Cele mai frumoase momente din cariera lui David Bowie alcătuiesc o retrospectivă plină de magie, strălucire, culoare şi energie, aşa cum erau toate apariţiile artistului. Regizorul Hamish Hamilton le oferă un regal celor seduşi de personalitatea lui David Bowie, de versurile sale şi de spectacolul nemaivăzut, oferit de fiecare dată când acesta urca pe scenă. Documentarul proiectat la Happy Cinema îi va face să-şi retrăiască momentele emoţionante din viaţă pe cei care au crescut alături de muzica lui Bowie şi să se îndrăgostească de el, apoi să-i caute albumele pe cei care abia acum îl descoperă.
Vei avea impresia că plonjezi în universul ameţitor al lui Bowie, univers devenit paradisul celor fascinaţi de relaţia dintre muzică, scenografie, teatru inovator şi design futurist. Regizorul Hamish Hamilton insistă asupra sincronizării suprarealiste dintre sunet şi impactul vizual straniu oferit de nuanţele tari ale machiajului şi ale costumelor extravagante, demne de acea reprezentaţie efervescentă prin care Bowie şi-a prins fanii în mrejele sale pentru totdeauna.
Documentarul David Bowie Is le dă dreptate fanilor care au spus mereu că David Bowie avea tot ce şi-ar fi putut dori un artist: un fler înnăscut în depistarea surselor de inspiraţie ce vor face din el un deschizător de drumuri, o dezinhibare totală în exprimarea ideilor excentrice, un stil propriu care să nu se demodeze niciodată, vizionarismul ce face dintr-un star un veritabil icon, curajul de a-şi asuma nonconformismul, şi mai presus de toate încrederea în abilitatea de a-şi influenţa admiratorii spunându-le că au dreptul, la rândul lor, să-şi descopere şi să-şi afirme convingător originalitatea.
Realizatorul documentarului a insistat asupra celei mai mari calităţi a lui Bowie: versatilitatea de cameleon, datorită căreia a ştiut să-şi regizeze impecabil metamorfozele, să se renventeze mereu, să simtă pulsul rebel al generaţiei lui, apoi să fie cu mult înaintea epocii sale, inventând el noile curente. Îl vei (re)descoperi astfel pe acel Bowie care declara despre sine I’m a born librarian with a sex drive. Un David Bowie gata să profite de numeroasele surse de inspiraţie din domenii diferite şi să integreze elemente dintr-o varietate de stiluri, genuri şi curente artistice. Iar cameleonul David Bowie nu ar fi fost apreciat la adevărata lui valoare dacă nu ar fi conştientizat un adevăr vital pentru succesul lui: că transformarea sa continuă nu ar fi fost posibilă dacă el nu ar fi profitat de tot ce avea mai bun de oferit acea perioadă în care s-au sincronizat muzica, artele performative şi experimentele ce schimbau lumea modei şi percepţia asupra culorii, identităţii sau graniţelor estetice dintre sexe.
La baza documentarului a stat expoziţia David Bowie Is, organizată la Victoria& Albert Museum. Au fost expuse obiecte personale, despre care puţini ştiau, costumele faimoase, notiţe secrete, fotografii, schiţe pentru decoruri sau picturi realizate de Bowie în anii petrecuţi la Berlin. Curatorii expoziţiei, Victoria Broackes şi Geoffrey Marsh, s-au ridicat la nivelul celebrităţii lui Bowie. Această expoziţie a strâns cel mai mare număr de vizitatori de la înfiinţarea muzeului, nelipsit de pe lista celor ce vizitează Londra.
Expoziţia demonstrează încă o dată că David Bowie poate fi considerat artistul din generaţia lui care a ştiut cel mai bine să profite de schimbările care au sincronizat muzica, teatrul avangardist, arta spectacolului şi inovaţiile propuse de acei designeri care au schimbat mentalităţi şi canoane. A şocat prin stilul său, câştigând astfel notorietatea de care au parte doar rebelii vizionari. A incitat la nesupunere faţă de vechile standarde estetice menite să definească diferenţele dintre feminin şi masculin. A transformat în avantaj părerile ostile, însă a ştiut să fie mai mult decât o apariţie care scandaliza prin stilul androgin expus cu siguranţa de sine şi îndrăzneala fără precedent la un artist din mainstream.
Regizorul a vrut să imortalizeze exponatele, sălile, decorurile şi reacţiile vizitatorilor astfel încât să le facă dreptate şi fanilor ce nu au avut ocazia de a vizita această expoziţie, prezentată într-un turneu internaţional ce a inclus doar marile capitale şi metropole celebre. Pentru a reda atmosfera magică oferită de latura multimedia interactivă a expoziţiei şi pentru a surprinde legătura dintre obiecte şi evoluţia artistică a lui Bowie, regizorul a intercalat imaginile cu exponatele şi interviurile luate de curatorii expoziţiei unor personalităţi care l-au cunoscut sau l-au admirat pe Bowie.
Creatorul de modă Kansai Yamamoto îţi va povesti despre surprinzătoarea întâlnire cu David Bowie şi despre faimosul costum asociat cu Aladdin Sane. Muzicieni şi profesori, dar şi fani ajunşi celebri te vor face să înţelegi influenţa colosală a lui David Bowie asupra unor adolescenţi din cartierele cenuşii ale Angliei, care până atunci se temeau să iasă din mulţime prin originalitatea ideilor creative ce vizau ţinutele vestimentare, dansul, muzica sau profesia aleasă.
David Bowie le-a demonstrat tinerilor născuti la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, când Marea Britanie se confrunta cu mari probmele sociale şi financiare, că pot avea o viaţă interesantă, în care arta să joace un rol important. David Bowie avusese curajul de a se îndrepta spre o carieră în lumea artei. Poate fi considerată prima lui extravaganţă într-o perioadă în care părinţii responsabili le repetau obsesiv copiilor că nu pot avea o viaţă decentă dacă nu vor urma profesii clasice, serioase. Bowie a îndrăznit să iasă din mulţimea pragmatică, pe care experienţa vieţii pline de lipsuri de după Război a învăţat-o să aleagă siguranţa cu preţul monotoniei şi al conformismului.
Tinerii din generaţia noastră îl admiră pe Bowie ca pe un muzician ajuns un fashion icon ce nu s-a demodat, şi care i-a inspirat pe artiştii lor preferaţi, care domină topurile actuale. Tinerii din anii’60 şi ’70 vedeau în Bowie confirmarea unei alegeri corecte: aceea de a fi diferiţi de părinţii lor, de a-şi afirma liber creativitatea, de a se simţi confortabil urmându-şi propria chemare şi găsindu-şi un stil care îi făcea să fie consideraţi diferiţi de majoritate.
Începutul documentarului face referire la acea Londră a primei generaţii de boemi ce îndrăzneau să se bucure de ispitele vieţii de noapte şi de plăcerile oferite de noua libertate cucerită după austeritatea din anii ’40. Este Londra barurilor de jazz şi a cartierelor devenite primele bastioane ale noului val de artişti nonconformişti de după Război. Aşadar, Bowie s-a format în atmosfera londoneză din romamul Absolute Beginners, transformat într-un film al cărui soundtrack va fi asociat cu vocea sa cântând nonşalant versurile piesei cu acelaşi nume.
Abia când te laşi ghidat de camera de filmat şi de povestirile celor influenţaţi de el îţi dai seama că marea contribuţie a lui Bowie în muzică, pe lângă inovatoarele piese fredonate de fiecare generaţie, a fost de fapt curajul de a înlătura elementul care ar fi putut inhiba creativitatea multor artişti ce i-au urmat: teama de inadecvare, de a fi considerat bizar sau deviant. Această dorinţă a lui Bowie de a le arăta fanilor că normalitatea include şi curajul de a fi original poate fi considerată de fapt tema centrală a expoziţiei. Hiturile alese pentru a te însoţi de-a lungul încăperilor unde au fost expuse obiectele, varietatea exponatelor şi amenajarea spaţiului astfel încât să-ţi permită imersiunea efervescentă în universul vizual al lui Bowie îţi spun acelaşi lucru: Fii ceea ce vrei să fii, chiar dacă vei fi neînţeles, criticat sau ironizat! Bucură-te de creativitate pentru a scăpa de apăsarea monotoniei şi a mediocrităţii!
Asa cum există mai mulţi David Bowie – expoziţia îi invită pe vizitatori să se întrebe cine a fost de fapt David Bowie: muzician, showman, şaman, creator de stiluri hibride ce îmbină performance-ul, scenografia avangardistă, pictura şi teatrul experimental – tot aşa există mai multe unghiuri de abordare a biografiei şi a influenţei sale. Valoficând importanţa obiectelor expuse la Victoria&Albert Museum, regizorul Hamish Hamilton a vrut să-l prezinte pe acel David Bowie plin de magnetism, carismatic şi provocator, care în ciuda ipostazei de idol desprins dintr-o compoziţie suprarealistă, a reuşit să fie cât se poate de aproape de fani. Pentru ei a fost asemenea unui profesor care le dă încredere în puterea de a face lucruri extraordinare cu viaţa lor, folosind arta, sub toate formele ei, mai mult sau mai puţin nebuneşti. Îţi va rămâne în minte declaraţia unei adolescente după ce a simţit ghiduşia, entuziasmul proaspăt şi sensibilitatea din scrisul de copil al lui David Bowie, păstrat pe o foaie cu versurile unei piese celebre: Mă încurajează să mă apuc de scrierea propriul cântec.
Unii pot obliga o femeie să poarte văl pentru a nu fi atacată de fundamentalişti, dar nu o pot obliga să devină ea însăşi o fundamentalistă. O dovedeşte o poetă din Arabia Saudită, pe nume Hissa Hilal. Tot ea le demonstrează occidentalilor că sub un văl negru de nălucă sumbră se pot ascunde o minte ascuţită, o educaţie sofisticată, multă iubire pentru cultură şi tot atâta revoltă împotriva celor ce deformează mesajul Islamului pentru a-l transforma în instigare la ură şi în teroare.
Prezentat în cadrul ediţiei din 2018 a festivalului One World Romania, documentarul The Poetess are impactul unui film care schimbă percepţii şi la care se va face mereu referire când se va discuta despre lumea arabă şi despre cultura islamică, dincolo de prejudecăţi. Îţi va arăta un episod inedit din lupta femeilor din Arabia Saudită pentru a se face auzite. Datorită abordării pline de sensibilitate, dar şi de rime cu tâlcuri usturătoare, ceea ce părea a fi încă o imagine previzibilă a femeii arabe nevoite să se supună legilor aspre ale fanaticilor ce o vor ignorantă şi acoperită din cap până-n picioare, de parcă trupul şi chipul sunt chemarea păcatului, se transformă într-un documentar plin de amănunte “excentrice”, gata să te ia prin surprindere în mod plăcut.
Prima excentricitate ce îi atrage atenţia occidentalului nu este dorinţa unei beduine de a se afirma în lumea artelor moderne, ci emisiunea-concurs la care vrea să participe aceasta. Emisiunea se numeşte Poetul milionar (Million’s Poet) şi este considerată replica din spaţiul arab dată unor talent show-uri precum American Idol.
Beneficiind de un buget grandios şi de un decor pe măsură, ce îmbină tehnologia avansată, orbitorul joc de lumini ce transformă studioul într-un spectacol ameţitor şi copleşitor, ademenirea abilă în stilul marketingului occidental, strălucitoarea opulenţă orientală şi elementele culturii tradiţionale, concursul Poetul milionar pare un experiment suprarealist într-o lume actuală, considerată prea dură pentru versificatori. La fel de suprarealistă ar putea părea şi asocierea dintre cuvintele poet şi milionar într-o societate orientală blamată de occidentali pentru etalarea ostentativă a opulenţei incompatibile cu spiritualitatea şi libertatea creatoare.
Această emisiune, dincolo de formatul extravagant ce poate fi considerat un kitsch care deformează armonia artei arabe, ne reaminteşte că lumea islamică a păstrat cultul pentru poezie. În această lume supusă unor legi ostile cuvântului liber, oamenii nu se sfiesc să venereze curajul subversiv al poeţilor, cărora li se iartă asprimea ironiei. Nu întâmplător emisiunea are un succes colosal, reflectat de audienţa formată din 70 de milioane de telespectatori vorbitori de limbă arabă.
În galeria poeţilor subversivi poate intra şi Hissa Hilal, dintr-un neam de beduini. Prezenţa ei naşte controverse, dar şi multă simpatie. Atât juriul cât şi telespectatorii sunt uimiţi şi cuceriţi imediat de evoluţia ei, dar nu (doar) datorită faptului că este prima femeie care ajunge în finala concursului, adesea considerat un teritoriu masculin, ci datorită versurilor inteligente, ce îmbină sensibilitatea poeziei tradiţionale cu mesajul actual, ferm şi tăios împotriva fundamentalismului şi atitudinii misogine. Rimele poetei Hissa Hilal, care foloseşte pseudonimul Ramia pentru a nu-şi pune familia în pericol, dinamitează tabuuri şi atacă probleme incomode. Însă fără declaraţii impetuoase lipsite de consistenţa ideilor, ci doar printr-o luciditate ce demonstrează că protestul nu exclude dialogul cald şi tactul, în ciuda mesajului cu efect exploziv în mediile tradiţionaliste.
Celelalte elemente considerate nişte curiozităţi de occidentalii ce privesc acest documentar sunt legate de biografiei Ramiei. Deşi regulile şi teama de atacurile fanaticilor îi impun purtarea unei burka, din cauza căreia doar ochii i se zăresc, Ramia este mult mai norocoasă decât alte femei din ţara ei, Arabia Saudită. Are un soţ care îi încurajează pasiunea pentru literatură, el însuşi povestindu-i despre personajele lui Garcia Marquez. Acest soţ a înfruntat familia conservatoare pentru a-i permite Ramiei să participe la Poetul milionar. Un alt element care uimeşte precum o revelaţie despre o altă cultură adesea blamată este pasiunea unei beduine pentru poezie, pasiune devenită o moştenire transgeneraţională.
Abia când vedem documentarul regizorilor Stefanie Brockhaus şi Andreas Wolff, mulţi dintre noi ne dăm seama că ştim prea puţin despre arabii ce trăiau în deşert înainte ca societatea să se schimbe odată cu descoperirea şi exploatarea preţioaselor resurse de petrol ce au dus implicit la dezvoltarea oraşelor cu aspect futurist, spre care s-au îndreptat copiii şi nepoţii beduinilor. Cei pentru care beduinii sunt nişte sălbatici, primitivi şi barbari sau ignoranţi, decuplaţi de la civilizaţie vor fi surprinsi să afle că sunt sensibili la frumuseţea vieţii şi la duioşia poeziei şi că nu şi-au ţinut partenerele sau fiicele prizoniere. Mai mult, femeile beduine sunt preocupate de poezie, folosind versurile incisive pentru a-şi manifesta revolta sau trăirile puternice ori de câte ori se simt neînţelese în relaţia de cuplu.
Ramia aminteşte de beduinele din familia ei, care aveau chipul descoperit, părul lăsat liber în bătaia vântului şi cutreierau nestingherite deşertul, asumându-şi libertăţile unor femei aprige. Explică totodată cum s-a ajuns la obligativitatea vălului chiar şi în oraşele arabe moderne. Vălul era pentru strămoşii ei un obiect vestimentar care îşi avea utilitatea doar în deşert (nicidecum în mediul urban). Aici, printre dune, vălul era purtat doar pentru a le apăra pe femei de ravagiile soarelui puternic sau de răpitorii din triburile rivale. În timp ce femeile din generaţiile trecute puteau fi mai relaxate din punct de vedere vestimentar în spaţiul exterior, femeile din generaţia Ramiei au suportat reguli mult mai rigide. Pentru ele, vălul a devenit o armă a fanaticilor împotriva libertăţii.
În paralel cu suspansul legat de evoluţia Ramiei în concurs, întreţinut de controversele iscate, sunt prezentate, prin cuvintele acesteia, momentele de cotitură ce au dus la instaurarea terorii de către fanatici. Poeta Ramia, vorbitoare de limba engleză, se dovedeşte a fi bine informată şi conştientă de importanţa momentelor istorice în timpul cărora s-au sincronizat, pe toate continentele, acţiunile ce au permis emanciparea şi eliberarea de convenţii, chiar şi cu preţul scandalizării. Se declară o adeptă a schimbărilor din anii ’70, pe care îi considerase ideali pentru artiştii din întreaga lume.
Intercalând amintirile despre copilăria Ramiei cu imagini de arhivă în care femeile arabe din anii ’70 dansau dezinvolte în emisiuni TV alături de bărbaţi, purtând haine occidentale şi având un machiaj asemănător starurilor de la Hollywood, precum şi interviuri cu elevele din trecut, care declarau că preferă să iasă din casă fără a purta burka, regizorii te fac să descoperi o altă lume arabă. Este o lume cosmopolită şi deschisă, care a devenit victima unor calcule politice meschine, ce deturnau mesajele islamice în direcţia fanatismului şi a urii faţă de femeile emancipate, cum este şi Ramia.
The Poetess este o perspectivă inedită şi atipică nu doar asupra femeii şi feminităţii care se vor auzite în lumea islamică patriarhală, ci şi asupra modului în care sunt percepuţi arabii în lumea occidentală. Ramia îmbină respectul faţă de moştenirea beduină cu dragostea faţă de cultură, o dragoste în care vei regăsi deschiderea intelectualei cosmopolite. Ramia are o percepţie elevată asupra legăturii dintre om şi religie, compatibilă cu toleranţa şi modernitatea. Înţelege cultura islamică, la care face referire prin cuvintele şi amărăciunea celei ce sesizează diferenţa dintre spiritualitatea celui educat şi oportunismul politic al fanaticilor.
Multe scene ale documentarului te impresionează prin calmul femeii arabe oprimate în ţara natală şi judecate aspru de cei din afara spaţiului islamic din cauza atacurilor teroriste. Ramia este conştientă atât de problemele cauzate de fundamentaliştii ce se declară musulmani adevăraţi, cât şi de lipsa de informare a occidentalilor cu privire la cultura islamică, demonizată în mass-media. Participarea ei la Poetul milionar a devenit o ştire propagată în presa internaţională, care a transformat-o într-o portavoce a femeilor musulmane. Ramia afirmă că a primit şi multe mesaje de susţinere (nu doar de ameninţare) de la musulmanii din întreaga lume, ce s-au bucurat că presa internaţională a prezentat o femeie care demonstrează că în spatele unui văl nu se ascund neapărat mesaje ce incită la ură şi la cotropirea lumii occidentale.
Poeta devine simbolul musulmanului educat şi modern, al unei lumi tolerante şi deschise, în ciuda regulilor stricte impuse de fanatici. Regizorii au meritul de a-l apropia pe spectatorul occidental de lumea saudiţilor blamaţi din cauza legilor nedrepte cu femeile. Legătura emoţională, plină de sensibilitate, dintre protagonistă, cultura ţării ei şi cinefili se face printr-un ton ce îndeamnă mai degrabă la dialog şi la informare, nu la blamare. Prin tonul cald, ochii pătrunzători şi blânzi ce sfidează opacitatea veşmântului sufocant şi prin acea naturaleţe a confesiunii la feminin, Ramia îţi prezintă o Arabie Saudită care nu a fost întotdeauna atât de strictă, nici măcar cu femeile din lumea beduinilor. Argumentele ei sunt unele istorice, bine susţinute prin fotografiile şi filmările de arhivă adunate de regizorii Stefanie Brockhaus şi Andreas Wolff.
Ramia surprinde exact momentul în care marea istorie a intrat în mica istorie a fiecăruia, atunci când s-a trecut de la politica tolerantă faţă de femeile ce doreau să se manifeste în spaţiul public la rigiditatea care a distrus armonia din relaţiile dintre acestea şi bărbaţi, perturbând astfel şi armonia din spaţiul familial. Un mare merit îl au şi regizorii care, prin modul în care au filmat chipul Ramiei acoperit de văl, au reuşit să redea expresivitatea, candoarea şi demnitatea nu doar a femeii arabe implicate în lupta pentru libertate, ci şi a unei lumi devenite victima propriei faime bazate pe sumele exorbitante asigurate de petrol, o lume adesea etichetată negativ şi asociată cu terorismul.
Lansarea documentarului s-a sincronizat cu ştirile despre tentativele noului suveran al Arabiei Saudite de a moderniza societatea, reducând controlul exercitat de clericii fundamentalişti şi de adepţii lor asupra vieţii private şi asupra femeilor care vor să devină independente, iar aceste aspect este menţionat şi de regizori. În ciuda lungului drum spre libertate al femeilor din mediile arabe tradiţionaliste, documentarul îţi dă speranţă deoarece leagă emanciparea de nevoia exprimării prin artă, prin frumos. Revolta nu incită la violenţă, ci devine o sursă de inspiraţie, care descurajează barbaria.
Pelicula Jeannette, the Childhood of Joan of Arcva deschide ediţia din 2018 a Bucharest International Experimental Film Festival, pe data de 26 martie, de la ora 20:00, la Cinema Muzeul Ţăranului. Încă o proiecţie a fost programată pentru data de 29 martie, de la ora 18:30, la Cinema Elvire Popesco.
Noul film al regizorului Bruno Dumont (P’tit Quinquin, Ma Loute) va fi proiectat ca urmare a parteneriatului dintre BIEFF şi celebra secţiune Quinzaine des Réalisateurs a Festivalului de la Cannes. Jeannette, the Childhood of Joan of Arc rescrie într-o manieră neconvenţională povestea Ioanei d’Arc, transformând evenimentele din copilăria ei într-un musical.
Acţiunea filmului se petrece în anul 1425, când Ioana d’Arc, pe atunci o copilă, îşi descoperă menirea – aceea de a se dedica salvării Franţei în timpul Războiului de 100 de ani. Nimic nu a descurajat-o, nici măcar opiniile ferme ale calugăriţelor pentru care visul copilei părea ceva nebunesc şi periculos.
Imaginată de Bruno Dumont, povestea celei care a devenit una dintre marile eroine ale poporului francez este o fantezie insolită din care nu lipsesc dansul şi peripeţiile. Nu întâmplător, în publicaţia Cinema Scope, acest film a fost descris astfel: Situându-se undeva între Monty Python şi Headbangers Ball, Jeannette, the Childhood of Joan of Arc constituie o sinteză neaşteptată a intereselor disparate şi a obsesiilor cineastului francez. […] Bruno Dumont este la originea unora dintre cele mai captivante şi vii filme din lume la ora actuală.
Bruno Dumont a fost laudat datorită modului în care îmbină simboluri aparţinând unor epoci diferite. Vei descoperi estetica unui musical vintage în care sunt integrate elementele culturii rock, coregrafia majoretelor şi muzica techno-metal. De altfel, coloana sonoră insolită şi originală este rezultatul colaborării dintre Bruno Dumont şi artistul francez multi-instrumentalist Igorrr.
Poţi cumpăra bilete de pe Eventbook sau din librăriile Kyralina şi Humanitas. Preţul unui abonament este de 90 lei (60 lei pentru studenţi). Poţi opta pentru oferta de 5 bilete, pentru care platesti 40 lei (30 lei dacă eşti student). Preţul unui bilet variază între 12lei (8 lei pentru studenţi) şi 15 lei (10 lei pentru studenţi) – proiecţiile speciale. Studenţii UNATC şi UNARTE au intrare liberă, pe baza legitimaţiei, în limita locurilor disponibile, la proiecţiile de competiţie şi programele tematice.
L’atelier este un film inteligent, cu tensiuni motivate de conflicte fertile pentru voluptatea reflecţiei, mesaje adânci şi actori credibili în rolurile asumate, pe care ai mai vrea să îi vezi în filmele viitoare, deşi nu toţi sunt actori profesionişti.
În noul film al lui Laurent Cantet, prezentat şi la Cannes, vei regăsi conflictul dintre un rebel profund şi cei din jur, atracţia femeii mature pentru neînţelesul ce pendulează între luciditate şi gesturile nesăbuite, încercarea tinerilor de a-şi exprima temerile prin artă şi conflictele din interiorul grupului ce reflectă de fapt provocările unei societăţi unde respectul pentru diversitatea umană este trâmbiţat de oficialităţi, dar contrazis de faptele de zi cu zi.
Acţiunea se petrece în oraşul La Ciotat, pe ţărmurile inundate de lumină din sudul Franţei. Aici, Olivia, considerată o scriitoare celebră, are o întâlnire plină de revelaţii cu un tânăr inteligent, subversiv şi provocator, ce tulbură dinamica unui grup implicat în atelierul de scriere a unui roman colectiv. Tânărul pe nume Antoine este unul dintre elevii aleşi pentru a lua parte la activităţile acestui atelier de creative writing ţinut chiar de ea, destinat unor tineri din mediile defavorizate.
foto: Life.ro/Bad Unicorn
În ceea ce-l priveşte pe Antoine, elevul ce perturbă grupul ieşind în evidenţă în mod ostentativ prin întrebări şi declaraţii considerate de ceilalţi rasiste, scriitoarea Olivia, interpretată de Marina Foїs, oscilează între fascinaţia pentru o gândire profundă dublată de o sinceritate ascuţită, şi teama faţă de posibilele acţiuni devastatoare la care poate recurge Antoine. În ceea ce-l priveste pe Antoine, acesta se simte atras, dar şi înfuriat de femeia matură capabilă de a privi dincolo de atitudinea lui sfidătoare, pentru a descoperi un amestec de profunzime ce poate fi (mult prea) uşor deviată spre nemulţumirea faţă de aşa zisa mediocritate colectivă, apoi speculată de noul val de politicieni populişti de extremă-dreapta.
Laurent Cantet a evitat reţeta previzibilă ce implică o iubire interzisă. A preferat mai degrabă imaginea sofisticată şi multifaţetată a relaţiei profesor-elev. Într-adevăr, complexitatea manifestărilor afective, care nu sunt devoalate sau etichetate simplist, naşte un joc de putere ambiguu, de aceea rolul de salvator al Oliviei te poate induce în eroare, făcându-te să crezi că vei vedea o reinterpretare a (deja) clasicei relaţii clandestine dintre un rebel inteligent, însă debusolat, abia ieşit din adolescenţă, şi femeia matură, cu bune intenţii, echilibrată şi raţională, ce joacă rolul de profesoară dedicată unei cauze nobile, mai ales că peisajul meridional este un fundal perfect pentru tentaţii.
Regizorul a preferat mai degrabă o abordare imprevizibilă a fascinaţiei reciproce dintre profesor şi elev. La fel ca în majoritatea filmelor sale, intimitatea relaţiilor interumane este de fapt oglinda întregii societăţi. Asadar, această relaţie complicată dintre impulsivul Antoine şi o scriitoare ce vrea să înţeleagă lumea complicată a unui tânăr mai profund şi mai expus frământărilor apăsătoare decât ceilalţi elevi este de fapt o întâlnire dintre Franţa elevată, ce se autodefineşte prin schimburile de idei şi preocupările umaniste, şi acea Franţă care poate reflecta de fapt partea Europei dezamăgite. Vei descoperi apele tulburi ale crizei politice occidentale simbolizată de Antoine, acest personaj complex, însă atras de simplismul aparent securizant al soluţiilor oferite de aderarea la un grup neonazist. Pe cât de independent şi de îndrăzneţ, pe atât de vulberabil şi debusolat, Antoine o lasă pe Olivia să credă că ar fi gata să încalce graniţele, atât pe cele morale, cât şi pe cele din relaţia profesor-elev.
Fără a emite simplist un mesaj moralizator şi fără a lăsa impresia că militeaza tezist pentru toleranţă şi pace, Laurent Cantet reuşeşte să prezinte pericolul noii ascensiuni a partidelor de extramă-dreapta prin pericolul radicalizării ce-l pândeşte pe Antoine. Va reprezenta clar şi în acelaşi timp sofisticat graniţa subţire dintre nemulţumirea adolescentului ce pune întrebări incomode şi convertirea la extremism. Direcţionând abil conflictele şi tensiunile, îl va face pe spectator să-l înţeleagă mai bine pe Antoine acest personaj dual, deopotrivă profund şi impulsiv, ademenit atât de lecturile solide, ce favorizează gândirea debarasată de răspunsuri simple, cât şi de soluţiile radicale, izvorâte din porniri ce anulează tocmai chemarea intelectului.
Laurent Cantet păstrează două elemente definitorii pentru majoritatea filmelor sale şi pentru modul în care vede relaţia dintre personaje şi problemele societăţii sau dintre individualitate şi grup/colectivitate. Unul dintre aceste elemente este legătura puternică a personajelor cu locul natal. Faţă de locul natal, acestea experimentează trăiri contradictorii, pendulând între dezamăgire şi ataşamentul suprapus peste nostalgie şi identificare, aşa cum descoperi şi în filmul Retour a Itaque. Celălalt element definitoriu este legătura dintre identitate, stima de sine şi problemele social-economice, un element de asemenea influenţat de primul, adică de legătura cu spaţiul în care personajele trăiesc, apoi se contruiesc, relaţie ce a dus la succesul filmului The Class (Entre les murs), distins cu Palme d’Or.
foto: Bad Unicorn
Vei redescoperi în L’atelier acelaşi interes al personajelor lui Cantet pentru dialogul ce naşte schimburi de idei aprinse ori dureroase, însă de data aceasta dialogurile incomode referitoare la societate şi la modul în care societatea intervine în evoluţia individuală permit o distanţare puternică a unuia dintre personaje de restul grupului. Această distanţare duce la relaţia greu de etichetat dintre personajul puternic individualizat în raport cu grupul (Antoine) şi personajul feminin central (Olivia). Este o relaţie transformată în elementul care alimentează tensiunea imprevizibilului asociat cu thrillerul psihologic.
La fel ca toate filmele ce l-au făcut faimos pe Laurent Cantet, şi Atelierul te face să îţi pui întrebări despre societatea europeană urmărind evoluţia lui Antoine, unui tânăr profund, aşa cum sunt mulţi tineri profunzi la ieşirea din adolescenţă: depozitarul unor întrebări incomode ce pot duce la răspunsuri inflamabile, revoltat şi reticent în faţa compromisurilor. Îi vei înţelege motivele, până la un anumit punct îi vei şi admira atitudinea rebelă pe care o vei considera la început inofensiva, declanşată de nevoia de a pune la zid ipocrizia ce disimulează corectitudinea politică. Datorită modului în care Laurent Cantet şi actorul Matthieu Lucci au construit acest personaj, vei empatiza cu el, apoi te vor înfricoşa anumite acţiuni prin care Antoine îşi susţine punctele de vedere.
Laurent Cantet a devenit un exemplu de regizor care, deşi abordează teme sociale prin captarea dramelor personale expuse în scene în care tensiunea escaladează în dialoguri inflamabile, hotărâtoare pentru deznodământ, le permite personajelor să îşi păstreze individualitatea, nediluată în realizarea unui tablou colectiv. La fel ca în filmul ce i-a adus un Palme d’Or – Entre le murs – regizorul foloseste autenticitatea şi expresivitatea unor actori neprofesionişti. Aceştia sunt încurajaţi să improvizeze şi să ofere soluţii spontane, Cantet ţinând el însuşi un atelier cu aceştia înainte de începerea filmărilor. Foloseşte astfel dialogul şi autenticitatea personajelor pentru a vorbi subtil despre o întreagă Franţă contemporană prin intermediul relaţiilor tensionate dintr-un grup de elevi reprezentând mozaicul etnic al acestei ţări şi al întregii Europe Occidentale, scindate între politicile de incluziune şi xenofobie.
Dar cum să abordezi marile problemele ale unei societăţi diversificate, în care de multe ori cetăţenii având valori diferite sunt uniţi doar de tragediile colective ce nasc mai mult ură decât o nevoie de cooperare (cum ar fi atacurile teroriste), fără a eclipsa totuşi importanţa relaţiilor de la nivel individual, înghiţite de zgomotul colectiv? Cum să vorbeşti despre problemele sociale ale Franţei fără a face un film cu tematică socială ce dezvăluie doar imaginea de ansamblu, ci un film despre complexitatea relaţiilor interumane, o complexitate ce îi supără pe cei ce oferă mai degrabă soluţii radicale în locul reflecţiei cu soluţii multiple, niciodată definitive? Ei bine, Laurent Cantet a făcut ceea ce ar fi făcut de fapt mulţi psihologi care vor să înţeleagă o societate fără a o transforma în mase amorfe: a plecat de imaginarul individual, care poate oferi un tablou general fără diluarea identităţii personale. Aşadar, a strâns un grup de personaje reprezentându-i pe acei tineri lipsiţi de privilegiile clasei de mijloc. Tinerii provin dintr-o comunitate fără prea multe perspective. Aceştia sunt invitaţi de Olivia, o autoare celebră, să scrie un roman colectiv de succes. Elevii au ales calea unui crime thriller cu acţiunea în oraşul lor – însoritul La Ciotat.
Aşa cum se întâmplă în orice thriller ancorat în realitatea unui spaţiu bine definit şi recognoscibil, există o mare legătură între povestea inventată de elevii atelierului şi mediul social în care se petrece acţiunea. Prin atelierul literar, scriitoarea Olivia îi stimulează pe elevi să caute locuri semnificative pentru identitatea colectivă din La Ciotat, locuri despre care să se documenteze, să-şi întrebe părinţii sau bunicii. Încurajează astfel o explorare a legăturii pe care fiecare o are cu propriul oraş, cu trecul acestuia. Una dintre eleve îşi aminteşte că bunicul ei, un imigrant magrebian, a lucrat pe şantierul naval, un loc al gloriei şi al mândriei locale de altădată, aflat acum în paragină, uitat de autorităţi şi de investitori.
foto: Bad Unicorn
Acţiunea romanului cu accente de crime thriller s-ar putea derula în jurul acestui şantier. Mulţi susţin această idee, mai puţin Antoine, care, în ciuda inteligenţei, nu se poate apropia de ceilalţi elevi ai atelierului, fiind considerat inabordabil, rasist, inflexibil, arogant şi dornic de a capta întreaga atenţie. Mai mult, îi sperie ideile sale ce adaugă poveştii elemente sângeroase, de o violenţă extremă. Deşi este la rândul ei autoarea unor cărţi de succes ce dezvăluie partea întunecată a fiinţei umane, profesoara captivată de personalitatea lui Antoine dă de înţeles că se teme la rândul ei de personalitatea lui. Însă nu îl critică de faţă cu altii. Pentru a stinge conflictul, ea îi foloseşte ideile pentru a le explica elevilor că nu există neapărat o legătură între intenţiile personajelor negative şi adevăratele idei şi trăsături de personalitate ale scriitorului.
A scrie despre criminali nu te face un criminal, un admirator al lor. Este mesajul pe care îl trasmite Olivia elevilor deveniţi ostili în prezenta lui Antoine, după ce acesta îi sperie prezentându-le propria variantă asupra direcţiei terifiante pe care ar trebui să o ia acţiunea romanului colectiv scris în cadrul atelierului. Totuşi, observându-l pe Antoine, Olivia te face să bănuieşti că ar avea dubii în legătură cu modul inofensiv în care Antoine ar putea folosi arta pentru a se elibera de propriile instincte agresive. Olivia se întreabă dacă nu cumva, în cazul lui, graniţa dintre ficţiune şi realitate ar putea dispărea, arta nefiind capabilă să ofere acea defulare inofensivă a pornirilor agresive, a revoltelor interioare. Aşadar, va derula un research online, în care va descoperi, prin intermediul postărilor lui Antoine pe reţelele de socializare, o posibilă aderare la o grupare de extremă-dreapta, ce trasmite un mesaj anti-cosmopolit, anti-diversitate etnică.
Regizorul şi-a asumat riscul de a-l scoate pe spectatorul din afara Franţei din decorul recognoscibil şi seducător al Parisului cosmopolit, asociat clipei savurate cu lejeritate şi dialogurilor filosofice senine, purtate în decorul unei cafenele. Pentru a demasca lucid şi plin de tact marile probleme ale Occidentului (nu doar ale Franţei) îi este suficient un oraş mai mic, unde progresul social pare încremenit odată cu speranţele tinerilor. Aici se pot înţelege cel mai bine toate nemulţumirile şi problemele ce pot coroda relaţia dintre om şi societate, dintre europeni şi imigranţi şi, în final, legătura dintre un european şi idealurile democratice pentru care au luptat multe generaţii, şi care definesc o civilizaţie occidentală. Anumiţi elevi se simt complexaţi de profesoara venită din capitală, reflectând astfel nemulţumirile celor din oraşele mai mici, ale căror voci nu sunt auzite decât atunci când apar sondajele politice alarmante.
Locul unde se desfăşoară atât acţiunea filmului, cât şi a romanului colectiv scris în timpul întâlnirilor din cadrul atelierului de creative writing devine grăitor pentru declinul comunităţilor sudate de prosperitatea economică din vremuri trecute. Şantierul naval ce naşte legende şi despre care elevii se documentează este simbolul unor comunităţi abandonate, în care oamenii ce nu se mai fac auziţi pot ajunge să îşi transforme nemulţumirile în decizii radicale. De fapt, Cantet readuce în discuţie, fără a recurge la militantism, relaţia schizofrenă dintre Europa marilor oraşe, a căror dezvoltare se sprijină pe succesul profesiilor liberare, asociate noului model al cosmopolitului sofisticat, şi orasele clădite pe umerii celor numiţi gulere albastre, care se simt uitaţi şi dispreţuiţi după declinul unor industrii cândva generatoare de prosperitate şi mândrie locală.
Laurent Cantet preferă subtilitatea relaţiilor interumane pentru a vorbi despre frământările sociale ce modelează, în grade diferite, personalitatea fiecăruia. Alegerea actorilor din rolurile elevilor îţi va aminti de o mare calitate a regizorului Laurent Cantet: aceea de a găsi echilibrul dintre imaginea de ansamblu şi consistenţa fiecărui portret individual. Exact ca în premiatul Entre les murs, personajele ce au roluri secundare sunt puternic individualizate în dinamica de grup chiar dacă sunt eclipsate de personalitatea lui Antoine, care atrage atenţia datorită contradicţiilor ofertante pentru discuţiile cinefile sau pentru interpretările psihologice de după vizionarea filmului. Dialogurile, schimbul de idei cu privire la scrierea unui roman colectiv şi replicile prin care îşi susţine punctul de vedere îţi permit să depistezi rolul distinct al fiecărui personaj în parte.
foto: Bad Unicorn
Relaţiile dintre personajele filmului sunt multistratificate, la fel cum sunt şi problemele colective ale Franţei actuale. De aceea Laurent Cantet preferă să nu prezinte aceste probleme sociale într-un mod ostentativ astfel încât să cazi în ispita etichetării, invitându-te în schimb să le descoperi treptat, dupa ce le întorci pe toate părţile. Pentru a transmite mesajul filmului – nevoia de a înţelege o lume înţelegând mai întâi individualitatea în relaţia cu valorile societăţii, cu diversele grupuri care o alcătuiesc – regizorul distantează tacticos un personaj turbulent însă profund (nimeni altul decât neînţelesul Antoine) de restul grupului de elevi.
În timp ce restul elevilor continuă să imagineze variantele poveştii ce va fi prezentată la finalul atelerieului, Antoine se distanţează brutal de grup, iar această distanţare este realizată prin individualizarea lui şi în ochii profesoarei care îl (re)descoperă urmărindu-i profilul de Facebook, filmuleţele de pe Youtube în care acesta îşi etalează corpul atletic făcând sărituri de pe stânci sau antrenamentele alături de ceea ce a par a fi nişte neonazisti locali. Antoine nu devine el însuşi un neonazist, deşi nemulţumirile lui şi nevoia de răspunsuri clare menite să-l plaseze deasupra mediocrilor l-ar fi putut direcţiona spre acest angajament extremist. Însă acţiunile sale nu devin mai puţin periculoase în raport cu profesoara pe care o admiră, o pândeşte, pe măsură ce şi ea îl spionează sub pretextul curiozităţii faţă de semenii inteligenţi şi neînţeleşi, pe care vrea să-i ajute.
Totuşi, în loc să facă un film despre un tânăr proaspat radicalizat şi o profesoară salvatoare ajunsă ea însăşi o victimă neputincioasă, Cantet preferă unul despre un tânăr neînţeles, prins în plasa propriilor contradicţii, aruncat într-o lume din ce în ce mai îndepărtată de voluptatea dezbaterilor îndelungi. Regizorul deturnează frământările tânărului Antoine din zona radicalizării spre cea a relaţiei cu femeia care îl fascinează (Olivia), dar faţă de care se simte şi vulnerabil. Asemenea oricărui elev nesupus, abia ieşit din adolescenţă, mai citit decât majoritatea, Antoine trezeşte admiraţia, dar şi teama. Actorul Matthieu Lucci a intrat perfect în pielea acestui personaj care vrea să-şi mascheze debusolarea prin căutarea unor răspunsuri clare şi prin acţiuni ferme.
Jocul actoricesc redă credibil şi adânc reacţiile şi atitudinile unui tânăr care gândeşte mult, dar care nu ştie cum să gestioneze revelaţiile afective ce vin odată cu descoperirile precoce. Antoine este de fapt orice tânăr inteligent care îşi caută un drum în viaţă şi care devine un personaj la care te raportezi dual. Îi înţelegi dinamica psihologică, dar îl şi critici. Îi admiri curajul, dar il şi respingi din cauza dispreţului şi a sfidării la care adesea recurge pentru a contracara presiunea unui grup în care se simte neînţeles, neacceptat. În revolta lui Antoine se poate regăsi orice spectator care, deşi nu s-a radicalizat, s-a simţit în adolescenţă suparăt pe o societate care nu permitea explorarea trăirilor vulcanice, a opiniilor exploziv-controversate şi a revoltei prin dezbateri constructive, pline de francheţe şi luciditate, o societate pe care o percepea drept o trambulină pentru mediocritate, ipocrizie, superficialitate şi falsitatea mesajului tolerant ce masca duplicitar nişte calcule politice mult prea cinice.
Antoine este simbolul unei întregi generaţii de tineri inteligenţi, cu bune intenţii, dar pierduţi undeva la mijlocul drumului dintre afirmarea de sine şi împăcarea cu lumea din jur. Acţiunile personajului nu sunt decât rezultatul unei lumi în care mesajele umaniste nu mai sunt supuse dezbaterilor, ci au fost confiscate de autorităţi iresponsabile, care de fapt adoptă hotărâri ce nu fac decât să adâncească prăpastia dintre categoriile sociale, dintre oamenii aparţinând unor culturi diferite şi dintre zonele prospere şi oraşele industriale abandonate.
În loc să-l ducă pe Antoine pe calea terorismului care să oblige la emiterea unei sentinţe, Cantet alege calea invitaţiei la reflecţie, la rafinata observaţie psihologică. Redescoperi prin filmul său plăcerea analizei ce lasă loc interpretărilor infinite, deschise, fără clasica vânătoare de răspunsuri corecte, unanim acceptate şi care duc într-o anumită diecţie. Exact când ai crezut că ai înţeles totul despre legătura dintre Antoine şi Olivia, sau dintre acesta şi colegii de la atelierul literar, apar un gest, o reacţie, o replică sau o acţiune ce duce la escaladarea periculoasă a unor frustrări, care te face să-ţi schimbi părerile.
Această dorinţă a lui Cantet de a-l face pe spectator să renunţe la interpretarea ce duce într-o singură direcţie se transformă într-o echilibristică îndelung exersată, nu doar între social şi individual, între didactic şi transgresarea oricărei reguli, ci şi între genuri. Ce pare a fi încă o poveste cu efect educativ (fără a fi neapărat unul planificat şi asumat), despre efectele benefice ale artei în recupererea unor tineri debusolaţi, se transformă într-un thriller psihologic amplificat de nişte tensiuni ce ţin de resorturi interioare sofisticate. Nu este un thriller în care fiorii sunt alimentaţi de reacţiile explozive ce duc la escaladări tranşante ale conflictelor spre un deznodământ grăbit, ci unul în care personajele sunt obligate să poarte nişte dialoguri incomode, lămuritoare, dar pe care să le conducă folosindu-se de tact pentru a evita o tragedie iminentă.
L’atelier este o pledoarie proaspată, actualizată şi eficient construită pentru o redescoperire a voluptăţii de a dialoga, de a lăsa ideile contradictorii să se înfrunte în locul oamenilor diferiţi. Voluptatea dezbaterii este indispensabilă acelei salvări a civilizaţiei europene al cărei declin este strigat de populiştii alarmişti, care vor să pună la zid tocmai această plăcere a dezbaterii, considerată de extremişti o plăcere a naivilor, a visătorilor, a idealiştilor lipsiţi de iniţiative ferme. Prin refuzul de a-l pune la zid pe Antoine, regizorul trasmite subtil un mesaj vital pentru o Europă ameninţată de revigorarea extremismului. Este mesajul care susţine că este de preferat o dezbatere fără o soluţie finală decât o acţiune fermă, ce oferă iluzia securităţii sociale.
În februarie 2018, Corneliu Porumboiu a început filmările pentru noua sa peliculă, a cărei acţiune te va purta din România până în insula spaniolă denumită La Gomera.
Motivul care l-a determinat pe Corneliu Porumboiu să aleagă La Gomera este reprezentat de interesul pentru ancestrala formă de comunicare păstrată în acest loc. Aceasta formă de comunicare include şi limbajul El Silbo, care permite o transmitere a mesajelor prin intermediul fluieratului. Poliţistul Cristi (personajul central) încearcă să înveţe limbajul El Silbo pentru a-l elibera pe Szolt, un afacerist controversat, încarcerat în Bucureşti. În film îi vei putea vedea pe Vlad Ivanov, Rodica Lazăr, Sabin Tambrea şi Catrinel Menghia.
Corneliu Porumbiu declară despre Gomera: Filmul se concentrează pe o posibilă folosire a limbajului ancestral, El Silbo, într-o lume în care comunicarea a devenit din ce în ce mai controlată, cu un conflict direct între verbal şi non-verbal. În urmă cu câţiva ani am descoperit un documentar despre El Silbo. Acest limbaj fascinant, aflat pe cale de dispariţie, folosit din nou pe insula La Gomera, m-a inspirat şi motivat să scriu această poveste.
Filmul va intra în cinematografele din România în 2019.
Vara lui 2018 aduce un nou film românesc, despre care mulţi critici internaţionali au spus că este diferit de cele asociate Noului Val. Este vorba despre Charleston, selectat în competiţia oficială a festivalului de la Locarno, în 2017. Charleston marchează debutul în lungmentraj al regizorului Andrei Creţulescu, distins cu premii la festivalurile de film de la Cannes şi Zagreb datorită scurtmetrajelor Kowalski şi Ramona. În România, premiera filmului va avea loc pe data de 8 iunie 2018.
Filmul Charleston prezintă încercarea a doi bărbaţi de a o înţelege pe Ioana, femeia iubită de amândoi. Unul i-a fost soţ, celălalt i-a devenit amant. La câteva săptămâni de la moartea ei şi în ziua în care împlineşte 42 de ani, soţul Ioanei primeşte vizita unui tânăr care pretinde că a fost iubitul femeii în ultimele cinci luni. Această întâlnire provoacă nişte evenimente în care furia şi umorul se contopesc. În rolurile principale îi puteţi vedea pe actorii Şerban Pavlu, Ana Ularu, Radu Iacoban, Adrian Titieni, Victor Rebenciuc, Ana Ciontea, Dorian Boguţă, Gabriela Popescu, Andreea Gavrilă, Sergiu Costache, Gavril Pătru, Gheorghe Ifrim, Lucian Ifrim, Letiţia Vlădescu, Vlad Galer, Claudiu Dumitru şi Alina Berzunţeanu.
Prin acest film, regizorul Andrei Creţulescu a vrut ca spectatorul să se raporteze la universul personajelor prin trăiri contradictorii. Regizorul declară: Este un film care nu se sfieşte să le ceară spectatorilor să se emoţioneze, să râdă şi să plângă, uneori în spaţiul aceleiaşi secvenţe. Este un film trist, dar nu disperat, este un film hazliu, dar nu vesel. Parafrazându-l pe Leonard Cohen –este un film la care să râzi şi să plângi, să plângi şi-apoi să râzi iară şi iară.Sentimentele şi dramele personajelor vor fi reflectate şi de coloana sonoră ce include compoziţiile semnate de Get Well Soon, Dengue Fever, Pretties for You, Harlequin_Jack, Noir Désir şi Pipe’s Not Dead!
Charleston a fost primit cu entuziasm de criticii internaţionali. Aceştia au laudat amestecul dintre dramă, umorul sarcastic şi tandreţe. Site-ul Cineuropa.org îl prezintă drept un film de public, în timp ce publicaţia Chicago Sun-Times îl consideră mai puţin cinic decât filmele Noului Val Românesc şi mai degrabă tandru. Pe site-ul Zelluloid.de s-a afirmat că Andrei Creţulescu păşeşte pe urmele regizorilor Jim Jarmusch şi Aki Kaurismaki.
Oraşul înseamnă răsărituri pline de culoare după o noapte albă, lumini vibrante ce îndulcesc melancolia, plimbări fără ţintă pentru limpezirea gândurilor, pierderi şi regăsiri, străzi şi cartiere în care se trăieşte într-un ritm trepidant sau după-amiezi trândave, alături de o carte parcursă lent în cafeneaua preferată. Pe toate acestea le vei găsi în cele şase filme lansate în ultimii ani, care ne-au impresionat.
All These Sleepless Nights
imagine: www.indiewire.com
All These Sleepless Nights poate fi considerat unul dintre cele mai seducătoare filme despre legătura generaţiei actuale cu Oraşul. Regizorul transformă hoinăreala nocturnă a unor studenţi din Varşovia într-o călătorie magică datorită petrecerilor cu sunete şi lumini hipnotice. Simţi că pluteşti într-un prezent continuu, al celor mai frumoşi ani, în care lipsa direcţiei clare lasă voluptatea clipei să se desfăşoare nestingherită, amorţind teama de ridicol sau de ratare. Personajele în care se regăseşte generaţia studenţilor din zilele noastre, prinsă între hedonism, luciditate, debusolare şi o poftă de viaţă molipsitoare, coloana sonoră antrenantă şi dialogurile te vor face să rezonezi perfect cu energia urbană captată de regizorul Michal Marczak.
Mulţi au spus că filmul aduce pe străzile Varşoviei actuale atmosfera din perioada Nouvelle Vague şi efervescenţa electrizantă a Berlinului văzut prin ochii petrecăreţilor cu idei artistice progresiste. All These Sleepless Nights poate fi considerat un film despre hipsterii Varşoviei. Totodată, legătura dintre emoţiile personajelor, mişcările camerei de filmat şi tratarea unor teme actuale îl transformă într-un film despre tinerii din întreaga lume. Te va face să afirmi că Michal Marczak face parte din categoria regizorilor care simt perfect pulsul unei generaţii, depinstându-i profunzimea din spatele dorinţei de a face din oraşul de suflet o petrecere continuă. Vei descoperi astfel un film ce îţi aminteşte de petrecerile nebune terminate cu discuţiile interesante de la final, când aştepţi răsăritul. Te invit să citeşti şi recezia.
LYTE video
Victoria
foto: Berlin International Film Festival/Hollywoodreporter.com
Ce pare a fi o hoinăreală, în care un grup de pierde-vară îi arată unei tinere din altă ţară farmecul nebunesc al nopţii berlineze, se transformă într-un thriller exploziv, în care pericolul vine de unde nici nu te aşteptai. Îmbinând chemarea ispititoare a unei nopţi de pomină cu elementele unui thriller şi ale unui love story dintre o străină delicată nimerită într-un club din Berlin şi un derbedeu carismatic, regizorul Sebastian Schipper a realizat un film pe care vei dori să îl recomanzi şi altora. Este alert, imprevizibil şi include un joc actoricesc expresiv, convingător şi plin de naturaleţe.
Victoria a fost apreciat la Berlinale şi datorită modului în care Sebastian Schipper foloseşte cadrul lung pentru a surprinde autenticitatea vibrantă a unei nopţi berlineze. Camera de filmat redă acea fluiditate firească a dialogurilor fără miză, dar care sudează oameni ce vin din ţări şi culturi diferite. Filmul îţi va rămâne în minte atât datorită modului imprevizibil în care se desfăşoară o noapte ce obligă la adoptarea unor decizii rapide, ce pot schimba traiectoria unei existenţe, cât şi interpretării oferite de actriţa Laia Costa. Interpretarea ei este compatibilă perfect cu amestecul dintre farmecul suav şi foamea de emoţii puternice ale personajului feminin. Poţi citi şi recenzia.
LYTE video
Stockholm
foto: CaballoFilms/TIFF
Tot despre un cuplu a cărui întâlnire nocturnă scapă de sub control înaintea răsăritului este vorba şi în Stockholm. Este un cuplu efemer, sudat la ieşirea din club, în urma unui flirt superficial, dar care între miezul nopţii şi lumina zorilor ajunge să experimenteze un amalgam de stări năucitoare. El pare tipul degajat, înzestrat cu simţul umorului şi atitudine îndrăzneaţă, care o abordează pe fata aparent fragilă şi închisă în ea, târâtă de prietene în club pentru a se reface după o perioadă grea. Ea ezită, îl respinge, se amuză pe seama glumelor lui, apoi nu mai vrea să plece după ce prinde răsăritul pe terasa blocului în care locuieste acesta.
Contrar aşteptărilor, filmul nu este nici despre celebrul sindrom ce apare în interacţiunile umane toxice, nici despre capitala scandinavă. Sensul titlului este unul volatil, la care se va face referire subtil pe măsură ce noaptea personajelor ce flirtează străbătând Madridul filmat încât să semene cu orice alt oraş occidental după o noapte albă. Modul în care cineastul RodrigoSorogoyen foloseşte străzile oraşului pentru a încadra complicatele urmări a ceea ce ar fi trebuit să fie o simplă aventură de-o noapte îţi dă impresia că asişti la un déjà vu. Te întrebi dacă nu cumva acţiunea filmului se petrece în oraşul tău, pe care îl vezi diferit la 4 dimineaţa, după o noapte albă. Poţi citi şi recenzia.
LYTE video
Strange Birds (Droles d’oiseaux)
foto: www.berlinale.de/en/archiv
Plimbările între bulevardele, cafenelele, podurile, cinematografele vechi şi librăriile Parisului sunt cel mai bun remediu împotriva tristeţii. Cel puţin asta simţi când asişti la încercarea protagonistei (Mavie) de a-şi face ordine în viaţă. Deşi îţi dă de înţeles că se află în plină criză existenţială şi pare să-şi fi pierdut direcţia, o vei invidia dacă eşti un visător boem. Ea pare să ducă viaţa la care mulţi visează. Se bucură de plimbări pe fundalul apusului violet ce transformă Parisul într-o pictură impresionistă, îşi permite luxul de a piarde amiezile citind un roman într-o cafenea liniştită şi are un job de vis pentru cei dependenţi de lectură – acela de librar.
Filmul regizat de Elise Girard nu are o desfăşurare spectaculoasă, nici un fir narativ ofertant. Este mai degrabă un film în care scenele se preling într-un ritm nostalgic. Te întrebi dacă nu cumva Strange Birds a fost regizat pentru a le aduce un omagiu visătorilor şi acelui Paris idealizat, care aminteşte de farmecul peliculelor din anii ‘60. Îi va plictisi pe cei dependenţi de acţiune, în schimb va fi perfect pentru cei dornici de a se plimba pe străduţele unui Paris personal mai mult sau mai puţin real. Poţi citi şi recenzia.
LYTE video
Jeune femme (Montparnasse bienvenue)
foto: www.viennale.at/en
Cum să te bucuri de vraja Parisului când rămâi fără bani? Te învaţă protagonista filmului care a primit Camera d’Or la Cannes, în 2017 – Jeune femme (Montparnasse bienvenue). Ea a revenit în Paris după o lungă absenţă, pentru a-şi reface viaţa, fiind abandonată de bărbatul considerat marea ei iubire. Străbătând Parisul în căutarea unui acoperiş deasupra capului şi a unui job, va întâlni personaje ciudate şi îşi va face prieteni noi.
Criticii au considerat acest personaj feminin, interpretat emoţionant de Laetitia Dosch, unul reprezentativ pentru generaţia Y din spaţiul occidental. Ei afirma că personajul redă problemele unei generaţii ce amână stabilitatea pentru a se testa oportunităţile prezentului lipsit de promisiunea siguranţei. Estetica filmului aminteşte de cea a filmelor din Noul Val francez în care dramele personajelor se derulau în ritmul Parisului hedonist, ce plutea într-un prezent al nonşalanţei. Poţi citi şi recenzia.
LYTE video
The Nobodies (Los Nadie)
foto: awesomeberlin.net/upcoming-events-berlin
Dacă vrei să vezi cum îşi trăiesc anii răzvrătirii nişte adolescenţi din Columbia, dornici de a ieşi din turma ce ascultă muzica mult prea comercială în care se imită lascivitatea ritmurilor tribale, atunci te vor impresiona aceşti punkeri din Medellin. Proiectat şi în cadrul secţiunii competiţionale a festivalului Anonimul (2017), filmul The Nobodies este o călătorie neaşteptată în inima comunităţii de rockeri dintr-un oraş asociat cu traficul de droguri, cu străzile periculoase dominate de interlopi feroce.
Prin aspiraţiile, dorinţele şi pasiunile adolescenţilor din filmul său, regizorul Juan Sebastian Mesa te va uimi arătându-ţi o faţă diferită a periferiei sud-americane. Folosind cadre realiste ce amintesc de imersiunea oferită de un documentar şi alegând scene ce te vor face să simţi ritmul oraşului luat la pas de personajele dependente de rock, Juan Sebastian Mesa redă cu entuziasm şi candoare imaginea unei generaţii aparte. Este o generaţie ce vrea să meargă împotriva curentului majorităţii ce îi îndeamnă pe cei născuţi la periferia oraşului Medellin să consume droguri, să se alăture bandelor violente şi să renunţe la visuri. Personajele filmului nu vor să renunţe la aceste visuri, mai ales la cel de a face o călătorie iniţiatică prin care să străbată America de Sud, amintindu-ţi de nevoia de evadare a personajelor lui Kerouac. Poţi citi şi recenzia.
David Bowie a intrat în istorie şi datorită stilului vestimentar excentric şi plin de originalitate. Faimoasele piese vestimentare, precum şi fotografiile din timpul concertelor ce i-au inspirat pe mulţi scenografi au fost adunate într-una dintre cele mai vizitate expoziţii din cadrul Victoria and Albert Museum. Succesul fără precedent al acestei expoziţii din 2013 l-a determinat pe regizorul Hamish Hamilton să realizeze documentarul David Bowie is, care a făcut turul cinamatografelor din toată lumea, începând cu 2016. În România, documentarul va fi proiectat în cinematografele din reţeaua Happy Cinema, începând cu data de 24 martie 2018, ora 18:00.
Pentru a sublinia influenţa artistului asupra esteticii, regizorul l-a inclus în documentar pe un alt excentric iconic – designerul japonez Kansai Yamamoto – care a realizat extravagantele ţinute purtate de Bowie în turneul Aladdin Sane, din 1973. Lui Yamamoto i s-au alăturat solistul trupei Pulp (Jarvis Cocker) şi curatorii Victoria Broackes şi Geoffrey Marsh, pentru a explica legătura dintre piesele expoziţiei şi multiplele aspecte ale identităţii artistice a lui David Bowie.
Documentarul explorează modul în care au evoluat stilul şi personalitatea lui David Bowie de-a lungul a cinci decenii. Pe lângă articolele vestimentare şi fotografiile din timpul concertelor, expoziţia ce a stat la baza documentarului a inclus însemnări, versuri inedite, schiţe, înregistrări nefăcute publice până atunci şi fotografii personale.
Preţul unui bilet este de 26 lei. Poţi cumpăra bilete şi online.
Ce s-ar întâmpla dacă Eminem s-ar transforma într-un duh şi ar intra în corpul lui Adele, făcând-o să scoată rime obraznice într-un ritm ameţitor, în locul versurilor sentimentale? Păi s-ar naşte Patti Cake$, numită şi Killa P – un personaj de care te îndrăgosteşti din primele minute ale filmului datorită interpretării memorabile oferite de actriţa Danielle Macdonald, aflată la primul ei rol. De fapt, Patti Cake$ este genul de film care se sprijină pe interpretarea unei actriţe compatibile cu genul de personaj feminin care te cucereşte printr-un amestec irezistibil de umor caustic, inventivitate, expresivitate şi candoare.
Cine este Patti Cake$? O dulceaţă pişicheră ce vrea să devină rapperiţă. În aşteptarea faimei, derulează în mintea ei imagini ale gloriei ce iau forma unor fantezii desprinse din videoclipurile în care Hip-Hop-ul are nevoie de nişte decoruri opulente şi de efecte speciale grandioase. Patti ştie că nu poate obţine această glorie decât prin confirmarea dată de un maestru afro-american. El trebuie să îi ofere legitimitate după ce o ia sub aripa sa protectoare şi să o prezinte marelui public într-un ceremonial solemn cu blink-blink-uri şi mulţimi hipnotizate de rimele cathartice pentru visătorii născuţi la periferie. Seamănă puţin cu povestea lui Eminem? Până la un punct, da.
Patti Cake$ a fost poreclită şi Feminem într-un articol al revistei Rolling Stone. Şi Patti Cake$, şi Eminem au probleme cu mamele, doar că Patti Cake$ mai are doi aliaţi ce o încurajează, compensând neglijenţa maternă – cel mai bun prieten, devenit şi coleg de scenă, şi o bunică oscilând între atitudinea ursuză şi hâtrenie, despre care alţii ar spune că este o babă nebună, adică una cool, gata să aplaude rimele mai mult decât obraznice ieşite din gura nepoatei. Şi Patti, şi Eminem vin din medii defavorizate şi din familii cu taţi absenţi şi fără multe perspective. Totuşi, spre deosebire de albul Eminem, alba Patti Cake$ trebuie să îşi croiască singură un drum în lumea visurilor – industria Hip-Hop. Nu corpul iesit din tipare îi stă în cale. Missy Elliott este dovada că perseverenţa şi creativitatea pot sparge gheaţa ce desparte anonimatul din underground de faima din zona mainstream, unde se vinde adesea (doar) o imagine sexy.
foto: www.rogerebert.com/reviews
Patti Cake$ are un obstacol mult mai greu de trecut: absenţa unui Dr. Dre care să creadă în talentul unei albe care vrea să facă rap. Spre deosebire de Eminem, Patti Cake$ nu numai că nu este ajutată de un afro-american consacrat în lumea rap-ului, dar este şi umilită. Este numită un cultural vulture de un producător cu mentalitate de nabab plecat din ghetou şi devenit un guru cu bijuterii supradimensionate şi mansion opulent demn de etalat la MTV, şi care decide ce aspiranţi merită să fie noile staruri ale muzicii rap.
În spatele filmului se află renumitul regizor de videoclipuri Geremy Jasper. Implicarea unui regizor ce nu este deloc străin de culisele industriei muzicale se simte nu doar în coloana sonoră demenţială, ce îmbină Hip-Hop-ul cu elemente de hard rock abraziv, sau în scenele precum nişte videoclipuri suprarealiste, ce exprimă fantasmele de glorie ale lui Patti, ci şi în modul în care a fost gestionat cockailul ce asigură succesul de casă al unui astfel de film – o poveste de viaţă dramatică + un personaj feminin inteligent, care trebuie să lupte pentru a fi acceptat din cauza kilogramelor în plus + originalitatea + intervenţia salvatoare a personajului masculin special, care dă sarea şi piperul unei astfel de poveşti.
Regizorul ştie cum să pună în valoare calităţile actriţei din rolul principal, care are toate şansele să fie distribuită şi în alte filme deoarece are acel amestec dintre carismă, expresivitate facială, umor şi autenticitate care transformă fiecare scenă într-un spectacol. Şi tocmai pentru a nu irosi calităţile actriţei Danielle Macdonald într-un film ca toate celelalte despre tinerele supraponderale ce se luptă pentru a le fi luate în considerare talentele, regizorul mută atenţia de la situaţia de viaţă apăsătoare spre adevăratul mesai al filmului, ce ţinteşte satiric spre industria ce duce în derizoriu muzica de protest. Acest mesaj este exprimat cel mai bine de personajul masculin de care se îndrăgosteşte Patti Cake$: Nu te încrede în falşii profeţi!, referindu-se la starurile hip-hop (ajunse producători) ce aleg zona comercialului, venerate datorită puterii etalate prin stilul de viaţă în care luxul străluceşte ostentativ.
foto: trailer/Youtube
Decizia de a lăsa muzica în prim-plan debarasează povestea de clişeele şi de contrastul dintre mizeria sordidă în care se zbat marginalii şi gloria ce îi propulsează din ghetou direct în cartierele selecte – un contrast mult prea des folosit, şi care distruge autenticitatea unui astfel de personaj ce face muzică în primul rând de dragul mesajului şi care-şi spune sufletul fragil în rime precum o torpilă. Viaţa grea de care Patti Cake$ are parte nu este prezentată sufocant. Ea nu doarme pe sub poduri, nu face parte dintr-o dubioasă bandă de cartier şi nici nu are un comportament audostructiv, în care fragilitatea este mascată de ură şi de agresivitate. Este mult prea inteligentă pentru a fi o bătăuşă ce vrea să îşi ascundă vulnerabilităţile. Nici măcar modul în care decide să reacţioneze până la urmă când oamenii o umilesc din cauza kilogramelor în plus nu este unul banal, oferind una dintre cele mai bune şi imprevizibile scene ale filmului. De fapt, modul în care personajul îşi gestioază frustrările îi face să aprecieze rolul Hip-Hopul-ui până şi pe cei ce asociază acest gen de cu primitivismul, vulgaritatea, delicvenţa şi agresivitatea.
Ai spune că Geremy Jasper a avut curajul nesăbuit de a miza pe autenticitatea unui film despre ascensiunea în lumea Hip-Hop-ului a unui personaj feminin diferit. Patti Cake$ ce are două trăsături care nu corespund percepţiei colective legate de un veritabil aspirant la notorietatea şi la respectul din această lume: este albă şi nu a trecut prin etapele ce le-au călit pe multe staruri din industrie, care au în spate o poveste – adică nu a cunoscut viaţa dură a celui având cazier, nişte vicii grele la activ şi o faimă de mic interlop ce şi-a salvat sufletul prin muzică.
Patti Cake$ are doar nişte rime explozive, nicidecum o viaţă periculoasă, traită în umbra societăţii. Dimpotrivă, în viaţa de zi cu zi este un cetăţean model. Îşi ajută bunica, ţine casa luându-şi mai multe joburi, îşi culege mama beată de pe podelele barului iar singurul derapaj este un joint ale cărui efecte au lecuit-o de încercarea de a fi precum derbedeii din Hip-Hop, rămânând astfel doar la versurile dure. Totuşi, acest personaj atipic este unul cât se poate de credibil. Are substanţă, ingeniozitate, perseverenţă, rezistenţă la refuzuri şi umilinţe, dar mai ales acea lipsă de inhibiţii chiar şi atunci când este obligată să traverseze pojghiţa subţire dintre nonconformism şi ridicol. Toate acestea sunt nişte atuuri indispensabile unui artist Hip-Hop ce vrea să scoată capul din mulţime pentru a fi remarcat de un producător exigent.
Patti Cake$ este un personaj care arată faţa isteaţă (şi mai alescathartică) a Hip-Hop-ului în tentativa ei de a duce pe umeri povara unei vieţi marcate de lipsa afecţiunii. Iar această isteţime se reflectă şi în traiectoria de la anonimat la prima piesă difuzată la radio de un DJ pe care îl admiră. În primul rând trebuie amintit faptul că Patti Cake$ nu are tracul celei marginalizate, ascunse în spatele timidităţii. Nu este tristă, ci mereu expansivă, cu zâmbetul pe buze, de la cel inocent la cel de îngeraş sarcastic. Oferă nişte reprezentaţii ce stârnesc hohote de râs, dar nu prin recurgerea la penibil, ci prin ingeniozitatea de a se pune în valoare, în ciuda unei siluete ce devine ţinta glumelor sau a momentelor în care se îndoieşte de şansele ei. Este mai degrabă genul pe care mulţi şi-ar dori-o în gaşca de prieteni datorită replicilor din arsenalul unui simţ al umorului dublat de inteligenţă şi creativitate.
În al doilea rând, nici povestea ei de iubire – acea iubire care îi redă încrederea în calităţile de artist ce-şi poate crea o identitate aparte – nu are un protagonist aşa cum te-ai fi aşteptat. În locul tipului carismatic îl vei descoperi pe Basterd, un personaj cu aspect de rock star sumbru. Interpretat de Mamoudou Athie, iubitul lui Patti Cake$ este un rock star afro-american ce trăieşte precum un homeless cu trecut plin de traume. Este un personaj ce îi dă filmului aura unei poveşti fantastice deoarece are misterul terifiant al unui personaj de thrillere cu bântuiţi. Acest personaj are două roluri: aduce imprevizibilul şi îi adaugă rapului dramatismul şi profunzimea asociate muzicii rock.
Prestaţia actorilor din cele două roluri masculine – Siddharth Dhananjay (în rolul celui mai bun prieten al lui Patti) şi Mamoudou Athie (iubitul ei) – se ridică la nivelul actriţei din rolul principal. Actorul Siddharth Dhananjay, la fel de expresiv, oferă acel element ce înseninează viaţa lui Patti prin susţinerea oferită de o prietenie autentică, menită să compenseze lipsa unor părinţi care să o încurajeze.
Mulţi spectatori au apreciat mai ale ingeniozitatea regizorului în a ironiza clişeele – atât pe cele asociate culturii hip-hop aduse în zona comercială, mainstream, cât şi pe cele ce ţin de un love story amestecat cu mesajele ce susţin asumarea până la capăt a unor aspiraţii, în ciuda unui mediu ostil. Se poate spune despre Patti Cake$ că a devenit o alternativă neconvenţională şi totodată luminoasă la filmele despre efortul de a ieşi dintr-un mediu fără prea multe perspective cu ajutorul muzicii.
Regizorul preia reţeta filmelor cu mesaj aspiraţional optimist, însă o nuanţează pentru a nu te plictisi nici o secundă. Spre deosebire de alte filme de genul acesta, Patti Cake$ prezintă un personaj cu parcurs imprevizibil, pentru care lucrurile se rezolvă mai puţin spectaculos, dar mult mai credibil, de unde şi laudele aduse de mulţi critici, dar şi de spectatorii care au aplaudat minute în şir la finalul proiecţiilor de la Sundance şi Cannes.
Soldaţii. Poveste din Ferentari şochează prin îndrăzneală. Dar şocul nu este provocat de subiect – o poveste de dragoste între doi bărbaţi, încă greu de asimilat într-o cultură balcanică. Şi nici de locul desfăşurării acţiunii – cartierul Ferentari – perceput adesea drept un infern al sărăciei murdare, al drogurilor şi al seringilor împrăştiate precum chiştocurile de ţigări în zilele de vară, când oamenii de la periferie se adună la o bere în faţa blocului.
Ceea ce te „şochează“ este faptul că aceste două elemente ce-i scandalizează de obicei pe oamenii normali – homosexualitatea şi infernul asociat cartierului Ferentari – nu se transformă într-un cocktail Molotov ale cărui ţinte devin personajele ce îşi trăiesc idila interzisă într-o lume machistă. Nu pot fi considerate nici măcar un supliciu vizual pentru tine, spectatorul, în cazul în care aveai rezerve înainte de a păşi în sala de cinema. În locul unei brutalităţi dezlănţuite şi al unor imagini cu sărăcia purulentă vei descoperi un film mai mult decât suportabil, datorită unui amestec de umor, sentimentalism duios (însă bine mascat de apetitul pentru caterincă al personajelor şi prelins printre nişte replici fără perdea) şi acea pledoarie pentru înţelegerea alterităţii, o pledoarie deloc îmbrăcată în militantismul ipocrit ori în falsitatea snobilor burghezi ce se dau hipsteri progresişti (pe care-i ironizează la greu Adrian Schiop în romanul omonim ce stă la baza filmului).
Soldaţii. Poveste din Ferentari, care a făcut deja turul mai multor festivaluri importante înainte de premiera oficială din România, a fost aşteptat precum o apariţie exotică în rândul filmelor a căror estetică rămâne totuşi în zona noului val (cu decoruri minimaliste, la fel ca dezvoltarea narativă, şi expunerea vieţii din apartamentele claustrofobe). Dar, la fel ca în romanul cu acelaşi nume, scris de Adrian Schiop, devenit unul dintre actorii din rolurile principale, exoticul nu este legat de subiectul ce ar trimite filmul în zona celor de nişă, care tratează relaţiile şi dramele comunităţii LGBT într-o ţară (încă) tradiţionalistă. Nu relaţia de iubire dintre doi bărbaţi de etnie şi nivel de educaţie diferite, ambii locuitori ai cartierului Ferantari, poate fi considerată elementul exotic al filmului, ci însuşi mediul în care aceştia îşi consumă relaţia – cartierul Ferentari, un fel de no go zone pentru cei din afara lui, o lume închisă, cu propriile-i reguli de supravieţuire şi coduri sacre fără de care nu se poate convieţui paşnic şi nu poţi fi acceptat.
Devenit un al treilea personaj principal, cartierul Ferentari este prezentat diferit de cum ai văzut până acum şi de cum te-ai fi aşteptat. Sărăcia extremă, expusă claustrofob, sordid şi coşmăresc în majoritatea reportajelor nu mai apare ostentativ. Nu simţi că invadează sala de cinema precum o periferie sud-americană contopită cu mahalaua indiană, sufocându-te prin detalii brutale. Cadrele realiste nu satisfac nevoia unor spectatori veniţi din zone mai confortabile de a vedea periferia mizară exploatată senzaţionalist într-un spectacol grotesc sub pretextul documentarului ce arată lumea necosmetizată. Cartierul Ferentari vorbeşte mai mult prin tipologiile umane expresive, ce se dovedesc a fi şi ospitaliere, şi mai puţin prin blocurile degradate sau prin furnicarul ce mişună printre dughenele insalubre.
Personajele filmului, autentice şi pitoreşti, sunt o sursă inepuizabilă de umor, spontaneitate şi candoare în cele mai neaşteptate momente, iar acest amestec transformă o poveste dezolantă într-una mult mai suportabilă. De altfel, tentativa reuşită a regizoarei debutante în lungmetraj Ivana Mladenovic de a scoate la suprafaţă dovezile de umanitate într-o mahala considerată brutală şi licărul de fragilitate ce mijeşte sub coaja de băiat dur al unuia dintre personaje te face să te întrebi dacă nu cumva acesta este genul de film pe care l-ar fi făcut Pasolini în locul lui Accattone, sau colegii săi neorealişti, dacă s-ar fi născut în Ferentari.
Deşi rămâne un loc al lipsei de speranţă pentru majoritatea locuitorilor, un cartier uitat de lume, ignorat de autorităţi şi care le inspiră teamă celor din afara lui, Ferentariul din filmului Ivanei Maldenovic poate fi şi primitor dacă îi respecţi regulile ce te pot apropia de locuitorii săi fără a mai fi catalogat drept străin. De altfel, Ada Solomon, producătorul filmului, a declarat că oamenii locului sunt ostili când văd o cameră de filmat doar dacă le dai de bănuit că vrei să îi prezinţi într-o lumină proastă.
Un alt element care te va surprinde, în cazul în care nu ai citit romanul omonin înainte de a intra în sala de cinema, este relaţia celor doi protagonişti – Adi, un intelectual timid ce vrea să facă primul doctorat în manele, şi Alberto (Vasile Pavel-Digudai), un fost puşcăriaş, care, fiind de-al locului, îi promite că îl va introduce în lumea cântăreţilor de manele. Este o relaţie care ajunge destul de repede să se desfăşoare dezinvolt, pe faţă, deşi implică un personaj ce provine dintr-o cultură machistă, în care homosexualitatea este înfierată dur şi condamnă la excludere. Nimeni nu îi agresează pe cei doi protagonişti. Adevăratul inamic al relaţiei este de fapt lipsa banilor, dublată de viciul costisitor al lui Alberto – jocurile de noroc.
foto: Rollercoaster PR/Hi Film Productions
Cei drept, la început, Alberto, de etnie romă şi vărul lui Borcan, un interlop celebru din Ferentari, al cărui palat domină peisajul de parc-ar fi un pachebot nimerit într-un port amărât, se fereşte de ochii lumii. Ce facem noi aici să nu ştie nici Pământu’! îi ordonă ferm lui Adi la finalul unei prime întâlniri amoroase (cei având intoleranţă la scenele de gay sex pot vedea filmul liniştiţi, deoarece nu există detalii explicite). Pe măsură ce avansează relaţia, Alberto începe să nu se mai teamă aşa de mult de gura lumii (poate doar de bătaia ce ar putea-o încasa de la vărul Borcan) şi îi cere lui Adi să-l ia la el în apartament, pentru a trăi precum un cuplu sudat.
Soldaţii. Poveste din Ferentari a început să ruleze după ce s-a tot vorbit despre alte două filme apreciate, având ca subiect relaţia de iubire dintre doi bărbaţi – God’s Own Country şi Call Me by Your Name. Dacă în aceste două filme relaţia era fie una cu năbădăi transformate în scene incandescente, fie una tandră, consumată precum o iubire adolescentină secretă, în filmul Ivanei Mladenovic vei descoperi o abordare diferită. Regizoarea a respectat dinamica relaţiei amoroase din romanul ce a stat la bază filmului şi a renunţat la clasica expunere a sofisticatului conflict dintre asumarea identităţii sexuale şi obsesia pentru aparenţe într-un mediu tradiţionalist, la desfăşurarea dramatică a legăturii dintre două personaje având personalităţi diferite, aparent incompatibile, la tandreţea specifică unui film despre căutarea de sine odată cu a sufletului pereche sau a iubirii ce îmblânzeşte un personaj greu încercat de viaţă şi lipsit de speranţă (cum se întamplă în God’s Own Country).
Aici, în Ferentari, nu este loc pentru dileme sau pentru explorarea adâncă a sinelui între două întâlniri amoroase. Caterinca lui Alberto bate interesul pentru lucrurile serioase, precum asumarea identităţii, vindecarea emoţională sau viitorul unei relaţii. Tandreţea se prelinge în replici abrazive pentru nişte urechi pudice, dialogurile despre cuplu sunt însoţite de băşcălia şmecherului ce se vrea dur, iar iubirea te obligă să-l accepţi pe celălalt aşa cum e, fără a încerca să-l domesticeşti, să-l vindeci de metehne.
foto: Rollercoaster PR/Hi Film Productions
Povestea de iubire dintre doctorandul Adi şi recidivistul Alberto este precum dialogul oamenilor de la periferie: un amestec de francheţe, umor cu show, vorbe colorate, pe alocuri porcoase, gesturi demonstrative de băieţaş de cartier histrionic, poveşti cu înflorituri pentru gonflarea stimei de sine ori pentru construirea unei reputaţii de temut, şi vorbe dulci, inspirate din textele manelelor contemporane, prin care îndrăgostitul dezinhibat şi lunecos (Alberto) vrea să-şi cucerească prada (Adi). În cazul acestei relaţii, prada este şi sursa banilor indispesabili supravieţuirii celui ce joacă abil rolul îndrăgostitului cuceritor şi versat. Ai putea spune că asişti la o parodie gay a relaţiei pe interes dintre bărbatul educat, venit dintr-un mediu mai curat, şi trufandaua de la periferie, necizelată, însă fără inhibiţii şi având şcoala vieţii.
Până într-un punct al poveştii, Alberto pare varianta masculină a femeii versatile şi vulgare, ce-l tapează de bani pe bărbatul de condiţie superioară, dar care are nişte placeri vinovate şi fetişuri ascunse, ce nu pot fi manifestate liber decât în cartierele mărginaşe. Are vorbele la el şi stăpâneşte perfect acel ritual de ademenire mieroasă, ce-l face să pozeze în victima sorţii pentru a-şi atinge scopul: acela de a fi întreţinut de Adi. Însă modul în care Ivana Mladenovic transpune dinamica relaţiei şi gesturile demonstrative ale lui Alberto, puternic înfluenţate de cultura mediului său, evită caricaturizarea şi umorul simplist. Nici măcar scenele cu dansuri orientale pe manele, fie că se desfaşoară în birtul cu păcănele din Ferentari, fie că au loc într-un decor opulent de club frecventat de interlopi, nu au ca scop ridiculizarea unor marginali cu gusturi dubioase. Spectacolul ostentativ dintr-un club de manele pentru barosani este filmat astfel încât să pară un spectacol burlesc, de cabaret balcanic, nicidecum desfăşurarea unui kitsch care îngreţoşează.
Regizoarea însistă să păstreze demnitatea personajelor sale, transformându-l pe Alberto, interpretat convingător şi cuceritor de actorul amator Vasile Pavel-Digudai, într-un personaj mult mai complex decât pare. Aşadar, în loc să-l prezinte doar ca pe un infractor mărunt ce îşi duce traiul scornind minciună după minciună şi apelând la tertipurile unui şarlatan emoţional ce pune în practică trucurile de supravieţuire învăţate la pârnaie, Ivana Mladenovic insistă asupra cauzelor din trecutul lui tumultuos, ce invită la compasiune, aceeaşi compasiune pe care o simţi faţă de cel de-al treilea protagonist – cartierul Ferentari.
Detectezi o preocupare vizibilă pentru dreptul personajelor de a fi privite prin lentila toleranţei şi a compasiunii. Pentru a invita spectatorii la empatie fără a recurge la patetism, Ivana Mladenovic preia reţeta folosită de Adrian Schiop în romanul său: înlocuirea plângerii de milă cu umorul presarat în replici savuroase. De fapt, vei regăsi în film replicile memorabile şi vorbele de duh colorate ale lui Alberto din roman. În film, personajul Alberto reuşeşte să transforme nişte relatări greu de digerat referitoare la trecutul său în rafale de umor. În ciuda unei realităţi triste, se şi râde la acest film, în mare parte datorită replicilor fruste din arsenalul lui Alberto, personajul ce dă sarea şi piperul filmului datorită interpretarii actorului Vasile Pavel-Digudai. Gesturile sale şi tonul au transformat vulgaritatea în pitoresc, iar duritatea în candoare, o candoare aparte, cum este şi lumea în care a fost nevoit să înveţe ritualul adaptării.
To provide the best experiences, we and our partners use technologies like cookies to store and/or access device information. Consenting to these technologies will allow us and our partners to process personal data such as browsing behavior or unique IDs on this site and show (non-) personalized ads. Not consenting or withdrawing consent, may adversely affect certain features and functions.
Click below to consent to the above or make granular choices. Your choices will be applied to this site only. You can change your settings at any time, including withdrawing your consent, by using the toggles on the Cookie Policy, or by clicking on the manage consent button at the bottom of the screen.
Necesare
Always active
Cookie-urile necesare ajută la a face un site utilizabil prin activarea funcţiilor de bază, precum navigarea în pagină şi accesul la zonele securizate de pe site. Site-ul nu poate funcţiona corespunzător fără aceste cookie-uri.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
Statistici
Cookie-urile de statistică îi ajută pe proprietarii unui site să înţeleagă modul în care vizitatorii interacţionează cu site-urile prin colectarea şi raportarea informaţiilor în mod anonim.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
