Nu deschizi bine romanul nobelizatului Dario Fo (mare admirator al commediei dell’arte), că te şi trezeşti în faţa unei declaraţii incandescente plasate sub un desen erotic renascentist. În această declaraţie -neruşinată pentru secolul al XV-lea, ludic-naivă pentru zilele noastre – Lucrezia Borgia îi spune, după o noapte de amor, celui considerat marea ei iubire: Dumnezeule! Privit de sus, aşa, gol puşcă, eşti şi mai frumos! Din ce familie eşti, napoletanule?
Pe unii cititori i-ar apuca râsul gândindu-se cum unii ar fi putut-o acuza de crime în serie, parşivenie de curtezană diabolică sau complicitate la păcate abjecte când tot ce poate spune după o noapte de amor clandestin sunt aceste cuvinte. Alţii, luând în considerare obsesia pentru aparenţe din secolele trecute, consideră această declaraţie un semn al dezinhibării totale, nepermise unei adolescente crescute printre feţe bisericeşti (doar era fiica de papă). Şi tot ei se mai gândesc înspăimântaţi că astfel de libertinaj, care nu mai era cenzurat nici măcar de dragul reputaţiei virginale recomandate unei fete în urmă cu secole, ar fi făcut din Lucrezia Borgia o femme fatale lipsită de scrupule în secolul emancipării, sau o rivală de temut pentru Mata Hari. Nimic nu i-ar fi stat în cale într-o perioadă a eliberării femine. Ar fi avut azi toate atuurile pentru a seduce, dar contestatarii gata să o acuze de vulgaritate ar fi fost puşi la respect prin eleganţa ei, dată de stăpânirea limbilor clasice, printre care latina şi greaca. Pasiunea ei pentru literatura şi pictura nonconformistă, în care dominau absurdul şi fantasmagoricul (se spune că-i plăceau tablourile lui Bosch) ar fi făcut din ea o mare admiratoare a lui Cortazar, Dali, Bunuel sau Ionesco, dacă s-ar fi născut în alte timpuri.
Printre pasiunile nestăvilite pe care Lucrezia Borgia nu era în stare să le ascundă se află şi pasiunea pentru poezie, pentru poveştile fantastice şi, mai ales, pentru pictură. Adora mai cu seamă povestirile care zugrăveau lucruri fireşti ce deveneau absurde. Era epoca în care din Flandra soseau pânzele lui Bosch reprezentând momente tragice în contrapunct cu momentele vesele, cum ar fi un sat (…) în care femei şi bărbaţi aleargă îngroziţi, adesea goi (…) iar în partea opusă o grădină a desfătărilor, un soi de Eden plin de scene voioase, de un subtil şi fantastic erotism.
Fiica papei, primul roman al scriitorului Dario Fo, poate fi considerat o replică îndreptată mai ales către aceia gata să pună pe seama unei femei toate faptele cumplite plănuite cu zâmbetul pe buze, sub hainele manipulării şi ale vorbelor mieroase, dar ispititoare precum un tablou deocheat comandat de nobili pentru a-l atârna în apartamentele secrete, unde primeau curtezane. Dar mărturiile despre obiceiurile nobililor şi ale clericilor din acea epocă îi găsesc un alibi la nivel colectiv. Aşa-zisa dorinţă a Lucreziei de a urma calea voluptăţilor, de a se lăsa condusă de plăcere, nu era ieşită din comun. Era familiei Borgia a fost una plină de păcate asumate. Nici măcar Papa nu îşi mai ascundea copiii nelegitimi, pe care îi folosea în jocurile politice şi îi infigea ferm în cele mai înalte funcţii de la Vatican pentru a-şi face o reţea de susţinători şi complici fideli. Otrăvirea nepoţilor de către unchii ce i-au mangâiat cândva pe creştet, uciderea fratelui într-un acces de furie sau a cumnatului bănuit de colaborari secrete cu familii nobiliare vrăjmaşe intereselor erau la ordinea zilei, mai ales dacă autorul era cel devenit simbolul răului suprem, dar şi al decadenţei – nimeni altul decât fiul preferat al Papei, Cesare Borgia.
Cu asemenea coordonate morale şi preaslăviri ale unor virtuţi machiavelice, greu de cărat în spate de o femeie din clanul Borgia, te miri când ţi se povesteşte despre cât de cuminte a putut rămâne Lucrezia într-un asemenea viespar. A fost inocenta familiei, singura chibzuită şi altruistă din clanul Borgia, dacă îi dai crezare lui Dario Fo. Şi ai fi îndreptăţit să-l crezi pe cuvânt. Abundentele trimiteri către sursele unor istorici de încredere te ajută să-l înţelegi când vrea să o reabiliteze pe biata victimă a unui tată şi a unui frate care nu văd în ea decât un colet de sâni plinuţi şi fese trăsnet, aşadar momeala perfectă pentru nobilii ce vor fi atraşi în alianţe politice de pe urma cărora doar ei vor avea de câştigat.
-Mi-ai făcut portretul persoanei pe care vrei să mi-o propui. E vorba despre fiul ducelui Ercole d’Este, Alfonso.
-Exact, ai priceput perfect, chiar el!– Dar îţi dai seama că Alfonso e numele bărbatului pe care l-am iubit mai mult ca orice pe lume şi pe care cineva din familie l-a ucis?
– Sigur, o coincidenţă îngrozitoare. Dar ce pot eu sa fac? Mai bine îţi spun că ştiu că l-ai întâlnit deja aici, la Roma, pe Alfonso d’Este, nu mai ştiu cu ce prilej. Cum ţi s-a părut?
– Nu l-am privit prea atent, dar, cum se spune, iubitul de dar nu se caută la dinţi.
– Vorba asta e despre cai.
-Ai dreptate, şi nu eu va trebui să-l călăresc. Eu voi juca rolul iepei.
-Oricum, te rog gândeşte-te la propunerea mea cu seninătate.
Biata fată de Papă!, îţi vine să spui când paginile curg în ritmul unei naraţiuni pline cu detalii captivante mai ales datorită acelor amănunte politico-erotice scandaloase. Lucrezia nu a fost nimic mai mult decât o victimă, un pion irezistibil pe o tablă de şah. A fost scârbită să afle că papa, cel mai sfânt om al creştinătăţii, era de fapt tatăl, nu unchiul grijuliu cu nepoţii săi preferaţi, şi că tot el angajase un soţ fals pentru mama ei, de ochii lumii, în perioada în care fusese un aspirant la tronul de la Vatican. Nu trece mult şi mai află că noua favorită a papei este chiar prietena ei, abia ieşită din preadolescenţă – Giulia Farnese, celebra fecioară cu părul de aur din tabloul lui Rafael. Totuşi, simbolul pulsiunilor malefice nu este papa, ci fiul acestuia, Cesare. În timp ce fratele ei reuşeşte să le facă de petrecanie unor bărbaţi care îi dau târcoale coaptei Lucrezia, dar nu au de gând să treacă prin apartamentele papale pentru a se pune în slujba clanului, tatăl ei, papa, dovedeşte, printre calcule machiavelice, un ataşament ieşit din comun în cazul unei persoane având profilul unui psihopat cu tendinţe de tiran.
O iubeşte, şi-ar da viata pentru fericirea fiicei sale. E clasicul temei moral al tiranilor, care în urmărirea propriilor interese acţionează întotdeana ca nişte criminali fără milă; când vine vorba însă de sentimentele pentru apropiaţii lor, suferă şi se dau de ceasul morţii cu pasiunea unor autentice făpturi omeneşti.
În acest mediu, în care alternează dovezile de candoare şi calculele meschine, iar lipsa empatiei este ridicată la rang de talent în arta guvernării, Lucrezia este surprinsă de scriitorul Dario Fo în ipostaza copilei debusolate şi aproape sufocate de atmosfera otrăvitoare de la Vatican. Pentru a scăpa de păienjenişul malefic, în care impulsivul Cesare Borgia pune la cale nişte cine înfiorătoare pentru adversarii lui, îi omoară iubiţii şi se debarasează de propriul frate (Juan, primul născut al Papei), Lucrezia îşi îndreaptă speranţele spre o cetate despre care viitorul socru o visează noua Atenă – Ferrara. Aici, la palatul Belfiore, Lucrezia îşi va face propria curte, departe de Cesare Borgia. Suportă acuzele noului soţ, întors împotriva ei de cuvintele bârfitorilor ce invetează (sau nu) infidelităţi şi crime puse în biografia Lucreziei. Câştigă, în schimb, încrederea socrului ei, stâlpul faimoasei familii d’Este (cunoscute în manualele de istoria artei datorită unor mecena şi femei cultivate) şi reuşeşte să domolească antipatia cumnatei, nimeni alta decât influenta Isabella d’Este (dacă sunteţi pasionaţi de artă, o ştiti, probabil, din desenul făcut de Leonardo da Vinci).
Cartea lui Dario Fo are un stil mult prea colorat şi vascularizat de sentimentele pătimaşe care pulsează în toate personajele sale pentru a fi o biografie seacă (nu poţi fi sec atunci când te referi la familia Borgia), dar nu are nici desfăşurarea spectaculoasă a intrigilor redate cu multă voluptate demnă de un dezmăţ roman în Sânge şi splendoare. Are, în schimb, un mare atu, irezistibil pentru cei fascinaţi de Renaştere, de arta istorisirilor cu tentă satiric-erotică din Decameronul: talentul de povestitor, gata să le zică lucrurilor pe nume, dar păstrând rafinamentul unei picturi în care ludicul reuşeşte să alunge pornografia, chiar şi atunci cand este descrisă acea sexualitate fastuoasă din timpul unei petreceri animate de curtezane. Nu trebuie să uităm că nobilii renascentişti erau înaintea epocii lor şi nu mai desparţeau dezmăţul de artă, sexualitatea de o anume extravaganţă estetică. Nobilii erau sclavii propriilor plăceri, dar şi ai inovaţiilor aduse de savanţi (este memorabil descrisă întâlnirea dintre papa Borgia şi Copernic). Se luptau pentru cel mai bun pictor şi lăsau garda jos mai ales în faţa unei femei spirituale, fie ea şi una considerată a fi târfă.
Tributar culturii din ţara sa, Dario Fo nu numai că a vrut să reabiliteze imaginea unei femei captivante mai ales datorită erudiţiei poleite cu multe replici pline de umor şi acel sarcasm rafinat, atât de cerut în conversaţiile decisive pentru tachinarea erotică dintre nobili, precum un condiment rar din Indii într-un festin princiar. Dincolo de povestea irezistibilă, scriitorul a reuşit să transforme un roman cu subiect incendiar într-o suită de scene demne de commedia dell’arte, în care voluptăţile spectaculoase ţi se dezvăluie prin umor satiric, devenit o punte de legatură între animalele politice din trecut şi cele din prezent. Fiecare pagină a romanului aminteşte de un joc al măştilor ce are pe fundal un decor în care autorul mai bagă capul din când în când pentru a şopti o concluzie legată şi de camuflarea machiavelismului în secolul nostru.
Înaintarea cititorului în povestea Lucreziei Borgia capătă farmecul unui spectacol renascentist, în care decorurile sunt date la o parte succesiv pentru dezvăluirea unor noi şi noi scene. Acest stil al naraţiunii dublat de nişte elemente specifice commediei dell’arte va fi apreciat de cititorul dornic să redescopere povestea unei femei din Renaştere chiar în atmosfera din acea perioadă, recreată datorită omagiului adus de către Dario Fo esteticii italiene. Fiica papei este un spectacol al dezvinovăţirii, în care decorurile unui film comercial sunt înlocuite de pictură şi de apetitul pentru dialogurile poetice, situate între patimă, nostalgie şi picantele aluzii ce umăreau demascarea veselă.
Editura Humaniras Fiction, 2016
