Noua carte scrisă de Aurora Liiceanu devine o călătorie prin secolele în care India a strălucit datorită conducătorilor expansivi şi luminaţi (unul dintre ei a construit Taj Mahal).
India prezentată de Aurora Liiceanu este acea Indie a Imperiului Mogul, ce poate fi comparată cu perioada Renaşterii din Europa Occidentală. De-a lungul secolelor, această Indie a devenit un fluviu de poveşti şi de biografii suculente şi picante, la fel de abundente precum elementele decorative ale palatelor construite de moguli.
Poveştile şi biografiile analizate au şi personaje înţelepte, şi necumpătate. Şi personalităţi feminine introspective, senine, cu deschidere spre lumea artei, şi eroine obsedate de putere în cel mai distructiv mod cu putinţă. Şi mai au şi acele descrieri ale opulenţei excesive pe care împăraţii şi favoritele acestora au transformat-o în capodopere ale artei şi arhitecturii. Aşadar, poţi spune că regăseşti în cartea Putere şi sânge. O aventură indiană acea întâlnire irezistibilă dintre istorie, descrieri îmbietoare ale vieţii de la curtea imperială mogulă, observaţii psihologice bine drămuite, anecdote memorabile, asumări curajoase ale erotismului feminin şi un vizionarism social-politic nemaîntâlnit la vreun suveran oriental ce a trăit în perioada cuprinsă între secolele XV-XVIII.
Vei citi pagini captivante despre suveranii Imperiului Mogul şi despre femeile remarcabile ce i-au sedus printr-un amestec preţios de isteţime, cultură şi tenacitate ieşită din comun. Aceşti suverani orientali aparte au rămas în istorie nu doar prin relatările despre obsesia lor de a cuceri fecundele teritorii ale Asiei, ci şi datorită viziunilor moderne asupra educaţiei cosmopolite şi toleranţei de orice fel (mai ales religioasă).
O altă calitate asociată mogulilor a fost şi abilitatea de a recunoaşte şi fructifica potenţialul intelectual al favoritelor din harem. Ei au ştiut să preţuiască sfaturile, erudiţia şi inteligenţa femeilor din preajma lor, pasionate de arte şi de ştiinţe, şi vorbitoare de multe limbi străine.
Stările pe care ţi le dă o carte despre India din timpul Imperiului Mogul pot fi coagulate într-un singur cuvânt: uimire. Te uimesc picturile în care nuanţele sofisticate, miturile, trăsăturile rafinate, senzualitatea şi delicateţea se împletesc. Te uimesc palatele înconjurate de un paradis vegetal înmiresmat. Te uimeşte dezvoltarea oraşelor precum Lahore, unde se aflau reşedinţele imperiale, oraşe ce depăşeau de câteva ori numărul de locuitori ai marilor capitale occidentale. Te uimesc abilităţile de lider ale soţiilor imperiale şi puterea adesea revendicată de ele datorită înzestrării intelectuale pe care împăraţii puneau mare preţ în alegerea femeilor devenite favoritele palatului. Dar te vor uimi (şi înspăimânta în acelaşi timp) cel mai mult contradicţiile psihologice.
Vei regăsi în lumea interioară a suveranilor şi a femeilor de la curtea mogulă o convieţuire de neînţeles pentru omul modern între înţelepciunea dătătoare de toleranţă şi pornirile năvalnice iraţionale şi devastatoare când lupta pentru păstrarea tronului şi a privilegiilor se dezlănţuie aprig. În această Indie erudiţia şi întunecimea se luptă pentru a stăpâni regatul psihologic al fiecărui conducător şi al fiecărei femei inteligente ce l-a influenţat. Acelaşi om capabil să-şi dedice viaţa artelor, iubirii şi cunoaşterii poate cădea rapid în mrejele barbariei ce îi oferă iluzia dominării, a puterii nemăsurate.
Personajele analizate de Aurora Liiceanu în Putere şi sânge. O aventură indiană au trăit în secolele marcate de înflorirea a fascinantului Imperiu Mogul. Acest imperiu unic a devenit faimos deoarece a lăsat în urmă unele dintre cele mai frumoase palate, autobiografii regale, picturi şi grădini nu doar din Orient, ci din întreaga lume. Taj Mahal este simbolul acestei perioade despre care se spune că este de neegalat în istoria Orientului şi care a lăsat urme adânci în memoria colectivă a indienilor, dar şi a occidentalilor.
În documentele oficiale şi în relatările istoricilor, Imperiul Mogul a fost reprezentat de conducătorii săi neînfricaţi, renumiţi şi datorită setei de cunoaştere, dorinţei de a înţelege şi asimila tot ce avea mai bun cultura altor popoare. De faima şi dezvoltarea fără precedent a Imperiului Mogul sunt legate numele unor mari cuceritori şi buni strategi în campanile militare, deveniţi, pe timp de pace, şi nişte împătimiţi colecţionari de manuscrise preţioase.
Din galeria împăraţilor moguli emblematici fac parte Babur (întemeietorul imperiului) şi marele Akbar, devenit celebru datorită interesului manifestat faţă de istoria religiilor, filosofie, ştiinţă şi arte, dar mai ales datorită obiceiului de a chema la curtea lui reprezentaţi ai mai multor culturi şi religii pentru a se inspira din ideile acestora. Akbar era ospitalier cu misionarii creştini şi încuraja construirea unor lăcaşe de cult de către supuşii adepţi ai altor religii decât a sa (Islamul). Se poate spune că Akbar a fost înaintea vremurilor sale deoarece a înţeles principiul modern al unităţii prin respectarea diversităţii.
Bunicul lui Akbar, pe nume Babur, a devenit primul suveran musulman ce şi-a scris memoriile, care egalează prin observaţia introspectivă operele multor înţelepti occidentali. Akbar i-a moştenit interesul pentru cunoaştere. El a rămas în memoria colectivă drept un suveran cu viziuni liberale nemaîntâlnite până atunci în spaţiul musulman. Akbar le-a permis tuturor etniilor care alcătuiau vastul său imperiu să îşi păstreze religia, neobligându-le să se convertească la religia sa – Islamul – şi a dat legi prin care a promovat dreptul femeilor la demnitate, nişte legi cu adevărat curajoase pentru secolul al XVI –lea, la care nici măcar femeile din Europa Renaşterii nu visau.
Moştenirea lăsată de Babur şi de nepotul său, Akbar, a fost continuată de Shah Jahan, care a ordonat construirea faimosului Taj Mahal, în memoria soţiei sale. Cei trei împăraţi – Babur, Akbar şi Shah Jahan – au transformat Imperiul Mogul într-o lume uluitoare pentru călătorii şi aventurierii străini, printre care negustorul de pietre preţioase Jean-Baptiste Tavernier şi medicul francez devenit apropiatul conducătorilor indieni – François Bernier.
În memoriile negustorului Tavernier şi ale medicului Bernier, care se întind pe mai multe volume, occidentalii au aflat despre un imperiu oriental unde splendoarea, desfătarea, cunoaşterea şi opulenţa transformată în artă contrastau cu actele pline de cruzime din culisele puterii. Multe dintre aceste acte au fost puse pe seama intrigilor ţesute de favoritele împăraţilor moguli. Despre ele se spune că nu s-au temut să preia frâiele puterii când soţii lor sau fraţii lor erau prea ocupaţi cu luptele şi campanile militare. Două dintre aceste femei au fost Jahanara şi Roshanara, fiicele celui ce a ordonat ridicarea celebrului Taj Mahal.
Între cele două surori (Jahanara şi Roshanara), la fel de inteliente şi cultivate precum împăraţii vizionari, a existat o rivalitate întreţinută de tatăl lor, Shah Jahan, care a preferat-o pe Jahanara surorii ei mai mici Roshanara. Sora care s-a simţit respinsă (Roshanara) l-a convins pe unul dintre fraţii ei să-i devină aliat. Fratele avea să preia tronul, pe când Roshanara s-ar fi transformat în cea mai influentă femeie a imperiului. Uneltirea a dus la decăderea surorii mai mari, Jahanara, care însă a compensat pierderea statului privilegiat prin bucuriile aduse de lectură şi de scris. Asemenea femeilor influente de la curtea imperială mogulă, Jahanara era o erudită ce a transformat pasiunea pentru lectură într-un mod de viaţă şi într-o supravieţuire psihologică.
Istoricii îi datorează Jahanarei unul dintre cele mai intime, poetice şi realiste portrete ale Indiei Mogule. Manuscrisul ce includea impresiile, observaţiile şi memoriile ei a fost descoperit la trei sute de ani de la moartea acesteia. Manuscrisul Jahanarei a fost ascuns într-un loc secret din Turnul Iasomiei (din Fortul Agra), locul unde îi plăcea ei să se retragă pentru a-şi scrie gândurile.
Descoperit întâmplător de Andrea Butenschön, în momentul în care o bucată din marmură s-a desprins din zid pentru a dezvălui o ascunzătoare nebănuită, manuscrisul Jahanarei (mai bine zis copia lui în limba persană) a dezvăluit scene din viaţa cotidiană a haremului, descrieri ale palatelor şi ale grădinilor (devenite surse de inspiraţie pentru europeni), dar mai ales cutumele şi legile care influenţau viaţa unei femei din India mogulilor. Manuscrisul a fost tradus în engleză de către Andrea Butenschön, în 1931, cu titlul Viaţa unei prinţese mogule: Jahanara Begum, fiica lui Shah Jahan.
Nu doar Jahanara avea obiceiul de a-şi transforma gândurile în memorii sau în poezii. Majoritatea femeilor ce au căpătat statutul de favorite ale împăraţilor erau înzestrate cu o minte sclipitoare şi un simţ al observaţiei ce le permitea să îmbine lirismul cu descrierile demne de un sociolog sau antropolog. Erau cel puţin la fel de cultivate precum suveranii vizionari ai Indiei mogule. De mici deschideau volumele din marile biblioteci imperiale, din care citeau despre arhitectură, astronomie, istorie, religiile altor popoare, geografie, lingvistică, poezie. Puteau citi în mai multe limbi şi toate visau să lase în urma lor construcţii şi grădini care să impresioneze prin valoarea estetică.
Din păcate, biografiile prinţeselor şi ale favoritelor din harem ce au impresionat prin inteligenţa lor nu s-au bucurat de marele interes al cronicarilor de la curtea imperială. Ele au devenit cunoscute mai degrabă datorită scrierilor autobiografice, poeziilor lăsate în urma lor, picturilor şi povestirilor găsite în memoriile călătorilor occidentali, vrăjiţi de personalitatea acestora. Se poate spune că perioada colonială a fost una benefică pentru redescoperirea acestor personalităţi feminine remarcabile devenite foarte influente odată ajunse în haremul imperial.
Printre colonialiştii având interese pur mercantile s-au strecurat şi europeni cu preocupări nobile. Aceştia au salvat manuscrise rare ce includeau gândurile personalităţilor feminine, pe care le-au tradus în engleză, astfel încât se poate spune că începutul secolului XX a reprezentat intrarea în spaţiul vestic al femeilor de la curtea imperială mogulă. Scrierile lor deveniseră bestseller, fiind apreciate la adevărata lor valoare, dincolo de prejudecăţile ce le prezentau drept nişte intrigante avide de putere, lipsite de scrupule.
Aurora Liiceanu le dedică multe rânduri acestor erudiţi care nu i-au considerat pe indienii colonizaţi nişte fiinţe inferioare. Povestea femeilor de la curtea imperială se împleteşte cu poveştile călătoarelor şi ale învăţaţilor occidentali ce au ajuns în India pentru a o descrie aşa cum merită, drept un tărâm ce a cunoscut şi perioade înfloritoare, ce au influenţat cursul istoriei, mai ales al istoriei artei. De fapt, cartea Aurorei Liiceanu seamănă cu iluziile optice produse de oglinzile răspândite într-un palat mogul având multe înflorituri decorative, arabescuri, dantelării şi încăperi ascunse.
Asemenea iluziilor optice născute din reflexiile produse cu ajutorul oglinzilor, paginile abundă în detalii ce se suprapun sau îţi dau impresia că asişti la o multiplicare infinită a unor detalii repetitive. Se repetă istoria trădărilor şi a vărsării de sânge, a desconsiderării femeilor în manuscrisele cronicarilor, dar şi a gloriei acestor femei ce au ştiut să devină indispensabile datorită inteligenţei. Ce nu se repetă din păcate este anvergura vizionarismului liberal demonstrat de aceşti moguli ce au visat să oprească şuvoiul intoleranţei şi al fanatismului care a sufocat multă vreme Orientul, ţinându-l captiv într-un stadiu de înapoiere faţă de Occidentul filosofilor şi al artiştilor subversivi.
Deşi au fost scrise cu secole în urmă, versurile, impesiile şi memoriile împăraţilor moguli, ale soţiilor şi ale fiicelor acestora sunt de mare actualitate prin valoarea umanistă. Ideile vizionare nu se demodează niciodată, şi nici interesul pentru artă, care a înflorit sub domnia mogulilor, aşa cum a fost ea, cu progrese, dar şi cu multe acte de cruzime adesea motivate de nevoia de a se apăra de ferocitatea rivalilor ce râvneau la tron.
