Facebook
Acasă Timp liber Filme Pagină 48

Filme

Ultimele

The Cleaners – Cine decide ce ai voie sa postezi?

Adriana Gionea
-
0
The Cleaners – Cine decide ce ai voie sa postezi?

Proiectat în cadrul festivalului Cinepolitica, The Cleaners este un documentar foarte bine ancorat în realitatea globală, care sensibilizează, sperie şi incită la dezbateri aprinse. Însă nu o face prin multe artificii filosofice sau vizuale, ci mai degrabă prin autenticitatea secvenţelor minimaliste ce au un mare impact emoţional şi atrag întrebări incomode.

Îl vei considera tulburător şi extrem de util, şi îl vei recomanda prietenilor datorită modului în care îmbină informaţiile jurnalistice şi abordarea empatică faţă de angajaţii al căror job description include ştergerea conţinuturilor neagreate, postate pe internet. Aceşti angajaţi au avut curajul de a răspunde la întrebări, într-o lume unde secretomania este vitală pentru interesele financiare ale companiei.

În ultimii ani din ce în ce mai mulţi utilizatori ai reţelelor de socializare precum Facebook s-au plâns că le-au fost şterse fotografii cu picturi consacrate, deoarece reprezentau nuduri, sau că le-au fost interzise filmuleţe catalogate a fi indecente, deşi ei le considerau inofensive. De asemenea, campaniile politice din ultimii doi ani, precum cea legată de Brexit sau de alegerile prezidenţiale din Statele Unite, au devenit sursele unor indignări, întrebări sau dezbateri generate de ştirile despre culisele Facebook, Twitter sau Google, odată cu audirea responsabililor în senatul american. Tocmai de aceea un documentar precum The Cleaners era necesar pentru a sparge tăcerea din jurul oamenilor al căror job full-time este acela de a şterge conţinuturile sau postările ofensatoare din social media.

Cine sunt aceşti oameni care generează frustrare în rândul utilizatorilor de Facebook, de exemplu, care îşi văd ameninţat dreptul la liberă exprimare? De unde vin şi ce valori au acei angajaţi ce se consideră nişte poliţişti ai spaţiului virtual, cu o misiune vitală? Ei trăiesc în Manila. Vin din cartierele sărace, iar jobul din cauza căruia sunt detestaţi – acela de a cenzura informaţiile postate – le promite confortul găsit într-o clădire de birouri asemănătoare celor din Pipera, ceea ce este un lux pentru ei deoarece le oferă nu doar un salariu mai bun, ci îi salvează de la condiţiile de muncă degradante pe care le acceptă mulţi asiatici.

Totuşi, acest gen de job ceva mai bine plătit, dintr-o zonă cu birouri concentrate în zgârie-norii ce se înalţă arogant deasupra barăcilor mizere ale Manilei, are un revers: descoperirile şocante, adesea insuportabile, despre partea întunecată a naturii umane. Confortul oferit de clădirile de birouri în stil occidental nu se suprapune peste cel psihologic. Pentru a-şi îndeplini targetul zilnic, aceşti cleaners trebuie să vadă cele mai şocante imagini postate, de la acelea greu de îndurat legate de pornografia infantilă sau de genocid până la decapitările din taberele fundamentaliste, aşadar fotografiile cu nuduri, inclusiv pictura caricaturală ce îl înfăţişa pe Donald Trump în ipostaza bărbatului nu prea dotat, sunt inofensive pentru aceştia.

Alternând confesiunile angajaţilor din Manila cu secvenţele ce includ audierea reprezentanţilor Facebook, Twitter şi Google sau cu declaraţiile activiştilor ce susţin ideea unei democraţii ce implică dreptul de a transmite informaţii necenzurate despre problemele umanităţii chiar şi prin imagini şocante care să emoţioneze, apoi să mobilizeze colectivităţile, regizorii Moritz Riesewieck şi Hans Block îţi prezintă diferenţa dintre mentalităţile celor două lumi. De-o parte este lumea utilizatorilor ce îşi revendică dreptul la libertatea de exprimare, mai ales cei din organizaţiile care vor să informeze cu privire la efectele războiului din Orientul Mijlociu prin fotografii şi reportaje ce redau necenzurat urmările tragice ale bombardamentelor, şi care îşi văd materialele şterse înainte de a ajunge la opinia publică. De cealaltă parte este lumea angajaţilor umili din ţările asiatice, nevoiţi să îndure efectele vizionării unor imagini care i-ar întoarce stomacul pe dos ori l-ar face să urle de indignare pe orice om care nu are apucături de psihopat sadic.

Interviurile cu angajaţii responsabili pentru verificarea conţinutului din social media te vor face să-ţi schimbi atitudinea faţă de ei. Vei descoperi că nu sunt nişte persoane rău intenţionate, niste gardieni troglodiţi care urăsc oamenii liberi, ci nişte oameni care nu au prea multe variante atunci când îşi caută un job decent şi care sunt în primul rând oripilaţi de filmuleţele şi de fotografiile pe care trebuie să le privească zi de zi.

Imaginile ce suprapun mărturiile angajaţilor peste forfota copleşitoarei Manila, genul metropolei asiatice pline de contraste, oferă un portret intim şi emoţionant al acestor angajaţi. Este un portret ce invită la compasiune prin focusarea camerei asupra privirilor acestora, ce reflectă mila şi neputinţa pe care o simt văzând zi de zi anumite imagini şocante.

Ai putea să îi compari pe aceşti angajaţi cu personajele din serialele sau documentarele ce redau zguduitor uzura psihică a poliţiştilor idealişti, cu adevărat devotaţi binelui, care îşi fac datoria patrulând prin zonele rău famate ale metropolelor, acolo unde întâlnesc scursuri cu apucături dezgustătoare şi cazuri sordide, care le lasă un gust amar la finalul zilei şi o perspectivă sumbră şi cutremurătoare asupra umanităţii. Unii dintre angajaţii al căror job este acela de a controla postările online din toată lumea sunt convinşi că au o misiune benefică deoarece împiedică la timp răspândirea fotografiilor şi a filmuleţelor ce instigă la ură, la bullying, la traficul de persoane sau la genocid (cum este cel comis impotriva minorităţii Rohingya din Myanmar).

Aşa cum se vorbeşte despre epuizarea la locul de muncă în cazul profesiilor ce implică activităţi stresante şi condiţii de risc, la fel se poate vorbi de oboseală, de uzură cu efecte imprevizibile şi în cazul acestor poliţişti ai internetului. Peste epuizare se pot suprapune reacţii emoţionale ce amintesc de stresul posttraumatic.

Documentarul prezintă mai mult decât un portret al angajatului spre care se îndreaptă înjurăturile celor indignaţi când sunt cenzuraţi pe net. Vei descoperi de fapt portretul unei întregi societăţi filipineze urmărind traseul zilnic al acestor angajaţi. Drumul lor spre job oferă imaginea grandioasă, năucitoare, ispititoare şi deopotrivă crudă a metropolei din ţările trecute prin criză.

Paşii angajaţilor te vor purta din cartierele sărace ale Manilei, ce îţi dau impresia că zonele de la periferiile româneşti, pline de blocuri socialiste, sunt un lux, până în zonele cu zgârie-nori unde îi aşteaptă milioane de postări ce trebuie să fie analizate în timp record pentru a-şi îndeplini targetul ce le permite supravieţuirea cotidiană. Acest drum zilnic devine metafora unei lumi în care omul este uşor de strivit prin alegeri toxice făcute atunci când nu are de fapt alternative.

Regizorii leagă portretul individual de portretul colectiv pentru a răspunde subtil la întrebarea: Cât de mult influenţează backgroundul cultural şi nivelul de educaţie decizia de a şterge sau de a ignora o postare? Vei descoperi informaţii despre influenţa religioasă din Manila, mai ales în cazul unei angajate care se simţea vinovată când trebuia să vizioneze filmuleţe porno postate pe reţelele de socializare şi care a descoperit astfel o lume nebănuită.

Nu lipsesc nici informaţiile despre actualul preşedinte cu apucături dictatoriale ce laudă metodele naziste de exterminare în masă, pe care le-ar folosi pentru a curăţa propria ţară de infractori. Documentarul analizează şi modul în care acest preşedinte se foloseşte de artişti pop cu priză la public pentru a manipula prin postările acestor staruri locale.

Legătura dintre social şi individual duce şi la abordarea negocierilor dintre cei ce reprezintă interesele financiare ale companiilor precum Facebook sau Google şi guvernele unor ţări în care sunt încălcate flagrant drepturile omului. Pentru a nu-şi pierde utilizatorii, implicit un segment important din piaţă, reprezentanţii acestor companii acceptă condiţiile impuse de politicienii care inventează legi ce restricţionează accesul la anumite informaţii nefavorabile unui anumit regim politic. Utilizatorii din ţări precum Turcia sunt impiedicaţi să acceseze anumite site-uri ce oferă informaţii ostile preşedintelui, demonstrând că democraţia de pe internet este îngrădită de legislaţia fiecărei ţări în parte.

Vei considera The Cleaners un documentar multistratificat, perfect pentru a polemiza educativ pe mai multe teme. Meritul regizorilor Moritz Riesewieck şi Hans Block este acela de a-l face pe cel care îl vede să se documenteze, să îşi pună întrebări, să conteste nişte mituri sau certitudini şi să afle mai multe lucruri despre societăţi aflate la mii de kilometri şi totuşi atât de aproape în marea comunitate virtuală.

Hot Docs 2018 Trailers: THE CLEANERS

LYTE video

Citeşte şi Snowden – A fi sau a nu fi un apărător al democraţiei

Citezenfour – Suntem nişte ţinte(?)

Snowden by Oliver Stone– a fi sau a nu fi apărător al democrației

Citizenfour – Suntem niste tinte(?)

 

Revenge – O deviere plina de inventivitate a cliseelor

Adriana Gionea
-
0
Revenge – O deviere plina de inventivitate a cliseelor

Cum se poate face un film în care să te ia prin surprindere într-un mod original tocmai elementele previzibile din categoria numită clişee? În care toate ingredientele care de obicei plictisesc un public select ajung mai degrabă să intrige prin desfăşurarea lor atipică? Îţi arată Coralie Fargeat, cu debutul ei în lungmetraj – Revenge, prin care jonglează sarcastic şi ingenios cu toate elementele filmelor de box office de la Hollywood.

Poţi considera filmul Revenge o reciclare originală a elementelor din filmele cu femeia-supererou, acea femeie care devine un luptător la propriu pentru a-şi face dreptate, punând mâna pe arme mortale şi acceptând provocarea unei lupte cu bărbaţii, înfruntând condiţii de mediul ostile. Acţiunea se derulează într-un ritm febril, în care, prin manipularea insolită a şabloanelor, îţi sunt date peste cap toate aşteptările pe care le-ai avea de la un astfel de film.

Revenge este genul de film în care eşti ţinut cu sufletul la gură nu doar prin actele personajului central – o femeie ce vrea răzbunare în cel mai exploziv mod cu putinţă, pulverizând orice solidaritate machistă – ci şi prin modul în care sunt exploatate creativ detaliile vizuale pe care le întâlneşti de obicei în filmele hollywoodiene de mall. Asemenea detalii alcătuiesc de data aceasta un spectacol vizual mai elegant, ieşit din comun pentru un film de public lansat în ultimii ani.

Evenimentele alerte ce declanşează vânătoarea umană de pedepsire a bărbaţilor misogini de către femeia subestimată pleacă de la o tachinare greşit înterpretată de unul dintre ei. Acesta o transformă pe Jen (protagonista) în victima unui viol după ce ea acceptă să petreacă zile de neuitat în compania iubitului ei, ce face parte din categoria bărbaţilor însuraţi ce îşi iau ca amante femei care să se încadreze în tipologia hollywoodiană a blondinei prostuţe, cu aspiraţii de vedetă, dar care de obicei se mulţumeşte şi cu firimiturile din postura escortei de lux.

Jen nu ştia că au fost invitaţi şi cei doi prieteni ai lui Richard, iubitul ei, în vacanţa pe care urma să o petreacă într-o vilă elegantă din mijlocul deşertului californian. Oaspeţii neaşteptaţi de Jen împart pasiunea pentru vânătoare a lui Richard. Încercând să împace cheful de aventuri extraconjugale cu dorinţa de a vâna alături de prietenii săi, Richard va fi uimit de talentul de vânător al lui Jen, pe care toţi o considerau o fufă slabă de înger.

După ce iubitul încearcă să o ucidă pentru a nu crea un scandal în care el să fie târât împreună cu prietenul violator, Jen sfidează moartea asemenea unei supereroine călite de timpuriu în focul luptei. Revine în vieţile celor ce au încercat să-i facă de petrecanie şi îşi caută dreptatea adoptând rolul prădătorului la partida de vânătoare oferită de iubitul ei amicilor săi. Deşi ingeniozitatea acţiunilor sale nu duce la un film sofisticat precum Elle, vei descoperi însă o reinterpretare mai extravagantă a luptei feminine din filmele de acţiune si mai ales a elementelor vizuale ce plac ochiului, folosite în reţeta filmelor comerciale. Aceste elemente sunt debarasate de semnificaţiile imediate, facile, şi salvate de la alunecarea în prost gust.

foto: Cine Europa

Din momentul în care pune mâna pe armă şi începe urmărirea, Jen îţi oferă spectacolul unei vânători în care următoarea mişcare inteligentă este greu de anticipat. Tipologia prostuţei din categoria bimbo se oferă o demonstraţie de inventivitate care îţi arată cum pot deveni arme eficiente pentru supravieţuire halucinogenul peyote şi cutia de bere.

 Pentru ca filmul să fie cu adevărat surprinzător, regizoarea nu cade în patima unui mesaj feminist superficial, demn de filmele de acţiune de proastă calitate, nominalizate la Zmeura de aur. Coralie Fargeat îndrăzneşte să manipuleze ironic apetitul pentru acest gen de mesaj feminist cu tentă pop aruncând un ochi sarcastic şi asupra filmelor de gen, dar şi asupra obişnuiţelor de consum ale spectatorului ce adoră să fie îndopat până la refuz cu producţii în care evadarea din real implică efectele speciale deviate spre umorul tâmp, abordarea fără pic de originalitate a sexualităţii, femei luptătoare precum nişte prinţese războinice, gata să ofere soluţii ce nu au legătură cu posibilităţile oferite de realitate sau eterna situaţie care scapă de sub control şi în care sunt aduşi laolaltă prostuţa sexy, bărbatul infidel şi prietenii lui misogini, mari amatori de aventuri în cuibuşoare de nebunii luxoase.

Revenge transformă şabloanele fimelor comerciale, mai ales pe cele cromatice, într-un tur de forţă plin de originalitate ce împinge spre o desfăşurare halucinantă vechea poveste a femeii-obiect subestimate, care se răzbună în stil grandios, demn de filmele de acţiune cu eroine amazoane dotate cu puşti, după ce amantul ei, care o invită să-i ţină companie într-o vilă situată departe de vigilenţa nevestei, se solidarizează cu prietenul care o violează.

Cei-i drept, ai fi tentat să spui că filmul începe ca multe altele despre şarmantul bărbat naricisist şi potent financiar, care profită de farmecele piţipoancei fără alte calităţi în afara celor exibate prin gesturi lascive previzibile, îmbrăcată în roz ţipător şi amatoare de lux în ţinuturi exotice. Doar că regizoarea îţi demonstrează rapid că nu vei vedea un film comercial aşa cum sunt multe alte filme comerciale, iar actriţa Matilda Lutz o susţine eficient în această nouă direcţie surprizătoare dată filmului. Realizezi imediat că regizoarea face un joc derutant tocmai prin înşiruirea aparent previzibilă a tuturor elementelor cromatice din videoclipurile pop în care până şi erotismul s-a aplatizat din cauza clişeelor. Încă de la primele secunde ale fimului ţi se dă de înţeles că succesiunea acestor elemente vizuale ţipătoare şi facile are de fapt un mesaj caustic la adresa reţetelor ce transformă un film de public într-unul plictisitor şi la obisnuinţa consumatorului de a căuta aceste reţete chiar şi acolo unde lipsesc.

foto: Cine Europa

Nu vei fi luat prin surprindere doar de modul abil de reciclare prin sarcasm a clişeelor, pe care focusarea le transformă în defilări vizuale bizar-delirante bine dozate, ci şi de acţiunile personajului feminin. Coralie Fargeat reuşeşte să evite penibilul din spectacolul neverosimil, plin de suspans, oferit de metamorfoza personajului feminin vulnerabil ce devine un prădător geu de combătut. Fiecare gest al protagonistei ia o turnură aberantă care să intrige prin inventivitate şi efecte vizuale.

Un rol major în abordarea nonconformistă a reţetei de succes îl are şi modul în care sunt puse în valoare anumite detalii ce ţin de spaţiu, peisaje şi de cromatica pop. Regizoarea foloseşte detaliile astfel încât să le dea o notă delirantă prin sincronizări sau alăturări insolite, pentru a exprima simbolic pornirile animalice ale personajelor dezgustătoare şi pulsiunile scăpate de sub control. Aceste detalii jonglează cu aşteptările tale. Ele te fac să anticipezi următoarele acţiuni ale personajelor, dar nu şi efectele acestora.

Detaliile rafinate din vila minimalistă inundată de lumina şi peisajele misterioase ale deşertului au un dublu rol: acela de a prevesti simbolic acumularea tensiunii sau izbucnirea impulsivă a pericolului şi acela de a face din banalitatea clişeelor un spectacol ce permite infiltrarea caustic-aberantă a stranietăţii fertile pentru suspans. Manipularea detaliilor îi dă răzbunării o întorsătură halucinantă demnă de un thriller cu aspecte horror delirante. Însă anumite scene te vor duce cu gândul la un horror în care grotescul este prezentat pe tonul aceluiaşi umor negru ce face ca sângele să strălucească precum culorile din revistele glossy ce prezintă răsfăţul celor bogaţi şi faimoşi.

foto: Cine Europa

Regizoarea nu îţi dă impresia că aruncă ingredientele reţetei vandabile doar ca să fie, ci pentru a le integra într-un mecanism vindicativ insolit. În acest mecanism, fiecare detaliu clişeistic punctat de coloana sonoră ispititoare este amplificat pentru a face din actele personajelor o succesiune de fapte ce depăşesc limitele umanului, exact ca-n filmele hollywoodiene, dar fără a crea acel neverosimil penibil, ci mai degrabă o sfidare mai sofisticată a realului, ce tinde spre halucinantul dozat inteligent.

Folosind ingenios reţeta filmelor în care femeia-obiect devine vânătorul ce le vine de hac masculilor bădărani ce o subestimează, regizoarea franceză a realizat un film ce poate fi considerat plăcerea vinovată din vara lui 2018 pentru cei ce preferă mai degrabă filmele de artă şi care evită să recunoască nevoia de a-şi relaxa neuronii obosiţi de problemele apăsătoare din filmele premiate la marile festivaluri. Totodată, prin originalitatea scenelor asociate de obicei filmelor facile, Revenge îi va impresiona şi pe cei dependenti de filmele de acţiune cu tenta feministă, în care plăcerile vinovate ale misoginilor sunt aspru, halucinant şi spectaculos pedepsite după regulile girl power.

Atât amatorii filmelor de mall, cât şi cei ce preferă mai degrabă filmele de artă vor spune că Revenge poate fi considerat cel mai diferit film care a fost realizat astfel încât să semene cu toate celelalte filme comerciale despre femeia care îşi face dreptate pe cont propriu. Iubitorii filmelor de artă vor avea impresia că regizoarea se foloseşte de clişeele scoase de pe traiectoria previzibilă pentru a-i face părtaşi la încercarea ei de a lua în derâdere lipsa de creativitate a multor regizori de filme vandabile. Mulţi spectatori vor considera că povestea este de fapt un pretext pentru umilirea creatorilor de filme comerciale pe care se irosesc bugete impresionante, dar care dau dovadă mai ales de o lipsă a preocupării pentru originalitate şi pentru reîmprospatarea reţetelor.

foto: Cine Europa

Apropierea de genul filmelor de la mall este parodiată printr-un cocktail vizual irezistibil. Din cocktailul creativ oferit de regizoare nu lipsesc umorul negru inundat de strălucirea culorilor tari, asociate revistelor glossy, efervescenţa stilisticii pop sau folosirea inteligentă a decorurilor ce amintesc de apetitul pentru luxul redat prin stilizarea nuanţelor stridente specifice anilor ’70. Toate aceste elemente vizuale alimentează parodic şi inteligent suspansul demn de un thriller şi catharsisul oferit de filmele de acţiune cu tentă feministă.

Coralie Fargeat oferă un adevărat spectacol transformând ingenios culorile şi lumina ce inundă vastitatea stranie a deşertului californian în actorii din umbră, ce manipulează fiecare detaliu astfel încât să te invite la un dialog sarcastic despre elementele clişeistice asociate filmelor care amestecă suspansul, adrenalina, umorul negru, imaginea femeii sexy şi vulnerabile şi tipologia bărbaţilor de succes având gesturi de tălâmbi libidinoşi.

Regizoarea nu ignoră nici opiniile celor dezamăgiţi de gesturile eroice trase de păr, datorită cărora imaginea femeii războinice din filmele de acţiune capătă o notă penibilă când ea devine peste noapte din victima delicată o luptătoare nemiloasă. Deşi personajul său feminin scapă de moarte într-un mod care sfidează logica, acţiunile ei pline de eroism nu ţi se par penibile tocmai datorită privirii sarcastic-parodice şi mai ales datorită abordării creative a scenelor previzibile din asemenea filme.


LYTE video

Citeşte şi Femeile anului, în 8 filme de neuitat

Femeile anului, in 8 filme de neuitat

Wonder Wheel – Un rasfat vizual oferit de Woody Allen

Adriana Gionea
-
0
Wonder Wheel – Un rasfat vizual oferit de Woody Allen

Prin noul său film, proiectat în premieră (în România) la American Independent Film Festival 2018, Woody Allen continuă să îşi răsfeţe spectatorii prin calităţile vizuale date de paletă cromatică generoasă. Dar în Wonder Wheel parcă s-a întrecut pe sine. Alternanţa dintre culorile senine precum o zi de vară în care te scalzi în timp şi nuaţele potrivite unei reverii nocturne pe plaja părăsită de turişti, unde îndrăgostiţii îşi pot face în sfârşit confidenţe, este pur şi simplu fermecătoare.

Wonder Wheel este un film în care deznădejdea cea mai adâncă pluteşte în marea de culori seducătoare ale verii, iar vara personajelor din film este una ce invită la evaziunea hrănită prin defilarea iluziilor. Asemenea ultimelor filme regizate de Woody Allen, vei vedea ideile serioase despre marile drame umane luând forma unor discuţii superficiale într-un loc însorit, în timp ce plimbările fără ţintă în care se trăieşte prezentul fluid în culori vesele pot conduce la nişte revelaţii interesante despre natura umană.

Începutul filmului îţi dă impresia că eşti luat din sala de cinema şi aşezat confortabil pe unul din şezlongurile ce populează până la refuz faimoasa Coney Island în plin sezon. Ca spectacolul vizual să fie şi mai intens pentru visători, Woody Allen ţi-a pregătit un sejur însorit pe vesela Coney Island aşa cum era în anii ’50. Nu de alta, dar ştie că abia aştepţi un film care să te scoată din prezentul ce te consumă într-un ritm năucitor, încât nu le poţi rezista imaginilor vintage capabile să recreeze un timp mai duios prin farmecul desuet al culorilor saturate ce transmit frenezia unei zile de vară.

foto: www.news.com.au/Amazon Studios

În Wonder Wheel trăieşti o zi de vară pe care o vezi în cărţile poştale ce îţi arată eleganţa oamenilor de altădată prin nuanţele de bezea ce roiesc în jurul unui parc de distracţii amenajat lângă plajă, cu nelipsitul carusel. Acest carusel permite intrarea în scenă a seducătoarei Carolina (Juno Temple). Ea este fiica lui Humpty (Jim Belushi), nimeni altul decât bărbatul care supraveghează caruselul. Mai bine zis, fiica rătăcitoare, care a fugit de acasă pentru a se mărita cu un gangster, de care mai nou vrea să se ascundă, apelând tocmai la ajutorul tatălui pe care l-a dezamăgit şi care a renegat-o.

foto: www.news.com.au/Amazon Studios

Tatăl are acum un fiu adoptiv, cu tendinte de piroman, şi o soţie pe nume Ginny (Kate Winslet) ce poate fi considerată o actriţă ratată, dar care visează la gloria de altădată în timp ce încearcă să pară credibilă în noul rol de chelneriţă la restaurantul unde serveşte scoici. Pentru a uita de existenţa alături de vulgarul ei soţ, Ginny îşi caută un salvator, dar se trezeşte în vâltoarea unei iubiri presărate cu scene de gelozie şi teama de abandon, trăită alături de mai tânărul Mickey, salvamarul interpretat de Justin Timberlake, ce aminteşte de tipologia charming boy din filmele vechi.

Nu este deloc greşit să spui că personajele intră în scenă, chiar dacă este vorba despre un film, deoarece marile drame, speranţe şi deziluzii sunt prezentate ca printr-o încercare de a găsi acel amestec genial ce poate face dintr-o piesă de teatru o capodoperă. Nu Woody Allen încearcă să scrie aceasta piesă, ci şarmantul Mickey, interpretat de Justin Timberlake. El este un salvamar care la finalul verii îşi continuă studiile masterale pentru a se specializa în dramaturgie.

foto: www.thelondoneconomic.com/film/Amazon Studios

Woody Allen doar conturează personajele şi le aruncă în situaţiile încâlcite, gata să fie exploatate de aspirantul Mickey. Sunt clasicele situaţii din filmele sale ce oscilează între tensiune şi degajarea oferită de calităţile vizuale care favorizează acel gen aparte de profunzime adesea mascată de lejeritatea ce-ţi opreşte alunecarea în adâncurile apăsătoare ale personajelor. Şi în acest film Woody Allen a vrut să te scalzi în frumuseţea locului ales pentru a plasa dramele, fie care este vorba despre Roma, Paris, Barcelona sau o plajă desprinsă din vederile ce amintesc de moda anilor ’50.

De la înălţimea scaunului de salvamar, personajul ce se visează dramaturg nu vrea să salveze pe nimeni din valurile propriei nefericiri. El doar colecţionează stări şi drame, provocând un conflict între mama vitregă, ce se teme de bătrâneţe precum o starletă uitată, şi tânăra fiică având toate calităţile unei protagoniste ce poate deveni capul de afiş în piesa amantului ei, că doar a fost capabilă să-i sucească minţile şi unui gangster (Woody Allen ţine să ne amintească şi de latura tulbure a unei Americi urbane postbelice marcate de ascensiunea mafiei în anii ’50, însă doar atât cât să ne dea acea mică doză de suspans pentru a nu ne plictisi pe plaja însorită).

Datorită salvamarului Mickey, devenit personajul ce se viseazăun mare dramaturg, Wonder Wheel mai poate fi considerat şi un film care transpune ludic ideea că viaţa reală şi ficţiunea se contopesc în mintea visătorilor. Prin aluziile erudite, Woody Allen iniţiază un joc derutant, între omagiul adus marilor clasici ai modernităţii şi parodia ce vizează mai degrabă percepţia cabotinilor asupra lor.

foto: www.clevescene.com/cleveland/Amazon Studios

Aşa cum te-a obişnuit în ultimele sale filme, Woody Allen reuşeşte să redea farmecul unui loc efervescent, ce apare frecvent în fanteziile spectatorilor ce visează la frenezia unei vacanţe într-o capitală faimoasă din altă ţară sau în locuri din alte timpuri. Prin aceste filme se apropie de regizorii ce îţi pot creea iluzia că biletul de cinema devine de fapt biletul pentru o călătorie. Dar face acest lucru fără a-ţi lăsa impresia unei butaforii, nici măcar atunci când te duce în decorurile altor epoci. Atmosfera din Coney Island, unde se petrece acţiunea filmului, nu îţi lasă impresia dezamăgitoare provocată de reproducerea artificială a unui loc din anii ’50, în care totul pare o imitaţie exagerată, de la figuranţi până la accesoriile vestimentare şi la decorurile ce transformă autenticitatea în extravaganţa unui pictorial fashion mai putin reuşit.

În Wonder Wheel, regizorul îţi dă iluzia că te afli chiar acolo, în Coney Island, un loc regăsit aşa cum îl vrea el. Este o iluzie dătătoare de speranţe pentru spectatorii ce preferă un film 2D care pledează pentru ingeniozitatea regizorului de a facilita imersiunea în atmosfera locului unde se desfăşoară povestea personajelor, în defavoarea imixtiunii unor inovaţii tehnice revoluţionare, care propovăduiesc binefacerile 3D.

Văzând acest film, ai impresia că ziua pe o plajă din anii ’50 este cât se poate de reală. Că simţi adierea brizei în luminile apusului, ca asişti la dialogurile amuzante sau tensionate ale personajelor în timp ce pe fundal se desfăşoară duios trecerea de la culorile vii ale amiezei la cele misterioase ale înserării. Poţi spune că adevăratul personaj ce asigură succesul filmului este lumina, ce îi da glas fiecărui moment al zilei. Lumina care se prelinge candid sau intempestiv nu doar exprimă stările personajelor, ci are rolul de a-i permite spectatorului să intre în atmosfera filmului amintindu-şi propriile senzaţii trăite într-o zi de vară pe malul mării, când soarele dogoritor îl obliga să caute un local umbros, înotând prin mulţimea estivală forfotitoare, când nostalgia îl făcea să aprecieze un parc de distracţii ce aducea mai degrabă a bâlci în culori stridente, când apusul îl invita la visare sau când o zi înnorată îi permitea să guste din voluptatea răgazului pe care îl oferă de obicei o plimbare solitară pe malul mării, pentru limpezirea gândurilor.

Poţi spune că în Wonder Wheel, Woody Allen reuşeşte să-ţi ofere acea experienţă cinematografică menită să invite la evadarea din propriul cotidian prin imagini frumoase, apropiindu-te în acelaşi timp de realitatea apăsătoare care se încăpăţânează să le joace farse oamenilor plini de visuri. Astfel de oameni sunt şi personajele sale, fragile precum cele din piesele dramaturgilor americani ce au revoluţionat literatura secolului XX (şi pe care Woody Allen îi omagiază în acest film prin multiple aluzii mai mult sau mai puţin subtile). Şi nu întâmplător am pomenit de omagiul adus marilor dramaturgi americani precum Eugene O’Neill. Vei descoperi că în scenele decisive, în care tensiunea escaladează imprevizibil, chipurile personajelor şi decorurile încăperilor sunt scăldate de cuceritorul joc de lumini care face trecerea de la roşul aprins, cu tentă senzual-misterioasă, la un albastru ce exprimă inocenţa vulnerabilă şi melancolia la care invită un parc de distracţii pe malul mării, la sfârşitul sezonului.

foto: www.thedigitalfix.com/film/Amazon Studios

Această dozare seducătoare şi tulburătoare a luminii aminteşte de un spectacol de teatru ajuns la scena în care tensiunea atinge apogeul şi în care personajele dau toate cărţile pe faţă, în timp ce modificarea intensităţii luminii şi a culorilor devine un artificiu ce branşează lumea interioară a spectatorului la zbuciumul afectiv al personajelor, la emoţiile ce se ghicesc dincolo de replicile acestora. Însă Woody Allen reuşeşte să transmită dramele universale ale oamenilor ce nu pot deveni ceea ce îşi doresc – drame ce au dus la naşterea dramaturgilor de geniu din America secolului XX – fără a te face să simţi claustrarea lor într-un mediu ce devine o capcană pentru personajele care adesea fac parte din lumea celor marginalizaţi, esuaţi la periferiile insalubre ale metropolelor americane în plina transformare sau în culisele tenebroase ale unor locuri asociate cu distracţia.

Datorită luminozităţii estivale, nu devine copleşitioare povestea familiei din care nu lipsesc acele clasice tipologii vulnerabile – bărbatul ce îşi maschează prin brutalitate fragilitatea, îngustimea minţii şi neputinţa de a duce acel trai îndestulat ce devine un simbol al virilităţii în societatea americană postbelică pregatită să pună mare preţ pe afirmarea de sine şi pe etalarea succesului în marile oraşe, femeia pe care trăsăturile senzuale o pregăteau pentru o viaţă strălucitoare, dar care se ofileşte într-un mediu strâmt ce nu îi oferă decât rolul de gospodină ce trebuie să îşi drămuiască atent pauperitatea, tânărul ce oscilează asemenea multor americani între dorinţa de a se afirma onorabil prin studii înalte şi ispita unei existenţe palpitante, în care experienţa este cel mai bun profesor la şcoala vieţii, şi tânără pe care îmbinarea dintre farmec şi naivitate o aruncă în lumea bărbaţilor şarmanţi din lumea interlopă.

foto: www.businessinsider.com/Amazon Studios

Prin reacţii comice deviate spre caricatural şi prin ironia candidă, Woody Allen reuşeşte să evite până la capăt amărăciunea sufocantă a omului învins într-o societate care începea să construiască un mit artificial al eroului. Regizorul încearcă totodată să contureze veridic acele personaje ce populează lumea dramaturgilor precum O’Neill, Tennessee Williams şi Arthur Miller. Prin alegerea actorilor care amintesc de tipologiile marginalilor ce ajung în prim-plan datorită acestor dramaturgi, Woody Allen nu propune doar o revizitare mai puţin apăsătoare sau o replică mai puţin zguduitoare a unei dramaturgii iconice pentru cultura americană. Regizorul invită senin la o reflectare asupra modului în care aceşti dramaturgi, prin şubrezirea miturilor din societatea postbelică, au influenţat de fapt noua cinematografie, care propunea o abordare mult mai francă, mai realistă a dramelor umane.

Nu puţini vor fi spectatorii care vor descoperi în spatele personajelor o aluzie la metehnele şi obsesiile unui creator gata să colecţioneze dramele celor din jur, pe care să le exploreze, apoi să le exploateze. Personajul interpretat de Justin Timberlake ar putea fi la fel de bine un alter ego în varianta caricaturală, demitiza(n)tă a oricărui regizor/autor ce încearcă să îşi imagineze cum este privit din afară, cuprins adesea de teama de a nu fi considerat un cabotin ce face din tragediile profunde nişte simple melodrame pline de clişee. De asemenea, obsesia salvamarului pentru vieţile ieşite din comun, pe care să le transforme în sursă de inspiraţie, devine şi o trimitere spre influenţa cinematografiei asupra modului în care ajung să fie exprimate şi percepute sentimentele şi relaţiile interumane în viaţa de zi cu zi.


LYTE video

Citeste şi Caractere atipice – Tom Hanks a devenit scriitor

Caractere atipice – Tom Hanks a devenit scriitor

The Sower (Le Semeur) – Un barbat pentru toate femeile singure

Adriana Gionea
-
0
The Sower (Le Semeur) – Un barbat pentru toate femeile singure

Clasica poveste a străinului care vine să tulbure vieţile femeilor dintr-o aşezare liniştită este reinterpretată într-un film de epocă atipic, inclus în secţiunea competiţională a Festivalului Filmului Francez 2018. Acest film, intitulat Le Semeur, impresionează prin imagini ce transformă în tablouri contemplative acele scene în care trăirile se dezlănţuie sau în care pătrunzi în intimitatea afectivă a personajelor.

Prin imaginile picturale cuceritoare, regizoarea Marine Francen vorbeşte despre sexualitatea femină într-o poveste ce se petrece într-o eră în care acest subiect era un tabu, însă nu şi pentru locuitoarele unui sat francez din secolul al XIX-lea. Acestea nu ezitau să îşi asume şi apoi să îşi împărtăşească fanteziile. Nu se temeau nici măcar de consecinţele deciziilor scandaloase când peisajele pitoreşti ce invită spectatorul la reverie deveneau pentru ele imaginea claustrării, a lipsei de speranţă. Speranţa şi pofta de viaţă au fost alungate din universul lor după ce toţi bărbaţii satului au fost arestaţi şi duşi departe ca pedeapsă pentru implicarea lor în revoltele organizate împotriva nepotului marelui Napoleon – cunoscut sub numele de Louis-Napoleon Bonaparte (Napoleon III) – care se visa noul împărat al Franţei, reprimând opozanţii adepţi ai republicii.

Când se trezesc fără bărbaţii care ar fi trebuit să le confirme feminitatea şi să le permită să devină mame, personajele feminine ale filmului Le Semeur îşi pierd sensul existenţei. Fiecare zi ce trece de la arestarea soţilor sau iubiţilor le aminteşte dureros de speranţele zădărnicite prin absenţa celor ce le-ar fi oferit fericirea la care sperau majoritatea femeilor din acele vremuri şi care nu era posibilă fără un bărbat care să le ia de neveste. Fetele bune de măritat s-ar fi lăsat pradă unei disperări ce ar fi putut deveni agonizantă dacă nu le-ar fi venit ideea salvatoare ce urma să încălce orice normă a educaţiei puritane din acele vremuri: transformarea primului bărbat care va nimeri în satul lor în partenerul tuturor.

Bărbatul aşteptat cu atâta ardoare ar fi trebuit să îi ofere fiecăreia copilul visat, însă mai toate fetele nemăritate din sat recunosc în sinea lor că marele scop al acestui străin în care îşi pun toate speranţele ar fi satisfacerea curiozităţii legate de prima experienţă sexuală. Una dintre cele pentru care prezenţa unui bărbat este legată de o astfel de curiozitate este tânăra Violette, devenită personajul feminin principal. Ea este prima care va fi remarcată de Jean (Alban Lenoir), străinul misterios nimerit în satul femeilor singure. Cei doi se apropie datorită pasiunii comune pentru lectură (Violette este singura femeie din sat care ştie să citească).

Interpretată de Pauline Burlet, Violette este o variantă atipică a fecioarei delicate, inocente şi neştiutoare. Deşi ai avea tendinţa să afirmi că revezi aceeaşi tipologie a tinerei naive, care nu este conştientă încă de farmecul exercitat asupra bărbatului uns cu toate alifiile, modul în care Marine Francen construieşte personajul te va surprinde. În filmul ei, virginitatea, inocenţa şi prima iubire nu fac parte dintr-un scenariu în care lipsa experienţei sexuale devine un semn al vulnerabilităţii feminine cauzate de genul acela de educaţie regidă menită să condamne libertatea senzuală. Nici Violette, nici vecinele ei aflate la vârsta primelor experienţe sexuale nu sunt ignorante în totalitate. Îşi cunosc trupul şi nu se tem de senzaţiile pe care morala austeră le condamnă. Rămase neconsolate şi debusolate în satul depopulat şi izolat, protagonistele îşi demonstrează că ştiu să-şi urmărească planurile asumându-şi un curaj neverosimil pentru femeile din acea perioadă, considerate, azi, de noi a fi ireal de supuse.

Acest film de epocă apreciat datorită calităţilor vizuale strâneşte curiozitatea datorită unei poveşti neverosmile, dar care atrage tocmai deoarece i se pare spectatorului greu de imaginat, mai ales într-o anumită epocă. Este genul de poveste bazată pe acel amestec ispititor între dorinţe nemărturisite ce evoluează imprevizibil, rivalităţi feminine ce permit infiltrararea suspansului şi un personaj masculin carismatic. Însă trebuie să ştii că scenariul a plecat de la o poveste reală, mărturisită în cartea L’homme semence, ce a fost scrisă la peroana I de o femeie pe nume Violette Ailhaud, care a trăit povestea personajului feminin central – Violette. Paginile scrise au fost ascunse multă vreme şi lăsate de autoare ca moştenire femeilor din familia ei. Manuscrisul a putut fi citit abia în 1951, la un secol după evenimentele reale.

Un punct forte al regizoarei a fost abilitatea de a prezenta credibil o poveste incredibilă pentru acele vremuri în care femeile nu cunoşteau emanciparea. Credibilitatea este dată tocmai de captarea vitalităţii şi frumuseţii unui tărâm pitoresc luat în stăpânire de femeile ce se lasă pradă unei dorinţe de necontrolat, unei anarhii a simţurilor ce are loc în paralel cu situaţia politică marcată de răsturnarea vechii ordini. În acest loc pictural, feminitatea descătuşată poate să respire în voie, iar orice gând curajos, considerat nebunesc, devine firesc pentru ele, tocmai deoarece evenimentele ce zguduie Franţa sunt unele nefireşti pentru a mai fi respectată vechea lege patriarhală.

Nu vezi în spaţiul populat de personajele feminine acele elemente ce devin stâlpii complicităţii patriarhale opresive, care înfierează de obicei libertatea. Nu există un preot care să le inoculeze culpabilitatea în faţa dorinţelor sexuale. Nu se mai fac auzite nici măcar vocile mamelor care să vegheze castitatea fiicelor susţinând interdicţiile habotnice. Aşadar nu este nimeni care să tragă semnalele de alarmă cu scopuri moraliste. Ai putea spune că femeile pot face tot ce le taie capul odată rămase fără bărbaţii satului, aşteptand nerăbdătoare să se arunce în braţele străinului.

Nimerit în satul unde guvernează noua anarhie feminină, până şi personajul masculin devine imprevizibil pentru spectator. Interpretat de Alban Lenoir, bărbatul ce soseşte în satul lui Violette este mai puţin dispus să îşi exteriorizeze adevăratele intenţii, spre deosebire de personajele feminine ce devin din ce în ce mai expansive când se lasă pradă freneziei senzuale. El pare să deţină un rol pasiv, arătându-se copleşit de asaltul dorinţelor feminine. Ritualul ademenirii erotice are loc pe fundalul naturii aflate în sezonul fertilităţii. Vei vedea astfel o desfăşurare de tablouri cu femei care trimit ocheade în timp ce bărbatul le umple ulciorul cu apă sau care pândesc nerăbdătoare printre spicele de grâu ce amintesc de scenele din tablorile lui François Millet.

Le Semeur impesionează prin acumularea lentă a tensiunii şi prin ritmul domol ce le oferă personajelor feminine răgazul de a-şi conştientiza schimbările, dorinţele şi senzaţiile transmise de propriile corpuri. Dorinţa se insinuează treptat în activităţile rutinei campestre, însă are momente decisive în care ajunge de nestăvilit, schimbând vieţi. Mijloacele vizuale ce transpun această dorinţă strecurată printre activităţile de zi cu zi ale personajelor feminine înlocuiesc realismul apăsător al acelor ani tulburi cu scene demne de tablouri bucolice în culori vii, calde. Lumina ce scaldă languros peisajele creează multe alăturări cromatice plăcute ochiului, trimiţând la picturile marilor peisagişti ai secolului XIX.

Filmul va fi însă dezamăgitor pentru cei ce îşi imaginau o desfăşurare năucitoare a sexualităţii şi a rivalităţilor feminine. Lipsesc imaginile incandescente şi ţesătura complicată a intrigilor. Dorinţele nu se transformă într-un vulcan devastator, ci se desfăşoară molcom. Evenimentele imprevizibile ce ar fi putut scoate la suprafaţă pulsiunile de nestăvilit într-un mod tulburător şi trepidant sunt înlocuite de succesiunea blândă a cadrelor picturale ce transmit simboluri vagi referitoare la universul personajelor.

Folosindu-se de scenele ce seamănă cu nişte picturi în care fiecare detaliu neînsufleţit devine un simbol ce trădează senzual gândurile şi emoţiile ascunse, regizoarea a urmărit mai degrabă să stârnească empatia spectatorului decât o evoluţie spectaculoasă a poveştii ce promitea multe conflicte suculente. Nu este un film de acţiune, însă dozarea tensiunii alungă plictisul asociat de obicei scenelor ce descriu rutina satului arhaic, unde libertatea manifestărilor individuale este limitată de lupta pentru supravieţuire.

Eclipsarea laturii narative de scenele statice dar care se dovedesc a fi vitale pentru imersiunea în psihologia colectivă a protagonistelor nu reduce intensitatea filmului şi nu îi dă spectatorului impresia că a pierdut timpul. Dimpotrivă, acest debut în lungmetraj de ficţiune îi va face pe mulţi să aştepte cu nerăbdare viitoarele filme semnate de Marine Francen.

Vor fi încântaţi mai ales fanii acelor cineaste dornice de a transpune universul feminin în situaţii exceptionale, insolite, prin alegerea unor protagoniste ale căror trăiri secrete palpită în medii ce pot fi percepute drept aride, copleşitoare pentru libertatea afectivă. Atenţia pentru detaliile picturale, abordarea laborioasă a scenelor ce includ confesiunile personajelor femine şi proiecţia sentimentelor tulburătoare asupra imaginii idealizate ale unui personaj masculin îi vor duce pe mulţi cu gândul la filmele de epocă regizate de Sofia Coppola, mai ales la recentul The Beguiled, premiat la Cannes.

Cu toate că diferă modul în care evoluează dinamica relaţiei dintre personajele femine după apariţia bărbatului asupra căruia îşi proiectează dorinţele şi fanteziile, dar şi modul în care se detaşează de tabloul colectiv protagonista mai sofisticată, devenită preferata personajului masculin, filmele The Beguiled şi Le Semeur au în comun uimirea pe care o produc în rândul spectatorilor prin trăsăturile de caracter ale personajelor feminine. Atât Marine Francen, cât şi Sofia Coppola ştiu cum să extragă clişeele atât de prezente în filmele de epocă despre femeile îndrăgostite şi prezentate mai mareu ca fiind neajutorate când se trezesc ameninţate de şuvoiul emoţiilor ce pot atrage blamul colectiv, deviind aceste clişee spre o nouă direcţie mai puţin familială. Ambele regizoare au reuşit să combată prejudecăţile şi miturile privind modul în care femeile îşi asumau (sau negau) plăcerile înainte de revoluţiile sexuale din secolul XX.


LYTE video

Citeşte şi The Beguiled – Răstoarnă miturile dintr-un film de epocă despre femeia îndrăgostită

Top 10 filme de epocă

The Beguiled – Rastoarna miturile dintr-un film de epoca despre femeia indragostita

Top 10 filme de epoca pe care trebuie sa le vezi

 

Faces Places (Visages Villages) – Doi artisti pe care i-ai vrea si pe strada ta

Adriana Gionea
-
0
Faces Places (Visages Villages) – Doi artisti pe care i-ai vrea si pe strada ta

Faces Places (Visages Villages), prezentat în premieră naţională în cadrul One World Romania 2018, merită din plin toate laudele care i s-au adus, de la Cannes până pe continentul Oscarului.

Visages Villages este un film de-a dreptul încântător, cu şi despre oameni frumoşi din generaţii diferite, care te inspiră în timp ce îţi dau şi ţie o felie generoasă din pofta lor viaţă. Iar definiţia omului frumos din acest film include dorinţa de a se bucura de creativitatea şi originalitatea ce se cer neapărat împărtăşite prin formele de artă ce transformă satele şi oraşele uitate sau zonele industriale dezolante în experimente vizuale jucăuşe.

Documentarul nominalizat la Premiile Oscar, care va intra în cinematografele din România pe 29 iunie 2018, redă întâlnirea fructuoasă dintre doi oameni creativi – o mare cineastă (Agnes Varda) şi un enigmatic artist urban (JR). Împreună transformă zidurile în fresce inedite, ce îi scot din anonimat pe oamenii obişuiţi. Ei vor în primul rând să te facă să vibrezi, să apreciezi frumuseţea clipei şi a lucrurilor considerate efemere dar care pot lăsa impresii de neşters. Îţi vor plăcea ideile lor dacă la rândul tău eşti un căutător de poveşti aflate între două lumi: una a naturii ce a refuzat să se predea în faţa timpului, cealaltă a peisajelor industriale care abia aşteptau timpul pentru a-l domina, apoi pentru a se lăsa devorate de el până la stadiul de ruină.

Văzând ce pot face o mare cineastă devenită un simbol al modernizării filmului francez în era lui Godard şi un artist contemporan nonconformist îţi vine să aduni o gaşcă de oameni veseli şi plini de idei pentru a umple de culoare şi desene simpatice toate zonele cenuşii, abandonate şi neprietenoase din oraşul tău. Visages Villages nu numai că îi redă spectatorului încrederea în puterea lui de a-şi înfrumuseţa oraşul, de a redefini spaţiul public, asupra căruia să îşi pună amprenta, dar îi reaminteşte şi de puterea creativităţii de a conecta oameni diferiţi. Filmul devine astfel o pledoarie nu doar pentru arta murală urbană, ci şi pentru legătura vitală dintre această formă de exprimare a creativităţii, manifestul transformator şi memoria oraşelor, a cartierelor părăsite sau a comunităţilor date uitării.

foto: www.festival-cannes.com

Cinefilii îndrăgostiţi de inconicii regizori Nouvelle Vague se vor declara vrăjiţi de manifestul vizual, ludic şi optimist al lui Agnes Varda. Jucând rolul artistului intrat în ultima perioadă a vieţii, însă la fel de surprinzător ca în anii tinreţii, cineasta le oferă admiratorilor ei bucuria de a o regăsi la fel de modernă şi dornică de a capta energia şi prospeţimea degajate de ideile artistice progresiste. În Visages Villages îşi arată acea latură a personalităţii ce o face să semene cu genul de copil pus pe şotii, ori de câte ori îi dă replica mult mai tânărului JR.

foto: Rollercoaster PR

Visages Villages mai poate fi considerat şi un road trip luminos pentru visătorii care nu pot respira fără artă. Agnes Varda şi JR ating toate corzile sensibile ale neobosiţilor aflaţi mereu în căutarea unor locuri care să-i inspire, fie că este vorba de peisaje în care lumina permite nişte întâlniri cromatice uimitoare, sau de clădiri abandonate ce respiră stranietatea ce-şi aşteaptă artiştii contemporani să o absoarbă, să o transforme. În acest documentar arta se transformă şi transformă. Descoperi o formă de artă plină de umor, melancolie, ghiduşie şi dorinţa de a-i face nemuritori pe anonimi, chiar şi atunci când ea însăşi nu se poate sustrage efemerului.

Succesul şi valul de simpatie trezit în rândul spectatorilor se datorează şi transformării acestui documentar într-un road trip, deoarece imaginea artistului rătăcitor, ce trăieşte la intensitate maximă fiecare clipă şi fiecare întâlnire cu anonimii pe care poveştile de viaţă îi scot însă din anonimat, face apel la nevoia fiecăruia de a i se confirma existenţa unor oameni calzi şi plini de umor duios, ce pot înfrumuseţa lumea în care trăim. Pentru a infrumuseţa această cu ajutorul oamenilor pe care îi întâlnesc, regizoarea Agnes Varda şi artistul urban JR nu au nevoie decât de o dubiţă şi de culori.

Dubiţa se transformă într-o cabină foto pe durata călătoriei prin ţinuturile pitoreşti sau industriale ale Franţei. Oamenii sunt invitaţi înăuntru pentru a fi fotografiaţi. După fotografiere, imaginea ia forma unei picturi murale datorită ideilor lui JR, care transformă străzile oraşelor în galerii de artă dedicate celor ce le însufleţesc – locuitorii. Rezultatul: o imagine ce face o pictură aparte dintr-un om pierdut în aglomeraţia colectivă. Este o pictură expresivă, candidă şi plină de umor, demnă de a fi postată pe site-urile şi paginile de Facebook dedicate artei urbane ce le permite locuitorilor să îşi revendice mult mai creativ spaţiul public.

foto: Rollercoaster PR

Timp de aproape 90 de minute simţi că sala de cinema devine un orizont deschis, o galerie în aer liber. Un oraş minier ce şi-a trăit gloria în alte vremuri şi în care au mai rămas puţini devine dintr-un loc dezolant o expoziţie vie de chipuri. În locul clasicelor pânze sunt folosite casele de cărămidă ajunse ţinta dezvoltatorilor imobiliari ce vor să rupă zona de trecutul industrial. Pe zidurile acestor locuinţe, Agnes Varda şi JR imprimă chipurile dârze, aprige şi uneori melancolic-duioase, în care abrutizarea celui ce înfruntă întunericul terifiant din adâncul minei dispare şi îi face loc expresivităţii ce invită la descoperirea nuanţelor sufleteşti şi la compasiune. Tranformând şirul de case într-o galerie de street art, ai vrea să întrebi dacă nu cumva JR şi Agnes Varda au vrut să contracareze mitul celui abrutizat din romanele naturaliste. Prin zidurile transformate în spaţiu de expunere, Agnes Varda şi JR restaurează demnitatea pierdută a unei lumi.

foto: Rollercoaster PR

Nu doar spaţiile industriale abandonate devin sursa de inspiraţie pentru cei doi artişti,  ci şi locurile vii. Spectatorii vor vedea ingeniozitatea celor doi când se hotărăsc să transforme într-o frescă neconvenţională povestea angajaţilor dintr-o companie. Privind această pictură murală, unii şi-ar imagina o nouă formă de team building sau de întărire a relaţiei de ataşament dintre omul actual şi locul de muncă. Nu sunt uitate nici femeile ce au acceptat joburi atipice pentru ele. Unele dintre cele mai simpatice şi orginale fresce sunt cele dedicate angajatelor de pe şantierul naval din Le Havre. Este vorba despre acele femei care manevrează utilaje dificile şi care nu se tem să îşi asume responsabilităţi ce implică riscuri. Acestea îţi păstrează feminitatea într-o lume despre care se spune că este potrivită doar pentru forţa şi determinarea bărbaţilor. Feminitatea lor este celebrată de Agnes Varda şi de JR în picturile murale ce transformă aspectul monoton al unui şantier într-o galerie veselă şi primitoare.

foto: https://www.cineman.ch/en/movie/2017/VisagesVillages/gallery.html

Documentarul Visages Villages este demersul unor artişti care vor în primul rând să te facă să vibrezi, să apreciezi frumuseţea clipei şi a lucrurilor efemere care pot lăsa impresii de neuitat. Îţi va plăcea dacă la rândul tău eşti un căutător de poveşti aflate între două lumi: una a naturii ce a refuzat să se predea în faţa timpului, cealaltă a peisajelor industriale care abia aşteptau timpul pentru a-l domina, apoi pentru a se lăsa devorate de el până la stadiul de paragină.

foto: https://www.cineman.ch/en/movie/2017/VisagesVillages/gallery.html

Având informaţii despre identitatea artistică a celor doi protagonişti, ai putea să te aştepţi la un contrast între o lume veche şi alta nouă, cu viziuni diferite asupra menirii unui om creativ. Însă contrastul dintre generaţii se dovedeşte a fi de fapt o colaborare şi o simbioză creativă reconfortantă pentru cinefilii fascinaţi atât de generaţia lui Godard, cât şi de noile direcţii ale artei contemporane. Îţi dai seama de talentul de a se reinventa al regizoarei devenite celebră datorită filmului Cleo de 5 a 7 abia când o pui alături de un artist nonconformist al zilelor noastre, ce ia cu asalt zidurile pentru a schimba oraşele, făcând din zonele dezolante adevărate galerii, accesibile tuturor. Acest artist se numeşte JR şi este cunoscut datorită artei sale ce transformă chipurile anonimilor în portrete supradimensionate expuse pe zidurile din Kenya, Brazilia, Paris ori New York.

Interesată de arta lui JR, al cărui chip enigmatic îi aminteşte de bunul ei prieten Godard datorită ochelarilor fumurii la care JR nu vrea să renunţe (ochelarii îi apără aura de mister), Agnes Varda îţi demonstrează că marii cineaşti nu şi-au trăit gloria doar într-o anumită epocă apusă, fiind capabili de a se reinventa prin înţelegerea şi reinterpretarea personală a unor stiluri noi. Când străbate Franţa-n lung şi-n lat alături de JR, într-o dubiţă ce devine o cabină foto, Agnes Varda captează acea plutire a frumuseţii în clipa efemeră ce aşteaptă chipuri memorabile, aşa cum făceau şi colegii ei în filmele Nouvelle Vague. Chipurile sunt fotografiate, apoi sunt transformate de JR în portrete supradimensionate pe care le imprimă pe zidurile caselor abandonate, pe hambare, pe şantiere navale sau pe construcţiile industriale.

foto: Rollercoaster PR

Tot ce le-ar părea un moft locuitorilor ostili în faţa artei contemporane ce transformă spaţiul public într-un teren de joacă, plin (uneori) de culori ţipătoare, devine în acest documentar magie şi nostalgie. Agnes Varda transmite voluptatea acelei nostalgii ce rămâne după clipele petrecute în inima unui peisaj/spaţiu care îţi promite iluzia unui paradis atemporal regăsit, apoi lăsat în urmă, Tot la astfel de loc se reîntoarce şi Agnes Varda, pentru a-i povesti pişicherului JR cum şi-a descoperit ea pasiunea pentru artele vizuale fotografiind nuduri masculine în decorul straniu al unor case părăsite (vei vedea fotografii de artă impresionante, realizate în anii primelor ei filme).

Întâlnirea cu JR, un artist reprezentativ pentru noua generaţie, mai este folosită de Agnes Varda şi ca pretext pentru a crea discret o punte necesară pentru memoria colectivă, între prezent şi un trecut al căror artişti vizionari şi-au pus amprenta asupra viitorului. Trecutul este revizitat prin aluzii pline de candoare şi nostalgie ce aduc în prezent o scenă antologică din filmul Bande a part, regizat de Jean-Luc Godard. Aşadar, poţi spune că filmul aduce nu numai pe ecran, ci şi în faţa lui, două generaţii de cinefili. Unii sunt adepţi ai vizionarismul imaginat de artiştii actuali, ceilalţi suspină precum nişte îndrăgostiţi după filmele din anii ’60, la care mulţi artişti ai prezentului încă se mai închină, recunoscându-le puterea de a deschide toate acele drumuri fertile prin abordarea neconvenţională a subiectelor ce incită interesul oamenilor din toate timpurile.


LYTE video

Citeşte şi articolul 6 filme actuale care te invită la o hoinăreală prin oraş

Top filme de călătorie – pentru drumeţii curajoşi

6 filme actuale care te invita la o hoinareala prin oras

Top filme de calatorie- Inspiratie pentru drumetii curajosi

Antonio Lopez 1970: Sex Fashion & Disco – Te vei indragosti de acest film

Adriana Gionea
-
0
Antonio Lopez 1970: Sex Fashion & Disco – Te vei indragosti de acest film

Magnetic, sexy, efervescent, sensibil şi plin de neastâmpărul molipsitor al culorilor hipnotice la modă în anii ’60 -’70. Aşa poate fi descris filmul dedicat de James Crump iconicului Antonio Lopez, considerat autorul unor ilustraţii de modă ce au schimbat estetica revistelor de profil, dar şi modul în care designerii vizionari îşi prezentau creaţiile. Vei descoperi o personalitate cuceritoare, readusă în atenţia publicului printr-un documentar care îţi trasmite pofta de viaţă şi setea de culori ale lui Antonio Lopez.

Una dintre surprizele ediţiei din 2018 a Bucharest Fashion Film Festival, Antonio Lopez 1970: Sex, Fashion & Disco are tot ce şi-ar dori de la un documentar oricine este interesat să descopere o personalitate ravisantă din lumea modei, care şi-a lăsat amprenta asupra unei epoci. În primul rând ia informaţiile biografice esenţiale şi le expune prin acel mix seducător de elemente vizuale ce devin un răsfăţ pentru retină şi care, în stilul acelor ani inovatori, îmbină pictura modernă cu arta fotografică, astfel încât să te facă să-ţi doreşti să fi avut talentul unui designer sau a unui fashion illustrator nimerit în plină desfăşurare a eliberării de convenţii. În al doilea rând are acea mare calitate de a te vrăji, permiţându-ţi trecerea de la cotidianul personal spre lumea lui Antonio Lopez. Astfel, poţi spune că lui James Crump i-a reuşit ceea ce îşi doreşte orice regizor printr-un asemenea documentar: transformarea sălii de cinema într-un spectacol flamboaiant asociat cu tot ce avea lumea modei mai creativ şi avangardist în anii revoluţiei sexuale. Acest spectacol îţi dă iluzia că te înfrupţi curajos dintr-o felie de paradis al ispitelor, la care doar artiştii provocatori au avut acces.

Antonio Lopez a fost aşa cum te aştepţi să fie orice artist atras de strălucirea modei şi de posibilităţile pe care le oferă, acelea de a jongla cu limite, culori, prejudecăţi, tabuuri şi graniţe: nesăţios. Şi nu este un cuvânt gratuit. Prietenii lui îi descriu privirea nepământeană din timpul creaţiei. Ochii prin care privea obsesiv modelele feminine le dădeau impresia că dorea să aspire tot ce era mai frumos în jurul lui. Când desena, privirea lui Antonio Lopez căuta mereu cu voracitate frumuseţea.

Foto: Trailer Addict/Dogwoof/sexfashiondisco.com

Viaţa lui Antonio Lopez a însemnat acea întâlnire dintre euforia hedonistă, originalitatea vizionară, instinctul cromatic, abilitatea de a intregra noile schimbări de mentalitate, libertatea şi libertinajul devenit un stimulent pentru creativitate, şi un mare apetit pentru excesele erotice. Este genul de întâlnire fertilă dar şi copleşitoare, ce devine scopul multor artişti ce au forţat limitele estetice ale epocii lor.

Regizorul şi-a propus să-l prezinte pe Antonio Lopez asemenea unui zeu adulat de marii designeri ce au revoluţionat moda începând cu anii ’60. Şi pentru a te face să înţelegi cât de intens a ştiut el să trăiască spre deosebire de pământenii de rând, îţi prezintă şi paradisul transformat în curtea lui de joacă. Paradisul era de fapt acea perioadă în care omenirea a fost încurajată parcă mai mult ca niciodată să trăiască dezinhibat, să se revolte împotriva convenţiilor, să exploreze senzualitatea şi graniţele fluide dintre identitatea masculină şi cea feminină, şi să o expună în cel mai obraznic mod cu putinţă, însă întotdeauna prin artă.

În acest paradis al anilor nebuni, odată cu Antonio Lopez au fost primiţi cu braţele deschise şi cei marginalizaţi din cauza unui stil extravagant catalogat drept strident, a reputaţiei sau a preferinţelor sexuale considerate până atunci scandaloase. Lopez a pus etucheta de cool pe tot ceea ce majoritatea respinsese până atunci. I-a transformat astfel în trendsetteri pe cei respinşi, priviţi până atunci asemenea exponatelor din cabinetul de curiozităţi.

foto: bucharestfashionfilm.ro

Ajungând în lumea desenată de Lopez, tipologiile umane blamate ieşeau din umbră, fiind propulsate direct în mijlocul petrecerii în culori electrice, la care dorea să participle toată lumea. Ilustraţiile lui captau vraja acestei petreceri nesfârşite în care se transformaseră anii în care el a cunoscut gloria. O petrecere în care decadenţa avea elemente glam, iar strălucirea avea chipul modelelor ce aruncau priviri neruşinate.

Ilustraţiile lui Antonio Lopez nu semănau cu nimic din ceea ce s-a putut vedea până atunci într-o revistă de modă care se respecta sau într-o reclamă ce promova o nouă colecţie. Privindu-le, îi descoperi talentul de a simţi curentul epocii sale, care îi cerea să înlocuiască rafinamentul demodat, ce amintea de luxul saloanelor pariziene somptuoase, cu obrăznicia liniilor nesupuse a desenelor ce înlocuiau feminitatea expusă gomos în desenele fashion de altadată cu noua feminitate emancipată, devenită sinonimul asumării încrederii în sine şi în propria sexualitate. Lopez a promovat femeile cu trăsături atipice, deloc perfecte, însă expresive, misterioase şi debordând de energia irezistibilă a celei ce nu se teme de propria forţă sexuală.

foto: sexfashiondisco.com

Moda îşi revendica statul de artă inovatoare, încurajată de artiştii pop-art precum Warhol şi de influenţa din ce în ce mai puternică a unor designeri precum Yves Saint Laurent sau Karl Lagerfeld. Lopez s-a format într-o perioadă în care designerii părăseau lumea atelierelor pentru a schimba percepţia despre creatorii de modă. Noua generaţie a designerilor, care a marcat anii ’60 şi ’70, nu se mai regăsea în imaginea croitorului discret. Ei au devenit rapid noii privilegiaţi ai vieţii mondene, având aura strălucitoare a unui star pregătit să joace rolul de idol al unei generaţii.

Poţi spune despre Antonio Lopez că fost pentru lumea modei ce a fost Warhol pentru cea a picturii, datorită stilului reflectat de ilustraţiile sale din revistele de modă şi culorilor electrice, dezinhibate precum noul ideal feminin. Documentarul te face să-l admiri şi să-l invidiezi datorită şansei de a se naşte în cea mai bună perioadă pentru inovatorii fără pudoare, o perioadă pe care personalităţile creative lansate după Al Doilea Război Mondial şi-au revendicat-o, ajungând s-o modeleze.

Prin desenele sale, Antonio Lopez a reuşit să influenţeze cercurile înalte şi exclusiviste din lumea modei, la care doar monştri sacri alături de preferaţii lor aveau acces. A fost hotărât să remodeleze percepţia asupra feminităţii pe care a vrut-o un simbol al noii revoluţii sexuale. În ilustraţiile sale, feminitatea degaja o energie provocatoare fără precedent. Spre deosebire de mulţi artişti, Lopez şi colaboratorul său Juan Ramos, de care îl lega o relaţie puternică, nu şi-au transformat modelele ce pozau pentru ilustraţiile lor în obiecte sexuale dispensabile.

Lopez a fost adulat de femei, mai ales de modele, deoarece le-a şlefuit frumuseţea atipică, le-a făcut să îşi descopere personalitatea puternică dincolo de imaginea din revistă. Multe dintre modelele ce i-au pozat şi-au dezvoltat cariere puternice în alte domenii, unele ajungând actriţe consacrate, cum a fost şi Jessica Lange, descoperită tot de Lopez.Invitate de regizor să povestească detalii captivante din relaţia lor cu Antonio Lopez, aceste modele te vor face să te îndrăgosteşti de el. Le-a fost prietenul perfect, pe umărul căruia puteau să plânge, fratele protector, colegul petrecăreţ, sculptorul cu fler ce scoatea la suprafaţă cele mai frumoase ipostaze ale fiecăreia. Lopez era la fel de tandru pe cât era de libertin, iar succesul şi răsfăţul de care avusese parte în lumea modei nu l-au transformat într-un snob cu purtări de tiran irascibil, care să îşi terorizeze modelele până la distrugerea încrederii în sine.

Prin alegerea modelelor feminine reprezentând frumuseţea ieşită din tiparele perfecţiunii de păpuşă a la Dior, Antonio Lopez se arăta preocupat de şlefuirea lor şi de scoaterea la suprafaţă a trăsăturilor ce le făceau să pară mai mult decât nişte manechine. Legătura dintre acesta şi modele era atât de sudată, încât mulţi au scris pagini întregi despre cele numite şi fetele lui Lopez, aluzie la titlul serialului popular în acea perioadă, Charlie’s Angels.

La magnetismul filmului contribuie din plin talentul regizorului de a pune în valoare fotografiile îndrăzneţe ale unor artişti iconici. Imaginile îţi permit accesul în lumea intimă a lui Lopez, o lume unde tandreţea şi sensibilitatea erau îmbrăcate în hainele copiilor teribili ce scandalizau, preferau culorile ţipătoare şi efemerul incandescent. Imaginile documentarului te fac să simţi vibraţia ameţitoare şi voluptatea unei epoci în care se crea aşa cum se şi trăia: nebuneşte, intens, pătimaş. Antonio Lopez a tradus pofta de viaţă şi de libertate a epocii sale printr-o sete de nuanţe orbitoare, o sete pe măsura apetitului erotic insaţiabil ce devenise motorul oricărui ideal artistic din anii ’60-’70.

Lopez nu ar fi fost ceea ce a fost fără posibilităţile oferite de perioada în care a creat, devenită simbolul unei emancipări ce revendica dreptul la plăcerea experimentată fără graniţe, întâlnindu-se adesea cu viciul, decadenţa autodistructivă şi cu excesele convertite într-un apetit sexual mărit, pe care Lopez îl transformase în creativitate. Şi nici anii ’60-’70 nu ar fi rămas în istorie fără artiştii vizuali de talia lui Lopez, ce au transformat apetitul pentru excese în curiozitate, deschidere avangardistă şi manifest. Lopez a făcut un spectacol estetic revigorant din marea petrecere dusă la limita orgiei în care se transformaseră anii revoluţiei sexuale.

Insistând asupra elementelor estetice asociate anilor ’60 şi ’70, din New Yorkul atelierelor şi al cluburilor de noapte devenite nişte temple ale libertinilor, unde se propovăduia toleranţa în raport cu diversitatea de orice fel, până în Parisul extravagant devenit un teritoriu disputat de rivalii Yves Saint Laurent şi Karl Lagerfeld, regizorul îţi arată faţa necunoscută a multor personalităţi din lumea modei ce l-au venerat pe Lopez. Îl vei descoperi, în fotografii şi filmări de arhivă, pe un Karl Lagerfeld exuberant şi seducător, aşa cum puţini îl stiu. Alături de elitele din lumea modei, Lopez a reuşit să absoarbă precum un burete binefacerile unei perioade în care se dădeau petreceri nebuneşti, dar în care marii designeri aveau o la fel de mare poftă de artă. Îndrăzneala lor creativă, deşi părea iconoclastă, avea o bază consistentă bazată pe o cultură solidă. Această îmbinare dintre euforia senzuală şi interesul pentru artă i-a făcut pe mulţi să reconsidere anii revoluţiei sexuale şi să recunoască meritele copiilor teribili de atunci.

Tonul nostalgic al celor ce s-au lăsat seduşi de Antonio Lopez – de la critici la modele şi colaboratori – pune într-o lumină inofensivă apetitul erotic transpus în culori electrice. Văzute după trecerea anilor, toate acele fotografii considerate scandaloase în epoca lui Lopez par jocurile unor copii îndrăzneţi dar sensibili şi visători precum nişte naivi, care ştiau să facă artă din ceea ce alţii ar fi făcut mai degrabă o vulgaritate vandabilă.

Erotismsul exibat de modelele alese de Lopez şi de ilustraţiile acestuia sunt expresia unei pofte de viaţă pe care o răspândea cu şarmul unui magician. Având un tată pasionat de ezoterism, Antonio Lopez a conectat pasiunea pentru modă cu dorinţa oamenilor de a se lăsa vrăjiţi, hipnotizaţi, de a se abandona într-un ritual extravagant, pe care nu îl pot regăsi în ritmul monoton de zi cu zi. Mişcările febrile din momentele în care desena şi dependenţa de ringul de dans au fost mijloacele prin care Lopez a transmis în profesia aleasă dorinţa de a vrăji, de a crea voluptate.

Pasionat de dans, Lopez folosea transa din ring pentru a stimula creativitatea. Asemenea multor contemporani, folosea ritmurile eclectice devenite nişte declaraţii languroase ale dorinţelor provocatoare pentru a absorbi energia şi pentru a o transmite. Se inspira din ritmul oraşelor şi al cluburilor de noapte. De altfel, coloana sonoră joacă un rol esenţial pentru succesul acestui documentar, care presupune seducerea şi transpunerea cuceritoare a spectatorului în universul lui Antonio Lopez. Vei descoperi aşadar o foarte bună sincronizare a imaginilor cu piesele de rezistenţă ale anilor ’70, cântate de iconicii Donna Summer, Marvin Gaye, Evelyn “Champagne” King sau Isaac Hayes.


LYTE video

Citeşte şi David Bowie Is – Un documentar special

Laurence Anyways – Drame captive într-o fantezie plină de culorile anilor ‘80

David Bowie Is – Un documentar special

Laurence Anyways – Drame captive intr-o fantezie plina de culorile anilor ‘80

Retrospectiva John Cassavetes la American Independent Film Festival 2018

Adriana Gionea
-
0
Retrospectiva John Cassavetes la American Independent Film Festival 2018

Între 27 aprilie şi 3 mai, la Cinema Muzeul Ţăranului, poţi (re)vedea 5 dintre cele mai bune filme realizate de iconicul regizor John Cassavetes. Filmele vor fi proiectate în carul retrospectivei de la American Independent Film Festival 2018.

Filmele din retrospectivă sunt: Shadows (1959), Faces (1968), A Woman Under the Influence (1974), The Killing of a Chinese Bookie (1976) şi Gloria (1980). Filmele vor fi introduse de Cristian Tudor Popescu, Christian Ferenc-Flatz, Ionuţ Mareş şi Andrei Tănăsescu.

Shadows, debutul ce i-a adus lui Cassavetes Premiului Criticilor la Festivalul de Film de la Veneţia, este un portret al Americii din anii ’50, văzută prin ochii unor fraţi ce au copilărit în New York. Filmul este considerat esenţial pentru evoluţia cinematografiei americane de artă. Poţi vedea filmul sâmbătă, 28 aprilie, de la ora 16:00, la Cinema Muzeul Ţăranului.

Faces, nominalizat la Oscar pentru cel mai bun scenariu, cel mai bun actor şi cel mai bun actor în rol secundar, prezintă urmările imprevizibile ale unei nopţi în care doi soţi, după ce au ales calea divorţului, petrec nişte ore în companii diferite, compensând lipsa afecţiunii din cuplu. Poţi vedea filmul vineri, 27 aprilie, de la ora 17:30, la Cinema Muzeul Ţăranului.

Nu trebuie să ratezi nici A Woman Under the Influence, despre care spectatorii şi criticii au spus că prezintă unele dintre cele mai intense scene din istoria cinematografiei. În film apare Gena Rowlands, soţia şi muza regizorului, premiată la Globurile de Aur datorită rolului. Poţi vedea filmul miercuri, 2 mai, de la ora 17:00, la Cinema Muzeul Ţăranului.

Genul neo-noir este abordat în filmul The Killing of a Chinese Bookie, în care Ben Gazzara, distribuit în rolul unui bărbat ce deţine un club de strip-tease, te poartă în culisele lumii interlope din Los Angeles. Personajul interpretat de el trebuie să ucidă un cămătar chinez la comanda mafiei italiene, pentru a-şi salva afacerea. Poţi vedea filmul luni, 30 aprilie, de la ora 17:30, la Cinema Muzeul Ţăranului.

Retrospectiva este încheiată de Gloria, ultimul film al lui Cassavetes, distins cu Leul de Aur la Festivalul de Film de la Veneţia. Poţi vedea filmul duminică, 29 aprilie, de la ora 15:30, la Cinema Muzeul Ţăranului.

Accesul este gratuit, pe baza unei revzervări online prin Eventbook.

 

In the Fade – O transformare imprevizibila a unui subiect de actualitate

Adriana Gionea
-
0
In the Fade – O transformare imprevizibila a unui subiect de actualitate

Văzând multipremiatul In the Fade, poţi spune că Fatih Akin a găsit acea reţetă care ajută un film despre urmările rasismului de tip neo-nazist să-şi facă auzit mesajul într-un Occident care începe să conteste din ce în ce mai răspicat validitatea, utilitatea şi legitimitatea corectitudinii politice.

Reţeta presupune evitarea mesajelor clişeistice prin dozarea inteligentă a tensiunii psihologice şi prin inspiratul amestec al elementelor ce fac dintr-un film o experienţă pe care nu o uiti usor. Aceste elemente folosite de Fatih Akin, care permit scufundarea bruscă în universul tulburător al personajelor, sunt: intensitatea emoţională plină de autenticitate, redată printr-o convingătoare interpretare actoricească, veridicitatea abordării temei de actualitate astfel încât să permită şi intervenţia atipicului dătător de noutate, alternanţa dintre acalmia raţionalului şi revolta explozivă, legătura dintre colectiv şi individual şi escaladarea reacţiilor imprevizibile asociate de obicei unui thriller.

Dorind să atragă un semnal de alarmă asupra atacurilor neo-naziste din cartierele cu imigranţi, regizorul alege povestea unei văduve germane care vrea să fie pedepsiţi de justiţie conaţionalii de extramă-dreapta ce i-au ucis copilul şi soţul de origine kurdă. Întregul ei demers justiţiar devine un pretext foarte bine exploatat de regizor pentru a introduce temele fierbinţi ale sociatăţii germane/occidentale în relaţie cu imigranţii şi cu marginalii, astfel încât să nu fie considerat părtinitor sau moralist de către vocile ostile mesajelor ce încurajează diversitatea.

De fapt, construirea personajului feminin pe nume Katja este esenţial pentru dozarea mixului de elemente ce asigură devierea filmului de la reţeta previzibilă. Katja, interpretată de actriţa Diane Kruger (Premiul pentru cea mai buna actrita la Cannes, în 2017), trece printr-o serie de transformări emoţionale derutante ce surprind spectatorul prin escaladarea insolita a durerii şi a furiei şi prin deznodământul neprevăzut al planurilor sale, deşi demersul ei părea destul de predictibil la începutul filmului.

foto: Cinepolitica/Independenta Film

Pentru a-i atrage în sala de cinema pe cei ce se declară sătuli de filmele care pledează pentru acceptarea imigranţilor, precum şi pe cei ce amintesc mereu de infracţiunile imigranţilor pentru a-i combate pe idealiştii multiculturalismului, Fatih Akin are un as în mânecă, pe care îl valorifică abil şi credibil: un personaj din rândul imigranţilor ce strârneşte reacţii contradictorii şi care nu se face uşor de acceptat de către spectator. Acest personaj de origine kurdă (asasinat de rasişti) este construit realist, cu bune şi rele. El corespunde portretului demonizat al imigrantului barbar ce ameninţă viaţa tihnită a europenilor civilizaţi, testând limitele toleranţei şi alimentând puterea de convingere a dreptei extremiste.

Regizorul alege să se îndepărteze de imaginea imigrantului fragil şi inocent. Amintind de păcatele din tinereţe ale victimei neavând origine germane– trafic de droguri şi legături cu lumea interlopă – Fatih Akin schimbă conflictul dintre occidentalii rasişti şi străinul vulnerabil în conflictul dintre occidentalii intoleranţi şi imigrantul care a depus eforturi pentru a se reabilita după o călătorie prin lumea afacerilor subterane. Încercările străinului dubios de a fi un cetăţean model şi un tată cu valori occidentale, ce îşi înscrie copilul la cursuri de vioară, sunt zădărnicite de un atac neo-nazist.

Paradoxal, regizorul pledează credibil împotriva prejudecăţilor alegând tocmai un personaj care în ochii multora confirmă aceste prejudecăţi: orientalul cu apucături de infractor. Şi cum să-l facă să empatizeze cu victima pe spectatorul occidental speriat de mesajele şi reportajele despre barbarii din Est, care transformă străzile civilizate ale Occidentului în no-go zones, cu traficanţi periculoşi? Folosindu-se de jocul oferit de actriţa Diane Kruger, ce o interpretează expresiv şi tulburător pe Katja, văduva traficantului kurd. Revoltată că autorităţile vor să devieze ancheta despre motivele crimei spre zona reglărilor de conturi din lumea interlopilor turci, nicidecum spre cea a rasismului german, nemţoaica va scoate la suprafaţă, prin amintiri pline de candoare, trăsăturile umane ale soţului kurd reabilitat.

foto: Cinepolitica/Independenta Film

Jocul actoricesc al lui Diane Kruger este unul derutant care, printr-o economie de cuvinte şi acţiuni, îţi alimentează interesul şi te ţine atent de la început până la final. Personajul feminin atrage datorită oscilaţiei ambigue între ipostaza femeii epuizate de apăsarea pierderii celor mai dragi fiinţe şi luptătoarea care ia problemele în propriile mâini, debordând de energia revoltatei.

Acest personaj feminin este la rândul lui unul ce amână simpatia imediată şi artificială a spectatorului. Ea nu corespunde imaginii mamei impecabile. Totuşi, îl atrage pe spectator de partea ei datorită plierii acţiunilor şi trăsăturilor sale pe modelul tinerei debusolate, consumatoare de droguri, dar care se maturizează odată cu asumarea responsabilităţilor materne. Diane Kruger reuşeşte să-l branşeze pe spectator la emoţiile personaului interpretat, să-l facă să vadă lumea prin ochii protagonistei.

Vei aprecia la Diane Kruger modul în care ştie să pună în valoare calităţile şi contradicţiile personajului său, care te cucereşte prin amestecul dintre carismă, perseverenţa calculată, spontaneitate năvalnică, vulnerabilitatea ce poate fi luată drept imaturitate şi forţa interioară din momentele zguduitoare, ce pot pulveriza integritatea psihică a oricui ar trece printr-o asemenea tragedie. Toate aceste trăsături revigorează tensiunea filmului plin suspans, fără a fi nevoie de un fir narativ dinamic şi încărcat. Reacţiile personajului feminin sunt suficiente pentru a-ţi capta interesul datorită unei treceri derutante de la apatia celei ce şi-a pierdut sensul vieţii la energia explozivă prin care îşi mobilizează întreaga forţă pentru a-şi duce până la capăt planul de pedepsire a vinovaţilor.

Interpretarea plină de autenticitate a unui astfel de personaj feminin este vitală pentru caracterul imprevizibil al filmului şi mai ales pentru evoluţia atipică a unui scenariu care, până la un punct, mizează pe acceptarea unui ritual coerent al dreptăţii căutate în sala de tribunal, în urma unui proces. Introducerea avocatului Danilo (Denis Moschitto), prietenul personajului kurd asasinat de neo-nazişti, te păcăleşte. Actiunile lui Danilo şi relaţia lui cu protagonista îţi dau impresia că vei asista la clasicul film ce aminteşte de un documentar minimalist în care problemele sociatăţii actuale se rezolvă prin lupta cu sistemul şi prin aducerea în sala de judecată a unei probleme care de multe ori este băgată sub preş ori rezolvată prin mijloace ilegale, precum reglarea de conturi. Însă reacţiile văduvei răscolite de revoltă spulberă aşteptările spectatorului dându-i demersului raţional justiţiar o cu totul altă direcţie, una anarhică, dificil de anticipat la început.

Modul în care Fatih Akin îşi construieşte personajul feminin poate fi interpretat drept o replică uşor caustică dată filmelor ce demonstrează că vocile celor ce vor să se facă dreptate pot fi auzite prin curajul şi perseverenţa care pun presiune asupra autorităţilor. Fatih Akin ar fi înclinat altfel balanţa dintre drama individuală si captarea realităţii sociale colective, dacă ar fi urmat paşii unui film hollywoodian despre lupta pentru dreptatea celor deveniţi victimele rasismului şi în care apare şi figura mistificată a avocatului tenace şi loial, ce reuşeşte să combată argumentele taberei rasiste. Dar ar fi riscat astfel să afecteze relaţia puternică dintre spectator şi personajul feminin tocmai prin renunţarea la acele faţete ale protagonistei ce îi oferă filmului caracterul memorabil zguduitor pe măsură ce demersul de pedepsire a vinovaţilor se apropie de final.

Decizia de o scoate pe Katja în afara travaliului de doliu, ce include prezenţa cathartică în sala de tribunal unde se împarte dreptatea, şi de a o arunca direct în haosul propriei lumi afective răvăşite de moartea brutală a soţului şi a copilului îi dă câştig de cauză spectatorului interesat mai degrabă de metamorfozele psihologice ale personajului decât de abordarea ce aminteşte de filmele americane cu procese.


LYTE video

Citeşte şi The Woman Who Left – Răzbunare, iertare şi revenirea la filmul de artă

Aquarius – Cum luptă o braziliancă

The Woman Who Left – Razbunare, iertare si revenirea la filmul de arta

Aquarius – Cum lupta o brazilianca

 

Paula – O pictorita mult prea moderna pentru epoca ei

Adriana Gionea
-
0
Paula – O pictorita mult prea moderna pentru epoca ei

Istoria picturii este plină de personalităţi feminine curajoase şi inovatoare. Unele au trecut dincolo de statutul de muză adorată ori de model al perfecţiunii ce se lungea graţios şi ademenitor în atelierul unui geniu (întotdeauna) masculin şi având pofte carnale pe măsura gloriei.

Din păcate, multe pictoriţe îşi aşteaptă încă rândul în lumea regizorilor şi a scriitorilor ce vor să le scoată din uitare. Paula Becker, prietenă cu Rainer Maria Rilke (prezentat aici într-un mod caricatural-excentric), a fost mai norocoasă. Decizia ei de a lăsa tihna burgheză din idilicul peisaj german pentru tumultuosul Paris din vremea lui Cezanne a inspirat-o să creeze tablouri avangardiste cum nu s-au mai văzut ieşind din mâna unei femei până atunci. O parte dintre acestea au fost reunite în primul muzeu din lume dedicat unei pictoriţe (atât de înapoiată pare a fi omenirea dacă te gândeşti la cât de târzie a fost includerea femeilor în galeria marilor artişti).

Regizorul Christian Schwochow a realizat genul de film cu pictori în care scenele par la rândul lor nişte picturi, mai ales că locurile de care s-a legat evoluţia Paulei – Worpswede, nordul Germaniei, şi Parisul libertinilor – sunt cât se poate de ofertante pentru voluptatea vizuală. Cadrele reprezentând viaţa scurtă a vizionarei Paula Becker (Carla Juri) oscilează între interioarele cu decoruri de epocă perfecte pentru tablourile cu naturi moarte, liniştea nepământeană a peisajelor surprinse în toată picturalitatea lor ce încântă ochiul, forfota străzilor pariziene ce par desprinse dintr-un tablou Belle Epoque în stilul lui Caillebotte sau din scenele de cabaret deocheat redate de Toulouse-Lautrec.

Această oscilaţie între liniştea din inima naturii şi manifestările impetuosului Paris este folosită de regizor pentru a reflecta de fapt ruptura dintre cele două tabere ale pictorilor. De-o parte se aflau pictorii tradiţionalişti, care insistau ca elevii lor să picteze realitatea fidel şi (mai ales) cuminte, deoarece o compoziţie valoroasă trebuia să redea realitatea aşa cum apare ea. De cealaltă parte răsăreau obraznic operele acelor pictori iconoclaşti, pentru care noua artă interpunea lumea interioară între compoziţie şi realitate.

Paula a înţeles înaintea profesorilor săi germani şi a soţului – Otto  Modersohn – considerat unul dintre cei mai buni pictori din acea parioadă, că noua pictură nu înseamnă o copie a realităţii. Paula a intuit că opera de artă îi este fidelă în primul rând lumii interioare a pictorului, nicidecum realităţii percepute de majoritate. Culorile, proporţiile şi mai ales siluetele trebuie să reflecte frământările, intensitatea emoţiilor şi zvâcnirile neobosite ale pictorului. Ea nu picta ce vedea, ci mai mai degrabă cum vedea.

Prezentate şi în film, picturile celebre ale Paulei îţi arată cât de bine a ştiut ea să simtă noul curent ce prevestea schimbările aduse de secolul XX şi să intuiască noua direcţie a picturii. A avut curajul de a picta în nuanţe sălbatice şi tuşe neîmblânzite, renunţând la cuminţenia peisajelor bune de atârnat în saloanele respectabile. Interpune subiectivitatea în transpunerea pe pânză a realităţii şi promovează simplitatea compoziţiilor ce amintesc de perioada în care pictura modernă se întâlnea cu influenţele artei primitive din insulele exotice. Nu puţine sunt compoziţiile datorită cărora poţi spune că Paula avea aceeaşi benefică lipsă de pudoare în exibarea culorilor puternice regăsită şi la Gaugain.

Azi, Paula Becker este o icoană la care se închină femeile emancipate şi iubitorii artei moderne care i-au ridicat la rangul de zei pe decadenţii secolului XX, cândva nişte paria refuzaţi de saloanele oficiale şi de galeriile respectabile. Este considerată o precursoare a Expresionismului, iar mulţi se uită azi la operele ei ca la nişte profeţii despre cum avea să evolueze pictura modernă în secolul XX, rupând lanţurile canoanelor prin erupţia culorilor tari. Însă în Germania începutului de secol XX, Paula era o neadaptată. Nu numai că îndrăznea să picteze nuduri deşi era femeie, apoi să-şi neglijeze soţul pentru a trăi în Parisul dezmăţului, ci mai avea şi neruşinarea de a-şi contrazice profesorul sever şi retrograd, care îi spunea că nu pictează frumos, că personajele ei sunt deformate. Nici tatăl ei nu părea mai înţelegător, sfătuind-o să-şi găsească un soţ şi să lase pictura pentru timpul liber…dacă partenerul de viaţă îi va permite acest moft.

Interpretată cuceritor de Carla Juri, Paula este reprezentată ca fiind o tânără pictoriţă ambiţioasă, curajoasă în faţa criticilor, încrezătoare în viziunea ei modernistă. Are mentalitatea asociată de percepţia colectivă oricărui artist rebel aflat înaintea epocii lui, adică vrea să trăiască puţin dar intens, iar singurul ei scop în viaţă este realizarea a trei picturi geniale până să împlinească 30 de ani (nu refuza nici ideea maternităţii). Pentru a-si realize visurile, ia calea Parisului, unde prietena ei, sculptoriţa Clara Westhoff (Roxane Duran) se afla deja, lucrând în atelierul lui Rodin.

foto: www.filmswelike.com/films/paula

Te vei lăsa vrăjit de expresivitatea Carlei Juri ce interpretează o Paula având farmecul ghiduş, prospeţimea şi zâmbetul pişicher al femeilor îndrăzneţe din tablourile secolului al XIX-lea, aerul sensibil al tinerei copilăroase şi dezinvoltura emancipatei. Acest amestec de trăsături îi atrage atenţia pictorului Otto Modersohn (Albrecht Schuch), care îi devine soţ. Deşi este mai putin critic la adresa Paulei în comparaţie cu alţi colegi de breaslă, relaţia lor este una cu năbădăi. Pe cât de modernă, deschisă la minte şi plină de originalitate este Paula, aşa cum o vede regizorul Christian Schwochow, pe atât de rigid pare a fi soţul ei. Nu îi despart doar trăsăturile de personalitate, ci şi viziunea asupra picturii.

Otto Modersohn era adeptul unui stil desuet, însă care avea mare trecere în saloanele bogătaşilor conformişti, ce se închipuiau şi fini colecţionari de artă. Cu alte cuvinte, picta frumos minunile naturii. Paula era tot ce soţul ei nu îşi dorea să fie: rebelă şi mult prea sfidătoare la adresa regulilor ce decideau cum trebuia să arate o pictură pentru a fi considerată pictură. Nu avea succes ca artistă şi nimeni nu îi aprecia în ţinutul natal compoziţiile originale, ce aveau să anunţe zorii curentelor avangardiste. Paula era îndrăzneaţă şi plină de idei moderne, pe când soţul ei era lipsit de vitalitate şi temător în faţa entuziasmului ei artistic şi senzual. Poţi spune că s-au întâlnit bărbatul care îşi dorea ca totul să rămână neschimbat, mai ales pictura, şi femeia născută prea devreme pentru a fi înţeleasă, având verva creativă dublată de curajul de a-şi apăra ideile inovatoare.

 

Când redă evoluţia legăturii dintre Paula şi soţul ei, regizorul insistă asupra scindării dintre mentalitatea tradiţionalist-burgheză şi noul spirit al epocii, adus odată cu vântul schimbării din lumea artei, ce venea de la Parisul decadenţilor ce scandalizau. Această scindare între vechi şi modern leagă de fapt cele două planuri ale filmului – cel reprezentând viaţa personală a Paulei şi cel ce surprinde evoluţia picturii ei în anii petrecuţi la Paris, încurajata fiind şi de Rilke (Joel Basman), al cărui portret devine una dintre compoziţiile emblematice ale ei datorita stilului neconvenţional. În paralel cu evoluţia artistică a Paulei, regizorul prezintă conflictul dintre mentalităţi, un conflict asumat de toţi cei ce au revoluţionat pictura. Aşadar, filmul va fi pe placul spectatorilor pasionaţi de artă şi fascinaţi de modul în care noua pictură a secolului XX a forţat normele morale, a încurajat emanciparea feminină şi a schimbat idealurile estetice.

foto: www.cityplex-tomis.ro

Deşi nu este un film ce pătrunde spectaculos în psihicul personajelor şi nici nu exploatează memorabil conflictele sau fertilitatea întâlnirii unei femei creative cu Parisul efervescent, abordarea lui Christian Schwochow şi interpretarile actoriceşti sunt ideale pentru discuţiile de la finalul proiecţiei. După ce vezi filmul îţi vine să iniţiezi conversaţii interminabile cu prietenii despre cum s-a trecut de la pictura dinaintea Impresionismului la cea avangardistă, despre câte femei devenite pictoriţe cu viziuni revoluţionare a reusit să atragă Parisul şi mai ales despre cât de important a fost rolul artei în descoperirea şi explorarea erotismului feminin, rămas până atunci un subiect tabu. Paula este şi genul de film care te îndeamnă să cutreieri librăriile pentru a găsi cărţi despre femeile ce au influenţat pictura modernă.

Evoluţia artistică a Paulei Becker este legată în acest film de trezirea propriei sexualităţi într-un Paris generos cu femeile ce îşi asumau noi roluri interzise până atunci. O vezi frecventând cu entuziasm şi nonsalanţă stabilimente devenite a doua şcoală pentru artiştii acelei perioade şi cafenelele boeme alături de prietena ei, artista Clara Westhoff (devenită soţia neglijată a lui Rilke), precum şi străzile rău famate în căutarea subiectelor. Are o relaţie hedonistă cu pictorul Georges (Stanley Weber), care o fotografiază nud. Aflată în cea mai bună perioadă pentru stilul inovator, ea profită de tot ce îi putea oferi Parisul unei artiste ce înţelegea relaţia simbiotică dintre descoperirea stilului modern în pictură şi trezirea feminităţii descătuşate, vitală pentru creativitate, prin acceptarea plăcerii fără teama de a fi aspru judecată.

Parisul o îndepărtează de soţul ei, dar o apropie mai mult de ea însăşi. Schimbul de scrisori dintre Paula şi acesta dezvăluie ostilitatea societăţii de atunci faţă de femeile emancipate, considerate labile psihic. Soţul ei trebuie să reziste în faţa presiunilor exercitate de bărbaţii din anturajul său, care îl sfătuiesc să o închidă pe rebela Paula într-un ospiciu. Însă Paula nu se sperie şi îşi înfruntă soţul prin decizii surprinzătoare.

Paula nu este un film cu multe evenimente şi scene senzuale picante, aşa cum s-ar fi aşteptat mulţi să vadă într-o poveste despre o pictoriţă mult prea curajoasă pentru epoca ei. Şi nici o capodoperă în care spectacolul vizual în stilul Belle Epoque se suprapune ingenios peste analiza psihologică sofisticată. Meritul filmului este acela de a surprinde legătura vitală dintre conştiinţă, metamorfozele afective şi artă, dintre psihicul feminin şi evolutia picturii. Mulţi şi-ar fi dorit ca legăturile afective dintre personaje să fie mai bine puse în valoare, mai ales că prin film apare şi Rilke. Unii ar taxa dialogurile simpliste dintre Paula şi soţul ei, precum şi acele scene în care sunt redate clişeistic mimica şi gesturile febrile sau melancolice din faţa şevaletului, când inspiraţia loveşte din plin.

Calităţile filmului, care stârnesc interesul, sunt date de interpretarea actoricească, de accentul pus pe relaţia dintre emancipare şi modernizarea artei şi de imaginile picturale ce îţi permit o imersiune cromatică stranie în peisajele din nordul Germaniei. Regizorul a ştiut să expună lumina capabilă de a realiza propria compoziţie paradiziac-atemporală, dând nuanţe diferite ceţei lăptoase ce asigură fundalul poetic pentru zborul unei păsări şi care învăluie misterios ţinutul natal al Paulei. Aceste imagini care pot reda contrastul dintre natura cuprinsă de lentoarea unei somnolenţe melancolice şi vibraţia urbană sunt atât de bine captate încât pot vorbi în locul personajelor despre difenţele dintre noua şi vechea artă şi mai ales despre conflictul din cuplul format din pictorii Paula Becker şi Otto Modersohn.


LYTE video

Citeşte şi Loving Vincent – Festivalul culorilor într-un film cum nu s-a mai făcut

Amintirea dragostei – Orgie şi artă în povestea unei pictoriţe uitate din Parisul interbelic

Muza – Poveştile tabloului misterios

Loving Vincent – Festivalul culorilor intr-un film cum n-ai mai vazut

Amintirea dragostei – Orgie si arta in povestea unei pictorite uitate din Parisul interbelic

Muza – Povestile tabloului misterios

Jeannette, the Childhood of Joan of Arc – Rock-ul face revelatiile sa sune divin

Adriana Gionea
-
0
Jeannette, the Childhood of Joan of Arc – Rock-ul face revelatiile sa sune divin

Noul film al lui Bruno Dumont, prezentat la Cannes şi proiectat în deschiderea ediţiei din 2018 a Bucharest International Experimental Film Festival, reinterpretează mitul eroinei într-un mod care ignoră monumentalismul cu iz hollywoodian. Le va plăcea mai ales celor ce sunt de părere că marile personalităţi devenite icoane în memoria colectivă nu trebuie reprezentate neapărat solemn în cinematografie, ci mai degrabă năstruşnic, ludic şi nonconformist.

Filmul despre copilăria şi adolescenţa Ioanei d’Arc devine un experiment vizual-muzical îndrăzneţ precum punerea în scenă a unei poveşti din secolul al XV-lea cu personaje ce se lasă absorbite de ritmurile sălbatice ale secolului XXI. Odată ajuns în sala de cinema, ai impresia că ai nimerit de fapt într-o sală de teatru, în care se pune în scenă un musical. Este genul de musical creat pentru a face un pariu legat de aducerea laolaltă a elementelor din epoci diferite printr-o abordare proaspată şi actualizată a miturilor despre eroii din alte epoci.

Jeannette, the Childhood of Joan of Arc este un spectacol în care nişte ciobăniţe în straie tradiţionale, oamenii din popor şi călugăriţele de pe vremea Ioanei d’Arc îşi exprimă emoţiile şi temerile stârnite de armatele invadatoare scuturandu-şi pletele pe ritmurile chitarei dezlănţuite. Toţi amintesc de nişte fani acaparaţi de transa întreţinută de un star rock. Din când în când mai apar şi rimele demne de rapper amator ale unchiului Ioanei d’Arc, speriat de comportamentul nepoatei sale.

Pe cât de modernă este muzica, pe atât de clasice sunt peisajele. Imaginile naturii sunt de o picturalitate luminoasă ce încântă ochiul, aşa cum erau cele din filmul precedent al lui Bruno Dumont (Ma Loute). Bruno Dumont a fost atât de preocupat de captarea peisajelor idilice încât ai impresia că musicalul în aer liber devine un tablou pastoral din alte vremuri, restaurat de un fan al formaţiei Metallica, dornic de a vedea personajele cuminţi, pictate după canoanele secolului al XV, lăsându-se cuprinse de energia pe care o dă rockul trăirilor puternice. Iar copilăria Ioanei d’Arc (din acest film) era plină de astfel de trăiri, care îi însoţeau viziunile sacre despre salvarea Franţei de invazia armatei engleze.

foto: bieff.ro

Ioana d’Arc în ipostaza copilei visătoare îşi cântă misiunea sacră, apoi începe să danseze precum o păstoriţă ghiduşă. Dansul din altă epocă se transformă brusc în gesturile unui rocker ce începe să dea frenetic din cap atunci când îşi vede idolii pe scenă. Deşi pare greu de crezut pentru unii, rockul electrizant şi pătrunzător se armonizează perfect cu liniştea degajată de peisajele bucolice şi coregrafia inspirată din dansurile tradiţionale. Nu ţi se părea nefiresc să o vezi pe copila Ioana d’Arc începând un dans popular, cu mişcări graţioase, apoi ţopăind cu tălpile goale prin nisip de parcă ar fi nimerit la un festival de rock organizat la Vama Veche.

Pe tot parcursul filmului o vei vedea pe copila Ioana d’Arc exprimându-şi prin mişcările corporale impetuoase dictate de heavy metal revolta şi trăirile induse de conştientizarea misiunii copleşitoare de salvatoare a Franţei. Ei i se alătură nişte călugăriţe pioase, care îşi scot acoperământul monahal pentru a-şi lăsa pletele să zboare în acordurile rock.

Totuşi, nonconformist nu înseamnă şi ireverenţios în acest film. Aşadar, pot sta liniştiţi cei ce o vor pe Ioana d’Arc învăluită în aura sfintei neprihănite, patrioate şi aspru sacrificate pe altarul datoriei. Rockul nu sună blasfemic. Dimpotrivă, chitara dezlănţuită (abraziv pentru cei ce nu sunt fani, însă divin pentru cinefilii rockeri) exprimă dramatismul contextului istoric al unui război ce aproape distrusese Franţa. Sunetele zguduitoare ale chitarei anticipează misiunea încheiată cu sacrificiul suprem, care nu este arătat în acest film ce se opreşte la adolescenţa Ioanei d’Arc, înaintea de plecarea ei spre câmpul de bătălie.

Văzând filmul, te intrebi dacă nu cumva Bruno Dumont le dă o palmă celor ce au considerat muzica rock un instrument satanic ori un atac asupra timpanului. Coloana sonoră creată de muzicianul Igorrr nu are doar rolul de a exprima întâlnirea inocenţei copilăreşti a protagonistei cu maturizarea înainte de vreme, prin asumarea unei misiuni ce implică acceptarea suferinţei pentru o cauză nobilă. Acordrurile rockului, ce devin din ce în ce mai intense, înlocuiesc dramatismul asociat unei desfăşurări narative a biografiei cutremurătoare. Pe toată durata filmului, Ioana d’Arc rămâne în acelaşi decor şi în acelaşi loc. În schimb, cei ce îi cunosc povestea pot anticipa acel amestec dintre un destin măreţ şi un final cumplit, cu ajutorul coloanei sonore a cărei intensitate devine răvăşitoare.

Bruno Dumont nu a realizat un film de acţiune, cu multe personaje sau scene dramatice, menite să reflecte prin continuitatea narativă biografia Ioanei d’Arc. Lipseşte finalul ce implică sacrificiul care a transformat-o într-o icoană a Franţei, deoarece regiziorul a fost captivat mai degrabă de momentul trezirii spirituale a Ioanei d’Arc prin conştientizarea misiunii.

Cu toate că poate fi catalogat drept excentric, teribilist sau penibil, filmul lui Bruno Dumont, ce transformă iconografia sacră într-un spectacol actual cu muzică, parodie subtilă şi dans le va părea cât se poate de credibil pentru imaginea copilăriei. Misiunea solemnă este primită cu entuziasmul copilului liber să se bucure de fiecare clipă în mijlocul naturii şi de confirmarea importanţei prin acordarea unui rol măreţ. De fapt, acest film ar putea fi considerat o îmbinare între un studiu neconvenţional de personaj, musical şi un one-woman-show. 80% din film o prezintă pe Ioana d’Arc uitându-se la cameră şi cântâdu-şi nealterata credinţă în salvarea divină a Franţei, zburdând şi dansând în momentul primirii şi acceptării misiunii de salvatoare cu entuziasmul copilăresc. Versurile mistice şi acordurile puternice ale muzicii compensează, în imaginarul spectatorului, absenţa unei succesiuni narative care să îi prezinte evoluţia de la copilărie la maturizarea ce a transformat-o în martira supremă a poporului ei.

Spectatorii obişnuiţi ca filmele despre marii eroi să fie încărcate de acel dinamism dublat de mesaje umaniste înălţătoare, formulate pe un ton plin de patetism, vor fi dezamăgiţi de noul film al lui Bruno Dumont. Aici, mesajele nu sunt exibate ostentativ şi clar. Misticismul şi mesajul pătrunzător ce însoţesc misiunea eroinei sunt rostite precum o incantaţie ludică, nicidecum expuse în replici filosofice.

Nu doar asupra structurii narativ-stilistice se îndreaptă nonconformismul lui Bruno Dumont. Viziunea lui devine atipică şi datorită actriţelor alese pentru a întruchipa cele două ipostaze ale Ioanei d’Arc – adolescenta şi copila. Spre deosebire de şarmantele şi carismaticele Ingrid Bergman, Florence Delay sau Milla Jovovici, a căror expresivitate de dive trece dincolo de ecran într-un mod seducător, actriţele Lise Leplat Prudhomme (copila) şi Jeanne Voisin (adolescenta) întruchipează o Ioana d’Arc mult mai credibilă, din popor, din rândul ţărănimii oropsite, dar încrezătoare în lumina călăuzitoare a unei misiuni divine.

Lise Leplat Prudhomme interpretează o Ioana d’Arc în perioada copilăriei aproape doar prin expresivitatea mimicii. Va reda emoţionant, prin chipul ce acaparează ecranul, momentul în care inocenţa gândirii magice specifice vârstei se îmbină cu seriozitatea unui copil mare, a cărui privire îndreptată spre viitorul promiţător asociat unei cauze trădează hotărârea demnă de maturizarea înainte de vreme. Neavând strălucirea asociată unui star internaţional, însă compensând prin autenticitate, actriţa Jeanne Voisin impune o imagine a Ioanei d’Arc la ajunse la vârsta adolescenţei mult mai apropiate de realitatea acelei epoci. O imagine plină de naturaleţe şi debarasată de grandoarea filmelor de box office.

Reacţiile stârnite de noul film al lui Bruno Dumont vor fi contradictorii. Într-un fel va fi receptat filmul de spectatorii din afara Franţei, care vor vedea în Ioana d’Arc o apariţie stranie, între istorie şi legendă, şi într-un alt mod se vor raporta la personaj cei ce o venerează. De fapt, Jeannette, the Childhood of Joan of Arc va invita la acelaşi gen de discuţie care urmează după fiecare spectacol în care o poveste clasică/legendă/carte din altă epocă a fost adaptată la valorile estetice ale secolului XXI. Unii se vor declara încântaţi, alţii indignaţi sau dezamăgiti. Însă toţi vor recunoaşte că nu au putut rata acest spectacol datorită curiozităţii stârnite de promisiuniea unei abordări actualizate a vieţii unei eroine sanctificate de memoria colectivă.


LYTE video
Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026