: Pulse Films/youtube
Michal şi Krzys devin conştienţi de probleme lor şi ale generaţiei din care fac parte, de propriile slăbiciuni şi obiceiuri ce permit autosabotarea, dar nu le aprofundează. Doar le expun asumat, şi le împărtăşesc unul altuia, sau în monologuri. Dau glas unor emoţii difuze, temeri şi dezamăgiri comune vârstei pe fundalul unei societăţi în schimbare, dar nu pentru a trage concluzii menite să producă nişte modificări majore. Şi, totuşi, cei doi se maturizează ca nimeni alţii încercând să caute un echilibru între ceea ce sunt şi tendinţa de a mima un comportament acceptat social, menit să corespundă unei percepţii colective referitoare la ce înseamnă a fi cool, reprezentant al unei generaţii anume. Ei ascultă aceeaşi muzică prizată de cei din jur pentru a se integra, însă rămân deoparte, mereu trezi pentru a se privi în raport cu aceştia, care preferă amnezia nocturnă.
Dincolo de a fi un film cu scenariu nonliniar, în trend, cu succes conjunctural datorită expunerii unui periplu care să gâdile orgoliul de copil ghiduş al generaţiei Peter Pan, All These Sleepless Nights are toate şansele pentru a deveni un model pentru cele bazate pe reţeta petrecere-nopţi albe-maturizare. Dincolo de nişte dialoguri fără noimă de la spartul chefului, de jointuri fumate de plictiseală sau de gesturi prosteşti de puşti rebeli ce traversează oraşul la primele ore ale dimineţii, filmul poate fi considerat o meditaţie subtilă despre ce înseamnă să faci parte dintr-o generaţie, despre identitate şi despre modul în care te laşi contaminat de ce este la modă în epoca ta.
Filmul a fos proiectat în cadrul Transilvania International Film Festival, ediţia 2017.
Vanessa şi sora ei este un roman care te va cuceri, însă o va face lent, ducându-te cu gândul la o vacanţă ce debutează monoton cu zile ceţoase, apoi continuă pe ţărmurile însorite ale Greciei, în vechiul Istanbul, în Parisul boem şi în Londra unor artişti libertini. La început are ceva din calmul flegmatic asociat englezilor conservatori de altădată şi romanelor a căror acţiune este încetinită de prea multe detalii, dar atmosfera se dezmorţeşte odată cu apariţia personajelor ce nutresc aspiraţii de literaţi, au trăsături contradictorii, orgolii ce ard mocnit şi ascund rivalităţi explozive.
Priya Parmar îmbină răgazul introspectiv cu vivacitatea imaginilor picturale, ce-ţi lasă impresia că vezi o succesiune de tablouri în locul paginilor. Şi nici nu putea ocoli tentaţia acestei îmbinări dintre gând şi vizual. Cele două personaje feminine cer o astfel de scriitură evocativ-picturală. Una dintre protagoniste este pictoriţa Vanesa Bell, care face parte din galerie artiştilor ce au adus modernitatea în conservatoarea Anglie, adoptând estetica postimpresionistă, nuanţele puternice ale lui Matisse şi viziunea cubistă şi abstractă a rebelilor din Paris. Cealaltă este faimoasa Virginia Woolf, care a modernizat la rândul ei arta, legând scrisul de fluxul conştiinţei, prin care a schimbat ritmul naraţiunii, anunţând modificarea perspectivei asupra caracteristicilor definitorii pentru un roman.
Bell, Vanessa; Nude with Poppies; Swindon Art Gallery; http://www.artuk.org/artworks/nude-with-poppies-64519
Chiar şi romanul Vanessa şi sora ei pare să respire în ritmul intim ce ţine mai mult de lumea interioară a personajelor, având structura unui jurnal, scris de pictoriţa Vanessa Bell. Din acest jurnal răzbate încercarea ei de a-şi înţelege epoca, trăirile, multiplele-i ezitări între autonomia totală şi teama de a pierde ocazia unui mariaj ce i-ar oferi şansa de a corespunde normalităţii, aşa cum era definită în societatea ei, dar, mai presus de toate, pluteşte subtil încercarea de a-şi înţelege propria soră, ale cărei ademeniri îndreptate spre soţul Vanessei, toane şi gesturi imprevizibile erau influenţate de numeroase căderi nervoase.
Virginia şi Vanessa reprezintă acele tipologii feminine opuse. Una preferă scrisul, pe care îl consideră singura formă de artă demnă de a fi luată în considerare, ironizând-o pe sora ei, ce visează la prima expoziţie de pictură (te întrebi dacă nu cumva decizia autoarei de a o plasa tocmai pe Vanessa în rolul martorului care scrie un jurnal ascunde o notă de ironie la adresa Virginiei). În schimb, cealaltă nu poate apela decât la culori pentru a se putea exprima, ferindu-se de aventurarea în conversaţii spirituale însoţite de replici erudit-caustice, pline de tachinări sofisticate, referitoare la clasici şi la noile tendinţe în literatură. Una fascinează prin echilibrul între sinceritate, toleranţă faţă de tabuuri şi tact. Cealaltă, prin instabilitatea îmbinată cu farmecele unei femei ce oferă plăcerea unui dialog, în care ispitirea şi tonul caustic transformă vulnerabilitatea emoţională într-un joc ambiguu.
Vanessa este solară şi echilibrată. Dovedeşte o francheţe nemaiîntâlnită în saloanele unei Londre unde aveau succes doar femeile ce ştiau să folosească dialogul precum o armă a cochetăriei, incarcată de sensuri duble, niciodate de clarificări necesare. Virginia este năvalnică, dornică de a capta mereu atenţia, de a pune stăpânire pe ceailalţi fără a se teme de consecinţe, reuşind astfel să confişte orice dialog prin aluzii spirituale. Oscilează între atitudinea rezervată, ezitarea timidei, dezinhibare şi histrionism. Cere protecţie, însă aruncă venin şi clocoteşte de furie când este demascată. Totuşi, au ceva în comun: ambele sunt femei nonconformiste, care au îndrăznit să organizeze saptămânal întâlniri nocturne la care invitau bărbaţi aspiranţi la faima din lumea artei (când prezenţa unor bărbaţi în casa unor femei necăsătorite putea distruge reputaţii) şi ambele au făcut parte din Grupul Bloomsbury, ce a marcat începutul modernităţii creatoare în Londra abia intrată în secolul XX.
Numele grupului vine de la numele unui cartier boem. Aici s-au mutat cele două surori, spre uimirea şi dezaprobarea snobilor din cercul familial, ce nu vedeau cu ochi buni această zonă a Londrei. În noua lor casă din cartierul Bloomsbury se întâlnea elita progresiştilor din luma artei, printre care şi pictorul Duncan Grant şi Forster (cunoscut datorită romanului A Room with a View). Priya Parmar nu reproduce frază cu frază schimbul de idei şi dialogurile despre viitorul artei. Scopul ei este mai degrabă acela de a capta o atmosferă, dinamica întâlnirilor erudite la care participau oameni ce nu se puteau face auziţi nicăieri, fiecare dornic să impresioneze, după cum avea să dea de înţeles unul dintre participanţi: Ne vânturăm cu răsuflarea tăiată prin nesfârşite exagerări, mânaţi mai curând de impulsuri decât de ţeluri.
Datorită descrierilor ce redau scenele de interior, simţi că te afli în mijlocul acestora. Le intuieşti vanitaţile şi egourile fragile ce îi mână, citindu-le scrisorile în care nevoia de afecţiune, devotamentul şi acea ironie rafinată sudează intimitatea dintre cititor şi personaje, vitală pentru genul de roman evocativ. Înţelegi ritualul unei seri în care amfitrioanele – Virginia (care aţâţa tensiunile) şi Vanessa (metronomul) – încercau să anime, să domolească tacticos ori să vadă postura copilului gata să vâneze aprobări şi confirmări jucând rolul adultului cu preocupări exclusiv intelectuale.
Te simţi ca un gladiator când păşeşti în această arenă de idei. Victoria nu e uşoară. Se lansează un anumit subiect, care adesea se stinge de la sine. Se oferă un altul, azvârlit în sus ca o minge, dar nu intră în coş. Din aceste eforturi fragmentare se naşte însă un anumit ritm, o evadare din găoace, se dezvoltă un spirit de echipă. În sfârşit, atmosfera se încinge, noaptea prinde contur.
Vanessa şi sora ei face parte din categoria romanelor ce îi fascinează, în primul rând, pe cei dornici de a-şi imagina emulaţia, înflăcărarea şi entuziasmul dezinhibat ce însoţeau flerul oamenilor capabili de a simţi zorii schimbării într-o anumită perioadă. Grupul Bloomsbury lua parte din plin la această schimbare fără precedent, într-o societate în care femeile începeau să se impună şi în lumea artei, a ideilor. Totuşi, acest roman te cucereşte altfel decât ar fi făcut-o, de exemplu, unul ancorat în vâltoarea anilor nebuni ai Parisului interbelic. Ritmul este domol (precum lumina unui ţărm englezesc), specific unei confesiuni intense, nicidecum euforic.
Nimic nu se dezlănţuie într-o manieră explicită, deşi fiecare personaj are o biografie picantă sau, pe alocuri, scandaloasă. Pornirile nu sunt vijelioase, deşi pot naşte furtuni. Tonul pare să se deruleze într-o fluiditate vizual-confesivă. Ideile despre artă şi noul rol al femeii în societate nu capătă o pulsaţie trepidantă, însă au consistenţa şi voluptatea unor gânduri ce nasc replici memorabile, pline de umor. Dezlănţuirea epocii în care societatea europeană începea să se schimbe din temelii, odată cu noile curente în artă, rămâne undeva pe fundal, descătuşarea morală fiind mai mult filtrată decât absorbită, lasând loc reflecţiilor ce legau viaţa interioară a pictoriţei de spiritul generaţiei sale.
Scriind acest roman, Priya Parmar şi-a asumat două acte curajoase. În primul rând s-a încumetat să capteze un aspect dificil şi înşelător – perioada care face trecerea de la o epocă la alta, când graniţele dintre valorile trecutului şi noile aspiraţii erau vagi. Societatea din care făceau parte Vanessa Bell şi Virginia Woolf nu mai era una strictă, de un conservatorism dus la extrem, dar nici nu-şi lepădase de tot haina sufocantă a convenienţelor prăfuite şi absurde, de aceea redarea tumultuoasă a vieţii celor două surori ar fi părut exagerată.
Priya Parmar a ştiut cum să dozeze acele detalii ce redau graniţa neclară dintre două epoci, iar acest echilibru se resimte la nivelul ritmului narativ, al discuţiilor pendulând între clasicii Antichităţii, romanele lui Jane Austen şi ale surorilor Bronte, noile scrieri ale lui Hanry James, pictura fovistă şi cubistă. Incertitudinile care necesită nuanţe, nicidecum verdicte la granita dintre secole sunt reflectate şi de modul în care a reprezentat-o pe Vanessa – desprinsă de valorile rigide ale mediului său, dar conştientă de modul în care şi-au pus amprenta asupra ei când se gândea la sensul şi importanţa acceptării unei cereri în căsătorie. Vanessa reprezintă perfect artista din lumea bună, care s-a eliberat, dar care nu renunţase definitiv la discreţie, amintind mai ales de acea dualitate feminină seducătoare dinaintea zgomotoasei emancipări din anii ’20 (acţiunea romanului se petrece între 1905 şi 1912).
The Tub 1917 Vanessa Bell 1879-1961 Purchased 1975 http://www.tate.org.uk/art/work/T02010
Un al doilea act de curaj este legat de modul în care scriitoarea a vrut să redea nonconformismul boemilor. A evitat reţeta vandabilă a scenelor ostentative de alcov şi acele imagini de-o senzualitate deviată spre o stridenţă cu tentă burlescă. A redat în vechiul stil al eleganţei din salonele englezeşti conflictele spumoase dintre surori şi dintre personajele progresiste şi epoca lor, luată pe nepregătite. Deşi există picanterii, conflicte, trădări şi amantlâcuri dureroase, aproape că lipsesc scenele carnale şi reacţiile vulcanice din lumea unor boemi înflăcăraţi.
Este domolită în rafinatul stil britanic până şi abundenţa senzorială din rememorarea unei călătorii în Orient, deşi oferă unele dintre cele mai frumoase pasaje ale cărţii. Zilele petrecute de Vanessa la Constantinopol au calmul senin şi reveria la care invită unele tablouri sau acuarele realizate de artiştii romantici în a căror imaginaţie Orientul se oglindea uşor distorsionat, rămânând un vis exotic efemer, nicidecum o realitate atent explorată. Până şi Grecia solară este mai degrabă una văzută de nişte londonezi ce preferă trândăvia unei închipuiri poetice în locul participării la frenezia zgomotoasă a Balcanilor.
Vanessa Bell – Still Life (c) Henrietta Garnett; Supplied by The Public Catalogue Foundation/https://www.wikiart.org/en/vanessa-bell/window-still-life-1915
În ciuda renunţării la o desfăşurare spectaculoasă a rivalităţilor şi atracţiilor tabu, acest roman devine o voluptate, mai ales dacă îl citeşti într-o vacanţă de vară petrecută pe malul mării sau într-un oraş cotropit de arşiţă, ori într-o zi mohorâtă. Într-o zi de vară, descrierile şi observaţiile Vanessei îţi oferă acea plăcere asociată unui pahar cu apă rece în plină dogoare. Este o plăcere simplă, însă amplificată prin contrastul dintre senzaţiile reconfortante şi epuizarea însetatului. Fluiditatea scriiturii şi picturalitatea oferă aceasta senzaţie revigorantă, asociată răgazului acordat într-o oază izolată de tumultul cotidian. Acelaşi răgaz permite şi instalarea plăcerii oferite de o lectură într-o zi ternă, când simţi nevoia puternică de a găsi un roman care să permită intimitatea călduroasă dintre cititor şi personaje.
Priya Parmar stăpâneşte rigoarea documentării, pe care o îmbracă într-un ton ce permite legătura emoţională dintre cititor şi personajul care i se confesează. O poţi include în galeria celor ce te-au impresionat datorită reuşitei de a te face să auzi vocea unei personalităţi reale, printr-o scriitură veridică la persoana I.
Solstiţiul de vară este asociat cu anumite ritualuri misterioase, cu serbări frenetice moştenite de la slavi, celţi sau nordici. Riturile păgâne ies la suprafaţă. Cei pasionaţi de mituri şi de legende ciudate îşi fac de cap. Se abandonează în beţia dansurilor şi a cântecelor în dialecte uitate. Dacă îţi place să asociezi solstiţiul de vară cu evadarea din cotidian prin experienţe culturale memorabile, îţi propun un film despre pasiuni dezlănţuite ce promit nişte coflicte psihologice în dulcele stil nordic, regizat de muza lui Ingmar Bergman, şi un volum de proze scurte, în care Yeats, poetul identităţii irlandeze îi celebrează pe celţi.
Miss Julie
www.cinemagazin.com
Este solstiţiul de vară. Oamenii o iau razna. Se dedau unor acte necuviincioase pentru morala burgheză din secolulul al XIX-lea. Mulţi se comportă precum nişte păgâni ţinuţi multă vreme în frâu, dar cărora li se permite o mare libertate a simţurilor, o singura zi din an. Dar nu toţi se lasă purtaţi de această frenezie a bucuriei.
Un joc psihologic periculos
În conacul tatălui ei, domnişoara Julie, o singuratică ajunsă capricioasa fată bătrână, ce şi-a păstrat totuşi un farmec de tragediană inaccesibilă, regizează nişte jocuri psihologice alături de valet (interpretat de Colin Farrell). Erotismul, atracţia şi ura capătă nişte intensităţi nebănuite pe măsură ce se schimbă raportul de forţe dintre servitor şi stăpână, iar emoţiile se amplifică precum vâlvătăile în jurul cărora dansează oamenii în timpul celebrărilor păgâne. Se ademenesc. Se resping. Îşi reglează conturile trecând lupta de clasă în zona abisurilor psihologice greu de înţeles, pe măsură ce deznodământul acestei nopţi devine din ce în ce mai greu de prezis.
Doi actori de neuitat
Inspirat dintr-o piesă omonimă scrisă de Strindberg şi regizat de Liv Ullmann – actriţa devenită faimoasă în filmele lui Bergman (căruia i-a fost şi parteneră) –Miss Julie ţi-l prezintă pe Colin Farrell într-un rol de zile mari, în care ţi l-ai fi imaginat cu greu. Alături de actriţa Jessica Chastain pune la cale un joc ispititor pentru cei atraşi de profunzimea dramaturgiei scandinave, a dialogurilor în care orice replică devine o spirală a revelaţiilor năucitoare despre natura umană, iar erotismul este nedespărţit de caznele dominării psihologice. Miss Julie este o ecranizare copleşitoare, sofisticată şi pătrunzătoare precum o piesă de teatru. Poţi citi recenzia filmului aici.
Rosa Alchemica şi alte scrieri
Dacă nu te-au copleşit jocurile dintre valet şi aristocrată, după vizionarea filmului Miss Julie te poţi alătura petrecăreţilor citind mai întâi despre aventurile unor personaje ce dănţuiesc pătimaş alături de celţi. Yeats îţi vine în întâmpinare printr-o colecţie de proze. Iubirile neîmplimite din certea sa nu par devastatoare. Personajele sunt alinate de înţelepciunea irlandezilor ce preferă legendele şi cântecele pentru a-şi exorciza suferinţele.
O feerie celtică
Vei descoperi un alai de zeităţi misterioase. Te vor fermeca personajele feminine capricioase, aflate între inocenţă şi ademeniri sumbre. Vei asculta povestirile cavalerilor şi ale poeţilor captivaţi de ocultism şi de alchimie. Lor li se alătură menestreli vizitaţi de fiinţe mitice, ivite în mijlocul unor situaţii bizare. Ei te pregătesc pentru marea petrecere de solstiţiu. Dar va fi o petrecere ce se aseamănă mai mult cu spectacolul unui coregraf îndrăgostit de moştenirea celtică.
Petrecerea celor pasionaţi de mitologie
Yeats îi readuce pe celţi în viaţa omului modern. Foloseşte alegorii. Spune poveşti cu tâlc despre aveturieri. Captează imagini picturale şi peisaje irlandeze de basm. Imaginile devin acele decoruri fabuloase gata să permită desfăşurarea unui alai de personaje la graniţa dintre fantastic şi real. Dacă vrei să descoperi copilul mare din tine, ce tânjeşte după legende şi poveşti care să-l ducă departe de rutina cotidiană, sau dacă îţi place să vânezi comori prin anticariate sau să admiri nişte manuscrise vechi în muzeele ţărilor pe care le vizitezi, s-ar putea să-ţi placă aceste proze inedite scrise de Yeats. Poţi comanda volumul de pe LibHumanitas, Cărtureşti
Dacă aş fi fost profesor de literatură, le-aş fi recomandat elevilor mei acest roman. Aş fi extras pasaje din el şi aş fi început discuţii pe marginea lor. Discuţii prin care i-aş fi invitat să reflecteze asupra limitelor dintre uman şi inuman, dintre neputinţă şi responsabilitate, dintre civilizaţie şi sălbaticie sau, mai bine zis, dintre civilizaţia deposedată brutal de efectele benefice în perioada unei dictaturi şi acea sălbăticie care ajunge să conserve umanitatea ameninţată. Nu aş fi lăsat să treacă anul şcolar în care se studiază urmările celui de-al Doilea Război Mondial fără a le recomanda elevilor Arhipelagul altei vieţi. De fapt, cartea lui Andrei Makine trece dincolo de limitele îndepărtate ale întinsei Rusii din perioada stalinistă. Ne priveşte pe toţi, în abisurile noastre încă necunoscute şi care pot face din noi salvatorii unor semeni în derivă sau, dimpotrivă, nişte călăi.
Arhipelagul altei vieţi este o poveste simbolică despre iubire, conştiinţă şi amorţirea ei. Despre inocenţi şi brute. Despre uşurinţa prin care inocenţii devin complici şi mai ales despre cât de uşor poate fi abandonată haina civilizaţiei pentru a dezveli partea întunecată a naturii umane. Mai este şi o alegorie despre lupta cu dezumanizarea, expusă printr-o vânătoare de oameni, în timpul căreia prada este din ce în ce mai puternică, pe măsură ce urmăritorii se apropie de ea şi îi atribuie semnificaţii nebănuite, ce fac trecerea de la ură la compasiune şi de la fascinaţie la pornirile distructive.
În romanul scris de Makine vezi cum, deasupra unor drame greu de imaginat de către noi, cei din ţările ferite azi de teroarea dictaturii, pluteşte o nesăţioasă foame de candoare, de celălalt. Iar celălalt, luând chipul unui necunoscut enigmatic, se dezvăluie aşa cum ar trebuie să fie el în momentele în care ne simţim abandonaţi: plin de compasiune, incoruptibil, lipsit de vanităţi, prezent şi dornic de a ne pune la adăpost ultimele rezerve de bunătate, când noi înşine ajungem să ne îndoim de supravieţuirea lor.
Noul roman al lui Andrei Makine este o reîntoarcere în locurile ce i-au bântuit personajele şi cititorii – satele din inima enigmaticei taiga de la marginile orientale ale Rusiei. Aici, misterele, nostalgia, reveriile mitice şi terifiantele amintiri din lagărele sovietice nasc poveşti în care damnarea, speranţa, brutalitatea, salvarea prin întâlnirea cu alteritatea, urâţenia sufletească, dezumanizarea şi frumuseţea sunt despărţite de graniţe insuficient explorate, cum este şi taigaua misterioasă.
Deşi Andrei Makine păstrează elementele comune romanelor în care îşi aminteşte de stranietatea Siberiei personale şi de hidoşenia celei devenite o temniţă colectivă, poţi considera acest roman o încercare de a schimba macazul într-un mod ce te va răvăşi, aşa cum o făceau autorii de talia lui Soljeniţîn. Arhipelagul altei vieţi este un roman prin care autorul rus ce a preferat limba franceză îşi face datoria faţă de ţara natală, aceea de a întreţine o memorie vie, care să devină glasul celor ce au fost reduşi la tăcere în temniţele staliniste. Totuşi, mai găseşti acea întâlnire plină de revelaţii umanizante dintre un personaj narator şi unul ce îşi povesteşte existenţa apăsătoare, cum întâlnesti adesea în romanele ce l-au făcut celebru pe Andrei Makine, printre care şi La musique d’une vie. Această întâlnire este mijlocită de atracţia şi totodată frica stârnită de acea parte a Rusiei mai puţin umblate. Aici, taigaua infinită şi neîmblânzită devine un tărâm unde personajele nu mai pot fugi de ele însele, de propria conştiinţă încărcată, de partea întunecată a trecutului personal, dar şi al Rusiei aflate sub dictatură.
S-ar putea să faci parte din categoria unor cititori familiarizaţi mai degrabă cu modul în care Andrei Makine transformă Rusia de la întâlnirea cu Extremul Orient într-un spaţiu mitic, ieşit din timp, unde supravieţuieşte un farmec straniu. Este un spaţiu evocat cu nostalgia căreia i se dă o aură de nelumesc, suprapusă peste magia ritualurilor de maturizare îmbinate cu descoperirea primei iubiri sau a primei reprezentări a voluptăţilor feminine, ce îţi rămân în memorie după ce ai citit Au temps du fleuve Amour, La femme que attendait sau Le livre des breves amours eternelles.
Această familiarizare cu modul în care Makine transformă un spaţiu al terorii într-unul magic, unde personajele sale se pot feri de urâţenie în inima pădurii fără margini, în care pătrunde spectrul unei prezenţe senzuale ce vine din lumea sofisticată şi liberă, aflată dincolo de graniţele Rusiei staliniste, ajunge să îţi creeze anumite aşteptări. Una este legată tocmai de această eternă reîntoarcere la spaţiul oniric de la frontierele orientale ale Rusiei, unde memoria afectivă creează o lume paralelă iar amintirile despre primele experienţe erotice disipează teroarea din iadul pitit în zonele îngheţate, unde îşi găseau sfârşitul cei incomozi pentru dictatură. Însă, în noul său roman, Andrei Makine este mult mai dur cu admiratorii scrierilor sale, pe care i-a cucerit în primii ani tocmai prin modul în care a putut crea o oază a nostalgiei într-un infern. De data aceasta nu mai asişti la topirea groazei în amintirile duioase rămase din anii primelor iubiri sau ai adolescenţei marcate de prietenia capabilă de a salva o existenţă de la întuneric.
Makine nu mai caută (doar) spaţiul securizant plasat în memorie. Vrea să fie necruţător, să te oblige la o imersiune în iadul oamenilor hăituiţi de semenii lor trecuţi în tabăra torţionarilor. Nu mai invită la reverii senzuale care să dezmorţească îngheţata Siberie, ci la un strigăt de indignare. Dar în lumea dictaturii ajung să fie hăituiţi, până la urmă, şi vânătorii, nu numai victima lipsită de apărare.
În rolul victimei: un aşa-zis duşman al poporului confiscat de Stalin. În rolul vânătorului: un fost soldat ce a luptat împotriva naziştilor, nimerit fără voia lui într-un joc traumatizant, al cărui final cerea găsirea unui ţap ispăşitor pentru a scăpa nepedepsiţi câţiva activişti stalinişti ajunşi în funcţii militare cu greutate, mânaţi de lipsa de scrupule şi de oportunism. Vânătorul ce ar fi trebuit să devină ţapul ispăşitor şi apoi trimis în lagăr i se destăinuie personajului-narator, povestindu-i despre un paradis îndepărtat, găsit în arhipelagul Şantar cu ajutorul unei băştinaşe având ochii migdalaţi. Arhipelagul este departe de civilizaţia urbană, însă aproape de normalitate, de firescul umanităţii.
Vânătorul ce ajunge să îşi privească altfel prada îşi rememorează dezamăgirile şi neputinţele, dar oferă până la urmă o ieşire spre lumină, găsită într-un moment neaşteptat. Acest moment îi dezvăluie adevărata menire a existenţei umane, care implică salvarea inocenţei, a compasiunii. Este o revelaţie plină de stranietate, peste care se suprapune misterul unui tărâm care i se refuză până şi busolei. Toate amintirile personajului care i se destăinuie naratorului duc spre un episod ce i-a marcat existenţa: capturarea unui prizonier ce a reuşit să evadeze dintr-un gulag.
Prins între devotamentul faţă de un regim comunist pe care l-a elogiat în lucrarea sa de diplomă, ostilitatea faţă de ceea ce a reuşit acest regim să facă din semenii lui, teama de a nu sfârşi el însuşi într-un lagăr şi mila trezită de cel urmărit, va trebui să îşi asume riscuri ce pot face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Să evadeze la rândul său, iar această evadare îl va împinge direct în inima unei păduri pline de revelaţii, dar şi de capcane. Mai întâi este luat în vizor de superiorii ce se simt sfidaţi în timpul urmăririi şi ajunge să se simtă el însuşi hăituit, deşi face parte din tabăra hăituitorilor. Apoi se trezeşte pe cont propriu în adâncul unui infern vegetal peste care se lasă îngheţul, din care puţini mai pot ieşi vii. Asistă la spectacolul grotesc al degradării umane în urma luptei pentru putere. Vede cum superiorii săi îşi sprijină legitimitatea pe nişte fapte ce îi transformă în brute, dar pe care ei le consideră nişte dovezi incontestabile ale virilităţii şi loialităţii faţă de regim.
Pe măsură ce superiorii lui îl scârbesc, protagonistul descoperă şi cum îi poate lega pe cei implicaţi în lupta pentru putere ura şi fascinaţia trezite de cel urmărit. Această scindare a emoţiilor stârnite de pradă îi uneşte într-o solidaritate masculină primitivă pe cei ce se detestă şi vor să se anihileze reciproc în lupta cu pericolele ascunse de taigaua neumblată.
Departe de lumea din care vin militarii sadici, a oraşelor unde se trag sforile gloriei sovietice şi ale umilirii publice, vânătoarea prizonierului evadat din lagăr şi ajuns în inima pădurii ameninţătoare capătă forţa unui periplu simbolic. Totuşi, solidaritatea nefirească (în ochii cititorului) dintre personajele ce se dispreţuiesc, scoate la iveală, până la urmă, instincte şi dorinţe abjecte pe măsură ce descoperă adevărata identitate a evadatului transformat de ei într-o ţintă, apoi într-un trofeu al parvenirii militare în era luptei împotriva duşmanului colectiv. Identitatea prăzii scoate din adâncurile fiecăruia porniri ce topesc pojghiţa subţire a solidarităţii mimate şi aproape că risipeşte şi bruma de compasiune pe care personajul-narator se încăpăţânase până atunci să o păstreze intactă, ca ultimă redută a umanităţii, a rezistenţei împotriva barbariei.
Odată cu descoperirea adevăratei identităţi a evadatului au loc două schimbări legate de modul în care cititorul este implicat în lectură şi în relaţia cu personajele. Ritmul se înteţeşte şi îţi creşte pulsul. Urmăreşti vânătoarea de oameni cu sufletul la gură, indignat, dar şi plin de speranţa legată de reuşita evadării puse la cale de personajele favorite. Simţi mirosul din taiga, senzaţiile corpului dezmorţit în apropierea unui foc de tabără şi frica prelinsă viclean. Fiecare detaliu amplifică atât spaima, scârba provocată de personajele dezumanizate, cât şi plăcerea lecturii, oferită de urmărirea trepidantă ce aminteşte de amestecul dintre un thriller psihologic a cărui acţiune bine gradată are loc pe fundalul unei păduri misterioase şi elementele unui film de aventuri plin de suspans.
Pe lângă schimbarea de la nivelul ritmului, mai percepi una, care îl aduce înapoi pe acel Makine al evocărilor atemporale, ce strâng într-un ghem de imagini aproape nepământene toată frumuseţea inaccesibilă asociată Rusiei exotice, de la frontiera cu Asia îndepărtată, unde şi-au păstrat secretele şi miturile acele triburi în care găseşti farmecul chipurilor mongoloide. Ai impresia că Andrei Makine vrea să se întoarcă la tărâmul nelumesc al personajelor din celelalte romane ale sale. Însă până să ajungi şi tu la acel ţinut ascuns de taigaua capricioasă mai ales cu străinii având intenţii ce trădează rapacitatea, descoperi un alt sens al sălbăticiei, unul sumbru, ajuns pe nedrept un sinonim al degradării umane, al pervertirii.
Arhipelagul altei vieţi poate fi considerat, cel puţin în prima jumătate, cel mai dur şi greu de digerat roman scris de Andrei Makine (dacă nu este luat în considerare şi abrazivul roman Lucrarea iubirii, semnat cu numele de Gabriel Osmonde). Pe de altă parte, acele pasaje greu de îndurat, care te fac să te îndoieşti de calităţile naturii umane, sunt contracarate din plin de unele dintre cele mai frumoase pagini dedicate legăturii omului cu natura, cu necunoscutul imposibil de îmblânzit, dar ajuns cel mai bun prieten al celui prigonit de o societate contaminată de suspiciune şi traumatizată de dictatură. În ultimele cincizeci de pagini, romanul îşi dezvăluie adevărata frumuseţe şi reapare acel Makine care oferă pledoaria pentru bucuria vieţii, reprezentată de libertatea găsită într-un spaţiu al firescului, oriunde s-ar afla el şi oricat de inaccesibil ar fi din cauza distanţei.
A fost odată ca niciodată o pasăre dădacă, hai să-i zicem Kra. Această frază anunţă începutul unei poveşti ce îmbină drama familială, basmul şi ideile exprimate simbolic, referitoare la depăşirea traumelor.
Povestea din romanul prin care a debutat Max Porter este precum o pasăre fantastică terifiantă, înarmată cu multe replici sarcastice, dar care te face să o strângi la piept şi să-i mulţumeşti, până la urmă. Te face să verşi lacrimi, fără a fi lacrimogenă sau melodramatică. Te face să te gândeşti la oamenii care au plecat din viaţa ta, fără a te zdruncina încât să nu te mai poţi aduna. Este o pledoarie pentru forţa creativităţii şi pentru salvarea prin frumos din hăul durerii fără margini.
Durerea e o făptură înaripată pare a fi un drum bifurcat. O direcţie va duce spre discuţia despre legătura dintre poveste, metaforă şi vindecare, iar cealaltă invită la descifrarea influenţelor literare adunate într-o viziune insolit-sofisticată, însă redată printr-o naturaleţe şi o prospeţime a textului cum rar întâlneşti într-o carte greu de aşezat într-o categorie datorită experimentului cu tentă postmodernistă.
Unii cititori vor prefera să meargă pe firul poveştii-metaforă, ce reia tema vindecării prin artă, prin exprimarea durerii din travaliul doliului cu ajutorul creaţiei. Vor găsi o reinterpretare năstruşnică, originală, răvăşitoare şi plină de compasiune a mitului născut odată cu apariţia personajului Mary Poppins – cel al dădacei venite să preia rolul salvatorului ce readuce pofta de viaţă. Doar că este o dădacă venită din zona poveştilor ce-ţi dau fiori – o înaripată cu penaj negru, miros greu şi aspect sumbru, dar având o misiune luminoasă: aceea de a salva o familie de la înecul în doliul ce poate acapara o viaţă de om. Este o familie compusă din doi fraţi şi un tată răpus de cumplita durere lăsată în urmă de moartea soţiei. O familie ce pare să fi pierdut sensul existenţei pentru totdeauna, în care fraţii rămaşi fără mamă recurg la imaginar pentru a-şi explica inexplicabilul, nefirescul asociat morţii celei pe care orice copil o crede veşnică, mereu disponibilă pentru a-i oferi tandreţe şi protecţie în faţa necunoscutului, şi în care tatăl se afundă în propria disperare, pe care nu o poate exprima decât prin obsesia pentru Ted Hughes, poetul ce-i hrăneşte viziunea apocaliptică asupra propriului viitor lipsit de prezenţa femeii iubite. Din opera acestui poet vine înaripatul Kra pentru a-l reda pe tată copiilor săi, dar şi lui însuşi.
A doua direcţie în receptarea acestei cărţi le va fi indicată unor cititori deja iniţiaţi în tainele poeziei universale. Aceştia vor tresări încă de la vederea titlului, care face referire la poezia lui Emily Dickinson – Hope is the Thing With Feathers (prima pagină oferă o rescriere ludică a unei poezii semnate de aceasta). Apoi vor avea încă o surpriză când apare făptura înaripată cu numele de Kra (varianta în limba română), un nume ce trimite la opera lui Ted Hughes, mai precis la volumul Din cântecele lui Kra (From the Life and Songs of the Crow). Însuşi Ted Hughes apare ca personaj fantomatic în această carte, având rol cathartic pentru tatăl îndoliat, fascinat încă din adolescenţă de opera marelui poet asociat cu drama unei alte mari artiste – Sylvia Plath, la rândul ei una dintre cele mai bune poete ale generaţiei sale. Kra, personajul înaripat stă alături de el când scrie volumul cu titlul Kra al lui Ted Hughes pe canapea: o analiză sălbatică.
Cititorii dornici de a urmări mai degrabă firul poveştii emoţionante despre o vindecare atipică, datorate intervenţiei unui elemement ce deviază travaliul doliului spre o dimensiune suprarealistă, vor fi impresionaţi de oscilaţia între sobrietatea durerii şi tonul ce reflectă ludicul gândirii magice asociate copilăriei, prin care este facilitată evaziunea în fantasmagoric ori de câte ori apar traume.
Cei pentru care este mai important mesajul transmis de numele personajului înaripat, ce duce spre zona intertextualităţii şi a dialogului cu artiştii din trecut, vor încerca să depisteze nişte camuflări subtile ale motivelor şi temelor din opera lui Ted Hughes. Totuşi, indiferent de interesul faţă de un palier sau altul al interpretării, ambele categorii de cititori vor avea ceva în comun: aprecierea pentru stilul original adoptat de Max Porter, ce îmbină mesajul umanist, candoarea, umorul şi empatia, care te fac să te ataşezi puternic de cartea lui, apoi să le-o recomanzi tuturor oamenilor ce s-au confruntat cu sentimentul pierderii unei fiinţe semnificative din viaţa lor.
Max Porter face parte din categoria scriitorilor care nu se tem să fie altfel încă de la început, riscând să fie catalogaţi drept inaccesibili, teribilişti sau ciudaţi. A mizat inspirat pe cartea insolitului. Nu numai că nu i-a fost luată în derădere prima carte publicată, dar a fost primit imediat în clubul select şi curtat al debutanţilor multipremiaţi şi ridicaţi în slăvi de marile publicaţii ce au inclus Durerea e o făptură înaripată pe lista celor mai bune cărţi ale anului. Mai mult, pe lângă Premiul Dylan Thomas decernat în 2016, Max Porter a primit oferta de a-i fi transformată cartea într-un scenariu de film.
În publicaţia The Guardian s-a afirmat despre această apariţie literară, stranie precum făptura înaripată deghizată în dadaca plină de replici ghiduşe, că nu seamană cu nimic din ce s-a scris până acum. Şi vei fi de acord, mai ales dacă te-ai întâlnit pentru prima dată cu hibridul în literatură. În cazul lui Max Porter, hibridizarea aduce laolaltă elementele unui poem în proză, ale unui roman postmodernist, ale unei fabule cu tentă suprarealistă, ale unui basm contemporan şi ale unei şedinţe de art-terapie prin metaforă. Toate aceste elemente au fost contopite până a luat naştere o formă literară diferită de cele din care provin aceste influenţe.
Max Porter are versatilitatea şi lejeritatea cameleonică prin care te face să crezi, la început, că i-ai ghicit intenţiile şi nuanţele subtile, urmând să le schimbe în funcţie de experienţele anterioare ale cititorilor. Pentru cei dornici să îşi caute alinarea în poveşti a scris un basm al zilelor noastre, neezitând să treacă ludicul şi fantezia prin cizelarea eruditului. Aceşti cititori vor fi mai receptivi la experienţele copiilor şi la modul în care privesc ei realitatea.
Pentru adepţii experimentului literar, Max Porter a pregătit imagini şi dialoguri halucinante, fragmentate în jocuri de cuvinte traduse expresiv de Mihaela Buruiană. Ludicul picurat în combinaţii (aparent) aberante, sarcastice şi parodice de sunete năstruşnice, precum şi în tonul copilăros, aminteşte de fapt de provocările stilistice subversive la adresa tradiţiei, lansate de poeţi avangardişti din secolul trecut, ce trezeau apetitul pentru jocul fantasmagoric din adâncul fiecărui adult. Cititorii acestor poeţi vor merge pe urmele lui Kra, fiind ghidaţi prin labirintul influenţelor literare şi prin hăţişurile intertextualităţii de vocea lui caustică, dar şi tandră, obraznică, plină de umor negru.
Durerea e o făptură înaripată va rămâne un roman atipic de referinţă, predat odată cu lecţia despre cum să poţi scrie o carte plină de aluzii erudite pentru cei avizaţi, dar care să fie accesibilă şi pentru cei nefamiliarizaţi cu operele clasicilor, despre cum se poate construi o poveste sensibilă, fără a deveni siropoasă, despre cum să redai acea rezistenţă în faţa pierderii unei persoane iubite, fără a părea nerealist, şi despre cum să deschizi o nouă fereastră într-o zonă în care amestectul dintre literatură şi psihoterapie a creat de prea multe ori iluzia epuizării tuturor abordărilor artistice originale.
To provide the best experiences, we and our partners use technologies like cookies to store and/or access device information. Consenting to these technologies will allow us and our partners to process personal data such as browsing behavior or unique IDs on this site and show (non-) personalized ads. Not consenting or withdrawing consent, may adversely affect certain features and functions.
Click below to consent to the above or make granular choices. Your choices will be applied to this site only. You can change your settings at any time, including withdrawing your consent, by using the toggles on the Cookie Policy, or by clicking on the manage consent button at the bottom of the screen.
Necesare
Always active
Cookie-urile necesare ajută la a face un site utilizabil prin activarea funcţiilor de bază, precum navigarea în pagină şi accesul la zonele securizate de pe site. Site-ul nu poate funcţiona corespunzător fără aceste cookie-uri.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
Statistici
Cookie-urile de statistică îi ajută pe proprietarii unui site să înţeleagă modul în care vizitatorii interacţionează cu site-urile prin colectarea şi raportarea informaţiilor în mod anonim.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
Editura Gallimard (Librăria Kyralina)
