Filme

Trebuie să vezi The Square, una dintre vedetele ediţiei din 2017 a festivalului Les Films de Cannes a Bucarest. Şi nu numai datorită curiozităţii stârnite de câştigarea marelui trofeu Palme d’Or, ci datorită originalităţii prin care un regizor transformă situaţiile banale într-o bombă cu ceas.

O plimbare în timpul căreia o voce de femeie terifiată răsare de nicăieri sau o cină plictisitoare în decor strălucitor te ţin cu sufletul la gură. Aceste detalii se unesc într-un joc psihologic al efectelor disproporţionate. Sunt nişte efecte bine calculate, astfel încât să te întrebi până unde vor merge personajele ce dau buzna răvăşind viaţa lui Christian, un şarmant curator al unui muzeu de artă contemporană, interpretat convingator de Claes Bang.

Ruben Östlund (Force Majeure) îşi transformă filmul într-un spectacol imprevizibil ce abordează problemele societăţii şi crizele existenţiale. Un spectacol având suspansul unui thriller şi voluptatea unei satire. La această voluptate contribuie din plin şi coloana sonoră ce îţi dă impresia că depistezi amuzamentul unui martor nevăzut ce priveşte zbaterile personajelor şi-ţi zâmbeşte complice.

Vei descoperi un film cum n-ai mai văzut, datorită modului bizar şi inteligent în care sunt gestionate elementele scandaloase ce scot viaţa unui om din mersul ei firesc. Te surprinde prin oscilaţia fulgerătoare de la calm la ieşirile vulcanice ale unor personaje ce trec de la râsul frivol la gravitatea omului disperat. În centrul evenimentelor ieşite din matca rutinei se află Christian, un suedez cu viaţă liniştită, iubitor de artă şi de femei. El se trezeşte într-un vârtej de evenimente pe cât de amuzante, pe atât de năucitoare. Toate i se vor trage de la încercarea de a prinde, pe cont propriu, un infractor.

În paralel cu goana după omul dubios, în viaţa profesională a lui Christian se petrec lucruri ce scapă de sub control, după ce echipa de PR a muzeului unde lucrează găseşte o idee şocantă pentru a promova o expoziţie ce nu avea mari şanse pentru a ieşi în evidenţă. Echipa se gândeşte să lege ideile abstracte ale artei contemporane de preocupările omului obişnuit, bombardat de informaţii din toate părţile. Caută astfel trucuri geniale pentru ca mesajul expoziţiei să devină viral în social media. Iar soluţia salvatoare, găsită pentru a se diferenţia de celelalte informaţii şi evenimente ce se derulează ameţitor pe ecranul unui smartphone, este una provocatoare. Toată vizibilitatea câştigată se întoarce împotriva lui Christian având forţa unui bumerang, după ce declanşează o explozie de indignare la nivelul opiniei publice.

The Square este un film care te ţine în priză de la început până la final. Dar nu o face printr-o acţiune furtunoasă, ci printr-o avalanşă ingenioasă de reacţii imprevizibile şi excentricitate. Regizorul a găsit ceea ce au căutat mereu cei din marketing pentru a monopoliza atenţia volatila a omului modern – acel mix irezitibil de controversă, reacţii scandaloase, care să inflameze, să provoace stupefacţia celor normali. Mai adaugă frica prin care sporeşte interesul, exagerarea unor efecte şi acel dominou ce provoacă desfăşurarea nebunească a unor banalităţi. Este mixul la care visează mulţi creatori de campanii publicitare astfel încât să-ţi stârnească pofta ieşită din comun pentru nişte produse banale.

În acest film, produsul banal ce trebuie vândut unui numar cât mai mare de consumatori este un pătrat. Dar nu este orice pătrat, ci unul devenit piesa centrală a unei expoziţii de artă contemporană. Este acel gen de expoziţie ce mizează pe transformarea în artă a unor obiecte fade, neluate în seamă în viaţa de zi cu zi. O expoziţie din care majoritatea oamenilor nu înţeleg nimic şi pe care o consideră de o simplitate jignitoare, pe nedrept expusă în fostul palat regal suedez (acţiunea se petrece după o presupusă abdicare a monarhiei).

Pentru oamenii obişnuiţi, un pătrat făcut din neoane este doar un pătrat. Însă pentru artist, pătratul este un simbol abstract al încrederii în omenire şi al altruismului. Laturile sale, ce au dimensiuni egale, pot exprimă de fapt acea egalitate securizantă a drepturilor şi obligaţiilor, pe care se sprijină o societate civilizată. Greu de receptat acest mesaj fără informaţii suplimentare, de aceea sunt angajaţi doi guru ai comunicării pe înţelesul celor neiniţiaţi.

De la expunerea pătratului se ajunge la întrebarea care declanşează firul evenimentelor de un comic absurd: Cum îi faci pe oameni să depisteze acest mesaj complex exprimat prin simplitatea pătratului? Cum îi ţii atenţi pentru a urmări până la final informaţiile din teaserul expoziţiei? Recurgi la o campanie şocantă. Modul în care actorul Claes Bang interpretează rolul intelectualului neînţeles de majoritatea ce se scaldă în mediocritate este ideal pentru a lega efectele campaniei de micile drame din viaţa unui locuitor al ţărilor civilizate. Acel om cinstit lovit din plin de un gest barbar pe care îl credea posibil în altă lume, una înapoiată, care nu putea invada şi tara lui perfectă.

Prin reacţiile protagonistului interpretat de Claes Bang, care nasc o furtună într-un pahar cu apă, filmul capătă vigoarea unei satire care te uimeşte până la stupefacţie. O satiră care loveşte exact în imaginea perfectă de care se bucură această societate ideală a corectitudinii politice trâmbiţate oficial, dar încălcate frecvent. Aşa cum pătrratul simbolizează la nivel abstract egalitatea oamenilor în faţa dreptului la demnitate, Suedia reprezintă societatea ideală în care ideile nobile devin realitate. Nu şi în lumea personajului din acest film. El asistă zi de zi la situaţii în care care valorile declarate sunt nişte piese de muzeu în faţa cărora snobii ce se pretind mecena pentru a se da culţi se prosternează fără a înţelege mare lucru. Scena în care sunt ridiculizaţi snobii care aşteaptă ospăţul rafinat ce încheie vernisajul organizat în fostele apartamente regale devine reconfortantă. Îţi demonstrează că până şi la case mai mari oamenii se îmbulzesc spre mâncare, nu numai la chermezele mioritice.

Când a vrut să denunţe mesajele umaniste exploatate senzaţionalist, Ruben Östlund a reuşit să aplice el însuşi ideile personajelor din echipa de marketing a muzeului din filmul său. Era conştient de faptul că discuţiile înflăcărate despre echitatea socială şi nevoia de altruism au devenit obositoare şi au fost duse de prea multe ori în derizoriu. Pentru a deveni vizibil prin filmul său, şi-a obligat protagoniştii să inventeze reacţii aberante care să devină unda de şoc propagată în rândul spectatorilor. Aceşti spectatori vor povesti mai departe despre film datorită unei scene în care un bărbat ce imită o mainuţă şochează burghezia strânsă la un banchet caritabil prin reacţiile primitive faţă de o femeie dezirabilă. Este scenă reprodusă pe afişul filmului şi difuzată de toate posturile de televiziune după anunţul privind decernarea trofeului Palme d’Or.

Modul poetic şi deopotrivă şocant în care a fost gestionată alunecarea în halucinant din timpul acestei scene o include într-un top al celor memorabile, la care se va face referire şi peste zeci de ani. Scena cu omul ce joacă rolul primatei ar putea fi considerată adevărata cheie prin care se deschide sertarul interpretărilor. Una dintre ele este devoalată de sfaturile unui coleg al protagonistului ce provine din rândul imigranţilor. El îl sfătuieşte să nu mai fie atât de suedez şi să-l înveţe minte pe infractorul ce i-a furat butonii de aur dăruiţi de bunic şi telefonul mobil.

Omul ce imită mainuţa care năvăleşte la o cină simandicoasă poate fi o formă suprarealistă prin care Ostlund exprimă urmările absurde ale reprimării excesive ce ţine în frâu trăirile vulcanice, reprimare care inhibă uneori autenticitatea afectivă. Ar mai putea fi şi o parodie la adresa opiniei conform căreia tratarea barbarilor periculoşi prin valorile corectidunii politice îl transformă pe occidentalul civilizat într-un impotent în faţa vitalităţii arhaice. La fel de neputincioşi sunt şi cei intimidaţi de bărbatul-primată devenit un mascul alfa ce îşi revendică teritoriul şi dreptul de a o poseda pe una dintre femeile invitate la cina elegantă.

Totodată, scena halucinantă din film poate fi legată de obsesia omului modern pentru atenţia strâns legată de talentul de a se face remarcat şi de a domina. Aflat într-o cursă acerbă pentru fondurile ce depind mai ales de notorietate, muzeul adoptă reţeta facilă a senzaţionalismului. Furia primatei ce îţi dă fiori atinge un climax prin care este caricaturizată societatea dependentă de exagerări şi care trebuie şocată pentru a mai reacţiona.

În loc să-ţi confirme interpretările, Ruben Östlund te lasă perplex. Regizorul ţine la această perplexitate şi la absurdul ce refuză interpretarea, după cum şi artiştii contemporani invitaţi să expună la muzeul condus de protagonist preferă o zonă de ambiguiate. Fără această ambiguitate întreţinută de absurd, The Square ar fi fost încă un film despre valorile esenţiale încălcate în societatea noastră. Dar acest film trebuie să se diferenţieze, într-o lume în care atragerea atenţiei este o regulă a supravieţuirii.

În ciuda reacţiei şocante ce transformă o anumită scenă într-un manifest care ţi se va imprima în memorie, nu ai impresia unei exagerări cu iz pur senzaţionalist, care, deşi nu se încadrează în coerenţa filmului, a fost introdusă pentru a crea valurile necesare unei promovări intrnaţionale. Dimpotrivă, reacţiile sălbatice, menite să-l facă pe spectator să simtă o tensiune angoasantă, sunt obţinute printr-o eleganţă vizuală ce străbate tot filmul, paradoxală pentru scenele ce dezvăluie regresul la starea de brută. Ruben Östlund se dovesdeşte capabil de a face să coexiste civilizaţia cu sălbăticia pentru a crea acea stranietate ce ţine de estetica aberantului asumat. În filmul său, palatul regal devine o fereastră spre jungla părăsită de umanitatea ajunsă la cel mai înalt grad al civilizaţiei. Dar în acest film, civilizatia ascunde alienarea vecină cu epuizarea pe care au simţit-o mulţi artişti ce au apelat la arta abstractă contemporană, la care se face trimitere şi în acest film.

Deşi filmul îţi dă impresia că i se adresează exclusiv părţii dezvoltate a naturii umane, capabile să facă analogii şi să ofere interpretări dintre cele mai complicate, există multe detalii ce trimit spre latura sălbatică a naturii umane. O simţi până şi în spaţiul minimalist şi organizat, specific unui muzeu de artă contemporană unde arhitectura trebuie să fie discretă pentru a pune mai bine în lumina exponatele. În acest spaţiu curat şi elegant pluteşte un haos, o angoasă indefinibilă. Scena petrecerii în care angajaţii dansează frenetic apoi îşi fac de cap în fostele saloane regale te poate ajuta să vezi firul aproape invizibil ce îi leagă de o animalitate pe care educaţia le-o reprimă. Cu această animalitate devenită impulsivitate se va confrunta protagonistul când goana lui după un hoţ din zona rău famată a oraşului îi prelejuieşte o întâlnire cu acel străin gălăgios, ce înţelege să rezolve diferit problemele, adică tranşant.

Aparent un film adresat unui spectator elitist şi avizat, care devorează cărţi despre arta contemporană, The Square este departe de a fi unul de nişă. Regizorul a găsit o reţetă democratică precum ideea pătratului. Sala de cinema devine pătratul unde toţi au drepturi egale în procesul de înţelegere a mesajului. Se simt respectaţi şi cei pentru care arta contemporană este o păcăleală, o aşezare pretenţioasă a unor obiecte comune sub pretextul unei creaţii personale originale, dar şi cei supăraţi deoerece arta contemporana este subapreciată de cei mândri de propria mediocritate. Se vor simţi satisfăcuţi şi cei ce preferă cinematografia de artă, dar şi cei fără pretenţii de cinefil erudit, care vin să vadă un film altfel, trăznit, despre care au auzit că are o scenă şocantă, cu un om ce se crede Tarzan şi deranjează un eveniment de snobi căutând-o pe Jane.

Citeşte şi Toni Erdmann – O comedie memorabilă din categoria “Neamţule, tu ştii ce mai face copilul tău ajuns corporatist în România?”

The Neon Demon – Un must-see pentru cei fascinaţi de arta fotografică, de thrillerul avangardist şi de jocurile vizuale cu tentă experimentală

Toni Erdmann – O comedie memorabila din categoria “Neamtule, tu stii ce mai face copilul tau ajuns corporatist in Romania?”

The Neon Demon – Un must-see pentru cei fascinati de arta fotografica, de thrillerul avangardist si de jocurile vizuale cu tenta experimentala