Notti Magiche, noua producţie a lui Paolo Virzi, face parte din irezistibila categorie a filmelor de care te îndrăgosteşti imediat, deoarece absorb toată magia, euforia, ritmul ameţitor, dragostea de viaţă, nostalgia şi entuziasmul tinereţii dintr-un oraş de legendă. Iar dacă acest oraş este Roma unor tineri cinefili nostalgici, anchetati pentru moartea unui influent producător din cetatea filmului, găsit în Tibru chiar în timpul campionatului mondial de fotbal din 1990, aşteaptă-te la o atmosferă de sărbătoare interminabilă în care s-au contopit irezistibil de năucitor abandonul în plăcerea clipei, dezinhibarea, pierderea de sine, deziluzia, spiritul prieteniei şi promisiunea unui nou început, dar şi calităţile vizuale ce amintesc de Fellini şi de acea decadenţă tandră-strălucitoare din filmele lui Sorrentino, la care se adaugă umorul în stilul lui Woody Allen şi referinţe simpatice la filmele iconice din deceniile trecute.
În timp ce Roma este cuprinsă de febra campionatului mondial de fotbal, peste care pluteşte entuziasmul răspândit de versurile imnului Notti Magiche, fredonate de Gianna Nannini şi Edoardo Bennato, şi trepidează de la agonie la extaz în ritmul gesturilor şi reacţiilor stârnite de fiecare gol dat de adversarii echipei naţionale, trei tineri ajung în faţa unor anchetatori. Din acest moment începe să se deruleze povestea despre legătura lor cu lumea filmului şi a producătorului abia scos din legendarele ape ale Tribului. Cine sunt aceştia şi ce i-a adus împreună, deşi fac parte din medii şi zone diferite ale Italiei? Ei bine, toţi trei sunt pasionaţi de film şi vor să-şi triăscă faima greu de păstrat în oraşul lui Fellini.
Te vei îndrăgosti de cele trei personaje ale filmului la fel de mult ca de Roma eternă, datorită actorilor. De fapt, îţi vei da rapid seama că fiecare personaj reprezintă o tipologie care îi permite lui Paolo Virzi o explorare complexă şi năucitoare – culturală, socială şi politică – a Italiei din anii ’90, fără a risipi vraja estivală a Romei prin referiri la contexte şi evenimente apăsătoare.
Luciano (Giovanni Toscano) dă sarea şi piperul filmului datorită obsesiei sale pentru femeile Romei şi gesturilor comice prin care vrea să le atragă atenţia (una dintre scenele memorabile ale filmului îl surprinde la o petrecere mondenă, convingând o mare actriţă ce i-a înfierbântat imaginaţia să îi arate, la propriu, dedesubturile). Expansivul personaj Luciano vine dintr-o familie de muncitori din Toscana. Profunzimea îi este bine mascată de comportamentul teribilist adolescentin dublat de euforia provincialului nimerit în raiul citadin visat. Pentru el, Roma este în primul rând un paradis al plăcerilor atinse odată cu gloria. Este senin şi dezinhibat, însă emană o duioşie pe care o vezi doar la copiii mari, nepervertiţi încă de marele oraş care te poate ridica peste noapte, dar şi coborâ, la fel de rapid, în infernul dezamăgirilor şi al ratării.
Odată ajuns la Roma, Luciano va fi găzduit într-un apartament boem ce are mai degrabă un aer din filmele cu tineri parizieni. Apartamentul îi aparţine sensibilei Eugenia (Irene Vetere), tipica fata neînţeleasă din familia bogată. În ciuda palatului deţinut de tatăl ei, timida şi ezitanta Eugenia pare mai degrabă tânăra modestă şi talentată ce îşi tine ideile pentru ea, alegând o discreţia pe care nu o asociezi de obicei cu tinerii din înalta societate.
Euforicului şi timidei li se alătură un al treilea aspirant la gloria din lumea filmului – Antonio (Mauro Lamantia). Cu aer de scriitor din alte vremuri şi un doctorat la activ, el va fi tipologia intelectualului din Sicilia care vrea să dea originile meridionale umile pe renaşterea în sofisticata Roma.
Luciano are o poftă nebună de a scrie poveşti şi o datorie faţă de lumea clasei muncitoare, din care provine. Eugenia are tot atâtea fobii câte idei de scenarii. Ea va pluti între prezenţa securizantă a noilor ei prieteni (Luciano şi Antonio) şi marasmul din culisele filmului, unde are o scurtă aventură cu actorul preferat, căruia vrea să îi propună un rol în primul film creat de ea, dar actorul se dovedeşte a fi un grobian ce o transformă într-o jucărie sexuală. Toate slăbiciunile, visurile şi temerilor personajelor ajung în malaxorul unui producator de film care le promite naivilor marea cu sarea odată cu tentaţia compromisului şi de a cărui asasinare ei ajung să fie anchetaţi.
Personajele au fost alese pentru a purta niste simboluri graitoare in descoperirea metamorfozelor sociale si politice ale Italiei. Eugenia simbolizează dezvrăjirea brutală prin descoperirea unui deruntant contrast între personajul creat şi adevărata faţă a celui devenit actorul ei preferat, amintindu-ţi de forţa cinematigrafiei de a crea mituri. Luciano este amintirea tradiţiei neorealiste a regizorilor de stânga, evocând scindarea politică a Italiei postbelice – între neo-fascişti şi neo-comunişti. Sicilianul Antonio simbolizează deja clasica discrepanţă dintre nord şi sud, acel complex de inferioritate al meridionalului, extrem de ofertant pentru cinematografie.
Paolo Virzi ştie cum să ofere un seducător film de vară, care să îmbrace subiectele profunde (unele incomode) în vraja unor scene lejere, astfel încât să îi dea spectatorului impresia că nu se mai află în sala de cinema a oraşului său, ci în inima Romei mustind de frenezie prin apartamente boeme, prin cafenelele unde freamătă discuţii aprinse odată cu pofta de viaţă, pe străduţele ispitelor, în care umbrele sunt despărţite de o stranie şi promiţătoare lumina aurie răspândită de felinare, sau în somptuoasele încăperi ale palatelor baroce. Moartea producătorului de film şi aducerea tinerilor în faţa unui comisar pişicher nu este decât un pretext pentru a te plimba printr-o Romă hranită din abundenţă de gloria trecutului şi totodată veşnic tânără, care să te facă să o doreşti, să tânjeşti după ea ca după singurul loc de pe Pământ unde merită să trăieşti.
Filmul este mai puţin despre anchetarea crimei, deşi promite să devină un thriller detectivist alambicat şi îmbibat de langoarea păcătoasă a Romei, şi mai mult despre nostalgie, acea nostalgie molipsitoare şi acaparantă dătătoare de voluptăţi infinite în prezentul alăptat la sânul ei, când îţi intră pe sub piele într-un asemenea oraş fremătător. În timp ce se vor derula evenimentele ce i-au adus pe cei trei tineri deveniţi personajele principale în Roma unei veri care i-a făcut să-şi trăiască visurile şi să-şi vadă limitele, spectatorul va descoperi că adevăratul scop al filmului a fost trezirea acestei nostalgii care să emane starea de bine precum un drog ce te face să vezi lumea mult mai frumoasă decât e, dar fără a-ţi anula definitiv luciditatea, aşa cum te invită multe filme italiene actuale, printre care şi cele regizate de Sorrentino.
Paolo Virzi apasă cu pricepere şi asumare pe o pedală care activează exuberant nostalgii pentru toate categoriile de public, aşa cum Roma are câte un trecut pentru fiecare locuitor sau vizitator. Este nostalgia după vremuri ce hrăneau binevoitoare o bucurie trăită la nivel colectiv, odată cu marele campionat de fotbal (hitul Notte Magiche va fi precum madlena lui Proust pentru microbiştii români care îşi amintesc de vârsta de aur a naţionalei noastre din anii ’90, când se încumeta să se bată cu Argentina lui Maradona, în timp ce străzile şi balcoanele cartierelor muncitoreşti erau scenele unei sărbători în ritm săltăreţ la fiecare gol). Mai este nostalgia celor ce şi-au petrecut cei mai frumoşi ani la Roma sau au vizitat-o, dar nu s-au săturat încă de ea. Însă, mai presus de toate acestea, este Marea Nostalgie: aceea simţită precum o magie de cinefilii dornici de a opri timpul în semi-întunericul unei săli unde rulează capodoperele din perioada de aur a filmului italian. De fapt, multe scene converg într-o meditaţie cu aer satiric asupra decăderii filmului de artă şi asupra viitorului nesigur al cinematografiei italiene aşa cum era cândva. Vei asista la multe dialoguri comice dar şi amare între dorinţa producătorilor de a lansa un film comercial efemer şi gloria eternă asigurată de marile premii culese de filmele de artă. De altfel, simţi mesajul acestor dialoguri prin echilibristica lui Paolo Virzi, în tentativa de a picura idei profunde care sa nu tulbure seninătatea unui film care să bucure spectatorul precum o hoinăreală estivală în Roma nocturnă.
Acest film leagă inteligent şi firesc două branduri de ţară ale Italiei postbelice: fotbalul şi cinematografia, ambele simbolizând inepuizabila frenezie şi acel spectacol uman expresiv, plin de contraste, forfotitor şi pătimaş desfăşurat pe fiecare petic de pământ italian. Oricât de clişeistic ar fi să aminteşti de Fellini şi de neorealişti, pentru cele trei personaje ale filmului ajunse în finala unui concurs de scenarii – un muncitor din Toscana, fiica unui politician influent şi un doctorand din Sicilia – epoca de aur a cinematografiei italiene este o adevărată religie. Nimeni nu are voie să spună ceva rău despre Fellini sau despre filmele ce au făcut din Italia un simbol al vizionarismului şi al inovaţiei în cinematografie. De fapt, Paolo Virzi omagiază senin, mai degrabă satiric decât în spirit monumentalist, nu doar gloria Romei, ci a Italiei din artele vizuale, prin dorinţa unuia dintre personaje de a face un film despre un pictor ce a revoluţionat arta (Antonello da Messina) în stilul oniric-fantezist consacrat de Fellini (un alt inovator).
În ciuda omagiului adus regizorilor şi cinematigrafiei italiene, Paolo Virzi nu este deloc tezist şi nici nu emană un snobism al eruditului ce îşi transformă filmul într-o prelegere patetic-demodată pentru tineretul din ziua de azi care a uitat valorile. El adoptă mai degrabă reţeta apropiată de stilul consacrat de Woody Allen când face un film despre străinul nimerit în oraşe ce se hrănesc hulpav din gloria trecutului, aşa cum sunt Roma sau Paris. Această reţetă aduce laolaltă nişte personaje din medii sociale diferite. Se foloseşte apoi de naivitatea lor pentru a surprinde ilarul spectacol al mirării în faţa unui mare oraş, le aruncă în situaţii încâlcit-amuzante cu tentă uşor absurdă, cât să fie digerată rapid, le permite să cutreiere prin cele mai frumoase locuri ale Romei pentru a răsfăţa astfel retina spectatorului şi le pune apoi faţă-n faţă cu propriile slăbiciuni compleşitoare în situaţii menite să elibereze mesajul profund referitor la umanitate. Mesajul profund oscilează între copleşitor şi reconfortant, prezentat în decoruri estivale senine, ce anunţă mai degrabă o petrecere frivolă, unde nimeni nu se ia în serios tocmai când se vorbeşte de fapt despre cele mai consistente subiecte.
Aşa cum a demonstrat în ultimele filme ale sale, regizorul este un maestru al transpunerii unor situaţii cu potenţial tragic în scene asociate mai degrabă comediilor prin care se celebrează inepuizabila frumuseţe a vieţii adesea devenite încercarea de a recupera un paradis din trecut sau de a crea un prezent securizant prin apropierea umană, prin forţa salvatoare a prieteniei. Apropiind trecutul de prezent şi captând graniţa subţire dintre entuziasmul întâmpinării unei noi epoci şi dezamăgirea provocată de apusul unei vârste de aur într-un oraş istoric, filmul aminteşte cumva de profunzimea bine mascată de strălucirea superficial-efemeră a Romei din filme precum La Dolce Vita sau La Grande Bellezza, în care marile concluzii amare erau stropite din abundenţă cu hedonism sclipitor şi amânate pentru finalul petrecerii, când stările difuze în care au dospit dramele şi starea de graţie ce flirtează cu decandenţa creează o frumuseţe stranie, sustrasă cuvintelor, şi o tânjire după acel ceva nedefinit.
LYTE video
Citeşte şi Din dragoste pentru Roma – 10 filme cu şi despre Roma
