Facebook
Acasă Articole Pagină 85

Articole

Ultimele

Recenzie – Evanghelia dupa Pilat – Eric-Emmanuel Schmitt ofera o alta interpretare umanista

Adriana Gionea
-
0
Recenzie – Evanghelia dupa Pilat – Eric-Emmanuel Schmitt ofera o alta interpretare umanista

În Evanghelia după Pilat, unul dintre cei mai iubiţi scriitori ne reamintește de mesajele umaniste ale Creștinismului, dar într-un mod care depășește barierele dintre culturi, religii și epoci. Eric-Emmanuel Schmitt nu scrie doar despre săptămâna patimilor cristice și despre înviere, ci și despre mesajele universale transmise: iubirea de aproape, blândeţea, compasiunea faţă de cei consideraţi marginali și nevoia de toleranţă.

Ori de câte ori abordează teme asociate unei religii, cum a făcut și în Domnul Ibrahim și florile din Coran sau în Copilul lui Noe, scriitorul Eric-Emmanuel Schmitt dă la o parte dogma și caută interpretările umaniste valabile pentru toţi oamenii. În romanul Evanghelia după Pilat, încearcă să-și imagineze modul în care locuitorii orașelor străbătute de primii creștini au perceput schimbările aduse aceștia. Foarte mulţi au văzut în ideile primilor creștini o salvare a celor adesea respinși, neputincioși, condamnaţi la sărăcie și la excluziune. Însă nu puţini au fost cei ce s-au temut de schimbarea puterii în relaţia dintre clasele sociale sau între conducători, clerici și cei obedienţi în faţa lor.

Fresca unei epoci

Multe dintre pasajele romanului Evanghelia după Pilat seamănă cu scenele unui roman istoric. Sunt descrise fidel veșmintele epocii, obiceiurile, ierarhia socială și ritualurile vieţii cotidiene. Ai impresia că te plimbi la rândul tău prin Ierusalimul de acum două milenii sau prin celelalte orașe istorice labirintice. Imaginile sunt vii, cu mulţimi forfotitoare, mirosuri puternice de mirodenii și parfumuri. Așadar, ai putea considera acest roman și fresca unei epoci.

Eric-Emmanuel Schmitt descrie credibil forţa ideilor propovăduite de Isus. Erau niște idei pe care cei nevoiași le percepeau ca fiind blânde, însă conducătorii le considerau ameninţătoare. Ideile începeau să contrazică valori bătute în cuie de sute de ani. Însă nu doar vechii locuitori ai Palestinei simţeau schimbarea. Autorităţile Imperiului Roman erau la rândul lor ameninţate. Se temeau că discipolii creștini vor provoca răzmeriţe.

În mintea protagoniștilor din lumi opuse

Scriind Evanghelia după Pilat, Eric-Emmanuel Schmitt nu s-a temut de acuzaţiile de blasfemie. A vrut să intre în lumea interioară a lui Isus-omul care aștepta soldaţii într-o grădină înmiresmată. De asemenea, a vrut să își imagineze și ce simţea cel mai important roman, trimis de imperiu pentru a supraveghea locuitorii subversivi.

Romanul este structurat în două părţi. În prima parte, Isus devenit personaj își povestește viaţa. Rememorează clipele importante din copilărie și primele revelaţii despre adevăratele valori care trebuie asociate divinităţii. Aceste amintiri sunt descrise cu atâta căldură și graţie, încât seamănă cu picturile de la începuturile Renașterii.

A doua parte a romanului este o călătorie în mintea lui Pilat, cel mai de seamă reprezentant al Imperiului Roman în teritoriile străbătute de Isus. Eric-Emmanuel Schmitt și-a imaginat gândurile, temerile și regretele din conștiinţa lui Pilat. De asemenea, și-a imaginat rolul avut de influenta lui soţie. Aceasta dorea să-l apere pe Isus după ce fusese vindecată de acesta. Îl credea un salvator.

Importanţa ideilor împotriva fanatismului

Dacă prima parte a romanului seamănă cu o succesiune de picturi expresive, a doua este una epistolară. Pilat își mărturisește conflictele interioare și impresiile despre un teritoriu sfătuit să-l guverneze cu o mână de fier.

Pilat și Isus fac parte din lumi având aspiraţii și valori opuse. Totuși, Eric-Emmanuel Schmitt găsește o punte între ei. Ambii încearcă să înţeleagă, să își pună întrebări despre umanitate și despre propria misiune. Chiar dacă răspunsurile și efectele acestora diferă.

Imaginându-și lumea pământeană în care a trăit Isus, Eric-Emmanuel Schmitt amintește de importanţa ideilor în vremuri de mari schimbări care dislocă mentalităţi. Scriitorul și-l imaginează pe Isus dezamăgit de oamenii care erau mai receptivi la miracolele sale decât la ideile umaniste. Își doreau magie, nicidecum să cântărească ideile, să gândească, să pună la îndoială certitudini. Doreau mai degrabă să înlocuiască niște ritualuri cu altele. Ar fi vrut să transforme Creștinismul într-o succesiune de superstiţii apărate cu bigotismul specific unor fanatici.

De la Schmitt la Kazantzakis

Prin Evanghelia după Pilat, Eric-Emmanuel Schmitt se apropie de încercarea unor mari scriitori precum Nikos Kazantzakis de a le aminti cititorilor despre importanţa gândirii în receptarea mesajelor creștine. Dogmei trebuie să i se opună libertatea minţii și invitaţia de a găsi valorile umaniste universale căutate de primii creștini dornici de a scăpa de brutalitatea unei societăţi darwiniste, crude, guvernate de abuzuri și de frici. Paginile acestui roman amintesc și de iubirea de aproape a lui Francisc de Assisi, așa cum îl vedea Kazantzakis în Sărăcuţul lui Dumnezeu.

Poţi comanda romanul de pe LibHumanitas.

Te invităm să citești și articolul:

Top 10 cele mai bune cărţi din 2020

TOP cele mai bune 10 carti din 2020

Recenzie – Conacul Slade – Un horror de cea mai buna calitate

Adriana Gionea
-
0
Recenzie – Conacul Slade – Un horror de cea mai buna calitate

Conacul Slade este o carte perfectă pentru un lockdown, când ai impresia că spaţiul locuit de tine devine din ce în ce mai mic și mai aglomerat. Pentru a te scăpa de senzaţia de claustrare în propriul apartament, David Mitchell îţi propune o ditamai casa, una elegantă, cum doar în filmele de epocă mai vezi. Nu te vei plictisi în ea. Are și o grădină ce pare desprinsă din basme, unde ai fi putut organiza un garden party rafinat. Sunt și destule încăperi ce așteaptă să fie descoperite, după ce urci niște scări ce par să ducă spre un labirint.

Îţi place și arta? Cu atât mai bine! Vastul conac este plin de portrete speciale. Doar să ai grijă! Dacă îţi recunoști chipul într-unul dintre tablouri, vei simţi fiori pe șira spinării. Pulsul ţi se accelerează și apoi te trezești brusc într-o mansardă întunecată precum o peșteră. Preţul plătit pentru bucuria de a fi intrat într-un conac englezesc demn de un lord va fi prea mare.

Recomandat de Stephen King

Conacul Slade este o carte atât de bine scrisă, atât de acaparantă și de palpitantă încât ajungi să amâni orice plan de a vedea un thriller ce deviază spre horror până ce nu o termini. Ai spune că merită o ecranizare pe măsură, dar îţi dai seama că nu are nevoie de una. David Mitchell sincronizează atât de bine imaginile lugubre, umorul negru, anticiparea pericolului iminent, detaliile simbolice derutante, groaza, decorurile și doza sporită de suspans încât ai impresia că vezi un film ce-ţi da iluzia scufundării într-un spaţiu cunoscut datorită legendelor tenebroase.

Impresionat de acţiunea terifiantă a romanului, Stephen King i-a adus laude lui David Mitchell. Dar fanii lui King se vor întâlni cu ai lui Poe, ai lui David Lynch și cu dependenţii de povești gotice scrise cu secole în urmă. Lor li se adaugă și fanii filmelor horror interbelice, dar și ai culturii pop ce a incorporat și filmele horror devenite comerciale prin anii ‘90. Toti îţi vor spune că ţi se va zbârili părul de groază, dar și de plăcere, dacă faci parte din categoria acelora care preferă voluptatea oferită de adrenalina pompată de poveștile horror spuse inteligent. Marea calitate a lui Mitchell este aceea de a-ţi da iluzia că născocirile înspăimântătoare sunt plauzibile, că pot exista în realitate.

Locatarii ciudaţi

Vei citi un roman scris pentru cei pasionaţi de casele vechi, semi-abandonate, precum și de vânătorii de fantome sau de întâmplări paranormale asociate acestor case devenite rămășiţele altor vremuri. Conacul Slade reia subiectul luptei cu fantomele casei bântuite. Doar că fantomele nu rămân la stadiul de iluzii create de minţi rătăcite sau de oameni având prea multă imaginaţie.

Fantomele din cartea lui David Mitchell sunt niște captivi dornici de a-și spune povestea. Doar cei aleși le pot asculta, însă trebuie să fie suficient de abili pentru a percepe la timp semnalele ce anunţă întorsătura sinistră a vizitei la conac. Nu de alta, dar oaspetele privilegiat al gemenilor ce au moștenit conacul se transformă într-un prizonier ce ar trebui mai degrabă compătimit.

Dispariţii neanchetate

Ca mai toate casele unde au loc fenomene stranii, conacul Slade pare stăpânit de un blestem. Iar blestemul include și ceremonialul de instalare a groazei, pus în practică odată la nouă ani. Mai bine zis, odată la nouă ani, conacul își deschide larg porţile pentru a mai înghiţi un suflet. Este asemenea unei aristocrate diabolice, dornice să se revigoreze cu sânge proaspăt. Așadar, după un nou ciclu de nouă ani, cineva dispare pentru totdeauna. Martorii spun că l-ar fi văzut ultima oară pe Aleea Slade.

Legendele care par un blestem întunecat

Aleea Slade se află la caţiva pași de cârciuma Vulpea și Copoii. Aici, un bărbat considerat ușor cam ţăcănit spune povestea conacului unde oamenii dispar fără urmă. Este considerat nebun deoarece toţi anchetatorii știu că nu există conacul. Totul este o născocire. Pentru oamenii raţionali, conacul Slade este o legendă, o poveste cam trasă de păr. Totuși, câţiva ajung să-i treacă pragul, dar nu se mai întorc pentru a confirma existenţa lui. Dacă nu pot găsi conacul, anchetatorii nu le pot veni de hac nici gemenilor malefici deveniţi proprietari.

Ruda unui om dispărut și un poliţist afemeiat și cam libidinos aproape că au descifrat misterul. Ei au fost capabili de vedea și dincolo de ceea ce pare o dispariţie pusă pe seama unui criminal în serie. Iniţial, se credea în existenţa unui criminal inteligent, care își făcea veacul pe Aleea Slade. El nu a putut fi prins deoarece s-ar fi debarasat de victime atât de bine, încat ele au fost de negăsit. Doar că mai există și oameni care mai cred într-un bizar ce își vâră coada în realitatea cotidiană. De ei se tem cel mai mult locatarii fantomatici ai conacului.

Un povestitor ingenios

Conacul Slade reușește să le ofere adrenalină celor dependenţi de povești de groază. David Mitchell construiește povestea elegant și ingenios. Dozele de suspans vor fi injectate treptat în imaginarul cititorului. Frica se instalează progresiv. De fapt, pericolul rămâne mai degrabă nevăzut.

Calitatea lui David Mitchell este aceea de a transpune un pericol reprezentat în imagini voalate. Nu vezi sânge pe pereţi, nici maţe scoase, precum în filmele horror de mâna a treia. Conacul Slade este un horror stilizat. În locul imaginilor scabroase ai parte de aluzii terifiante, de ambiguitatea derutantă.

Elementele macabre nu sunt ostentative. Sunt mai degrabă atent camuflate în real. În loc de imagini grotești, ai parte de aluzii terifiante, de ambiguitatea derutantă. Şi tocmai această camuflare impecabilă a maleficului te va face să analizezi romanul și dintr-o altă perspectivă. Dincolo de a-ţi livra senzaţii tari, acest roman te face să-ţi pui întrebări despre temerile avute, strânse într-o mansardă ascunsă a psihicului.

Capcana devine un magnet pentru dorinţele neîmplinite

Pe cât de ireală pare existenţa Conacului Slade, pe atât de reale sunt motivele care îi atrag pe vizitatori. Fiecare vizitator nimerit în capcana întinsă odată la nouă ani de către locatari are o dramă. În spatele dramei sunt dorinţe neîmplinite și goluri emoţionale ce nasc vanităţi sau interpretări absurde ale realităţii.

Ai spune că dorinţele puternice ale personajelor trezesc un animal preistoric flămând. El ajunge să îngurgiteze aceste dorinţe nemărturisite, dar și temerile ancestrale. Frica de abandon, de a nu fi iubit, de a fi respins, de a nu avea prieteni sau frica de moarte sunt precum hârtia de prins muște. În rolul muștelelor intră purtătorii acestor frici și dorinţe. Ei cred ca întâlnesc în elegantul conac fiinţele ce le promit îndeplinirea dorinţelor ascunse (unele alimentate de vanitatea hulpavă), descoperind mult prea târziu iluzia sinistră ţesută de persoanele seducătoare din preajma conacului Slade.

Sensuri multistratificate

Conacul Slade propune o lectură dublă. Iniţial citești o poveste horror, foarte bine scrisă. La un moment dat, povestea capătă valoarea unei alegorii. Îţi amintești astfel că povestile horror au fost inventate și pentru a te pune faţă-n faţă cu partea întunecată a psihicului.

Devorăm anumite povești horror și ne lăsăm atrași de ele așa cum eram atrași de unele basme care ne speriau în copilărie. Datorită lor putem explora securizant o lume necunoscută. Personajele acestor povești trăiesc în locul nostru toate experienţele care nu sperie. Biografiile personajelor includ și tristeţi copleșitoare, expuse într-un mod fantezist întunecat. Sunt metafore devenite cataplasme pentru fricile vechi de când lumea.

Amintiri despre cinci decenii memorabile

Dincolo de povestea horror din jurul conacului, David Mitchell prezintă și o retrospectivă incomodă, satiric-acidă a societăţii britanice. Romanul Conacul Slade este structurat în cinci mari capitole. Aceste capitole par niște povestiri independente, abordând un stil diferit. Poveștile sunt derulate precum un coșmar avand consistenţă narativă și terminat cu o dispariţie. Fiecare dispariţie are loc într-o altă decadă. Acţiunea începe la finalul anilor ’70 și se termină în anul 2015. Poveștile personajelor ce vizitează conacul odată la nouă ani reflectă și trepidaţiile sociale din Marea Britanie.

David Mitchell branșează atât de bine poveștile din roman la spiritul unei anumite decade încât ajungi să te intrebi dacă nu cumva personajele sunt captive în două conace. Oare care este mai de temut? Conacul gemenilor (consideraţi) ireali, sau al realităţii sociale angoasante, în care se pot identifica mugurii problemelor și ai crizelor actuale, precum inechitatea, însingurarea, ura transformată în xenofobie, bullyingul din școlile de prestigiu și debusolarea ce lovește o tânără generaţie în derivă.

Poţi comanda romanul de pe LibHumanitas.

Te invităm să citești și articolul:

40 de cărţi poliţiste de neratat

40 de carti politiste de neratat

Recenzie – Confesiunea – Secretul, cel mai important personaj

Adriana Gionea
-
0
Recenzie – Confesiunea – Secretul, cel mai important personaj

Prin romanul Confesiunea, Jessie Burton și-a consolidat statutul de maestră a poveștilor în care secretele devin un ingredient indispensabil. Așa cum a demonstrat și în romanul Muza, știe să jongleze derutant cu așteptările tale. Face din tine un detectiv. Te ajută să pui cap la cap detaliile și indiciile, apoi îţi dărâmă toate certitudinile cu privire la personaje. Sporește plăcerea lecturii amplificând misterul din jurul secretelor și amânând imprevizibil răspunsurile.

Din Londra până în California starurilor de cinema

Acţiunea romanului te poartă în Hollywoodul anilor ’80, cu decadenţa, glamul, viciile și starurile sale care oscilează între exuberanţă și epuizare psihică. În această lume nimerește Constance. Ea este o scriitoare celebră din Londra, al cărui roman urmează a fi ecranizat. Alături de Constance este o tânără pe nume Elise, aflată la început de drum. Elise a devenit iubita lui Constance. Ea visează la strălucitoarea viaţă fără griji din cartierele starurilor de cinema ajunse în California.

La un moment dat, aspiranta Elise dispare, iar Constance renunţă brusc la scris. Dispare și din viaţa publică. Ar fi ajuns o mare scriitoare, dar s-a oprit după ce a publicat al doilea roman. Peste mai bine de treizeci de ani, cele două romane scrise de Constance ajung în mâinile unei tinere pe nume Rose.

Adevărul ascuns în ficţiune

Rose primește de la tatăl ei romanele scrise de Constance. Acesta îi spune fiicei sale că autoarea a cunoscut-o mama pe mama ei, dispăruta fără urmă. După cum ai intuit deja, mama lui Rose este nimeni alta decât Elise, fosta iubită a scriitoarei Constance.

Rose nu a crescut alături de mama ei. Elise a dispărut când Rose era foarte mică. Tatăl lui Rose și-a asumat responsabilitatea creșterii acesteia. Pentru a umple golul lăsat de mama ei, Rose inventa multe povești spectaculoase. Ea le spunea în special colegilor de la școală. Însă adevărul este departe de a fi cel imaginat. După ce își dă seama că nici măcar după ce devine adultă nu poate afla adevărul de la tatăl ei, Rose începe propria investigaţie.

Decizia protagonistei de a-și găsi mama te face să anticipezi un roman palpitant precum un crime thriller plasat în lumea plină de intrigi a vedetelor. Imprevizibilul începe să se amplifice din momentul în care protagonista Rose ajunge în anturajul scriitoarei Constance. Tentativa ei de a o găsi pe scriitoarea care fugise de faimă va coincide cu anunţul prin care aceasta caută o tânără care sa lucreze pentru ea. Rose va afla despre acest anunţ, devenind astfel asistenta lui Constance.

Citești două romane

Odată cu transformarea lui Rose în asistenta perfectă a scriitoarei misterioase, romanul devine palpitant. De fapt, vei avea un roman în alt roman, deoarece sunt descrise încercările lui Constance de a scrie o ultimă carte având acţiunea pe la 1600. Acest nou roman scris seamănă cu filmele de epocă despre femeile care își iau viaţa în propriile mâini. Dar în spatele personajelor de acum câteva sute de ani se pot ascunde femeile din trecutul lui Constance. Astfel, Rose bănuiește că personajele romanului ascund răspunsurile legate de ceea ce s-a întâmplat cu mama ei.

Jessie Burton știe cum să-și răsfeţe cititorul dependent de povești cu personaje imprevizibile pline de mister. Pentru a spori plăcerea lecturii, prezintă acaparant noul roman scris de Constance, la fel de palpitant. Așadar, vei citi despre două finaluri greu de anticipat. Unul este al romanului Confesiunea, iar celălalt este al romanului scris de personajul Constance.

Reinventarea propriei povești

Confesiunea este și un roman în care subiectul principal se tot ramifică. De fapt, îţi vei da seama că dorinţa de a căuta o mamă dispărută ascunde nevoia protagonistei de a dispărea ea însăși din viaţa neîmplinită pe care o are. Își irosește potenţialul și rămâne ancorată în genul de relaţie de cuplu de lungă durată ajunsă într-un punct mort.

Odată intrată în casa autoarei Constance, ascunsă într-un cartier luxos din Londra, debusolata Rose începe să se reinventeze. Se transformă în personajul unei povești falsificate chiar de ea. De fapt, povestea este noua ei identitate. Rose își ia numele de Laura Brown. Spre deosebire de ea, Laura este aventuroasă, curajoasă, gată să-și asume riscuri. Este mult mai inventivă și mai spontană. Şi tot spre deosebire de Rose, Laura a călătorit prin toată lumea.

O prietenie neașteptată

Lui Rose îi este frică să-i spună lui Constance adevărul despre identitatea ei. Se teme că nu va primi răspunsul așteptat dacă se va descoperi că ea este fiica dispărutei Elise. Faţă de Constance, Rose are sentimente neclare. I se pare o persoană rece, arogantă, distantă. În ciuda acestei impresii, ajunge până la urmă să se apropie de ea.

Constance se va atașa de Rose, pe care o va considra inteligentă și devotată. Va simţi nevoie să o ia sub aripa ei protectoare, așa cum făcuse la un moment dat cu Elise. Cititorii ar spune că se repetă povestea femeii sigure pe sine, care ademenește o tânără debusolată. Oare va cădea Rose în aceeași capcapă? Va fi ea deconspirată? Raspunsurile vor fi amânate, deoarece lui Jessie Burton îi cam place să se joace acaparant cu toate certitudinile tale.

Între pericol și complicitatea femeilor vulnerabile

Jessie Burton oscilează între a seta un ritm febril, trepidant, și unul introspectiv. Personajele sale feminine ajunse în cetatea filmului adopta aerul melancolic al starurilor deziluzionate, care au impresia că asistă la finalul unei ere, pe fundalul strălucitoarei decandenţe hollywoodiene. Oscilaţia dintre entuziasmul hedonist și tristeţe îţi aduce aminte de atmosfera din povestirile lui Fitzgerald, scrise în anii în care lucrase în culisele platourilor de filmare de la Hollywood.

Între personajele feminine ale romanului există minciuni distructive, neîncredere și rivalităţi, dar și o complicitate. Își ascund secretele, părând la rândul lor niște personaje de film. Când interesul propriu le-o cere, devin solidare în păstrarea unui secret compromiţător.

În mintea unui artist

În romanele scrise de Jessie Burton, arta devine atât o cheie a secretelor șocante, cât și a vindecării unei răni mai vechi. Dincolo de povestea plină de suspans descoperi și mesaje despre lungile călătorii ale unui roman, de la imaginarul scriitorului la raftul din biblioteca unui cititor.

Poţi comanda romanul de pe LibHumanitas.

Te invităm să citești și articolul:

10 cărţi despre artiste interbelice fascinante

10 carti despre artiste interbelice fascinante

 

Recenzie – Lapte fierbinte – O poveste naucitoare in soarele Andaluziei

Adriana Gionea
-
0
Recenzie – Lapte fierbinte – O poveste naucitoare in soarele Andaluziei

Lapte fierbinte merită să fie pe lista cărţilor de citit într-o viaţă. Este un roman psihologic excelent și o lecţie despre cum să exprimi atâtea legături emoţionale sofisticate în cuvinte atât de simple. În primele pagini, Deborah Levy te ademenește cu promisiunea unei vacanţe în sudul pitoresc al Spaniei. Pe măsură ce dai paginile, descoperi că înaintezi într-o vară care schimbă destine, limpezește minţi după ani chinuitori, eliberează, maturizează și obligă la ieșirea definitivă din cochilia sufocantă a fricilor.

Descoperirile din vara andaluză

Când ajunge în orasul andaluz cu farmec maur Almeria, Sofia, fiica unui grec din Salonic și a unei mame din Yorkshire, este apăsată de frici și de o relaţie transformată în temniţă de apariţia unei boli misterioase. Este boala mamei ei.

Dornică să-și ajute mama, Sofia părăsește Londra și amână finalizarea doctoratului în antropologie. Ajunge în Almeria, unde se află clinica unui doctor nonconformist, lăudat de mulţi pacienţi. În paralel cu îngrijirea mamei, Sofia se îngrijiește de propriul psihic. Își (re)descoperă sexualitatea și își reanalizează identitatea puternic legată de originile grecești.

Jocul psihologic al bolnavului închipuit?

Romanul Lapte fierbinte va fi apreciat foarte mult de cei pasionaţi de psihologie. Deși nu apelează la termeni specifici și la analize precum o intervenţie chirurgicală, Deborah Levy uimește prin capacitatea de a vedea, precum un psiholog cu multă experienţă, legătura dintre o mamă bolnavă și o fiica devenită sprijinul (și prizoniera mamei sale). Nu este deloc exagerat să afirmi că Sofia devine prizoniera mamei. Vei descoperi că boala care afectează picioarele mamei sale nu are cauze detectabile în urma analizelor. Este mai degrabă o manifestare corporală a nevoii de a-și ţine fiica legată de ea.

Cartea scriitoarei Deborah Levy ar putea fi analizată, ca exemplu, la orele dedicate psihosomaticii. Personajul doctorului Gomez exprimă perfect legătura dintre psihic și corp. Rose, mama Sofiei, se folosește de o boală inexistentă pentru a împiedica o a două plecare din viaţa ei. Prima a fost plecarea soţului. Tatăl Sofiei și-a părăsit familia din Anglia. A preferat să revină în Grecia, unde s-a însurat cu o femeie de vârsta fiicei sale. De atunci, Rose a început să se plângă de slăbiciunea picioarelor. Fiica ei, Sofia, i-a devenit infirmieră.

Ce nu spune mama bolnavă

Cei pasionaţi de psihologie vor afirma că boala devine un joc pus la cale de mama care nu vrea să fie mai fie parasită. Aceasta se folosește de simptomele unei false boli pentru a împiedica plecarea puiului din cuib. Dacă boala lui Rose ar vorbi, ar spune că Sofia trebuie să rămână alături de mama ei. Prin urmare, vindecarea trebuie amânată.

Boala trebuie întreţinută de Rose cu orice mijloace. Însă isteţimea doctorului Gomez îi dă lui Rose planurile peste cap. Totodată, întâlnirea cu doctorului Gomez va fi un imbold pentru Sofia. Asemenea unui tată încrezător în forţele copilului său, o ajută pe Sofia să se redescopere, să devină autonomă.

Scene puternice, demne de un film

Deborah Levy ar fi putut fi și o foarte bună scenaristă. Romanul său nominalizat la Man Booker Prize are scene vii și dialoguri cu mare impact psihologic, demne de un film premiat la marile festivaluri. Îţi dai seama de calităţile și de impactul adânc al replicilor și al tăcerilor ce vorbesc în locul unor cuvinte dureroase mai ales când ajungi la scenele din Atena, orașul unde locuiește tatăl Sofiei, alături de noua sa familie. Dialogurile dintre Sofia și mama vitregă și dintre tată și fiică rămân sumare, dar sunt resimţite precum replicile unui seism puternic, atât de Sofia, cât și de cititor.

În Lapte fierbinte vei descoperi o scriitoare desăvârșită care își propune să te treacă brusc de la o stare copleșitoare la alta. Asemenea unui regizor meticulos ce mimează simplitatea lejeră și a unui scenarist versatil, Deborah Levy știe ce mecanisme să acţioneze pentru a stârni o furtună în interiorul cititorului, deși pe ecran se derulează doar scene reprezentând o zi senină de vară, așa cum apare în reclamele agenţiilor de turism.

Un amalgam de emoţii demne de suspansul unui thriller

Este o adevărată artă să redai sentimentul sufocării vecine cu prizonieratul emoţional și cu presentimentul ratării pe fundalul unei veri andaluze. Să exprimi străfundurile unui ocean al dezolării când totul în jur invită la exuberanţa și la trăirea clipei prezente. Deborah Levy stăpânește această artă. Nu ar fi de mirare dacă romanul ei ar sta la baza unui film realizat de un regizor capabil de a vedea umbre de mister, stranietate și adâncimi tenebroase sub soarele orbitor al verii ce pare să șteargă orice aplecare spre reflecţie și orice tentativă de revenire la ascunzișurile psihologice.

Sofia este un personaj care permite apariţia nuanţelor. La rândul său, mama ei declanșează reacţii contradictorii puternice în rândul cititorilor. Această legătură dintre mama și fiica nu-ţi permite sentinţe ferme, ci doar mirarea în faţa unor dezvăluiri afective nebănuite.

Devierea spre suspansul halucinant

Ajunsă în orașul andaluz căutat de turiștii veseli, Sofia avea sentimentul eșuării.  Era precum o naufragiată nevoită să renunţe la viitor. Mama ei nu i-ar fi dat drumul în lume. Ar fi păstrat-o lângă ea, agăţată pentru totdeauna de cordonul ombilical în care se transformase devotamentul fiicei faţă de mama bolnavă. Însă apariţia unor personaje secundare îi arată Sofiei că poate avea propria viaţă. Astfel, ea începe să infrunte opoziţionismul mamei. Își dă seama că mama îi transformă devotamentul într-un șantaj nerostit.

Exact când te lași impregnat de zbaterile Sofiei, devenită precum un pește prins în plasă, gata să se sufoce, apare un gest imprevizibil. Gestul este precedat de reacţiile unui personaj secundar. Influenţa acestui personaj este redată prin scene în care soarele Andaluziei transformă peisajul într-o trecere spre stranietatea alegorică, vecină cu halucinantul. De asemenea, prin acest personaj, Deborah Levy plasează harta interioară a Sofiei la graniţa dintre cotidian și delirul demn de un thriller, bine mascat de realitatea impregnată de o lume psihologică zvârcolită, surmenată.

Spectacolul plin de revelaţii al simbolurilor

Romanul Lapte fierbinte este plin de asocieri simbolice, spre exaltarea cititorului. Se va simţi răsfăţat mai ales cel pasionat de modul în care miturile alimentează alegoric un roman psihologic. Sofia este un antropolog pasionat și de mituri. Așadar, din mintea ei vor ieși dezinvolt niște asocieri uluitoare între zeităţi și anumite situaţii ori stări.

Pe măsură ce te vei apropia de finalul neașteptat, îţi vei da și mai mult seama de talentul scriitoarei. Aceasta îţi demonstează că nici un element nu este pus la întâmplare. Fiecare obiect are o încărcătură simbolică. Etimologia unui cuvânt vechi, trimiterile către mitologie ale desenului de pe o vază ce imită o amforă pictată din antichiatate sau legătura dinte meduze și numele zeiţei cumplite dornice să transforme în piatră muritorii care o priveau în ochi alcătuiesc o ţesătură complicată de simboluri ce ascund mesaje venite din adâncurile inconștientului. Realitatea personajelor devine stranie. Este privită parcă din perspectiva unui pictor suprarealist pentru care nu există obiecte, ci doar mesaje alegorice.

Analizând asociereile dintre semnificaţiile cuvintelor, detaliile privind obiectele și trimiterile către mit, cei pasionaţi de psihanaliză vor simţi cum palpită sensurile ascunse abil sub imaginile banale. Exact ca-ntr-un vis prin care descifrările unui psihanalist demonstrează că nimic din scenele neînţelese ori simple nu este ceea ce pare, că nimic nu poate exista în afara mesajului simbolic dornic de a exprima ceea ce persoana care visează nu are curajul să mărturisească nici faţă de ea însăși.

Freud și Jung ar fi devorat acest roman

Dacă ar fi trăit Freud și Jung, sigur și-ar fi dorit să citească Lapte fierbinte. Apoi să corespondeze cu Deborah Levy. În paginile despre vise ori despre mitologia ascunsă în cotidian ar fi menţionat lumea personajului Sofia. Totodată, prin capacitatea ei de a depista mesajele obiectelor alese inconștient sau al imaginilor în care se întrupează emoţiile neclare, Sofia urmează demersul unui psihanalist.

Sofia este asemenea unui psihanalist care transformă visul într-un material preţios. Doar că-n locul visului, privește atent realitatea. În realitatea ei, detaliile aparent banale, reziduale, devin semne folosite pentru a înţelege abisurile inconștientului. În timp ce doctorul Gomez caută indicii ale bolii mamei sau ale defenselor psihologice adesea deghizate în simptome, Sofia descoperă cum realitatea din jur, cu detaliile ei, (re)organizează într-un tablou coerent tot ceea ce pare haotic, scăpat de sub control.

Zilele petrecute în orașul andaluz alcătuiesc o compoziţie revelatoare. Fiecare detaliu intră în câmpul vizual purtând un mesaj din adâncurile vieţii afective, așa cum imaginile din vis transmit ceea ce a stat prea mult sub tăcere.

Răscolirea care vindecă

Îţi vei aminti de romanul Lapte fierbinte ca de un film pe care-l apreciezi atât datorită calităţilor vizuale, cât și puterii cathartice. În timp ce aparatul de filmat insistă asupra detaliilor ce descriu farmecul peisajului marin, al unui templu antic inundat de soare sau al unui obiect amintind de vastitatea mitologiei grecești, în tine reapar sentimente îngropate în uitare.

Deborah Levy te și răscolește. Este posibil ca personajul Sofia să-ţi amintească de reproșuri înăbușite în tăcerea vinovăţiei. Sau poate îţi amintește de momentele în care îţi venea să urli în faţa unei existenţe nedrepte, apăsătoare, care-ţi dădea impresia că te puteai irosi neputincios, anticipând un viitor care pare să fi fost scris deja de un zeu cinic al neșansei. Totuși, romanul este și unul vindecător.

Sofia este un personaj-pansament. După ce eliberează puroiul sentimentelor nerostite, îţi devine ghid. Un ghid spre o posibilă călătorie de eliberare. Orice sentiment apăsător care nu anticipează decât o veșnică nefericire este flancat de niște revelaţii. Romanul abundă în scene cu întâmplări și dialoguri care arată noi ieșiri din labirintul neputinţei.

Poţi comanda volumul de pe Libris, LibHumanitas, Cărturești, Elefant.ro

Te invităm să citești și articolele:

40 de cărţi poliţiste de neratat

10 cărţi despre artiste interbelice fascinante

40 de carti politiste de neratat

10 carti despre artiste interbelice fascinante

Recenzie – Jurnalul unei iubiri pierdute – Eric-Emmanuel Schmitt scrie despre mama lui

Adriana Gionea
-
0
Recenzie – Jurnalul unei iubiri pierdute – Eric-Emmanuel Schmitt scrie despre mama lui

În ţările considerate civilizate, rolul pe care îl are literatura în vindecarea problemelor emoţionale și în gestionarea unei traume nu este deloc neglijat. Există mulţi doctori care își încurajează pacienţii să citească. Îi ghidează pentru a-i face să descopere acele romane sau cărţi de nonficţiune care îi ajută să-și înţeleagă mai bine lumea interioară. De foarte multe ori, scriitorii au reușit să dea glas temerilor nemărturisite ale cititorilor. Una dintre marile temeri este pierderea mamei. Pentru unii cititori, frica s-a transformat într-o realitate, apoi într-un doliu. Despre acest doliu și despre încercarea de a continua viaţa în absenţa fizică a mamei vorbește Eric-Emmanuel Schmitt în cartea Jurnalul unei iubiri pierdute.

Retrospectiva unei maturizări afective

Jurnalul unei iubiri pierdute este o destăinuire vindecătoare, atât pentru autor, cât și pentru cititor. Apelând la o sinceritate dublată de mesajele umaniste, Eric-Emmanuel Schmitt îţi face cunoștinţă cu una dintre cele mai iubite mame de scriitor. Mama evocată în această carte atinge perfecţiunea. Include acea îmbinare irezistibilă dintre umorul inteligent, emancipare, candoare, tact, răbdare, pasiune pentru artă și curiozitatea prin care se adaptează mereu la vremurile moderne.

Noua carte a lui Eric-Emmanuel Schmitt este portretul iubirii dintre mamă și fiu. Totodată, este și o retrospectivă afectivă a evenimentelor ce au dus la formarea sa literară. Iar mama deţine un rol vital în această formare. La rândul ei pasionată de literatură și de teatru, își introduce fiul în lumea artei. Îi hrănește pasiunea pentru scris. Pleacă împreună la festivalul de teatru de la Avignon. Astfel, îi oferă băiatului ei sedus de teatru cele mai frumoase veri.

Scriitorul îţi cere să-i fii ascultător

Citind Jurnalul unei iubiri pierdute vei trece prin multe stări. Te vei întrista, apoi te vei agăţa de fiecare rază de lumină răspândită de portretul unei mame care știe să farmece. S-ar putea să-ţi revină amintiri dureroase. Dar, în același timp, vei avea impresia că dincolo de pagini se află o persoană caldă, securizantă, căreia îi poţi mărturisi trăirile tale.

Așa cum face prin toate cărţile sale, fie care își propune, sau nu, Eric-Emmanuel Schmitt se transformă într-un ascultător. Ai impresia că îi poţi încredinţa secrete, că te poate vindeca sau măcar alina prin cuvintele sale. De data aceasta însă este rândul tău să-l asculţi. Scriitorul senin își dezvăluie o durere greu de vindecat. Durerea seamănă cu tentaţia aruncării într-un hău întunecat. Mărturisirea ei conţine o doză incredibilă de francheţe.

I se face dreptate imaginii materne

Eric-Emmanuel Schmitt nu se teme să-și dezvăluie latura vulnerabilă. Îţi dă de înţeles că sensibilitatea și vulnerabilitatea în faţa marilor pierderi sunt cât se poate de firești. Iar acest mesaj este foarte important într-o lume în care machismul continuă să paraziteze definiţia bărbatului veritabil, tranformând-o într-o caricatură primitivă. Bărbatul care a scris această carte nu se teme să-și arate neputinţa. Nu se teme nici de minţile obtuze care l-ar acuza că nu s-a desprins cu adevărat de mamă.

Când își vindecă rănile și traversează mările tulburi ale doliului, Eric-Emmanuel Schmitt iniţiază și un demers al compansaţiei. Îi redă mamei rolul pe care patriarhatul i l-a răpit (cel puţin oficial) în formarea unui bărbat. De foarte multe ori, trecerea de la copilărie la preadolescenţă înseamnă și o separare brutală de mamă. Daca nu este fizică, sigur este una afectivă. Mamei îi revine mai degrabă acel rol de a-și îngriji băiatul, precum o menajeră devotată. Secole de-a rândul i s-a zis că nu trebuie să rămână prea mult în preajma lui. Dacă vrea ca băiatul ei să devină un bărbat adevărat, ea trebuie să se îndepărteze. De la subestimarea prezenţei materne până la modelul masculin toxic, agresiv, nu este decât un pas.

O mama apropiată, dar care nu devine sufocantă

Jurnalul unei iubiri pierdute repune mama în drepturi. Relaţia strânsă cu mama nu trebuie să urmeze neapărat modelul fuziunii sufocante. Mama nu este prezenţa care înlătură alte prezenţe feminine din viaţa bărbatului. Eric-Emmanuel Schmitt amintește de rolul mamei în echilibrul emoţional. Prezenţa ei încurajează exprimarea afecţiunii. Exteriorizarea sentimentelor nu mai este un tabu. Exprimarea stărilor nu mai înseamnă o subminare a masculinităţii.

Paginile din Jurnalul unei iubiri pierdute mai au un rol. Acela de a răsturna mitul care spune că rolul destupării minţii unui băiat îl are mai degrabă tatăl. Mai ales dacă băiatul visează la o carieră de intelectual. Pentru Eric-Emmanuel Schmitt, mama pasionată de artă este cea menită să influenţeze destinul. Ea este capabilă să intuiască adevărata vocaţie a copilului și tot ea îi dă aripi.

Misterul tatălui

Foarte mulţi cititori așteaptă nerăbdători o nouă carte a lui Eric-Emmanuel Schmitt. Motivul nu este legat doar de mesajele umaniste strecurate în poveștile sale. Scriitorul mai are și talentul de a oferi doza necesară de imprevizibil. Majoritatea cărţilor sale te surprind prin devierea neașteptată a deznodământului. Asemenea unui scriitor specializat în thrillere poliţiste, Schmitt reușește să-ţi schimbe perspectiva asupra personajelor. Până la finalul povestirilor sau romanelor sale, ajungi să schimbi de multe ori sentinţa cu privire la personaje. Şi de data aceasta intervine misterul ademenitor. Însă nu este legat de mamă, ci de tată.

La un moment dat, Eric-Emmanuel Schmitt intră în posesia caietelor secrete ale mamei. În paginile acestora se află însemnările care pot oferi un răspuns așteptat zeci de ani. Fiul devenit scriitor speră că mama lui a fost un personaj feminin enigmatic. Un personaj liber, care i-a ascuns taina privind adevăratul tată. Da, Eric-Emmanuel Schmitt a crezut că avea un alt tată. Cochetase perseverent cu derutanta certitudine a existenţei unui tată biologic secret, pe care o au mulţi băieţi care simt că nu urmează modelul patern avut. Că nu sunt sufiecient de virili, de atragători sau de curajoși, așa cum sunt taţii lor.

Tatăl din această carte nu era interasat de artă. Părea distant și era perceput ca neîncrezător în legătură cu talentele fiului său. Părea mereu nemulţumit de performanţele acestuia și incapabil de a se bucura de succesele fiului, așa cum făcea mama.

Între mamă și tată

Povestind nostalgic despre mamă, scriitorul ajunge să-și înţeleagă mai bine tatăl. Dincolo de timp, mama iniţiază marea împăcare a fiului cu tatăl.

Avand profunzimea și fineţea unui psihanalist, Eric-Emmanuel Schmitt reușește să depisteze cauzele relaţiei distante avute cu tatăl. Înţelege de ce a fost mai apropiat de mamă. De ce s-a temut de criticile tatălui și de ce a simţit că acesta ridicase pragul succesului prea sus pentru fiul său.

Jurnalul unei iubiri pierdute este si destainuirea despre împăcarea cu tatăl. Astfel, amintirile despre cei doi ani de îmblânzire a doliului se încheie cu marile revelaţii legate de legătura cu tatăl.

Declaraţia de iubire faţă de viaţă

Romanele și nuvelele scrise de Eric-Emmanuel Schmitt reflectă un autor care iubește viaţa. Pofta sa de viaţă molipsitoare este dublată de optimismul inepuizabil cu privire la o parte bună a fiinţei umane. Această parte bună rămâne intactă chiar și în cazul unor personaje malefice.

După ce vei citit și Jurnalul unei iubiri pierdute vei afirma că de fapt cărţile lui Schmitt au fost scrise la patru mâini. În spatele său vezi o coautoare: mama. Datorită ei, Eric-Emmanuel Schmitt și-a păstrat credinţa în umanitate și în dorinţa acesteia de a se abandona bucuriei de a trăi.

Poţi comanda volumul de pe LibHumanitas

Te invităm să citești și articolul:

10 cărţi despre artiste interbelice fascinante

10 carti despre artiste interbelice fascinante

Recenzie – Adio, fantasme – Traversarea afectiva spre Sicilia

Adriana Gionea
-
0
Recenzie – Adio, fantasme – Traversarea afectiva spre Sicilia

Romanul Adio, fantasme (tradus de Cerasela Barbone la Ed. Polirom) îţi confirmă, încă o dată, că poţi miza pe scriitoarele italiene dacă vrei o carte bună, cu personaje care să-ţi rămână în memorie. Asemenea scriitoarelor meridionale din generaţia sa, Nadia Terranova știe cum să lege viaţa interioară plină de enigme a personajelor feminine de transformările unui oraș istoric, pe care mulţi și-ar dori să-l viziteze.

Urmărind încercările personajului feminin central de a-și lua adio de la un trecut revenit prea des în prezent, ajungi să cutreieri pitorescul oras Messina. Orașul este considerat și una dintre porţile de intrare în Sicilia. Acest personaj feminin pe nume Ida se reîntoarce în orasul natal pentru câteva zile. Trebuie să o ajute pe mama ei să renoveze apartamentul, ce urmează a fi vândut, odată cu amintirile dureroase. Amintirile Idei sunt legate de secretul despre inexplicabila dispariţie a tatălui ei.

Revenirea în Sud

În Adio, fantasme reapare obsesiva legătură dintre feminitate și orașul Sudului. Această legătură pare omniprezentă în romanele scriitoarelor meridionale. Revenirea în Sudul natal se suprapune adesea peste niște afaceri neîncheiate și peste răni transgeneraţionale ascunse.

Messina cea inundată de soare indiferent de anotimp, cu ale sale cartiere pestriţe sau elegante, devine un alt personaj central. Pentru a reveni în Messina, Ida nu ia avionul din Roma, noul său oraș, unde a cunoscut faima datorită emisiunii ei radiofonice. Preferă să ia trenul până-n Calabria, apoi feribotul spre Messina.

Reîntoarcerea acasă, la amintirile fremătătoare despre familie și primele iniţieri erotice din adolescenţă ar trebui să se transforme într-o mare traversare. Reintrarea în Sicilia după două decenii de fugă emoţională trebuie să exprime desprinderea de celelalte ţinuturi ale exilului. Este o desprindere care poate lua forme simbolice dureroase în conștiinţa meridionalilor insulari.

Traversarea e treaba mea, e cel mai personal lucru pe care-l am și vreau s-o fac singură.

Apartamentul fantomelor

Revederea apartamentului în care și-a petrecut primii ani din viaţă devine o revigorare a fantomelor. O revigorare prin flashbackuri sau exprimată mai degrabă simbolic, în scene descriptive. Fantomele sunt îmbăiate în vraja creată de lumina Siciliei, coborâtă asupra orașelor istorice labirintice. În timp ce zugravii greci angajaţi de mama ei se ocupă de modificările necesare apartamentului, Ida petrece ore întregi pe acoperișul blocului, pe care mama ei dorește sa-l transforme într-o terasă luminată discret în orele serii.  De pe terasa devenită o prelungire a casei natale vei avea parte de niște priveliști seducătoare ale portului din Messina.

Nu-ţi ia mult până să-ţi dai seama că personajul central are talentul specific unui copil părăsit. Talentul ei constă în a transforma un simplu apartament într-un spaţiu dilatat, ieșit din timp. După dimineaţa în care tatăl despresiv a plecat și nu s-a mai întors, Ida și-a construit un timp diferit. Era un timp inegal, ce i se arăta doar adolescentei care nu primea răspunsuri, dar care le inventa pe ale ei.

Apartamentul este un spaţiu cu graniţe stranii, în care obiectele devin simboluri, vorbesc sau, dimpotrivă, ascund. Te va impresiona modul în care Nadia Terranova a delimitat lumea personală de exterior folosind spaţiul. Mai ales când a exprimat prin metafore imaginea unui tată devenit fantomă. Şi tot de spaţiu se folosește pentru a face o incursiune în mentalitatea sicilianului confruntat cu teama și neputinţa.

Reîntoarcerea năucitoare

Nadia Terranova te ademenește cu promisiunea unui mister și a devoalării frapante. Este misterul ce ţine de plecarea tatălui. Ida și-a tot imaginat motivele din spatele dispariţiei. Golul ce înlocuiește explicaţiile a fost umplut de-a lungul anilor de reproșuri nerostite. Reprosurile i-au afectat legătura cu mama. Nefiind rostite vulcanic, patimaș, s-au transformat în sentimentul vinovăţiei. Ida se gândește că poate ea și mama ei au merităt să fie părăsite.

Pentru a uita de trecut, Ida și-a făcut o altă viaţă, la Roma. S-a căsătorit pentru a găsi o prezenţă masculină securizantă, dar a rămas independentă în același timp, precum o insulă secretă, amintid și de vorbele lui Piradello care afirmă că fiecare sicilian este el însuși o insulă.

Întâlnirea necesară

Ajunsă în Messina, Ida este aruncată în spirală trecutului marcat de abandon. Speră că soţul ei va pleca din Roma pentru a veni să o consoleze. Dar vindecarea îi este adusă de o altă prezenţă masculină. Este vorba despre Nikos, fiul zidarului care ajută la renovarea casei.

Plimbându-se prin cartierul periferic plin de ruine – Maregrosso, Nikos își deschide sufletul pentru a rosti propriul secret. Cuvintele acestuia devin cheia necesară ușii interioare ce oferă acces la sensurile căutate de Ida timp de douăzeci și trei de ani. Sunt acele sensuri fără de care nu poate încheia un doliu.

Un simbol ce leagă orașul de personaje

Întâlnirea dintre Ida și Nikos pe fundalul unui cartier lăsat în paragină este fructificată cu talentul demn de un regizor. Nadia Terranova cunoaște foarte bine potenţialul simbolic al unor locuri mai puţin cutreierate de turiști. Discuţia invadată de nostalgie și de neputinţa de a-l revedea pe cel plecat brusc merită un fundal pe măsură. Așadar, scriitoarea siciliană găsește un reper vital pentru a reda trăirile sfâșietoare ce despart două etape de viaţă. Este un reper înţeles doar de acei locuitori ai Messinei care simt intens fragilitatea clipei efemere reflectate în frumuseţea coșcovită a unei case vechi, ce sparge monotonia unui cartier devenit cenușiu, sau în povestea unui locuitor excentric.

Acest reper este Casa lui Puparo. A fost construită de un zugrav ce reinterpretase în colaje fanteziste miturile și folclorul local. Pasionaţii de artă contemporană l-ar considera un Ion Bârladeanu al colajului în arhitectura de amatori înzestraţi cu talent nativ.

Despărţirile întârziate

Adio, fantasme este un roman al despărţirilor întârziate. Aceste despărţiri nu se pot încheia decât prin reîntoarcerea în locul natal. Revenită în Messina, Ida își dă seama că nu doar de tată va trebui să se despartă. Va trebui să înţeleagă de ce Sara, cândva cea mai bună prietena a ei, s-a îndepărtat.

Reîntâlnirea cu prietena din copilărie îi va arăta Idei o imagine despre sine greu de dus. Sara îi dezvăluie imaginea unei Ide copleșite de propria dramă, incapabilă să mai perceapă și durerile altora. Găsești în drama Sarei o trimitere la imaginea femeii siciliene emancipate, pentru care insula natală poate deveni prevestirea unei nefericiri provocate de imposibilitatea împlinirii visurilor.

Relaţia dintre personaje și cititori

Ne plac scriitoarele italiene deoarece au talentul de a construi acea intimitate vitală între personaje și cititori. Este o relaţie plină de autenticitate, care depășește bariere culturale. Nadia Terranova nu face excepţie. Ţi-o apropie atât de mult pe Ida, încât ai impresia că te vindeci împreună cu ea.

Simţi că ai petrecut o viaţă lângă Ida, în calitate de prietenă sau de soră. Foarte multi cititori se regăsesc în Ida sau în personajele secundare. Astfel, Adio, fantasme întărește opinia conform căreia fiecare lectură devine o călătorie. Una în care speri te îndepărtezi de tine pentru a te apropia de Celălalt, dar care, de fapt, reușește sa te apropie și mai mult de tine însuţi. Vrei să-i asculţi pe Ida și pe Nikos în faţa casei fanteziste ridicate de excentricul zidar Giovanni Cammarata, dar îţi dai seama că i-ai transformat de fapt în ascultătorii tăi, ai secretelor și amintirilor.

Poţi comanda volumul de pe site-urile Polirom, Libris, LibHumanitas, Cărturești, Elefant.ro

Te invităm să citești și articolul:

Cele mai așteptate cărţi în 2021

Cărți de citit în 2021 – Cele mai asteptate carti ale noului an

 

Recenzie – Ultimele povestiri – Femeile a trei generatii

Adriana Gionea
-
0
Recenzie – Ultimele povestiri – Femeile a trei generatii

Ultimele povestiri (tradus de Cristina Godun la Ed. Polirom) este un roman despre legăturile feminine transgeneraţionale. Cartea le va plăcea mai ales celor îndrăgostiţi de filmul de artă polonez. Datorită atenţiei pentru detaliile ce transformă realitatea într-o stranie poezie în proză și unei observaţii psihologice sfredelitoare, paginile cărţii scrise de Olga Tokarczuk par scenele unui film având cadre lungi și concluzii necruţătoare la adresa unei societăţi. Ai impresia că s-au întâlnit calităţile vizuale asociate peliculelor lansate de Paweł Pawlikowski și analiza tăioasă dintr-un thriller social semnat de Agnieszka Holland.

Trei femei eliberate

Romanul Ultimele povestiri este structurat în trei părţi. Fiecare parte conţine povestea unei femei. Personajele feminine vin din generaţii diferite. Ele sunt legate de un fir transgeneraţional ce include secrete, concesii făcute în vremuri de război și o nestăvilită dorinţă de a supravieţui, de a trece peste obstacolele puse de istorie în calea omului din Est.

Cele trei femei sunt mamă, fiică, bunică. Prima este povestea mamei, pe nume Ida. O mamă emancipată din Polonia de după război. Este divorţată și trăiește în Varșovia. Ida începe să-și deruleze povestea prin flashbackurile provocate de un accident de mașină. Scapă nevătămată și ajunge să se adăpostească la un cuplu dintr-o zonă rurală unde, așa cum se întâmplă în multe ţări est-europene, pitorescul montan de o frumuseţe răpitoare este poluat vizual de peisajul unei tentative de industrializare eșuate în imagini apocaliptice.

O mostenire transgeneraţională precum o misiune

Ida reprezintă generaţia care face legătura dintre două femei din generaţii diferite. De-o parte este femeia care nu a putut trăi așa cum și-a dorit. De cealaltă parte se află o femeie care a urmat doar firul unei o vieţi dorite. Femeia sacrificată este mama Idei. Aceasta a cunoscut dezrădăcinarea și dispreţul colectiv la care este condamnată femeia dornică de a începe o nouă viaţă alături de un bărbat ales de ea, după ce a trăit alături de un soţ impus de alţii, în vremuri de foamete și nesiguranţă.

Cealaltă femeie, care se poate bucura în sfârșit de libertate, este Maia, fiica Idei. Maia scrie cărţi despre călătorii. Duce mai degrabă o viaţă de nomad, ajungând în locuri îndepărtate. Pare desprinsă total de moștenirea transgeneraţională feminină. Ceva o leagă totuși de mamă și de bunică: dorinţa de a-și lua viaţa în propriile mâini, într-o ţară în care femeia rămâne adesea în umbra bărbatului.

Artă vizuală în proză

Cartea Olgăi Tokarczuk este scrisă într-un stil în care naraţiunea seamănă cu fotografiile având un sens metaforic. Evenimentele puternice din viaţa celor trei protagoniste sunt expuse într-un ritm contemplativ. Ai fi tentat să afirmi că poţi găsi în Ultimele povestiri o mostră de slow cinema în proză.

Asemenea unor maeștri incontestaţi ai filmelor având cadre lungi și poetice, precum Tarkovski, Bela Tarr și Lav Diaz, scriitoarea poloneză pune sub lupă secvenţele banale. Sub această lupă, orice detaliu și obiect, oricât de plictistoare ar fi, capătă niște semnificaţii alegorice uimitoare. Olga Tokarczuk pare să dilate prezentul și rutina unei vieţi banale. Obiectele și gesturile care ajung să acapareze cadrele filmului său în proză vorbesc simbolic în numele personajelor.

Nu există multă acţiune, deși poveștile celor trei personaje ar fi putut deveni scene trepidante. Şi, totuși, cartea nu te plictisește. Olga Tokarczuk te împiedică să lași romanul din mână datorită modului în care îţi creează așteptări. Lentoarea prin care se derulează scenele transformă detaliile nesemnificative. Le acordă o încărcătură simbolică prin care liniștea unui peisaj de iarnă este încărcată de tensiune, asemenea unui thriller cu personaje a căror tăcere este rău-prevestitoare.

Răsfaţ pentru cinefilii răbdători

În loc să te adoarmă, ritmul lent al naraţiunii îţi ascute vigilenţa. Olga Tokarczuk se concentrează asupra detaliilor astfel încât să se joace abil cu așteptările tale. Este precum un fotograf deveni regizor pasionat de umbrele fiinţei umane. Surprinde fiecare detaliu dintr-un unghi ce anticipează un imprevizibil nevăzut, integrat într-un plan alegoric. Acest imprevizibil respiră în detalii ce sporesc încordarea unui privitor ce ghicește eliberarea unor amintiri inconfortabile. Sunt niște amintiri devoalate vag prin cuvinte, dar povestite fără menajamente de acele detalii simbolice.

Dacă îţi plac alegoriile și personajele ale căror tăceri pot răzbate mai departe decât strigatele, vei recomanda Ultimele povestiri.  Frumuseţea tarkovskiană a peisajelor sunt demne de arta fotografică. Tăcerea personajelor din mediul rural le apropie de misterul opac al celor dintr-un film de Bresson. Dramele feminine greu de mărturisit amintesc de profunzimea răvășitoare a unui film clasic. Olga Tokarczuk le îmbină într-o stranietate greu de expus în cuvinte. De aceea îţi pătrunde într-o zonă a psihicului dator să converve ambuguitatea. Dar nu risipește ambiguitatea în explicaţii forţate, oferite doar pentru a masca teama în faţa propriului mister. Scriitoarea a respectat graniţele acestei zone afective ce apără profunzimea de tentaţia aplatizării, a obturării unui orizont interior.

Misterul din banalitate

Olga Tokarczuk are acest dar de a te convinge de existenţa mai multor straturi ale realităţii, deși nu recurge la imagini suprarealiste. Mulţi i-au descoperit marele talent și în prozele din Povestiri bizare. Talentul ei constă în a deghiza enigmele în transparenţă, în banalitatea expusă în cadre lente. Privite dintr-un anumit unghi, imaginile banale capătă adâncimea dată de stranietate și de mister. Stranietatea și misterul ţin de lumea interioară a fiinţei umane, care nu își poate traduce sentimentele în totalitate.

Ultimele povestiri te convinge că până și gesturile ce ţin de rutină se pot prelungi într-o imprevizibilă discuţie cu tine însuţi. Poţi deveni oricând asemenea Idei. Vei privi altfel un peisaj sau un obiect dintr-o casă rurală, până începi să pătrunzi într-un timp al tău, într-o memorie pentru care fiecare obiect din prezent este ușa ce duce spre amintirile uitate.

Poţi comanda volumul de pe site-urile Polirom, Libris, LibHumanitas, Cărturești, Elefant.ro

Te invităm să citești și articolul:

Femeile anului în 8 filme de neuitat

Femeile anului, in 8 filme de neuitat

7 rețete cu leurdă ușoare și gustoase

Ioana Secariu
-
0
7 rețete cu leurdă ușoare și gustoase

Pentru că această plantă este acum în sezon va invit să încercați 7 rețete delicioase cu leurdă. Poate că nici nu v-ați gândit la așa combinații până acum. De la o ciorbă aromată care să vă curețe organismul până la o placintă bună de weekend pentru când veți avea musafiri. Dar, ce este această plantă delicioasă de care tot vorbește lumea? Leurda are gustul similar cu cel al usturoiului. Ea este o plantă medicinală cu multe beneficii pentru organism și pentru a te menține sănătos. De asemenea, leurda poate fi înghețată și folosită pe tot parcursul anului!:)

 

Ciorbă cu leurdă

Pentru a face o ciorbă delicioasă cu leurdă este nevoie de mai multe ingrediente. Aceasta este una din rețetele cu leurdă care îmi plac cel mai mult pentru că nu este foarte greu de făcut și nu cade greu la stomac. 🙂

Aproximativ 4-6 porții

Timp total de preparare: 25-30 de minute

Ingrediente:
2 legături de leurdă
2 bucăți de morcov
2 cartofi
1 legătură ceapă verde
100 g smântână
1 gălbenuș de ou
6-7 felii de ardei iute
1-2 linguri ulei
sare și piper după gust
apă 1,5-2 l

Mod de preparare:

Prima dată se iau toate ingredientele și se pregătesc pentru a fi puse în ciorbă.Se spală leurda, cartofii, morcovul și se curăță. Se sparge oul și se separă gălbenușul de albuș. se pune o oală de mărime medie la foc și se lasă uleiul la încins. Se adaugă morcovii feliați și se amestecă până când aceștia par a fi gata. Se adaugă acum ceapa și sarea și se amestecă bine. Mai lăsați câteva momente toate acestea pe foc și amestecați în același timp. Adăugați apă în funcție de oala dumneavoastră. Adăugăm cartofii, punem capacul, amestecăm și lăsăm să  fiarbă aproximativ 15 minute. Adăugăm leurda și se lasă în continuare la fiert pentru încă 3 minute. Între timp amestecăm bine smântâna cu albușul de ou. Adăugăm un polonic de ciorbă în acest amestec și iar amestecăm cu o lingură. Turnăm în ciorbă și amestecăm bine în ea pentru a se omogeniza. Lăsăm ciorba să dea iar în clocot și adăugăm feliile de ardei iute. Puteți opri aragazul, ciorba este gata. Poftă bună!

 

Salată de leurdă

Ceva fresh și spicy? Această rețetă cu leurdă le are pe toate. Este sănătoasă si super ușoară de făcut. Salata cu leurdă este perfectă pentru o cină în familie sau chiar pregătită în avans pentru a o lua la pachet. E nevoie doar să te duci în piață și să gasești o legătură de leurdă frumoasă și celelalte ingrediente din listă. Mult spor!

Aproximativ 1-2 porții

Timp total de preparare: 20 de minute

Ingrediente:

1 legătură de leurdă proaspătă
ridichi
ceapă verde
ulei
oţet/ seamă de lămâie
crutoane

Mod de preparare:

Se spală bine leurda şi toate celelalte ingrediente și apoi se taie în bucăți mici fiecare. Într-un castron mediu/mare se amestecă şi se stropeşte cu ulei şi cu oţet/ lămâie exact înainte de a fi servită salata de leurdă. Se servește cu pâine prăjită sau crutoane. Crutoanele pot fi preparate cu puține condimente și ulei la cuptor. Puteți pune și alte ingrediente în această salată cum ar fi roșii cherry, castraveți, nuci sau orice legumă va place. Poftă bună!

Supă cremă de leurdă

Dacă nu vă plac ciorbele și doriți ceva mai consistent atunci o să adorați supa cremă de leurdă. Această rețetă cu leurdă necesită să aveți un castron mare, câteva legume și un  blender vertical. Puteți servi această supă cremă de leurdă cu niște bucăți de pui tăiate sau pâine crocantă. Spor la gătit!

Aproximativ 5-6 porții

Timp total de preparare: 35 de minute

Ingrediente:

leurda
4  morcovi de mărime medie
2 legături de pătrunjel proaspăt
1 ceapă albă medie
1/4 bucată  țelină
50 gramede unt
un varf de lingurita nucșoara
3 bucati cartofi
100 ml smantana lichida
1-2 linguri de ulei de masline
sare după gust
piper după gust

Mod de preparare:

Într-o oală medie se încing una sau două lunguri de ulei de masline si se călesc morcovii, rădacina de pătrunjel, cartofii, țelina, tăiate cuburi mari și ceapa. Se lasă în oală să se călească timp de 10 minute. Acest proces o să intensifice aromele legumelor și o să dea un gust aparte supei cremă de leurdă. În aceeași oală se adaugă peste legumele călite 1.5 l de apa și sare dupa gust. Se lasă să fiarbă tot la un foc mediu, potrivit și se acoperă cu un capac, timp de 15-20 de minute.

După ce legumele sunt fierte (verificați morcovul și țelina dacă sunt într-adevăr fierte) se adaugă leurda tăiată. Mai apoi, se lasă totul pe foc timp de 2 minute. Se ia de pe foc și se lasă la răcit timp de câteva minute pentru următorul pas. Scoateți apă din oală în funcție de cât de groasă doriți să fie supa cremă. Dacă vă place mai lichidă atunci nu scoateți foarte multă apă. Dar, dacă vă place supa mai groasă atunci scoateți mai multă apă din oală. Peste supă se adaugă untul și se pasează tooată supa cu un blender vertical. Se adaugă smântâna lichidă, nucșoara, sarea și piperul după gustul dumneavoastră. Se pasează tot amestecul până veți ajunge la consistența dorită. Vă dorim mult spor și poftă bună!

 

Pesto de leurdă

Pentru a face niște paste delicioase ne trebuie cu siguranță un sos delicios. Pesto cu leurdă combină un gust fresh și delicios cu un gust aromat de usturoi. Cu această rețetă cu leurdă puteți folosi orice fel de paste. Eu am încercat și cele integrale și cele normale și ambele sunt la fel de bune. 🙂 Spor la gătit!

 

Timp total de preparare: 10-15 de minute

Ingrediente:

200 de grame de leurda
100 de grame de migdale crude (sau orice alt fel de nuci doriți, eu mai prefer și caju sau migdalele)
75 de grame de parmezan fin razuit
sare grunjoasa după gust
120 de ml de ulei de măsline extravirgin (sau alt ulei de bună calitate pe care-l preferați, de exemplu ulei de avocado)
opțional: zeamă de la 1/2 de lămâie

Mod de preparare:

Înainte de a găti, toate ingredientele trebuie curățate foarte bine. În această rețetăde pesto, leurda se spală bine sub un jet cald sau rece de apă. Se scutură bine frunzele și se lasă la scurs într-o strecurătoare până când o să avem nevoie de ele. Dacă vreți să fie mai rapid procesul,puteți usca frunzele cu două șervețele de bucătărie. Migdalele sau nucile pe care le folosiți se pun în blender impreună cu parmezanul fin răzuit. Se adaugă în blender sare după gust și frunze de leurdă. Adăugați treptat cantitatea mare de leurdă în blender. ingredientele se pot strivi și la mână, dar nu vă recomand pentru că v-ar lua mult mai mult timp. După ce ați adăugat toate aceste ingrediente pe rând în blender și ați amestecat bine se adaugă ulei pușin câte puțin.

Aveți grijă ca totul să fie bine înmărunțit înainte de a trece la acest pas! Mixați de fiecare dată când adăugați ulei pentru a obține o pastă. Pesto de leurdă este aproape gata. Acem rețeta cu leurdă este gata. Pentru a se păstra bine acest pesto delicios se va turna într-un borcan și se acopera cu ulei. Sosul se păstrează în frigider până la 6 săptămâni. Atunci când se scoate din el, tot amestecul trebuie să rămână neapărat acoperit de ulei. Acel strat de ulei ajută la păstrarea pesto cu leurdă pentru ca izolează rețeta de aer.

Pesto-ul se poate ambala în recipiente mai mici și se poate pune la congelator pentru mai multe luni. Acest sos poate fi folosit cu paste de orice fel. Cea mai bună combinație este pesto de leurdă cu ardei copți si paste integrale;). Oricum v-am pus mai jos o rețetă de paste cu leurdă, dacă vreți să încercați pesto cu leurdă chiar acum. Poftă bună!

Paste cu leurdă

După cum am zis mai sus, pastele cu leurdă sunt absolut delicioase și trebuie să le încercați. Pentru a vă apuca de această rețetă cu leurdă este necesar mai îtâi să faceți pesto cu leurdă. Este explicată chiar mai sus de această rețetă. Spor la gătit!

Aproximativ 2 porții

Timp total de preparare: 20 de minute

Ingrediente:

200 g paste la alegere
4 linguri pesto de leurdă (din rețeta anterioară de rețetă cu leurdă)
caju/ migdale (în funcție de ce ați folosit și la pesto)
parmesan răzuit sau alt cașcaval răzuit – pentru servire

Mod de preparare:

Într-o oală medie fierbeți cele 200 de grame de paste după cum scire pe pachetul lor. Adăugați puțină sare în apa de la paste pentru a se fierbe mai repede. După ce pastele sunt fierte, scurgeți apa de la ele și amestecațile cu câteva linguri de pesto cu leurdă. Amestecați bine. Presărați peste paste parmesanul sau cașcavalul pe care l-ați ales pentru rețeta cu leurdă și caju înmărunțit sau orice altă nucă. Pastele cu leurdă pot fi servite acum. Poftă bună!

Mâncare de leurdă scăzută

Când eram mică uram această mâncare. Nu înțelegeam niciodată cum puteau bunicii și părinții să mănânce cu așa pofta ceva care era foarte verde și avea un gust „subtil” de usturoi. Dar, când am crescut treptat am început să mânânc această rețetă cu leurdă și chiar să o și gătesc. Nu pot spune că este prefrata mea din listă, dar se numără printre primele. Mult spor la gătit!

Aproximativ 4 porții

Timp total de preparare: 40-50 de minute

Ingrediente:

60 g unt nesărat
sare grunjoasă după gust
2 bucăți de ceapă tăiată mărunt
2 linguri de faină de grau alba
600 ml lapte integral
praf de nucsoară ( un vărf, nu prea mult)
1 lingurită mărar verde și proaspăt tăiat mărunt
300 g leurda spălată si tăiata după plac
piper negru proaspăt măcinat (pus după gust)

Mod de preparare:

Într-o oală medie/ mare puneți unt și lăsați să se încină. Puneți ceapa în uleiul încins și căliți-o la foc mediu timp de 15-20 de minute. Puneți făina și amestecați bine. Mai lăsați amestecul un minut. Turnați laptele, puneți praful de nucșoară și mărarul înmărunțit. Amestecați încontinuu până când sosul pentru această rețeta de leurdă se îngroașă. Desigur, adăugați leurda și mai lăsați 4-5 minute la foc mic și apoi opriți aragazul. Puneți sare și alte condimente în funcție de gustul dumneavoastră și serviți cu ou prăjit. Se poate adăuga pentru un gust mai bun câteva felii de bacon sau slănină. Poftă bună! 🙂

Plăcintă cu leurdă și brânză

Orice fel de plăcintă este extrem de bună, dar plăcinta cu leurdă este la alt nivel. Ea se poate face în mai multe moduri, dar eu o sa vă las mai jos metoda clasică pentru a face plăcintă la care o să adăugați niște leurdă :). Această rețetă cu leurdă este perfectă pentru a fi luată la pachet sau mâncată de dimineață. Dar, ea poate fi foarte bine servită și ca aperitiv pentru oaspeții dumneavoastră. Spor la gătit!

Aproximativ 7-9 porții în funcție de cum tăiați plăcinta cu leurdă

Timp total de preparare: 50 de minute

Ingrediente:

6 foi de placintă (de la orice brand doriți)

Umplutură:

350 gr telemea de oaie ( aveți grija sa nu fie prea sarata)
150 gr branza tare maturată de oaie (din nou, nu contează de unde luați branza)
100 gr leurda (4 legaturi mai mici)
1 lamaie verde, lime
2 ouă
piper negru (după gust)

Sos pentru uns foile

150 gr iaurt grecesc (10% grasime)
100 ml lapte
5 linguri ulei
1 ou mare

Mod de preparare:

Într-un castron se rade telemeaua și brânza. Se spală leurda, se taie codițele și se toacă. Se mixează în bol ( cu lingura sau cu un robot) brâna, telemeaua și ouăle. Se amestecă până când compoziția este amestecată bine. Se condimenteaza cu puțin piper în funcție de gustul fiecăruia, coaja rasă de la lime și sucul de la ea. Se adaugă leurda și se amestecă. Pentru sos: se amesteca intr-un bol iaurtul cu laptele, uleiul si oul.

Se pune hartie de copt pe fundul unei tavi de 30 x 20 cm sau un pic mai mică de atât. Dar, aveți grja să nu fie prea mică pentru că altfel o să vă rămână multă compoziție în plus. Se ia câte o foaie de plăcintă și se unge cu 2-3 linguri de sos pe jumătate de foaie. Se pliază în două și se așează foaia în tavă. Se ung alte 2-3 linguri de sos deasupra ei și se mai repetă procesul cu încă o foaie. Ar trebui să aveți 4 straturi (pe care urmează sa mai punem4) în tava cu sos intre fiecare. Întindeți deasupra lor jumătate de umplutură  de plăcintă cu leurdă. Așezați peste toate acestea încă 4 straturi de foi unse cu sos, exact la fel cum ați procedat înainte. Deasupra ultimei foi turnati restul de sos.Lasati placinta sa stea pana se incalzeste cuptorul la 200C, timp de 30-40 de minute. Poftă bună!

 

Acestea au fost câteva rețete cu leurdă pe care să le încerci în acest sezon. Trimite mai departe articolul unei iubitoare de leurdă!:)

Vezi și rețete cu broccoli

Recenzie – Nepovestitele iubiri. 7 minibiografii sentimentale – Filme de epoca pastrate intr-o carte

Adriana Gionea
-
0
Recenzie – Nepovestitele iubiri. 7 minibiografii sentimentale – Filme de epoca pastrate intr-o carte

Cele șapte povestiri incluse în volumul Nepovestitele iubiri au intensitatea unor microromane și farmecul unor filme de epocă. Femeile fatale din aristocraţia interbelică, boierii deveniţi protagoniștii unor iubiri neîmplinite petrecute la Paris ori Nisa, luptători aprigi din perioada renascentistă, ţărănci aprige care se razbună pe soţul infidel, secretele rușinoase trecute de la o generaţie la alta, scrisori ascunse, promisiuni implinite abia de următoarele generaţii devin ingredientele unor povești prin care Tatiana Niculescu ne invită la călătorii în epoci netrăite.

Volumul Nepovestitele iubiri include povestiri care te absorb datorită personajelor devenite naratori. Aceste personaje îţi dau impresia că ești un ascultător privilegiat, căruia i se încredinţează, spre a fi păstrate, marile secrete ale unor familii nobile. Iubirile secrete povestite sunt legate de niște personaje care au trăit sau au făcut istoria.

Iubiri la intersecţia micilor istorii cu Marea Istorie

Cele sapte povestiri despre iubiri îţi rămân în memorie. Unele sunt pătimașe, zguduitoare, tenebroase, încât îţi dau fiori. Altele, dimpotrivă, sunt luminoase precum o zi senină pe Coasta de Azur. Însă toate s-au desfășurat în anii de mari schimbări istorice.

Protagoniștii cărţii au trăit două mari schimbări. Una a fost de natură afectivă, ce le-a schimbat până la urmă traiectoria maturizării psihologice. Această schimbare a venit sub forma unei întâlniri ce a deschis calea spre o iubire interzisă. Cealaltă schimbare a fost adusă de evenimentele istorice.

Se poate spune că personajele istorice ale cărţii s-au iubit în vremuri de trecere de la o lume la alta. Nu doar epocile se schimbau, ci și mentalităţile, moravurile. Femeile deveneau mai dezinvolte. Se aruncau în vâltoarea iubirilor interzise cum înaintașele nici nu îndrăzniseră să viseze. Bărbaţii fie le urmau orbește, fie încercau, în zadar, să le domine.

Cititorul se va transforma într-un detectiv

Așa cum ne-a obșisnuit în cărţile recente dedicate personalităţilor istorice, Tatiana Niculescu folosește micile istorii personale pentru a ne trezi curiozitatea legată de marea istorie. Cele șapte povești de iubire din acest volum trezesc apetitul pentru documentare, pentru cercetare. Mulţi cititori vor intra în rolul detectivului care vrea să afle un adevăr acoperit cu straturi de enigme. Acest adevăr nu este o intruziune în viaţa unei familii respectabile de boieri sau prinţi moștenitori. Este mai degrabă o recuperare a memoriei, o salvare a lor de la uitare.

Poţi comanda volumul de pe LibHumanitas

Te invităm să citești și articolele:

13 romane despre iubiri pătimașe

10 cărţi despre artiste interbelice fascinante

13 romane despre iubiri patimase

10 carti despre artiste interbelice fascinante

Recenzie – Povestiri bizare – Reinterpretarea firescului

Adriana Gionea
-
0
Recenzie – Povestiri bizare – Reinterpretarea firescului

Cele zece proze scurte incluse în volumul Povestiri bizare vor fi apreciate mai ales de cei pasionaţi de picturile în care suprarealismul se ascunde în spatele banalului, cum se întâmplă în unele tablouri semnate de Magritte și de Paul Delvaux, sau de cinefilii amatori de filme experimentale ce îmbină tenebrele unui thriller excentric plin de simboluri și metafore opace.

Bizarul este noua realitate

Povestirile Olgăi Tokarczuk (traduse de Cristina Godun la Ed. Polirom) îţi creeză iluzia că bizarul a fost de multă vreme scos din vocabular. Devenise inutil, deoarece tot ce părea ciudat poate fi confundat cu plauzibilul. De fapt, ai impresia că povestirile bizare îţi sunt relatate de o voce sigură. Este vocea unui povestitor stăpân pe el. Unul care nu se îndoiește de veridicitatea celor povestite. Nici un detaliu bizar nu trebuie privit cu suspiciune, fie că este vorba despre castele pline de comori ce frizează sordidul, de călătorii într-un Orient fantasmagoric având accente mistice, de spaţii care fac trecerea dintr-o lume în alta sau de familii în care nu toţi sunt oameni. Atât de natural relatează vocea narativă tot ceea ce pare nenatural, încât nici nu-ţi mai vine să contești bizareriile povestite, pentru a nu părea tu cel anormal.

Între alegorie și profeţie adeverită

Scriitoarea câștigătoare a Premiului Nobel li se alătură marilor autori de proză scurtă care emit profeţii despre un viitor angoasant. Sunt genul de profeţii strecurate inventiv prin suprarealismul mascat de realul banal. Acest suprarealism se va suprapune peste satira la adresa unei societăţi în care democraţia este din ce în ce mai fragilă.

Cele zece proze din volumul Povestiri bizare iau pulsul civilizaţiei occidentale actuale. Însă, în loc să emită concluzii, scriitoarea deschide ferestrele spre interpretări infinite.

Asemenea marilor autori de povestiri ciudate având un mesaj extras din actualitate, Olga Tokarczuk te năucește. Îţi prezintă, la început, evenimente recognoscibile, familiare. Ai putea spune că nimic nu pare ieșit din comun în primele pagini. Apoi se instalează acel ceva straniu, ce apasă peste banal, deși nu este deloc vizibil. Această prezenţă invizibilă schimbă ușor sau, dimpotrivă, brutal, traiectoria cotidianului.

Deghizarea bizarului cameleonic

Vieţile personajelor o iau într-o direcţie în care bizarul devine o normă ușor de acceptat. Nici un personaj nu se mai răscoală împotriva aberantului care îi acaparează existenţa.  Acapararea este uneori subtilă, precum o umbra diafană ce aduce schimbări inofensive.

Alteori, bizarul se instalează ca-ntr-un film aflat la graniţa dintre thrillerul psihologic și un horror alegoric. Nu vezi șiroaie de sânge. Angoasa și teama sunt provocate și întreţinute doar prin insistenţa camerei asupra anumitor detalii ce par nelumești, prin dialoguri sau prin captarea decorului din anumite unghiuri nefirești.

Mai multe genuri literare

Datorită cărţii Povestiri bizare descoperi o autoare versatilă, capabilă să abordeze mai multe genuri. Unele povestiri au consistenţa romanelor istorice deviate spre postmodernism. Altele se apropie de povestirile gotice. Nu lipsesc nici povestirile ce par demne de un thriller futurist, SF, sau de un film experimental în care absurdul kafkian este la el acasă.

În anumite povestiri, Olga Tokarczuk recurge inventiv la mit și la realismul magic pentru a demasca și denunţa probleme ce reflectă o realitate social-politică pe care doar cei din Est și din Balcani le pot înţelege. Citind una dintre povestiri, îţi vine să afirmi că modul în care știe să extragă bizarul din real apoi să-l transforme într-o metaforă care bântuie și care te lasă perplex ar putea s-o transforme într-un scenarist care să lucreze la un viitor film prin care Yorgos Lanthimos ar putea vace din nou valuri.

Istoria reflectată excentric

Nu doar amestecul de genuri este punctul forte al volumului Povestiri bizare. O vei admira pe Olga Tokarczuk și datorită modului prin care apropie epocile diferite. În două dintre povestiri ai impresia că prezentul îţi fuge de sub picioare. Că devine o trapă deschisă brusc. Odată deschisă, vei cădea în timpul altcuiva, care a fost martorul unor întâmplări și ritualuri bizare.

Prin deschiderea unei trape secrete, ce duce spre alte secole, Olga Tokarczuk pare să-i ceară socoteala trecutului. Încearcă să pună cap la cap superstiţii, mituri și ceremonialuri primitive pentru a găsi răspunsuri. Însă vor fi niște răspunsuri care mai degrabă răspândesc aluzii, adâncind și mai mult enigmele.

Întâlnirea dintre epoci

Citind anumite povestiri, ai impresia că trecutul medieval și un prezent în derivă se privesc, dar nu își vorbesc. Se întâlnesc, dar nu se contestă reciproc. Mai degrabă convieţuiesc, asemenea unor generaţii care nu se pot schimba una pe cealaltă. Uneori, această convieţuire seamănă cu aceea dintre sacru și profan, dintre claritate și metaforă. Alteori este convieţuirea dintre fantomele unor perioade istorice despărţite de graniţa dintre un primitivism întunecat și modern.

Vei mai găsi un tip de convieţuire în lumea imaginată de Olga Tokarczuk. Este cea dintre cititorul ce digeră greu bizarul neînsoţit de o explicatie ulterioară și cel ce iubește labirintul, șocul.

Călătorii surprinzătoare în lumile afective

Povestirile încep de la situaţii de viaţă în care se regăsesc aproape toate tipurile de cititori. Olga Tokarczuk exprimă empatic nevoia de afecţiune, golul rămas în urma unor pierderi, nevoia de autenticitate din relaţiile umane. Doar că preferă să exprime nevoile firești ale fiinţei umane prin metafore și alegorii.

Ușurinţa prin care autoarea trece de la banal la ireal și de la un gen la altul se păstrează și în trăirile afective redate. Nu este deloc neobișnuit ca povestirea care te-a speriat să-ţi transmită apoi alinarea de care se bucură personajul la final. Sau că tandreţea apropierii și alienarea să se afle la o frază distanţă.

Poţi comanda volumul de pe site-urile Polirom, Libris, Cărturești, Elefant.ro

Te invităm să citești și articolele:

40 de cărţi poliţiste de neratat

Cele mai așteptate cărţi în 2021

40 de carti politiste de neratat

Cărți de citit în 2021 – Cele mai asteptate carti ale noului an

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026