Facebook
Acasă Timp liber Filme Pagină 43

Filme

Ultimele

Daisies – Un film care nu se demodeaza

Adriana Gionea
-
0
Daisies – Un film care nu se demodeaza

Mulţi regizori preferă să tranforme dezamăgirile unei generaţii de tineri în filme cu scene dezolante, cutremurătoare, pline de excese şi de acte (auto)distructive, prin care se reflectă lupta cu sistemul, cu societatea obtuză, cu normele retrograde. Nu şi Vera Chytilova.

Una dintre cele mai apreciate regizoare din spaţiul estic nu furnizează mesajele profunde şi gesturile rebele apelând la realismul dur, moralizator, ci la o succesiune de imagini irezistibile, pline de senzualitate. În spiritul Noului Val din anii ‘60, regizoarea abordează temele serioase prin scene seducătoare, în care personajele ar face orice pentru a nu fi obligate să ia viaţa în serios. Imaginile irezistibile din filmului ei cult – Daisies – invită mai degrabă la nonşalanţa dublată de frivolitate, la fuga din realitate, la desconsiderarea repercusiunilor şi a comportamentului cu sens.

foto: http://www.anothermag.com/fashion-beauty/7525/lessons-to-learn-from-daisies

Folosind culori îmbietoare, cadre provocatoare şi experimente vizuale suprarealist-languroase, Vera Chytilova face apel la simţul lucidităţii într-un mod paradoxal: prin adâncirea într-un univers anarhic, hedonist şi absurd. Este universul dezirabil pentru fiecare generaţie de tineri ce se declară împotriva normelor stricte, pentru care nu există decât răsfăţ, libertate, culori vii şi petreceri. Toate aceste sunt expuse din perspectiva universală a unei prietenii feminine infuzate de acel entuziasm nonconformist al complicităţii de la 20 de ani. Nu este de mirare că Daisies este apreciat şi de millennials, la fel de mult cum a fost lăudat de părinţii sau de buncii lor din anii ’60, când a fost lansat.

Daisies este un must-see pentru cei care vor un film ce trece testul timpului. Filmul a reuşit să-şi păstreze prospeţimea datorită mesajelor universale privind nesupunrea tinerilor, feminitatea eliberată de constrângerile patriarhale şi conflictul dintre generaţii. Succesul filmului se datorează mai ales modului ingenios în care Vera Chytilova transformă ecranul cinematografului într-un spectacol de culori şi decoruri alegorice. Vei descoperi multe sensuri profunde în spatele unui comportament absurd, nebunesc, al unor de tinere nesăbuite, abia ieşite din adolescenţă şi care par să trăiască o vacanţă continuă, fără constrângeri, prejudecăţi şi reguli.

Filmul este plin de simboluri îmbrăcate într-un răsfăţ vizual datorită imaginilor impecabile, colajelor în care nuanţele sunt asociate euforiei şi efervescenţei ce aminteşte de un pictorial fashion aşa cum le place avangardiştilor cu nostalgii vintage. Nu întâmplător a fost ales pentru a fi readus în atenţia publicului la Bucharest Fashion Film Festival 2019.

foto: http://www.anothermag.com/fashion-beauty/7525/lessons-to-learn-from-daisies

Filmul regizoarei Vera Chytilova prezintă aventurile, jocurile şi farsele puse la cale de cele două personaje feminine, care au aceleaşi nume: Marie. Marie 1 şi Marie 2 sunt nişte tinere nonconformiste tipice anilor ’60, care îţi dau impresia că zăpăcitele adorabile fără griji din perioada interbelică – numite flapper girls –sunt urcate într-o maşină a timpului şi aruncate în perioada hippie şi a dezinhibării. Filmul promite aşadar o succesiune de momente amuzante ce alternează cu scene în care se flirtează senzual cu nihilismul tipic unor tineri debusolaţi şi dezamăgiţi de epoca lor, un nihilism camuflat în superficialitate şi nonşalanţă, în acţiuni infantile şi prezentat în compoziţii generoase la nivel cromatic.

În Cehoslovacia anilor comunişti, Marie I şi Marie II se hotărăsc să nu mai fie nişte fete cuminţi, deoarece lumea în care trăiesc este lipsită de sens. Aşadar se comportă precum nişte fete iresponsabile abia ieşite din adolescenţă, în al căror farmec se îmbină îndrăzneala unei libertine, irezistibilele mimici obraznice adresate bărbaţilor care le cad victime şi jovialitatea amuzant-aţâţătoare a unor teribiliste la începutul unei vacanţe de vară. Sunt mereu puse pe şotii şi hotărâte să distrugă orice seară simandicoasă din localurile cu ştaif unde sunt invitate de către bărbaţii vrăjiţi de atitudinea lor îndrăzneaţă.

Filmul Daisies demonstrează încă o dată că noul val cinematografic din anii ’60 are multe bijuterii ce merită redescoperite şi care nu se vot demoda niciodată. Aceste filme continuă să ne incite curiozitatea datorită calităţilor vizuale şi modului radical prin care au provocat vechea oridine, stârnind nişte controverse cât se poate de ispititoare.

Cel puţin la fel de seducător la nivel vizual, stilistic-progresist şi radical în raport cu vechile canoane ale cinematografiei narative precum vărul său francez ce a schimbat total viziunea asupra filmului, Noul Val Cehoslovac este ofertant şi gratificant pentru cinefili. Iar sincronizarea nu s-a produs doar la nivel stilistic. La fel ca-n ţările occidentale, Noul Val Cehoslovac a forţat acceptarea vocilor feminine inovatoare şi acide la adresa cutumelor din trecut şi a rolului destul de rigid pregătit femeii. Astfel, prin revoluţia stârnită cu Daisies în ţara natală, Vera Chytilova poate fi considerată la fel de importantă precum Agnes Varda pentru cinematografia occidentală.

Profitând de o mică breşă din cenzură, menită să le dea cehoslovacilor iluzia că poate exista un comunism cu faţă umană, regizoarea a forţat convenţiile într-un mod pe cât de voluptuos pentru ochii spectatorilor, pe atât de contondent pentru autorităţile vremii. Poate în zilele noastre acest film este o revizitare nostalgic-inofensivă a unei epoci apreciate datorită revoluţiei estetice în lumea filmului, dar pentru anii ’60 a însemnat o declaraţie vehementă de protest împotriva regulilor.

Protestul este simbolizat de cele două personaje principale ale filmului. Vei descoperi nişte personaje din galeria seducătoarelor femei-copile, emanând o prospeţime candid-obraznică şi o relaxare vecină cu a protagonistelor ce trăiesc într-un prezent continuu, mimând superficialitatea, din Noul Val Francez impus de Godard. Cele două personaje cu acelaşi nume – Marie – nu fac nimic şocant, însă filmul a scandalizat.

Ce făceau ele atât de scandalos, încât să irite autorităţile? Aparent nimic grav. Erau două teribiliste adorabile din epoca libertăţii sexuale, amuzante şi extrem de expresive când mimau prostia care să aţâţe şi mai mult personajele masculine. Dar, atunci când aşezi filmul în contextul moral şi politic din anii ’60, îi vei putea descoperi mai bine rolul incitator pentru tineretul cehoslovac.

Regizoarea a încălcat mai toate regulile, de la cele privind reprezentarea socială a femeii la cele privind stilul non-narativ, apropiat de filmele prezente la un festival de film experimental. Pentru Estul anilor ’60, erau de neacceptat viaţa acestor personaje boeme, devierea de la structura narativă ce trebuia să conducă spre un sens propagandistic, reprezentarea femeii prin tipologia tinerelor obraznice, gata de sfidarea oricărei reguli sub farsele şi gesturile provocatoare. Cele doua Marii erau nişte exemple negative pentru tineretul comunist, dar cât se poate de reprezentative pentru spiritul anilor ’60.

Spectatorul din zilele noastre va fi mai degrabă impresionat de reacţiile bizare ale personajelor şi de abundenţa cromatică, precum şi intrigat de aparenta lipsă de sens ce începe să fie înţeleasă odată cu analiza mai atenta a scenelor. Protagonistele filmului amintesc de nişte adolescente puse pe glume. Iar majoritatea glumelor sunt îndreptate spre bărbaţii pe care îi amăgesc şi pe care îi părăsesc, nişte bărbaţi mult mai în etate decât ele.

Actul de seducţie a spectatorului nu se rezumă la nişte personaje feminine sexy, ci se bazează foarte mult pe experimentele vizuale sofisticate, incluzând colajele suprarealiste şi alternanţa imaginilor alb-negru cu nuanţele psihedelice. Sunt foarte bine alese obiectele în culori primare şi complementare. Obiectele fac din cadrele filmului un spectacol estetic pur şi îmbietor, cum rar ai mai văzut. Personajele mânuiesc aceste obiecte conferindu-le întrebuinţări ciudate, în gesturi fără sens ce amintesc de filmele experimentale în care elementele vieţii cotidiene sunt puse într-o lumină suprarealistă, halucinantă. Un regizor de fashion films originale s-ar putea inspira din pelicula Daisies. Totuşi, obiectele simple puse în alăturări ciudate şi irezistibile nu oferă doar un spectacol vizual irezistibil, ci pot naşte multe interpretări.

foto: https://eefb.org/retrospectives/vera-chytilovas-daisies-sedmikrasky-1966/

Aparent un film dezlânat, fără sens, Daisies este mult mai dens, datorită multiplelor direcţii pe care le iau interpretările. Un manifest feminist? Un protest parodic la adresa filmelor grave de propagandă sau a privirii masculine (male gaze) în artele vizuale? O critică a societăţii ostile faţă de tinerii nonconformişti? Un portret al tinerilor din anii ’60, care trăiau prinşi între presiunea unei lucidităţi copleşitoare şi abandonul fără precedent în hedonism? Toate aceste interpretări ar putea fi valabile pentru un film care reflectă sincronizarea cinematografica a Estului cu Vestul. De fapt, Daisies a impresionat prin sensurile multifatetate ce se ascund în spectacolul feminin care mimează superficialitatea.

Citeşte şi The Neon Demon

Westwood: Punk, Icon, Activist

The Neon Demon – Un must-see pentru cei fascinati de arta fotografica, de thrillerul avangardist si de jocurile vizuale cu tenta experimentala

Westwood: Punk, Icon, Activist – Cum pastrezi un brand

4 regizori ale caror filme noi le vezi si in Romania, la American Independent Film Festival 2019

Adriana Gionea
-
0
4 regizori ale caror filme noi le vezi si in Romania, la American Independent Film Festival 2019

Paul Schrader, David Lowery, Kent Jones şi Jacques Audiard cu al său The Sisters Brothers îţi pregătesc un răsfăţ la American Independent Film Festival 2019. Ai auzit despre noile filme regizate de ei la ştirile despre nominalizările la Oscar sau despre marile festivaluri europene. Acum le poţi vedea şi în cinematografele din România. Premierele vor avea loc între 12 şi 18 aprilie la Cinema Pro şi la Cinema Muzeul Ţăranului.

First Reformed

Unul dintre cele mai apreciate filme americane lansate anul trecut, despre care bloggerii cinefili şi criticii au tot amintit, comparându-l cu alte filme-cult menite să zguduie conştiinţa, este şi First Reformed. Îl vei revedea pe Ethan Hawke într-unul dintre cele mai grele şi consistente roluri ale sale. Actorul îl interpretează pe Toller, un preot hotărât să lupte cu marile afaceri necurate, care distrug echilibrul comunităţilor. Toller ar vrea să demasce mai întâi corupţia Bisericii. Criticii au subliniat influenţele din filmele regizate de Bresson şi Bergman.


LYTE video

 

The Old Man and the Gun

Comedia şi filmul de acţiune se îmbină în The Old Man and the Gun. Filmul lui David Lowery are la bază o poveste reală. Robert Redford interpretează rolul unui bandit ce a reuşit să evadeze dintr-o închisoare foarte bine păzită. După evadarea spectaculoasă va continua seria de jafuri alături de prietenii săi fideli, interpretaţi de Tom Waits şi Danny Glover. Ei vor intra într-un joc psihologic antrenant cu detectivul fascinat de personajul intepretat de Robert Redford.


LYTE video

 

Diane

Diane marchează debutul lui Kent Jones, directorul Festivalului de Film de la New York. Filmul care a primit marele trofeu la Tribeca Film Festival explorează încercările personaj feminin central de a se lupta cu amintirile ieşite la suprafaţă în momentul în care îşi dă seama că şi-a dedicat viaţa celorlalţi, neglijându-şi propriile nevoi. Regizorul le-a oferit astfel un tribut femeilor din familia sa.


LYTE video

 

The Sisters Brothers

Cei ce preferă westernurile reinterpretate pot vedea în premieră filmul distins cu Leul de Argint pentru Cea mai bună regie la Veneţia, în 2018. The Sisters Brothers este primul film în limba engleză semnat de celebrul regizor francez Jacques Audiard, care a primit Pamle d’Or în 2015 pentru Dheepan.

Filmat în România, The Sisters Bothers îi are în distribuţie pe Joaquin Phoenix şi pe John C. Reilly. Cei doi actori le dau viaţă fraţilor Sisters, care au personalităţi opuse. Unul îşi doreşte să renunţe la viaţa de bandit, celălalt va continua să fie un om brutal. După American Independent Film Festival, The Sisters Brothers va intra în programul cinematografelor începând cu data de 19 aprilie.


LYTE video

Biletele vor fi puse în vânzare pe Eventbook.

3 filme noi de neratat, in premiera (in Romania) la American Independent Film Festival 2019

Adriana Gionea
-
0
3 filme noi de neratat, in premiera (in Romania) la American Independent Film Festival 2019

Dacă preferi filmele americane de calitate, poţi veni la American Independent Film Festival. Ediţia din 2019 va avea loc între 12 şi 18 aprilie la Cinema Pro şi la Cinema Muzeul Ţăranului. Organizatorii au anunţat primele trei filme din selecţie, filme care au fost apreciate la Cannes, Veneţia sau la Sundance.

Vox Lux

Natalie Portman, Sracy Martin şi Jude Law joacă în Vox Lux, considerat replica hipnotic-avangardistă dată filmului A Star Is Born. Având o coloană sonoră irezistibilă, la care au colaborat Sia şi vizionarul Scott Walker, filmul lui Brady Corbet (The Childhood of a Leader) spune povestea unei tinere pe nume Celestine, transformată de managerul ei (interpretat de Jude Law) într-un star mondial.

O supravieţuitoare a unui atentat petrecut în liceul ei, Celestine devine simbolul unei lumi unde talentul întră într-un malaxor al industriei ce stă la baza faimei. Calitatea filmului se bazează puternic pe alegerea inspirată a compoziţiilor de pe coloana sonoră, în care sensibilitatea lui Celestine este transpusă într-o cheie experimentală.


LYTE video

 

Mandy

Dacă preferi un film cu accente rock, poţi vedea Mandy, considerat un thriller psihologic despre o răzbunare. Jóhann Jóhannsson şi chitaristul Stephen O’Malley au compus o coloană sonoră care să transpună intensitatea scenelor ce îţi dau fiori.

Acţiunea filmului regizat de Panos Cosmatos are loc în mijlocul unui peisaj sălbatic, unde existenţa unui cuplu este perturbată de prezenţa unei secte. Personajul central interpretat de Nicolas Cage va încerca să îşi răzbune soţia devenită victima celui autointitulat liderul sectei.


LYTE video

 

The Mountain

Premiat la Festivalul de la Veneţia, The Mountain este un film ce aminteşte America din anii ’50. Vei regăsi elemente din stilul pictorului Edward Hopper şi atmosfera din peliculele cult ale lui David Lynch.

Excentric şi intens, filmul lui Rick Alverson spune povestea unui tânăr fotograf care se angajează la clinica unui doctor specialist în lobotomie. Relaţia fotografului cu pacienţii este una ambiguă, care îi va da spectatorului ocazia să aducă propriile interpretări.

Biletele vor fi puse în vânzare pe Eventbook.

Citeşte şi The Rider – Sensibilitatea unui cowboy

The Rider – Sensibilitatea unui cowboy

Birds of Passage (Pajaros de verano) – Magicul realism sud-american intr-o alternativa la filmele despre traficanti

Adriana Gionea
-
0
Birds of Passage (Pajaros de verano) – Magicul realism sud-american intr-o alternativa la filmele despre traficanti

Înainte de Pablo Escobar, în Columbia a devenit faimos tribul Wayuu din deşertul învecinat cu plajele din Caraibe, situat undeva la graniţa dintre Columbia şi Venezuela. Acest trib le-a deschis calea narcotraficanţilor prin comerţul cu marijuana din perioada hippie. Marijuana i-a îmbogăţit pe bărbaţi, le-a făcut pe femeile înţelepte ale tribului să prevadă un dezastru cu dinemsiuni de epopee şi a dus la o serie de rivalităţi şi de acte vindicative scăldate de sânge, care i-a lăsat de izbelişte pe copii, nevoiţi să moştenească poveştile despre tragedie ca supremă pedeapsă pentru vânzarea sufletului în numele banului.

Prezentat la Cannes în 2018 şi distins cu Premiul pentru imagine la Bucharest International Film Festival 2018, filmul Birds of Passage (Pajaros de verano) te-ar putea păcăli. Ai fi tentat să afirmi că vezi o alternativă fantezist-exotică la filmele cu narcotraficanţi, care propune o evaziune vizuală acaparată de vraja realismului magic inspirat din folclorul sud-american. Însă lumea din film este cât se poate de reală, în ciuda elementelor ce o fac să pară un basm adaptat la societatea condusă de traficanţi. Astfel, ai putea să consideri Birds of Passage o alternativă pentru cei ce vor un film de acţiune care să deţină şi calităţile unei poveşti care invită la cunoaşterea altor culturi.

Birds of Passage demonstrează încă o dată că Frida Kahlo avea dreptate când a spus că ea nu pictează suprarealist, ci doar ceea ce există. Într-adevăr, sud-americanii nu şi-au uitat rădăcinile şi trăiesc într-o realitate cu multe straturi, simboluri şi culturi. Este o realitate aparte, în care tot ceea ce nouă ni se pare halucinant pentru ei este plauzibil. Aşa este şi lumea tribului Wayuu, care mai crede în mituri, dar care la un moment dat a dispus şi de tot ce are societatea modernă mai bun de oferit, inclusiv înavuţirea (mult prea) rapidă.

Columbia din acest film este precum vasta lume sud-americană: mitică, profundă, nesupusă, de o frumuseţe ispititoare, intimidantă şi plină de răni, vecină cu ferocitatea când este ameninţată. O lume care se înclină fără disimulare în faţa atemporalului născător de legende, însă care abia aşteaptă să se înfrupte dintr-un prezent efemer, ce aduce oportunităţi la care strămoşii nici nu ar ar fi visat. Ai putea compara Birds of Passage mai degrabă cu un film care pompează eficient dinamismul din thrillerele cu gangsteri columbieni într-un documentar despre un trib străvechi, ajuns în momentul alegerii între continuitate prin respectarea inocenţei sau pervertirea în numele unei supravieţuiri economice greu de atins fără afaceri ilegale.

Filmul regizorilor Cristina Gallego şi Ciro Guerra se deschide cu genul de imagini agreate de cei fascinaţi de lumea precolumbiană. Vezi un ritual de curtare pentru o tânără având chipul pictat. Ea este îmbrăcată într-o rochie tradiţională de un roşu aprins, învolburată incandescent şi enigmatic pe fundalul nemărginit al deşertului. Dar personajul feminin pregnant nu este această enigmatică tânără, ci bunica ei, una dintre aprigele înţelepte ale tribului, ce aduce aminte de longevivele personaje feminine din romanele sud-americane sau de reprezentantele a ceea ce ne închipuim că ar fi fost matriarhatul.

Impunătoare, neînfricată şi neclintită în hotărârea ei de a-i ţine piept oricărei ameninţări, bunica tinerei curtate în prima scenă a filmului priveşte schimbările şi conflictele aduse de înavuţire cu aerul circumspect de preoteasă ce anticipează un viitor sumbru pentru neamul ei. Privirea acesteia te face să înţelegi încă de la început că scena a curtării va ramâne cam singurul element romantic al filmului pentru visătorii având fantasme exotice.

Birds of Passage este mai degrabă inconfortabil pentru vânătorii de imagini capabile de a întreţine reverii exotice. Iadul îmbogăţirii ilicite şi al crimelor nu întârzie să se dezlănţuie, aşa cum vezi în filmele despre traficanţi. Se câştigă mulţi bani, se construiesc nişte case impozante precum nişte fortăreţe în deşert, în care se trag multe focuri de armă. Ritualurile intimidării şi al răzbunărilor pune în umbră vechile ritualuri virile ale tribului, dar spiritul străbunilor îşi cere drepturile şi vrea să aibă o ultimă replică devenită o eternă reîntoarcere la vorbele înţelepte despre salvarea sufletului.

Filmul poate fi considerat un pariu sub forma unui hibrid care să-i aducă în sălile de cinema şi pe adepţii realismului magic, pasionaţi de culturile indigene sud-americane, care au rezistat eroic în faţa conchistadorilor, şi pe cei dependenţi de adrenalina stimulată de filmele de acţiune cu gangsteri. Şi tocmai acest hibrid amplifică dramatismul dincolo de realitatea imediată a luptei pentru putere, trimiţându-l în zona ritualurilor. Acţiunea se tranformă la un moment dat într-un spectacol al ritualurilor transgeneraţionale ce reglementează relaţiile în interiorul tribului, astfel încât ai impresia că miza nu mai este banul, ci restabilirea echilibrului prin împăcarea cu spiritele perturbate.

Spectatorul nu capătă multe informaţii legate de trubul Wayuu, iar această lipsă de informaţii este asumată de regizori şi folosită ca pretext pentru sporirea curiozităţii pe care o manifestă fiinţa umană în faţa unei lumi pe care nu o înţelege. Într-adevăr, lumea Wayuu din film are multe contradicţii, aglomerate într-un moment de coititură pentru întregul trib nevoit să isi renegocieze legătura cu trecutul şi cu propriile valori colective. Traficanţii care nu se tem de nimic nici nu îndrăznesc să conteste obiceiurile ancestrale şi îi ştiu de frică singurei femei ce a păstrat intacte tainele mistice ale tribului. Totodată, la momentul cerut de oportunism şi de lăcomie părăsesc lumea sacră pentru a se deda celor mai profane acţiuni.

Oricât de tras de păr i s-ar părea scenariul celui venit din afară, mitul şi realitatea se întrepătrund firesc în acest film. Regizorii surprind perfect continuitatea unor tradiţii sacre ce nu împiedică modernizarea care ameninţă cu pângărirea. La început, aceste tradiţii ce au la bază învăţăturile sănătoase ale înţelepţilor vin în contradicţie cu actele impulsive, instinctuale din lupta pentru putere din războiul drogurilor. Şi totuşi, realismul magic se încadrează perfect în peisaj, prin miturile şi ceremonialurile strecurate în fiecare acţiune dramatică. De fapt, evocarea miturilor nu face decât să le dea o formă ritualurilor de răzbunare, să fixeze contextul, permiţându-le totodată regizorilor să folosească peisajele deschise spre orizontul nemărginit astfel încât să ridice la înălţimea legendelor atemporale scenele cu focuri de armă asociate mai degrabă cu scenariile previzibile ce mizează pe violenţa gratuită specifică multor filme de acţiune din zona mainstream.

Birds of Passage reuşeşte să menţină un dozaj echilibrat între prezent şi atemporal, între mit şi realism. Totuşi, cei îndrăgostiţi de realismul magic şi-ar fi dorit mai multă ingeniozitate vizuală şi picturalitate suprarealistă în explorarea miturilor, care să îl apropie şi mai mult de un film de artă.


LYTE video

Citeşte şi Wulu – Mai mult decât un film cu gangsteri

Killing Jesus (Matar a Jesus) – Dragoste şi răzbunare în Medellin

Wulu – Mai mult decat un film cu gangsteri africani

Killing Jesus (Matar a Jesus) – Dragoste si razbunare in Medellin

Touch Me Not – Un film despre care vei dori sa tot vorbesti

Adriana Gionea
-
0
Touch Me Not – Un film despre care vei dori sa tot vorbesti

În ciuda a tot ceea ce s-a spus despre el în tabăra contestatarilor, multe scene din Touch Me Not degajă o delicateţe plină de empatie, fiind o alternativă de un nonconformism radical (dar bine calculat) la clasicele discursuri despre frumos (găsit chiar şi acolo unde nu te-ai fi aşteptat). Este mai degrabă un film care provoacă nu pentru a şoca spectatorul, ci pentru a-l face să caute umanitatea născătoare de compasiune chiar şi în cotloanele psihicului sau în zonele despre care mulţi au spus că ar fi doar o sursă a deviaţiilor şi a fantasmelor putrede.

Adina Pintilie deţine un talent la care tânjesc mulţi regizori ce abordează temele tabu. Surprinde sofisticat, dar fără acele sforţări extravagant-artificiale, conţinuturile ascunse ale psihicului ce nu pot fi traduse în cuvinte, ci doar expuse prin simboluri vizuale demne de compoziţiile suprarealiste aduse de obicei în minimalismul oniric al unui muzeu de artă contemporană.

Regizoarea transformă în stranietatea cathartică asociată artei avangardiste tot ceea ce ar provoca teamă şi dezgust, explorând astfel temele inconfortabile ce ţin de sexualitate fără a exiba şi fără a trimite în zona excentricităţii facile. Ştie cum trebuie să apropie camera de un nud astfel încât să descurajeze voyeurismul în favoarea experimentului pur estetic (primele cadre amintesc de revoluţia produsă de filmul experimental al lui Warhol – Sleep – din 1963).

Nu trebuie să treacă prea multe minute de la începutul filmului până să îţi dai seama că despre Touch Me Not s-ar fi vorbit multă vreme de la premieră chiar şi dacă nu ar fi luat Ursul de Aur la Berlinale. Dar motivele sunt cu totul altele decât acelea invocate de cei ce au prezentat filmul ca “îndrăzneţ” şi “explicit”.

Ceea ce produce undele de şoc nu este prezentarea frustră şi explicită a sexualităţii şi a călătoriei de recuperare a propriului erotism în care se aventurează personajul central feminin, ci modul în care te îndeamnă să cauţi valoarea estetică a sexualităţii prin schimbarea percepţiei asupra a tot ce poate fi considerat dezirabil, acceptabil. Corpurile personajelor, privirile lor ermetice, mărturiile şi transgresarea graniţelor dintre feminin şi masculin te coboară în acea zonă a sexualităţii asociată cu subsolul în care nu se prea intră decât atunci când sunt căutate lucruri interzise, destinate cabinetelor de curiozităţi. Totuşi, nu vei găsi nimic dintr-un cabinet de curiozităţi în filmul Adinei Pintilie.

Spre deosebire de regizorii care vor să arate cât de alienat şi deviant a ajuns să fie omul din societăţile civilizate occidentale când îşi procură plăceri, Adina Pintilie captează tot ce iese din standardele tradiţionale ale normalului prin imagini ce amintesc de empatia şi deschiderea unui artist vizual suprarealist, care înlocuieşte denunţul bizarului cu pledoaria reconfortantă pentru alteritate.

Touch Me Not este genul de film care face valuri fără a-ţi da impresia că regizoarea Adina Pintilie a premeditat stârnirea curiozităţii şi controversa prin exploatarea ostentativă a tabuurilor, a tot ceea ce ţinem în noi şi trăim doar în tăcere toată viaţa, aşa cum a făcut protagonista. Dimpotrivă, regizoarea prezintă cât se poate de firesc, inteligent, profund (aproape de sensul psihanalitic) şi cât se poate de securizant acea parte a sexualităţii înconjurată de nimbul de curiozitate dătătoare de vinovăţie dublată de angoasă. Reuşeşte acest lucru prin plasarea personajului feminin care îşi explorează proprii demoni şi confuzii sexuale într-un spaţiu simplu, invadat de alb, însă un alb care permite trecerea spre stranietatea care te absoarbe, te extrage cu totul din lumea exterioară şi te aruncă în lumea personajelor, şi pe care nu o poţi descrie în cuvinte fără a-i risipi farmecul.

Adina Pintilie a creat plăcere estetică exact acolo unde s-ar fi instalat grotescul asociat unui documentar necosmetizat. Şi-a înconjurat personajele de un decor minimalist imersiv, aşa cum o poate face doar un regizor pasionat de arta avangardistă, capabil de a simţi acel amestec unic dintre mister, sublimul oniric, adesea obţinut dintr-un singur detaliu sau prin captarea formelor geometrice, şi angoasa dătătoare de voluptate (nu degeaba Adina Pintilie este legată de singurul festival de film avangardist din România – Bucharest International Experimental Film Festival).

Exact ca într-o galerie de artă contemporană amenajată într-o clădire în care formele geometrice pot crea magia asociată nelumescului, pierderii securizante de sine prin intrarea într-o altă dimensiune, spaţiul în care se mişcă protagonista filmului – o femeie care îşi analizează oscilaţia între dorinţa sexuală şi teama de împlinire a ei – îţi trezeşte senzaţii şi emoţii amestecate. Spaţiul alb a devenit un alt personaj al filmului, unul care se impune şi care transformă decorul minimalist într-un vortex de amintiri, confesiuni şi senzaţii pe care le împinge într-o zonă oniric-abisală, într-un mod cât se poate de vag şi discret, fără intruziuni psihanalitice decodificate superficial, deşi filmul le va da multe subiecte de discuţii celor pasionaţi de psihologia inconştientului.

Filmul Adinei Pintilie te scoate din zona de confort chiar dacă eşti familiarizat cu filmele experimentale ce expun într-o manieră explicită sexualitatea umană. Touch Me Not a surprins până şi în ţările cu îndelungată tradiţie cinematografică de avangardă, unde femeile s-au jucat ingenios cu tehnicile şi temele prin care au sfidat convenţiile, fie ele stilistice sau morale.

Până şi un obişnuit al muzeelor de artă contemporană sau al festivalurilor de film experimental va recunoaşte că Touch Me Not este un film cum nu a mai văzut până acum. Totul îl face greu de încadrat, de etichetat: de la hibridul între ficţiune, cercetare, eseu şi documentar la personajele ieşite din tipare. Însă cel mai mult intrigă modul eliptic, evaziv până la voalarea totală, de a prezenta posibilele cauze din spatele fricii de atingere despre care vorbeşte personajul central (nu vei asista la previzibila anchetă psihanalitică). Totuşi, ceva a rămas la fel: pledoaria discretă şi eficientă pentrul cinematografia neconvenţională, care permite exprimarea securizantă a tot ceea ce produce insecuritate, stupefacţie şi confuzie angoasantă.

Prin schimbul de roluri dintre actor şi regizor într-una dintre cele mai simple dar puternice scene din film, Adina Pintilie continuă şi împrospătează demersul artiştilor avangardişti din secolul XX, care au transformat camera de filmat într-un personaj invizibil care negociază limitele percepţiei subiective şi autenticitatea legată de accesul spectatorului la realitatea personajelor. Adina Pintilie are toate şansele de a fi astfel inclusă în galeria artiştilor iconici din istoria cinematografiei progresiste, ce au făcut din filmele lor o reflecţie asupra misiunii pe care o are un cineast în relaţia cu actorii şi cu expunerea rolurilor de gen pe marele ecran.


LYTE video

Citeşte şi Girl – Uimirea spectatorului are alte cauze

Girl – Uimirea spectatorului are alte cauze

 

Westwood: Punk, Icon, Activist – Cum pastrezi un brand

Adriana Gionea
-
0
Westwood: Punk, Icon, Activist – Cum pastrezi un brand

Acesta nu este un documentar despre strălucitoarea lume a modei. Acesta este un documentar despre munca perseverentă din spatele unei colecţii, despre efortul de a păstra valorile coagulate într-un brand. Mai vorbeşte şi despre ce-i face pe marii designeri nişte zei care inspiră şi care modelează: hotărârea de a nu ceda în faţa compromisurilor de dragul adaptării la noile tendinţe care vin şi pleacă precum toanele unui copil răsfăţat, pentru care moda este mai degrabă etalare, nicidecum un manifest cum a fost pentru rebela Vivienne Westwood.

Westwood: Punk, Icon, Activist, documentarul care a închis ediţia din 2018 a Bucharest Fashion Film Festival, te poartă în anii consacrării faimoasei creatoare de modă, puternic impregnată de energia spiritului de frondă ce a dus la ascensiunea starurilor punk şi a hainelor ce emanau o creativitate obraznică, demnă de cultura protestului. De atunci, Vivienne s-a mai schimbat, la fel şi idealurile colective. Dar Westwood a păstrat ceva din spiritul punk: neobosita rezistenţă împotriva convenţiilor, dorinţa de a face dintr-o haină sau dintr-un accesoriu insolit un manifest şi încăpăţânarea de a-şi susţine cauzele, pe podium şi în afara lui (s-a alăturat activiştilor Green Peace).

Regizoarea Lorna Tucker a realizat un documentar care va fi apreciat mai mult de cei interesaţi de culisele unei prezentări de succes, de munca din spatele strălucirii. Este gratificant pentru cei ce o adoră pe Vivienne Westwood în ipostaza creatorei neliniştite dinaintea lansării unei colecţii, dar incomod pentru cei ce vor o biografie flamboaiantă, cu picanterii, deoarece Westwood este la fel de atipică până la incomod şi în faţa camerei de filmat. Nu se autoglorifică, nu celebrează propria excentricitate într-un stil exhibiţionist.

Documentarul promovează mai degrabă o imagine realistă, care nu vinde iluzii despre glorie şi faimă, adesea măsurate în numarul etichetelor cu nume răsunătoare. Dar asta nu exclude total elemente spectaculoase din acest film. Vei vedea imagini de arhivă din timpul show-urilor cu ţinute rebele şi combinaţii de culori şi accesorii pline de originalitate şi inimaginabile până la Westwood, ce pot fi considerate degetul din mijloc arătat industriei şi regulilor ei despre frumuseţe sau haute couture. De fapt, însăşi viaţa lui Vivienne Westwood a fost o defilare de metamorfoze contestatare şi un parcurs atipic. Scopul ei nu a fost celebritatea validată încă de la început de priviri aprobatoare, ci protestul excentric faţă de convenţii, fie ele sociale sau vestimentare, deşi în anii în care Westwood a început să facă primele haine moda şi valorile sociale se influenţau reciproc.

Vivienne Westwood a catalogat acest documentar mediocru. Totuşi, pentru cei interesaţi de istoria modei şi de simbioza dintre cutremurele sociale, apariţia şi evoluţia unui stil, şi care doresc o imagine francă, necosmetizată şi demitizată (dar nu şi demitizantă) despre o personalitate care a inspirat generaţii întregi, acest documentar este o piesă importantă din marele puzzle eclectic al modei revoluţionare ce şi-a impus viziunile estetice vocal şi radical începând cu anii ’60. Lorna Tucker a reuşit să capteze acea sincronizare dintre devenirea unui designer ce a făcut revoluţie pe podium şi revoluţiile din viaţa personală.

Creatoarea de modă care poate fi considerată o regină a încrederii în sine ce ia cu asalt lumea prin ideile năstruşnice, gata să provoace ori să activeze priviri mirate sau ironii, a trecut de la soţia având un partener toxic la femeia aflată înaintea vremurilor ei, care îşi creştea singură copiii în timp ce îşi deschidea primul magazin de haine cum nu se mai purtaseră până atunci. Ea nu a avut parcursul clasic al unui designer cu talent precoce, deghizat în copilul teribil devenit protejatul unui designer consacrat ce îi face loc în lumea modei. Nu doar că a fost privită de sus la început, de parcă ar fi fost o apariţie ciudată în culori ţipătoare, inadecvată până şi în lumea nonconformiştilor, dar nici măcar nu a urmat o şcoală de profil.

Deşi a fost conştientă de talentul ei, Westwood a preferat să devină mai întâi profesoară, pentru a avea o meserie ce ar fi ajutat-o să se întreţină (chiar ea aminteşte că provenea din clasa muncitoare). A renunţat la studiile specifice unei art school, nu şi la preocupările artistice. A fost autodidactă încă din copilărie, iar anii emancipării postbelice au încurajat-o să-şi urmeze pasiunea.

Documentarul mai insistă şi asupra unei mari calităţi a lui Westwood: aceea de a încerca mereu să îşi lărgească orizonturile pe măsură ce evoluează ca designer. Vei veadea o Vivienne Westwood neobosită, hiperactivă în culisele prezentărilor sale, mereu neliştită, care acceptă prezenţa unei camere de filmat în spaţiul ei care să îi glorifice existenţa, dar comportându-se de parcă n-ar da doi bani pe faima validată prin intermediul documentarelor ce arată influenţa măreaţă a unei personalităţi asupra lumii în care trăieşte. De fapt, vei urmări un spectacol oferit de consacrata (şi uneori icomoda) tipologie a creatoarei de modă care a vrut să-şi înţeleagă epoca, să-i exploreze schimbările înainte de a-şi pune propria amprentă asupra ei, aşa cum nimeni nu mai făcuse.


LYTE video

Citeşte şi Antonio Lopez 1970: Sex Fashion & Disco – Te vei îndrăgosti de acest film

Antonio Lopez 1970: Sex Fashion & Disco – Te vei indragosti de acest film

Green Book – Te binedispune

Adriana Gionea
-
3
Green Book – Te binedispune

Agreabil, pe alocuri imprevizibil, antrenant şi capabil de a te binedispune asemenea unui road movie cu personaje cuceritoare, de care te ataşezi din ce în ce mai mult, cu fiecare nouă scenă. Astfel poate fi descris Green Book.

Regizorului Peter Farrelly i-a reuşit un film echilibrat, în care mesajul antirasist nu este deloc monumental (dar simplist) sau cu patos, deloc acuzator şi denunţător (deşi are acest efect). Poţi spune că aduce un suflu proaspăt şi optimist, care îl face să iasă în evidenţă printre filmele de gen tocmai pentru că detaliile sociale cutremurătoare se topesc în căldura legăturilor interumane, de unde şi cel mai important mesaj transmis de personaje: salvarea vine din relaţiile individuale, fireşti, bazate pe acceptarea de a ieşi din zona de confort pentru a-l cunoaşte pe celălalt, nicidecum din grandioasele (şi de cele mai multe ori false) discursuri politice.

Marele merit al regizorului a fost ideea de a folosi o legătură umană luminoasă, bazată pe umor şi autenticitate, pentru a reflecta anii ’60, care au simbolizat şi începutul luptei pentru drepturile civile ale afro-americanilor, ce a dus la opoziţia fără precedent a rasiştilor. Se râde mult în timpul acestui film, dar veselia nu este o ignorare a dramei colective, nici un haz de necaz, ci o solidaritate luminoasă, chiar dacă anevoioasă la început.

Relaţia dintre cele două personaje ale filmului se bazează pe o împărtăşire a condiţiei de marginal, de cetăţean american discriminat, neacceptat. Din această împărtăşire apare şi elementul surprinzător şi profund al filmului, care fentează clişeele. În loc să aleagă personaje din lumi diferite, regizorul alege tipologii a căror dramă le plasează de aceeaşi parte a baricadei în lupta cu societatea rasistă. Oricât de greu ar părea, albul şi afro-americanul împart drama neacceptatului, deoarece în acea white America din anii ‘60 până şi albul era alungat de ai săi dacă venea din rândul imigranţilor şi vorbea cu alt accent. Italianul şi afro-americanul împărţeau acelaşi cartier (Bronx) de la periferia ce luase locul ghetourilor de altădată şi născătoare de mituri sordide.

Te-ai aştepta la un film în care s-a mizat confortabil pe elementele previzibile aducătoare de Oscaruri, însă descoperi o nuanţare, o profunzime deloc pretenţioasă, dar extrem de eficientă deoarece îşi face loc natural în ritmul poveştii şi în relaţia interpretată veridic de actorii Viggo Mortensen şi Mahershala Ali. Elementul previzibil: apropierea albului de afro-american în urma implicării în tot felul de peripeţii odată porniţi în călătoria din aşa-zisul Deep South, cu al lui segregaţionism feroce. Devierea de la clişeu: plasarea albului în categoria defavorizată, lipsită de privilegiile date de accesul la lumea bună prin educaţie.

În acest film, albul Nick Vallelonga, cunoscut datorită poreclei de Tony Lip în lumea interlopilor italieni din New York, devine angajatul afro-americanului Donald Shirley, cu doctorate în muzică şi psihologie. Surprinzător pentru acea perioadă, afro-americanul este cel care face parte din clasa prosperă, a celor de succes, care îşi permit angajarea unor servitori. Aşadar, italianul interpretat expresiv şi amuzant de Viggo Mortensen este plasat în rolul de obicei rezervat afro-americanului: cel de subordonat.

Viggo Mortensen îl interpretează cuceritor pe Tony Lip, un bătăuş nevoit să devină şoferul unui pianist afro-american, şcolit la cele mai înalte instituţii. Tony Lip va trebui să îşi foloseacă talentul de bătăuş deghizat în bodyguardul cluburilor deţinute de mafioţi pentru a-l apăra pe Donald, unul dintre cei mai mari pianisti ai Americii. Păzit de Tony Lip, Donald începe un turneu ce traversează statele din Sud, unde segregaţionismul nu fusese abolit – de aici şi numele filmului, care aminteşte de Green Book, un ghid în care se găseau adresele hotelurilor unde aveau voie să se cazeze persoanele având origini africane (genul acela de hoteluri pe care le cam ocoleau toţi din cauza unor condiţii insalubre şi a locatarilor veniţi din rândul celor adesea consideraţi a fi paria societăţii).

Rasat şi manierat precum un aristocrat de modă veche rătăcit în prezent, discret, stăpânit şi erudit, pianistul afro-american este o altă deviere de la clişeu, însă nu datorită condiţiei sale de om educat într-o societate în care discriminarea condamnă la mizerie şi abandon şcolar, ci datorită modului în care îşi duce lupta. Pianistul Donald este introdus în film nu îmbrăcat la patru ace după moda occidentală, asemeni africanului pe care secolele de sclavie şi colonialism i-au lăsat ca moştenire ceva mai greu decât urmele de bici: sentimentul copleşitor al inadecvării, transformat în obsesia de a demonstra că poate fi la fel de civilizat precum un alb. Donald ţi se arată precum un excentric într-un apartament ce imită opulenţa unui conducător exotic sigur pe el, cu prestanţă de nobil intimidant. El este înconjurat de obiecte scumpe, inclusiv de nişte colţi de elefant şi îmbrăcat precum un rege african, cu un kaftan de lux (este urcat chiar pe un tron african atunci când va primi candidaţii veniţi la interviul de angajare pentru postul de şofer).

Vestimentaţia africană a pianistului îndrăgostit de muzica simfonică nu este deloc un element al comicului rezultat din stupoarea provocată italianului caricaturizat. Afro-americanul nu este o ridiculizat. Vestimentaţia lui inspiră bun gust, naturaleţe şi totodată stranietatea care se vrea descoperită. Spectatorii familiarizaţi cu lupta pentru emancipare din anii ’60 vor întelege că alegerea unei vestimentaţii de rege african nu este un semn al exoticului extravagant-caricatural, ci un omagiu adus mişcării panafricane, ce susţinea emanciparea afro-americanilor, în primul rând prin explorarea propriei culturi, prin reîntoarcerea la rădăcini. Regizorul face astfel o trimitere inteligentă la mişcarea tinerilor africani (sau nu neapărat) din anii ’60, care doreau să promoveze diversitatea, punând sub semnul întrebării validitatea conformismului vestimentar şi cultural impus de colonişti.

Pentru italianul venit din Bronx, care nu acceptă să fie înjosit şi dominat, pianistul adulat de albii gomoşi este o prezenţă intimidantă, arogantă. Încă de la scena întâlnirii celor doi protagonişti îţi vei da seama că ai în faţă doua tipologii total opuse. Italianul este exuberant, gălăgios, vorbăreţ, iubitor al lucrurilor simple. El întruchipează tot ceea ce devine epuizant pentru discretul şi introspectivul pianist.

Datorită scenariului, jocului actoricesc şi modului în care sunt gestionate scenele în care aceste două tipologii învaţă să se tolereze reciproc, vei avea parte de acel comic imprevizibil, inteligent şi presărat cu momente spumoase. Fiecare oprire într-un oraş al Sudului pentru onorarea unor contracte de către pianistul apreciat devine o aventură care îi provoacă pe cei doi să intre în conflict apoi să accepte destăinuiri şi apropieri.

Sursele comicului vin de unde nu te aştepţi. De fapt, comicul apare fără a fi provocat într-un mod artificial. Pur şi simplu filmul curge asemenea unei călătorii cu maşina, în care doi străini sunt nevoiţi să se familiarizeze unul cu altul. Nu sunt schimbate replici antologice, în afara celei în care numele marelui de Chopin devine Joe Pan în mintea personajului mai puţin educat, însă vei asista la un spectacol al spontaneităţii comportamentale care sparge distanţa impusă de pianistul rafinat. Spontaneitatea este calitatea extrovertitului şi logoreicului italian, care se loveşte de zidul de tăcere al pianistului, a cărui discreţie ce îl învăluie într-o aură de mister nu face decât să alimenteze reacţiile amuzante ale şoferului.

Succesul filmului în rândul mai multor categorii de spectatori este bazat pe dinamica legăturii dintre personaje, care demontează rând pe rând aşteptările. Vor fi mulţumiţi şi cei ce doreau o comedie revigorantă, care să le reîncarce bateriile fără a vedea însă un film cu proşti, dar şi cei având lecturi solide la activ şi o cultură muzicală bine pusă la punct. Cei ce i-au citit pe Toni Morrison şi pe James Baldwin vor fi satisfăcuţi de profunzimea ascusă în scenele aparent lejere. Această profunzime neînsoţită de un ton pretenţios naşte întrebări legate de modul în care segregarea a influenţat asocierea dintre blues, jazz şi afro-americani, care pentru pianist era o povară deoarece societatea îl dorea în pielea muzicianului rebel, care nu este credibil când abordează compozitiile clasicilor studiaţi la Conservator (el însuşi având Conservatorul la activ), ci doar dacă ar adopta gesturile jazzmanului care acceptă să cânte în barurile din cartierele rău famate, cu paharul de whiskey pe pian. Şi exemplele de surse ce dovedesc o abordare mai sofisticată şi nuanţată a rasismului continuă mai ales cu trimiterile frecvente ale italianului la starurile africane din mainstreamul anilor ’60, apreciate şi de albi.

Green Book nu abordează rasismul prin imagini dure, cu brutalitate fizică. Brutalitatea este resimţită la un alt nivel de către personajul educat al filmului, care îşi da seama că societatea nu îi permite să fie ceea ce îşi doreşte sau că are un dublu mesaj: îi dă voie să cânte în saloanele elegante, însa nu îi permite apoi să cineze unde tocmai a cântat deoarece regulile susţineau existenţa unor localuri speciale pentru afro-americani, la fel şi a unor magazine ce vindeau costume elegante, îmbrăcate de obicei de marii pianişti. Descoperi ecouri din James Baldwin în redarea acestei brutalităţi omniprezente, însă reflectată la nivel psihologic. Totuşi, mulţi spectatori vor fi tentaţi să îi reproşeze regizorului împingerea personajului având origini italiene în zona clişeelor comportamentale, prin dramatizarea facilă a unor gesturi demonstrative din arsenalul unui golănaş de la periferie.


LYTE video

Citeşte şi Altă ţară – O capodoperă

Alta tara – O capodopera

The Favourite – Bizarul devine plauzibil in lumea regilor

Adriana Gionea
-
2
The Favourite – Bizarul devine plauzibil in lumea regilor

The Favourite va fi primit cu mare entuziasm de cinefilii pentru care un film de epocă despre viaţa femeilor parşive şi ambiţioase de la curţile regale ar trebui să depăşească simpla reconstituire biografică prin clişee vizual-narative ce oscilează între glorificare şi demitizare. Filmul plusează mai degrabă la capitolul abordării cu tentă alegoric-satirică nemiloasă, dar nu moralistă, ci mai degrabă cinic-sarcastică la adresa unei epoci, apoi a întregii naturi umane.

Coborât din zona filmelor de nişă în cea a succesului de public, Yorgos Lanthimos a transmis totuşi un mesaj încurajator pentru cei pasionaţi de filmele de artă. Ei ar dori ca poveştile despre regi, amantlâcuri picant-groteşti şi triunghiuri amoroase hotărâtoare pentru istorie să devină un punct de plecare pentru experimentul cinematografic provocaator, dornic de a expune mai degrabă absurdul şi abisurile psihicului, chiar şi în filmele mainstream.

The Favourite se încăpăţânează să arate că marea istorie este de fapt intima istorie de budoar. Marile decizii ale reginei Anne interpretate expresiv de Olivia Colman se iau în saloanele regale dominate de amanta ei. Aici se desfăşoară nestingherite excentricităţile şocante, derapajele, bizareriile, maniile şi obsesiile, ca urmări ale existenţei captive într-o lume unde privilegiile favorizează acte demne de o poveste suprarealistă ce aboleşte simţul ridicolului şi normele morale rezervate de obicei muritorilor de rând.

Yorgos Lanthimos – un răsfăţat al festivalului de la Cannes – este renumit datorită modului abil şi înşelător în care îşi scufundă personajele într-o lume ciudată, dar fără a le scoate cu totul din realitatea imediată, accesibilă. De fapt, ca-n mai toate filmele sale celebre, şi în The Favourite se păstrează convieţuirea elementelor din real cu detaliile unui tablou coşmăresc, bine camuflat în ritualurile vieţii de zi cu zi.

După ce în filmul anterior a surprins absurdul cu tentă sumbră ce abia aştepta să înhaţe o familie din upper-middle class-ul zilelor noastre, în noul său film Yorgos Lanthimos a preferat o lume ce i-ar fi oferit o mai mare libertate unui regizor dornic de a exhiba metaforic şi perturbator bizareriile naturii umane. Este vorba despre lumea celor ce deţineau puterea absolută, prin urmare îşi puteau permite orice în materie de capricii extravagante, oricât de şocante ar fi fost. Totuşi, în ciuda unei compoziţii impecabile, The Favourite nu atinge potenţialul unui regizor având o imaginaţie incomodă pentru spectator, gata să inventeze tot felul de situaţii prin care să arate de ce este capabilă fiinţa umană atrasă de mirajul puterii, mai ales când tendinţele patologice îşi fac de cap nestingherite de scrupule.

The Favourite contrazice la un moment dat reputaţia lui Yorgos Lanthimos, plasat în galeria regizorilor care denunţă slăbiciunile şi deviantul printr-un stil greu de digerat, în ciuda stilizării grotescului (cel puţin în ultimele două filme apreciate la Cannes: The Lobster şi The Killing of a Sacred Deer). Fanii regizorului s-ar fi aşteptat la un absurd mult mai spectaculos din perspectiva grotescului rafinat în explorarea maşinaţiunilor şi a vieţii cotidiene din palatul unei regine instabile ce îşi împarte favorurile între amanta intrigantă şi dominatoare, pe nume Sarah (Rachel Weisz), devenită consilierul ei de încredere, care decide soarta imperiului precum o regină din umbră, şi Abigail (Emma Stone), ruda sărăcită a lui Sarah, abia venită la Curte, pentru a fi o servitoare ca oricare alta, după ce a trăit drama fetei vândute de tatăl dependent de jocurile de noroc.

Înzestrată cu o tenacitate machiavelică deghizată în tipologia fecioarei tandre, şi cu educaţia aleasă a unei nobile, vulnerabila Abigail devine o ameninţare pentru Sarah deoarece se dovedeşte a fi capabilă de a se face remarcată mult prea repede. Va avea astfel o ascensiune fulminantă, ameninţătoare pentru Sarah, amanta reginei, o veterană a jocurilor de supravieţuire în palatul regal.

Deşi până la un punct păstrează reţeta unui film de epocă seducător- personaje feminine memorabile, decoruri gratificante pentru retină, detalii fastuoase ale luxului regal, vestimentaţie elaborată şi ritualuri comportamentale sofisticate până la ridicol în relaţiile dintre curteni – The Favourite schimbă uşor macazul, obligându-l pe spectator să caute punctele forte ale unui film istoric nu neapărat în relatarea faptelor, după modelul unei cronici adaptate pentru marele ecran, ci în psihologia personajelor. Iar personajele acestui film – în special cele feminine – au o lume psihică imposibil de trecut cu vederea de către un regizor precum Yorgos Lanthimos, hotărât să schimbe percepţia asupra filmelor istorice şi aşteptările referitoare la portretele cinematografice ale unor capete încoronate. Deşi par tipologii previzibile, toate cele trei personaje surprind,încât la un moment dat te întrebi dacă ai intuit corect persoana care deţine puterea sau favorita cu adevărat malefică. Raportul de forţe se va schimba mereu în acest triunghi feminin.

Urmărind scenele filmate superb, de parcă ar fi o galerie de tablouri ce abundă în detalii devenite o voluptate pentru ochi, precum şi modul în care fiecare detaliu al decorului potenţează nuanţele din complicata lume a personajelor feminine, spectatorul va fi tentat să afirme că poate vedea în sfârşit un film istoric de calitate şi diferit, în care monumentalismul clişeistic este dat la o parte pentru a lăsa personajele regale să se desfăşoare, să îşi expună slăbiciunile astfel încât să creeze un spectacol la graniţa cu suprarealismul, nelipsit din filmele premiate ale lui Yorgos Lanthimos. Totuşi, cei pasionaţi de istorie nu vor vedea un spectacol suprarealist dus până la capăt, o deviere totala spre zona insolitului a comportamentului de la curtea regală britanică din secolul al XVIII-lea, ci un tablou cât se poate de plauzibil. Nu de alta, dar s-a tot scris despre bizareriile şi fanteziile ce îi fac pe regi să pară nişte ţăcăniţi perverşi, ieşiţi parcă din cabinetul de curiozităţi demn de analiza unui psihanalist şi de imaginarul unui artist avangardist ce şochează.

Aparent, personajele filmului nu par a fi în toate minţile, iar cea mai rătăcită pe culoarul nebuniei ar fi însăşi regina Anne, care îşi petrece timpul printre cei şaptesprezece iepuri ai săi, pentru care organizează şi petreceri aniversare, cu delicatese, tort şi tot tacâmul. În timp ce noua favorită interpretată memorabil de Emma Stone mângâie candid iepuraşul sărbătorit, regina îi dezvăluie că fiecare iepure este de fapt copilul pierdut în urma unor sarcini neduse până la final.

Când nu vezi iepuri în apartamentele regale, vezi întreceri de alergare cu gâşte ferchezuite special pentru spectacolul halucinant. Iar spectacolul degradării umane poleite cu fast continuă cu o scenă antologică pentru dezumanizarea aristocraţiei: un joc de tras la ţintă, în care nişte curteni dornici de a-şi alunga plictisul aruncă entuziasmaţi cu fructe zemoase într-un bărbat obez, dezbrăcat, ce poartă o perucă demnă de tablourile în stil rococo, de parcă Yorgos Lanthimos a vrut să îşi justifice refuzul de a face un film istoric după reţeta clasică menită să-i glorifice pe regi. Nu de alta, dar este mai potrivită atitudinea ireverenţioasă faţă de animalele bolnave din palatele de unde a fost condusă lumea în secolele trecute, iar aceste animale nu sunt nici gâştele obligate să se ia la întrecere pe holurile aten lustruite, şi nici homarii aduşi în apartamentele regale (cinefilii ridică o sprânceană când văd un homar într-un film semnat de Lanthimos).

Nu numai spectacolul bizareriilor comportamentale ce îţi dă impresia că urmează să vezi un horror în decoruri fastuoase devine punctul forte al scenariului – un spectacol mai degrabă subtil şi inteligent susţinut de sincronizarea dintre stările angoasante provocate de coloana sonoră şi de mişcările camerei de filmat ce surprinde obiectele şi decorurile din unghiuri ce-i permit sinistrului să se infiltreze până şi în scenele invadate de lumină şi de strălucire sau în zâmbetul suav-senin al Emmei Stone. Yorgos Lanthimos a mai mizat cu success pe două elemente care, atunci când nu sunt gestionate eficient, pot sabota un film dinamic despre capetele încoronate, devenind un fiasco în ochii spectatorului ce vrea totuşi să fie sedus de un film având acţiunea la curţile regale.

Unul dintre aceste elemente ale reuşitei este legat de modul în care Lanthimos decide să menţină atenţia spectatorului de la primul cadru până la ultimul. Este vorba despre obţinerea dinamismului exclusiv prin exploatarea jocurilor psihologice ale personajelor feminine. Nu vei vedea multă acţiune în acest film. De fapt, răsturnările de situaţie asociate jocurilor de putere din culisele deciziilor luate de regină se bazează pe gesturile personajelor, nicidecum pe acţiuni ample. Deşi fastuosul decor invită la o desfăşurare de forţe impresionantă, cu zeci de curteni linguşitori care să mişune pe holurile interminabile ale palatului regal, ai impresia că stai închis într-o lume unde vezi doar trei femei – una la apusul puterii şi al sănătăţii, celelalte două aflate în perioada cea mai fertilă pentru planurile de acaparare a puterii, de încolţire a ideilor diabolice. Totuşi, nu te vei plictisi, deoarece jocul actoricesc impecabil, replicile percutante, acide şi bine dozate şi jocurile vizuale premise de unghiurile din care au fost filmate grandioasele încaperi ticsite de obiecte ce fac deliciul pasionaţilor de antichităţi îţi demonstrează ca te poţi aştepta la un spectacol imprevizibil în fiecare scenă.

Nu există acei timpi morţi în The Favourite, fiecare amanunt este bine fructificat, ca-ntr-un joc de strategie palpitant, în ciuda unui minimalism narativ asumat. Acest minimalism permite de fapt răsturnările de situaţie bazate pe gesturile intempestive, deşi par atent calculate, de parcă toate cele trei personaje feminine vor să denunţe acea discrepanţă uluitoare dintre aparenţele ipocrite şi adevăratele intenţii – emoţiile şi maniile ciudate îşi ies din matcă tocmai în mediile în care gesturile şi comportamentul sunt cel mai bine reglementate de o etichetă rigidă.

Un alt element care te face să afirmi că vezi un film special în peisajul celor de epocă este modul în care îţi este prezentat ritualul seducţiei în lupta pentru supremaţie dintre cele două favorite. Nu vezi un spectacol în care personajele feminine sunt prezentate astfel încât să încânte senzual privirile masculine de la curte, pentru a-şi facilita accesul rapid în cercurile înalte. Yorgos Lanthimos a realizat ce şi-ar dori multe feministe: a creat o lume regală ce le dă femeilor puterea absolută, confirmând astfel dotările intelectuale ale acestora.

Regizorul a avut curajul de a crea un tablou plauzibil al puterii feminine într-un secol în care drepturile politice ale acestora erau mai degrabă o plăsmuire utopică. Bărbaţii sunt aproape absenţi din acest joc al puterii. Nu sunt nici măcar spectatorii cu tentaţii voyeuriste, răsfătaţi de scenele cu amor feminin desfăşurat în triunghiul amoros alcătuit din regină şi cele două femei care se luptă pentru statutul de favorită.


LYTE video

Citeşte şi Favorita – China unei concubine legendare

Ca din întâmplare, femeie. Regina Cristina a Suediei – O rebelă necesară

E-un rege nebun în Danemarca – Istoria se tot repetă

Favorita – China unei concubine legendare

Ca din intamplare, femeie. Regina Cristina a Suediei – O rebela necesara

E-un rege nebun in Danemarca – Istoria se tot repeta

Girl – Uimirea spectatorului are alte cauze

Adriana Gionea
-
0
Girl – Uimirea spectatorului are alte cauze

Câştigător al premiului acordat unui regizor debutant care promite (Camera d’Or la Cannes 2018), filmul Girl îi va lăsa cu gura căscată pe cei din societăţile tradiţionaliste. Însă motivul este altul decât cel anticipat la intrarea în sala de cinema.

Filmul regizat de Lukas Dhont surprinde datorită mai multor elemente, dar nu subiectul – încercarea unui adolescent gay şi transgender de a deveni o balerină –îi uimeşte cel mai mult pe spectatori, şi nici interpretarea credibilă, solidă, matură şi deosebit sensibilă a unui rol de compoziţie solicitant, oferită de actorul Victor Polster (premiat în secţiunea Un Certain Regard), la rândul său venit din lumea baletului. Cea mai mare sursă a uimirii o constituie atitudinea tatălui.

În loc să îşi critice fiul gay (şi transgender), care îşi ia numele de Lara şi care vrea să îşi schimbe sexul pentru a deveni o mare balerină, să îi taie aripile şi să îl terorizeze pentru a-i băga minţile în cap, tatăl din acest film îşi însoţeşte adolescentul transgender la şedinţele de terapie care să îl ajute să treacă mai uşor prin procesul de schimbare a sexului. Acesta face nişte eforturi considerabile pentru a se muta în oraşul unde se află cea mai bună şcoală de balet şi îşi susţine copilul adolescent în toate demersurile sale.

foto: voodoofilms.ro

Legătura dintre Lara, adolescenta născută într-un corp masculin, care îşi doreşte cu ardoare să devină o mare balerină, şi tatăl său tolerant pare una suprarealistă pentru spectatorii din societăţile care nu acceptă comunitatea LGBT. Părintele este suportiv, calm şi mândru de realizările copilului său. Datorită acestei relaţii, filmul are ca temă secundară importanţa susţinerii venite din partea familiei, dar şi din partea unei reţele de suport bine puse la punct, formată din medici specializaţi în operaţiile de schimbare a sexului, profesori, consilieri şi terapeuţi care susţin psihologic aceste schimbări. Aşadar, Girl poate fi considerat un film cu subiect aspiraţional nu numai datorită mesajului de încurajare transmis de personajul central dornic de a depăşi limitările corpului pentru a îndeplini dorintele minţii, ci şi datorită modelului de societate civilizată, unde căutarea şi explorarea identităţii sexuale nu mai este o cauză a ostracizării.

foto: voodoofilms.ro

Prin lipsa unor atitudini ostile din partea societăţii (Lara este primită la şcoala de balet fără să îşi ascundă identitatea de transgender), Girl deviază miza din zona politicului spre cea a intimităţii emoţionale. Provocările pe care le întâmpină Lara sunt cele ivite în relaţia cu sine, cu propriul corp asupra căruia îşi îndreaptă marea teamă de eşec. Nu lipseşte nici frica de a se îndrăgosti, pe care o asociază cu posibilitatea respingerii venite din partea unui posibil partener.

Totuşi, în ciuda unei abordări ce subliniază toleranţa societăţii din care face parte, problemele specifice unui adolescent considerat diferit nu pot fi evitate. Ele se dovedesc a fi la fel de puternice şi la fel de provocatoare la adresa echilibrului emoţional precum cele din existenţa unui adolescent heterosexual, încadrat mai uşor de colegii săi în categoria celor normali.

În Girl nu vezi obişnuitele ritualuri ale respingerii din filmele cu adolescenţi. Totuşi Lara continuă să fie privită ca diferită de colegele ei de la şcoala de balet (nu şi de profesorii care îi susţin eforturile şi perseverenţa). Doar că lipseşte confruntarea de tip manifest cu lumea din jur, Lara comportându-se asemenea adolescentei discrete, introvertite, aborbite de propriu univers.

foto: voodoofilms.ro

Vei aprecia echilibrul din coregrafia emoţională pe care se bazează construirea personajului central. Este un exerciţiu de echilibru stilistic-psihologic bine stăpânit de regizor, între modul în care sunt expuse problemele specifice unui transgender şi cele universale, apărute în lumea fiecărui adolescent ajuns în etapa marilor întrebări despre identitate şi reprezentarea socială a ei.

Problemele care devin sursa dramatismului ce oferă acel dinamism psihologic apar odată cu admiterea Larei la cea mai bună şcoală de balet din ţară. I se spune că are potenţial, dar că trebuie să muncească mai mult pentru a-şi adapta corpul la cerintele impuse în lumea dansului de înaltă clasă. Vor urma ore de repetiţii epuizante, cu degete pline de răni, acele răni ascunse de poantele devenite simbolul graţiei supreme în tablourile ce arată doar strălucirea unei balerine, frumusetea eterică a pielii, nicidecum sacrificiile care însângerează carnea. Vor mai fi şi tot atâtea vizite demoralizante la consilierii şi la medicii al căror semnal de alarmă privind limitele corpului epuizat vor intra în conflict cu dorinta încăpăţânatei Lara de a pune presiune asupra unui trup care ar trebui să-i susţină performanţa în lumea dansului (cu orice preţ).

foto: Cannes Film Festival/variety.com

În paralel cu tentativele personajului de a găsi un echilibru la nivel corporal între dorinţa de a deveni cât mai repede o femeie, prin respectarea tratamentului menit să pregătească întregul corp pentru schimbarea de sex, şi asumarea unei discipline copleşitoare la şcoala de balet, personajul central va încerca să reziste în faţa presiunilor sociale şi erotice, de neocolit în perioada adolescenţei. Provocarea primei atracţii sexuale se dovedeşte a fi la fel de intensă, dar mai ales debusolantă, pentru cel născut într-un alt corp decât acela în care sinele autentic s-ar simţi confortabil.

În plan social se manifestă nevoia de integrare în lumea celor de aceeaşi vârstă, de a înlătura sentimentul inadecvării în interacţiunea cu fetele devenite colege. Mai apar comparaţia şi încercarea obsesivă de a-şi ascunde semnele unui trup încă masculin.

În plan erotic se instalează brusc şi ameţitor atracţia faţă de vecinul de bloc, tot adolescent. Dacă la şcoala de balet se ştie că Lara încă mai are organe sexuale masculine, vecinul de care se îndrăgosteşte nu bănuieşte. Vede în Lara o fată graţioasă, atractivă, sensibilă, uşor ezitantă şi extrem de feminină, amintind de balerinele angelice din spaţiul slav. Ce-i drept, în majoritatea scenelor din film, Lara degajă o feminitate mult mai delicată şi apropiatâ de imaginea balerinei ideale decât majoritatea colegelor.

Este de apreciat perspectiva inspirată a regizorului debutant premiat la Cannes de a surprinde tensiunile psihologice specifice vârstei, mai ales oscilaţia între gesturile ezitante ale personajului şi fermitatea dorinţei de a se apropia de performanţele colegelor de la şcoala de balet, mult mai sigure şi mai dezinvolte în relaţie cu propriul corp. În ciuda conexiunii dificile cu propriul corp, nu vei vedea un spectacol previzibil al urii de sine, al sufocării într-un trup masculin pe care identitatea feminină îl respinge.

Datorită camerei de filmat care se apropie empatic şi tandru de Lara, Girl degajă mai degrabă frumuseţe vizuală decât un dramatism apăsător. Frumuseţea este acaparantă, dar nu artificial- spectaculoasă în stilul glam hollywoodian, şi prezentă chiar şi în scenele în care personajul central te va cutremura prin reacţiile avute când îşi dă seama cât de mult are de luptat cu propriul corp, tocmai pentru a putea fi cine vrea să fie în relaţiile cu fetele de la şcoala de balet şi cu băiatul care îi vede feminitatea irezistibilă, dar care nu îi cunoaşte adevărata identitate.

foto: voodoofilms.ro

Realimsul ce prezintă cu veridicitatea demnă de un documentar urmările repetiţiilor asupra trupului este ponderat de lumina caldă şi misterioasă ce învăluie scenele în care personajul central pare să aibă un dialog tăcut cu propriul corp. Dozarea luminii joacă un rol vital în acest dialog susţinut de privirile aruncate oglinzii, de gesturile de mascare a semnelor specifice masculinităţii şi de a-şi negocia limitele autodezvăluirii vizuale în vestiar sau la duşurile comune de la sala de repetiţii. Lumina este fie directă, frustră şi limpede precum cea dintr-un documentar observaţional care prezintă culisele necosmetizate ale unui spectacol de balet, fie precum un nimb senzual-suav în scenele în care Lara îşi priveşte corpul în linistea nocturnă a camerei, departe de cei prea grijulii, ce o sufocă uneori cu nevoia lor de a-i descifra stările bulversante, pe care nici ea nu le-a digerat încă.

Exact ca într-un spectacol de balet, în care dramatismul alternează cu momentele de plutire lentă menită să expună graţia unei dansatoare, ritmul filmării surprinde transformările psihologice ale personajului prin variaţii ale intensităţii. Evoluţia psihologică a personajului ţi se dezvăluie printr-o perpetuă trecere de la ritmul molcom al scenelor introspective, în care ai impresia unei apropieri candide şi discrete a camei filmat, şi tensiunea interioară survenită în momentul confruntării cu oglinda, cu percepţia asupra propriului trup, dar şi cu tatăl din ce în ce mai îngrijorat din cauza presiunilor exercitate asupra acestui corp aflat în perioada marilor schimbări şi dezechilibre hormonale ce îl pot face vulnerabil în etapa adolescenţei.

Vei sesiza o chimie între Victor Polster, actorul expresiv premiat la Cannes, şi camera de filmat, acel gen de chimie menit să salveze filmul de la tentaţia clişeelor enervante, ce ajung să dilueze până la a sabota abordarea matură a unei astfel de teme. Iar această chimie ţi se dezvăluie mai ales în momentele în care personajul îşi negociază subtil deconspirarea identităţii fizice, la duş, la piscină, în sala de clasă, în vestiar, în faţa colegelor ce îl percep asemenea cuiva diferit, nedefinit, neclar, dar mai ales atunci când Laura se află doar cu sine şi în care tăcerea exprimă subtil, mai bine decât orice, relaţia personajului cu stima de sine, cu propriul trup.

Girl este replica mult mai convingătoare dată filmelor ce vorbesc despre acceptarea de sine şi despre sacrificiu. Într-o perioadă în care marile schimbări de mentalitate au avut nevoie de susţinători vocali, Lukas Dhont îşi dă voie să-şi transmită mesajul uman prin rămânerea în zona individualului. Manifestul personajului strigă prin discreţia rutinei de la şcoala de balet. Lara vorbeşte mai degrabă prin privirile aruncate rănilor din timpul pregătirii unui spectacol, obiectelor din sala de repetiţii sau din vestiar.


LYTE video

Citeşte şi romanul Sfârşitul lui Eddy Bellegueule – O nouă voce incomodă a literaturii franceze

Sfarsitul lui Eddy Bellegueule – Noua voce incomoda a literaturii franceze

Everybody Knows (Todos lo saben) – Cat de sensibila si palpitanta poate fi Spania pitoreasca prin ochii celui mai premiat regizor iranian al momentului

Adriana Gionea
-
0
Everybody Knows (Todos lo saben) – Cat de sensibila si palpitanta poate fi Spania pitoreasca prin ochii celui mai premiat regizor iranian al momentului

Părerile despre noul film al lui Asghar Farhadi, un răsfăţat al festivalului de la Cannes, dar şi al Oscarurilor, împart spectatorii în două tabere.

Într-o tabără sunt cei ce i-au contestat succesul şi aprecierile, şi care îl compară mai degrabă cu o telenovelă mai stilată, având pretenţii de film de artă. Cealaltă îi include pe cei impresionaţi de calităţile vizuale (care transformă însorita Spanie viticolă într-o poezie tulburătoare), de jocul actorilor, de mesajul uman atemporal transmis de problemele familiei din film şi mai ales de exerciţiul de empatie făcut de un regizor provenit dintr-un spaţiu perceput a fi unul în care trăirile afective intense au un ecou discret la nivelul manifestărilor în public (Asghar Farhadi a fost felicitat de însuşi Pedro Almodovar pentru modul în care a transpus lumea afectivă a unei familii spaniole).

Everybody Knows este genul de film pe care îl recomanzi celor captivaţi de thrillerele ce se nasc din secretele unei iubiri din trecut şi din acea dinamică specifică familiei latine extinse, extrem de exuberantă în public, dar cu apăsări trecute dintr-o generaţie în alta, mereu ascunse dincolo de uşa casei pitoreşti. Vor mai fi impresionaţi de film şi cei seduşi de jocul actorilor Penelope Cruz şi Javier Bardem.

Cei doi actori sunt extrem de convingători în rolul unor foşti iubiţi care se revăd în timpul unei nunţi dintr-o aşezare spaniolă aparent idilică, plină cu străduţe înguste şi de case vechi, înconjurată de vii şi inundată de soare, pe care îţi vine să o treci pe harta viitoarelor destinaţii cu aer de autenticitate locală. Până la declanşarea dramei, filmul chiar îţi dă impresia că eşti un fost locuitor al zonei, care se reîntoarce să petreacă o vacanţă de neuitat, cu voie bună, revederi emoţionante cu fost prieteni şi o fiesta ca la ea acasă.

image: Independenta Film

Înainte de scena care determină succesiunea alertă a evenimentelor, începi să bănuieşti deja că te aşteaptă o poveste care tulbură şi care îi are ca protagonişti pe Laura (Penelope Cruz) – o femeie împlinită, soţie a unui om de succes din Buenos Aires (interpretat de Ricardo Darin), care se reîntoarce în ţinutul natal pentru a participa la nunta surorii ei – şi pe bărbatul care a fost marea ei iubire în adolescenţă – Paco (Javier Bardem). La început se privesc asemenea unor buni prieteni care încă mai ţin unul la celălalt, dar care au înţeles că fiecare şi-a ales un alt drum şi un alt partener…până când un eveniment neaşteptat scoate la suprafaţă un secret ce le bulversează existenţele (şi nu numai lor).

Asghar Farhadi a vrut să te scufunde afectiv în atmosfera din filmul său printr-o imagine care să coaguleze simbolic toate aşteptările tale de la o poveste cu personaje care trăiesc intens într-un ţinut având un farmec atemporal sub soarele verii. Ţinutul păstrează intactă nostalgia şi amestecul dintre senzualitate, complicitate, prospeţime şi puritate, asociat primei iubiri în orăşelele unde toată lumea se cunoaşte cu toată lumea şi unde există o ierarhie socială clară, dictată de reguli nescrise.

Nu întâmplător alege Farhadi ca prima scenă să fie filmată în interiorul unui orologiu vechi imens, care devine un reper în oraşele pitoreşti. Liniştea care moţăie în amiaza verii, lumina de culoarea mierii, prelinsă în interiorul ceasului, şi porumbeii neliniştiţi ale căror aripi sparg tăcerea trândavă ce invită la visare te fac să anticipezi entuziasmat derularea unei poveşti metaforice despre bucuria vieţii şi efemer, aşa cum este aproape orice poveste în ţinuturi însorite: consistentă şi pătimaşe, expusă astfel încât să îţi ofere şi acea satisfacţie a filmului în care scenele au un farmec pictural.

Revederea dintre Laura şi Paco are loc într-un ţinut care dă iluzia că poate opri în loc timpul acelora ce au petrecut clipe fericite, în perioada în care singura grijă consta în păstrarea promisiunilor de iubire sub soarele verii spaniole. Dar locul ascunde şi nişte realităţi înspăimântătoare, legate de răpiri cu final sumbru. Despre o astfel de răpire se vorbeşte în momentul în care şi fiica adolescentă a Laurei dispare. Aceasta pare de negăsit după o pană de curent ce transformă o petrecere de nuntă într-un calvar pentru toate familiile personajelor.

image: Independenta Film

Noaptea răpirii schimbă total ritmul şi atmosfera din film. De fapt, ai impresia că vezi două filme într-unul singur. Primele scene aminteau de filmele cu poveşti de iubire adolescentine, mai bine zis de acele iubiri estivale, indispensabile ritualului de iniţiere amoroasă la care invită vacanţele în ţinuturi calde (fata Laurei şi ruda lui Paco dau impresia că repetă scenariul amoros al protagoniştilor, precum o eternă reîntoarcere în ţinutul idilic spaniol în care exuberanţa este molipsitoare şi îi cere fiecărei generaţii tributul afectiv). Evenimentele care se derulează febril după răpirea fiicei adolescente a Laurei fac parte dintr-un alt film- un thriller în care tentativa de salvare contracronometru a victimei scormoneşte prin trecutul ce se dorea uitat.

Răpirea duce spre două anchete. Una este cea oficială, a poliţiei, destul de anemic reprezentată şi neavând prea mare importanţă, deoarece în legile nescrise ale comunităţii adevărata anchetă este cea paralelă, dusă pe cont propriu de bărbaţii familiei, care ştiu ei mai bine la cine să apeleze. Ancheta începută de familie îi dă suspansului o culoare locală, datorită obiceiurilor şi cutumelor ce ies la suprafaţă.

Forfota din sânul familiei şi dinamica relaţiei dintre Laura şi Paco, dar şi dintre cei doi bărbati care au marcat existenţa Laurei (fostul iubit rămas în satul spaniol şi partenerul oficial venit tocmai din Buenos Aires) dau un alt sens metaforei reprezentate vizual de ceasul din primele cadre. Vei descoperi o lume precum un orologiu încremenit, o lume ancestrală care nu mai degajă doar nostalgia estivală, ci blocarea în propriile-i cutume greşite, o lume unde legile satului latin s-au păstrat cu sfinţenie şi unde problemele se rezolvă după un consiliu familial în care ies la iveală discuţii şi reproşuri până atunci înăbuşite.

Ca în orice aşezare ce şi-a păstrat regulile vechi, statutul este cheia rezolvărilor dar şi blestemul celor puternici. Iar statutul este reprezentat de puterea dată de bani, atât de râvnită de cei mai puţin privilegiaţi, nimeriţi în mediul tradiţionalist. Obsesia pentru averea ce asigură perpetuarea unei ierarhii rigide pare să ducă la adevăratele indicii lăsate în urmă de răpitori. Însă nu sunt nişte indicii pe care familia să le analizeze lucid, ci unele care tulbură şi îi îndepărtează şi mai mult pe salvatori de adevăraţii făptaşi.

Obsesia pentru bani a familiei din care face parte Laura îi tentează pe toţi cei implicaţi în căutarea adolescentei răpite să se bănuiască unii pe ceilalţi de cele mai rele fapte pentru a se îmbogăţi. Oare nu cumva răpirea este o înscenare pentru a obţine răscumpărarea necesară ieşirii la liman a celor ce şi-au pierdut şi privilegiile odată cu pământul? Dacă vinovatul vine chiar din familie? Sunt nişte întrebări pe care Farhadi le strecoară abil şi derutant în mintea spectatorului tocmai pentru a-i da şansa de a trăi alături de personaje, de a le simţi trăirile, dar şi pentru a-i oferi satisfacţia permisă de un thriller care îţi lasă impresia că te-ai apropiat de rezolvarea enigmelor ca apoi să prelungească voluptatea suspansului cu descoperirea altor piste şi indicii la fel de corecte în elucidarea misterului asociat unei dispariţii care dă fiori.

Pe cât de intens vor trăi acest film cei seduşi de amestecul între imaginile poetice, observaţia psihologică, suspansul unui thriller şi compasiunea pentru fiinţa umană, pe atât de iritaţi s-ar putea să fie cei ce îl acuză pe Farhadi de sabotarea propriului film prin devierea spre zona melodramei cu iz telenovelistic a secretului ce îi leagă pe Laura şi Paco (un secret vital pentru salvarea adolescentei răpite). Pentru fanii lui Farhadi, acest film, în ciuda exerciţiului reuşit de empatie culturală, nu este la fel de sofisticat şi profund cum au fost peliculele distinse cu Premiul Oscar (A Separation şi The Salesman).

Everybody Knows este un film pe care mulţi fie îl vor vedea fragmentat în părţile reuşite şi cele mai puţin aprofundate, fie îl vor aprecia ca întreg abia când vor declara că a fost mai degrabă un pariu al regizorului cu sine însuşi, exprimat printr-un exerciţiu de a se muta psihologic într-un alt spaţiu cultural. Privit exclusiv prin lentila empatiei cerute de trecerea de la o cultură la alta, filmul atinge miza.

Farhadi reuşeşte să transmită căldura şi dramele Spaniei profunde, de la cadrele de o frumuseţe picturală (detaliile din spaţiul interior amintesc de farmecul naturilor moarte pictate de spanioli) la obsesiile personajelor, care amintesc de afirmaţia lui Pedro Almodovar care susţinea că Scarlett O’Hara, cu a ei hotărâre dictată de grija pentru moşia familiei, este de fapt o femeie din Spania patriarhală, în care el a trăit înainte de a pleca spre Madrid. Ai impresia că adevăratul mesaj al filmului este bucuria de a cunoaşte alte culturi, de a le iubi oamenii luaţi ca atare. Începutul vesel al filmului, cu prieteni şi rude care se regăsesc peste ani şi cu adolescenţi care abia aşteaptă să îşi trăiască iubirea de-o vară, pare a fi invitaţia lui Farhadi într-o lume care l-a cucerit.

O analiză mai atentă a relaţiilor dintre personaje te ajută să depistezi, dincolo de evoluţia uşor telenovelistică a poveştii, nişte reflecţii actuale despre problema dezrădăcinării şi pierderii identităţii ce distrug vieţile comunitţăţilor occidentale uitate de autorităţi când sunt ameninţate de sărăcie, dar şi nişte reflecţii atemporale, despre marile teme care guvernează existenţa unei fiinţe umane, indiferent de spaţiul geografic: iubirea, pierderea, iertarea (de sine şi a celorlalţi), Binele şi Răul, ispita îmbogăţirii prin orice mijloace, familia care devine un cocon al siguranţei, dar şi un cerc sufocant în situaţii de criză.

Dincolo de culoarea locală, pe care Farhadi vrea atât de mult să o capteze, apoi să ne-o transmită cât mai convingător, aşezarea spaniolă din film devine una mai degrabă universală. Găseşti în ea viaţa aşa cum este ea, cu entuziasmul senin al petrecăreţului, secretele unei mame care vrea să îşi apere copiii de traume, lăcomia celui din umbră, dorinţa de împărtăşi bucuria personală, dar mai ales cu fragilitatea celui prins între dorinţa de a rămâne în ţinutul natal unde se regăseşte mai bine decât oriunde şi dorinţa de a pleca spre noi orizonturi.


LYTE video

Citeşte şi 10 filme de la Cannes, despre care vor povesti şi generaţiile viitoare

10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026