The Square, filmul care a primit Palme d’Or, marele trofeu de la Cannes, în 2017, va putea fi văzut şi în România, din 20 octombrie.
Filmul regizat de Ruben Östlund (Force Majeure, The Guitar Mongoloid) este o comedie satirică despre snobismul colecţionarilor şi impostura în lumea artei contemporane. Protagonistul, Christian – interpretat de Claes Bang – îşi câştigă existenţa în această lume, unde îşi asumă cu devotament rolul de curator al unui muzeu de artă contemporană.
Tată divorţat, dar puternic implicat în creşterea şi educarea celor doi copii, şi responsabil faţă de mediu (sprijină cauzele nobile şi conduce o maşină electrică), personajul central vrea să îi ajute şi pe alţii să devină responsabili şi să mediteze asupra marilor probleme actuale prin intermediul artei. Pentru a-şi atinge nobilul scop, el organizează expoziţia denumită The Square/Pătratul. Prin intermediul unei instalaţii, această expoziţie îi invită pe vizitatori să-şi conştientizeze menirea de fiinţe altruiste.
Intenţiile bune îl aruncă pe Christian într-o criză existenţială când acţiunile fireşti iau o turnură absurdă. Problemele apar după ce are o reacţie greşit înţeleasă când i se fură telefonul mobil şi departamentul de PR al muzeului îi oferă expoziţiei o vizibilitate cu efecte greu de controlat.
Despre filmul său, Ruben Östlund a declarat: Am vrut să fac un film elegant, cu elemente vizuale care să provoace şi să delecteze spectatorii. Tematic, este un film despre responsabilitate şi încredere, bogaţi şi săraci, putere şi slăbiciune. Despre credinţa în individ, care creşte, versus cea în comunitate, care începe să dispară. Un film despre lipsa de încredere în stat, în media şi în artă.
The Square va deschide Les Films de Cannes à Bucarest, care anul acesta va avea loc între 13 – 22 octombrie.
Cu filmul La familia, cinematografia venezueleană a spart gheaţa la Cannes. Regizorul debutant Gustavo Rondon Cordova devine primul din ţara lui care se poate mândri cu un film inclus în secţiunea Semaine de la Critique. Publicul din România i-a putut vedea filmul, în premieră, la festivalul dedicat cinematografiei sud-americane – Pelicula.
La familia este un film care le strârneşte curiozitatea unor cinefili dornici de a cunoaşte realitatea din alte ţări, mai mult sau mai puţin îndepărtate. Va fi apreciat mai ales de acel gen de spectatori pe care legătura tată-fiu în vremuri grele îi sensibilizează, de la Hoţul de biciclete încoace. Nu impresionează ce-i drept printr-o acţiune spectaculoasă, nici prin calităţi vizuale excepţionale, dar are toate şansele de a fi pe gustul celor pentru care un film bun este doar acela ce îi face să empatizeze cu personajele, să le salveze măcar imaginar.
Timp de 82 de minute urmăreşti peripeţiile şi eforturile contracronomentru ale unui tată de la periferia Caracasului. El va face orice pentru a-şi scoate fiul din belele şi de a-l scăpa de răzbunarea crâncenă a unor interlopi. Dar, la rândul său, tatăl acceptă unele compromisuri la limita legalităţii pentru a-i asigura fiului o copilărie lipsită de griji. În universul personajelor din acest film, din copilărie se iese mult prea repede şi brutal. Mai ales când cei mici vor să-i imite pe adulţii care se fac mereu respectaţi şi temuţi. Până şi la această vârstă fragedă, la care graniţa dintre joc şi realitate este subţire, o simplă dispută poate degenera într-un act nesăbuit plin de urmări crunte pe termen lung.
foto: Cannes Film Festival/www.hollywoodreporter.com
Ai putea spune că lumea fină de pe croazetă a fost izbită din plin de jungla nemiloasă a ţărilor considerate sărace. Nişte ţări în care viaţa nedreaptă înghite orice urmă de inocenţă a fiinţelor ce au avut nenorocul de a se naşte într-o mahala periculoasă. În care scapă cine poate şi în care nu există interacţiuni nevinovate, nici în lumea copiilor. Dar situaţia de viaţă din film se regăseşte peste tot în lume, din Asia săracă până la case mai mari, cum ar fi metropolele din ţările civilizate, dornice de a-şi trimite cetăţenii indezirabili cât mai departe de zonele turistice.
Povestea se poate regăsi în orice colţ al lumii unde există acel no man’s land redenumit sub numele de ghetou sau periferie. Acţiunea s-ar fi putut desfăşura la fel de bine în Ferantari, în Salajanul formaţiei ce are acelaşi nume cu al filmului sau în Brooklyn. Dacă mediul îţi pare unul familiar, te va surprinde însă evoluţia relaţiei tată-fiu odată cu escaladarea situaţiei periculoase, dar mai ales modul în care este dozat suspansul. Rolurile din această relaţie se inversează, la fel şi deţinătorul autorităţii. Dinamica psihologică este una lipsită de clasicele interacţiuni dintre părintele autoritar şi copilul ascultător, care se ascunde în faţa consecinţelor. Iar această interacţiune depăşeşte aşteptările spectatorilor datorită reacţiilor celui mic, dar şi modului în care un regizor poate face nişte personaje tăcute să exprime prin intermediul schimbului de priviri cât altele în mii de cuvinte.
foto: www.adorocinema.com
Un alt element gestionat diferit este dozarea echilibrată a suspansului, astfel încât să nu eclipseze captarea relaţiei psihologice, şi nici să nu spulbere autenticitatea printr-un spectaculos facil şi artificial. Nu auzi rafale de gloanţe şi nu vezi clasicile urmăriri ce te fac să-ţi sară inima din piept când apar băieţii răi. Pericolul este mai degrabă tăcut. Pluteşte nevăzut în atmosfera cartierului unde totul îţi spune că declanşarea unui conflict sângeros este inevitabilă. Totuşi, duritatea şi cruzimea acestui mediu precar şi periculos nu sunt prezentate într-un mod greu de privit, explicit. Nu vezi sânge aproape deloc.
La familia poate fi un film înşelător. La intrarea în sala de cinema, te aştepţi să vezi cum izbucneşte brusc toată violenţa asociată unei periferii sud-americane, acolo unde bandele fac legea. Cum ura se strânge într-un puseu, dincolo de care se dezlănţuie cu ferocitate iadul. Cele două personaje – tatăl ce are o privire de om depăşit de situaţie şi fiul ce vrea mai degrabă să îşi transforme neputinţa în gesturi de provocare adresate unei bande rivale – par victimele perfecte. Dar băieţii care terorizează cartierul îşi amână apariţia, lăsându-i pe cei doi să poarte adevărata luptă. O luptă în care fiul este cel impulsiv, iar tatăl cel ce trebuie să ţină piept unei nesupuneri explozive, neaşteptate din partea unui puşti firav.
În ciuda situaţiei ameninţătoare în care se găsesc personajele, filmul, care începe promiţător pentru cei amatori de suspans, nu îşi păstrează ritmul narativ alert pe toată durata lui. Odată scoase personajele din spaţiul cartierului, respiri domolit. Frica de gangsterii locali feroce este înlocuită cu desfăşurarea imprevizibilă a relaţiei tată-fiu. Este mai degrabă o relaţie atipică. Tatăl este acela care exprimă nesiguranţa, iar fiul, curajul nesăbuit al celui revoltat că are un părinte catalogat drept fricos. Totuşi, explorarea psihologică scoate la suprafaţă emoţiile vulcanice, furia şi neputinţa doar la nivelul gesturilor. Nu vei avea parte de nişte replici memorabile schimbate între tată şi fiu. Tatăl, interpretat de actorul Giovanni Garcia face parte mai degrabă din categoria taciturnului. Are un chip tern, lipsit de autoritate. Lasă privirea în jos, ca un bărbat apăsat de griji, umilinţe şi cu stima de sine doborâtă la pământ. În schimb, fiul joacă impecabil rolul băiatului ce îşi propune să fie tot ceea ce tatăl nu este: îndrăzneţ, luptător, agresiv când îşi apără drepturile şi abia aşteaptă un moment în care să îşi etaleze ostentativ bravura.
foto: www.vallettafilmfestival.com
Regizorul s-a concentrat mai degrabă asupra suişurilor şi coborâşurilor din relaţia tată-fiu. Fiul l-ar vrea pe tată mai dur. Nu îl respectă deoarece nu îi pune la punct, în lupta directă, pe durii cartierului. Tatăl, în schimb, îi reproşează fiului curajul bazat pe inconştienţă, pe imposibilitatea de a evalua corect pericolul unei lupte inegale cu un potenţial final tragic. Dialogurile nu sunt ample sau intense, dar jocul actoricesc al copilului (Reggie Reyes) distribuit în rolul fiului te uluieste prin expresivitatea privirii.
Trecerea de la o etapă la alta în relaţia celor două personaje şi de la un stadiu la altul al maturizării este captată doar prin surprinderea mişcărilor oculare ce par să acapareze cadrele şi a privirii lăsate în pământ sau ridicate sfidător, ca semnalul unei confruntări. De fapt, întregul film pune sub lupă această trecere. Profunzimea interpretării actoriceşti este reflectată, în totalitate, de tranziţia de la tensiunile ce escaladează în gesturi agresive (din partea fiului) la unele în care pare să răzbată în sfârşit candoarea protectivă ce ajunge să căptuşească toate revelaţiile dure ale maturizării peste noapte. Vei aprecia modul subtil prin care este redată, în tăcere, conştientizarea proporţiilor atinse de consecinţe. Regizorului îi este suficientă privirea expresivă a copilului, fara alte explicatii. O privire ce străpunge, dar în care doar ochii mai transmit emoţii, restul chipului fiind împietrit, ca manifestare a opoziţionismului în faţa noii realităţi, a noilor decizii luate de tată.
foto: www.elnuevodiario.com.ni
Fără multe detalii care să înteţească ritmul narativ – eclipsat de tensiunea resimţită în reacţiile personajelor – filmul te atinge exclusiv prin jocul actorilor. Actorii Giovanni Garcia (tatăl) şi Reggie Reyes (fiul) interpretează nişte personaje cu feţe greu de citit. Sunt nişte personaje perfect încadrate în tabloul realist care îţi creează iluzia că ai trecut dincolo de ecran, în lumea lor. Ai impresia că vrei să evadezi alături de protagonişti. Că simţi spaima tatălui care se teme de ce ar putea păţi copilul său după ce l-a rănit grav pe băiatul unei familii periculoase din zona pentru a-şi apăra cel mai bun prieten. Că poţi înţelege ca nimeni altul şi revolta copilului în faţa unui tată care preferă să fugă, în loc să-i înfrunte pe şmecheri, aşa cum fac durii cartierului.
Evoluţia personajelor este reprezentată doar printr-un schimb de priviri ce pot fi catalogate drept ostile la început. Privirile reflectă îndepărtarea dintre tată şi fiu, transformată în reacţiile explozive ale fiului. Aceste reacţii sunt domolite pe măsură ce mimica fiului îţi dă oarece indicii legate de modul în care percepe şi apoi începe să conştientizeze urmările faptelor sale, chiar dacă nu vrea să arate pic de regret. Nu vei găsi discuţii moralizatoare clişeistice la baza evoluţiei morale. Ghiceşti opiniile şi reproşurile mai mult din privirile personajelor. Datorită acestui schimb nonverbal, personajul-copil va rămâne în galeria celor ce au trecut dincolo de ecran, impresionând prin forţa şi autenticitatea interpretării.
foto: www.vallettafilmfestival.com
Ai putea pune evoluţia emoţională a legăturii tată-fiu pe seama unei mame absente (care apare doar în fotografia pusă în bagaj de către fiu). Ţi se dă de înţeles că tatăl este văduv, dar nu ţi se oferă şi alte amănunte. Lipsa detaliilor explicative privind legătura cauzală dintre comportamentul răzvrătit al copilului cu privire aprigă şi o seriozitate de om mare, atitudinea tatălui cu mina depresivă şi absenţa mamei nu este clar explorată. De aici vine şi concluzia că filmul este mai degrabă unul care te lasă pe tine să emiţi analize şi interpretări psihologice, menite să umple golurile din nişte dialoguri extrem de sumare şi evazive dintre tată şi fiu.
foto: www.debateprogressista.com.br
La fel de sumar este reprezentată şi acea evoluţie a personajelor în relaţie cu mediul urban. Periferia este prezentată doar prin câteva cadre cu blocuri gri şi decoruri de apartamente sărace. Îi simţi pulsul mai mult prin agitaţia puberilor care, abia ieşiţi din copilărie, îşi etalează gălăgios experienţele sexuale cu detalii explicite şi par în extaz când aud versurile unei melodii obscene.
Toate scenele cu blocuri cenuşii, locuinţe încropite din ce se găseşte, borfaşi mărunţi cu aere de gangsteri şi copii ce se visează ca ei, care înjură non-stop şi au o perspectivă precoce asupra sexualităţii şi supravieţuirii în cartier, îţi vor furniza emoţiile specifice unui deja-vu. Dacă la rândul tău ai copilărit într-un cartier de la periferia marilor oraşe din România, vei avea impresia că îţi (re)vezi prietenii din copilărie în film. Îţi vei aminti de începutul teribilismului considerat un simbol al virilităţii, de cei ce se lăudau în gura mare că au avut-o deja pe cea mai populară fetă din bloc, de criticile unor adulţi ce sperau ca măcar tu să devii ceva în viaţă sau de ocările unei vecine epuizate de atâtea eforturi de a o scoate la capăt cu liota de copii. Bineînţeles că te-ai putea minţi spunându-ţi că la noi încă nu s-a ajuns la asemenea lucruri grave, cum sunt cele din capitala Venezuelei. Că la periferia românească nu găseşti un puşti care, deşi nu are mai mult de zece ani, îl ameninţă cu sânge rece pe altul folosind pistolul pentru a-l determina să-i dea telefonul mobil, aşa cum vezi în scena ce declanşează infernul din existenţa tatălui ce îşi duce fiul departe de cartier.
foto: nuevaprensa.web.ve
Şi cum se spune că trăim într-o ţară sud-americană rătăcită prin Europa, vei regăsi în goana prin Caracas a celor doi protagonişti oglinda României contemporane. Vei descoperi marile diferenţe dintre cartierele săracilor şi cele rezidenţiale, când tatăl din film îşi ia un job de o zi în care trebuie să joace rolul chelnerului amator la o petrecere a noii burghezii sau când băiatul plictisit face o baie într-un jacuzzi descoperit în grădina unei case zugrăvite de tatăl său, devenită şi o ascunzătoare temporară pentru cei doi. Totuşi, neputinţa tatălui de a-i asigura fiului un trai mai bun şi diferenţele sociale nu au un iz populist. Nu aduc a luptă de clasă. Ele sunt exprimate subtil, prin focusarea pe chipurile obosite ale oamenilor de la periferie, de zici că s-au mutat neorealiştii în Caracas.
Deşi pleacă de la o dramă bine ancorată într-un anumit mediu specific unei ţări sud-americane marcate de crize şi inegalitate, cum este şi Venezuela, filmul La familia are un mesaj universal. Este un mesaj pătrunzător, care sensibilizează fără patetism, exprimat într-o manieră cinematografică minimalistă, deloc pretenţioasă din punct de vedere stilistic. Prin stil, La familia aminteşte mult de noul val al filmelor realiste din spaţiul latin şi asiatic. Genul de filme care nu impresionează neapărat prin imaginea spectaculoasă din punct de vedere cromatic, dar te ţin atent prin dinamica tensiunilor dintre personaje, evoluţia imprevizibilă, stilul alert al desfăşurării şi mişcările camerei ce îţi dau impresia că te afli alături de protagonişti, în goana lor nebună de la periferie. De altfel, acţiunea comprimată, ritmul galopant şi imaginile ce par desprinse dintr-un documentar nefiltrat despre zonele sărace ale unor ţări exotice trimit spre un alt succes de la Cannes – filmul lui Brilliante Mendoza, intitulat Ma’Rosa.
Noua ecranizare a romanului Murder on the Orient Express ne ademeneşte cu o distribuţie de zile mari, ce include nume cu mare succes la public (dar şi la critici). Judi Dench, Penelope Cruz, Johnny Depp, Willem Dafoe, Michelle Pfeiffer sau Daisy Ridley sunt actorii pe care mizează regizorul Kenneth Branagh pentru a readuce pe marele ecran intrigile detectiviste inventate de Agatha Christie.
Filmul urmăreşte ancheta unuia dintre cei mai populari detectivi din literatură – Hercule Poirot. Acesta va pune cap la cap detaliile şi indiciile pentru a descoperi cine l-a ucis pe milionarul american urcat în luxosul Orient Express. În rolul celebrului Poirot îl vei putea vedea pe însuşi regizorul filmului, Kenneth Branagh.
Filmul va rula în cinematografele din România începând cu data de 24 noiembrie 2017.
Ryan Gosling şi Harrison Ford sunt vedetele noului Blade Runner 2049. Regizorul Denis Villeneuve a transformat în 3D clasicul Blade Runner al lui Ridley Scott, ce făcea furori în anii ’80 printre iubitorii filmelor de acţiune cu teme futuriste.
Întâmplările din actualul Blade Runner se petrec la 35 de ani după evenimentele din precedentul film. Protagonistul este ofiţerul Departamentului de Poliţie din Los Angeles – interpretat de Ryan Gosling. El trebuie să împiedice distrugerea civilizaţiei umane prin dejucarea planurilor făcute de personajul negativ interpretat de Harrison Ford. Ancheta lui va dezgropa un secret ce poate arunca societatea în haos.
În România, premiera filmului va avea loc pe 6 octombrie 2017.
Un pas în urma serafimilor este răspunsul dat celor ce te întreabă dacă există vreun film românesc recent care să nu plictisească prin monotonia ritmului, minimalism cenuşiu, decor auster şi cadre lungi, detestate de spectatorii ostili noului val.
Nu te lăsa păcălit de amănuntele ce îl prezintă drept un film despre nişte elevi de la seminarul teologic. Nu are nimic din atmosfera mohorâtă sau impregnată de nişte detalii scabroase legate de abuzurile sexuale (aici apar doar abuzuri de putere). Filmul este mai degrabă efervescent precum o petrecere din liceu, cu alcool luat pe şestache şi ascuns în dormitorul internatului, cu farse, cu flirturi interzise, complicităţi şi jurăminte de credinţă în momentul deconspirării escapadelor. Petrecerea este întreruptă, din când în când, de lupta cu autoritatea profesorului sever, de micile sau marile conflicte pentru rolul privilegiat în ierarhia şmecherilor descurcăreţi şi de situaţiile dificile din care personajele ies prin multă inventivitate şi solidaritate.
foto: www.wall-street.ro
Deşi durează aproape trei ore, nu te plictiseşte nici o secundă. Are un ritm trepidant, dat de o explozie de energie specifică unor personaje aflate în căutarea identităţii, ce îi poartă spre experienţe riscante şi le oferă primele aventuri erotice. Regizorul Daniel Sandu a ştiut cum să gestioneze confruntările şi alianţele dintre personajele cărora li se cere o supunere totală chiar la vârsta marilor anarhii afective şi revolte. Mai mult, a reuşit să ţi-l apropie pe fiecare protagonist în parte, faţă de care vei avea trăiri amestecate, de la compasiune la dispreţ, stupefacţie sau dezaprobare, însă niciodată aceleaşi trăiri de la început până la final.
Situaţiile inflamabile, inevitabile într-o colectivitate de adolescenţi captivi într-un internat, pot acţiona precum un cocktail Molotov din cauza întâlnirii hormonilor cu dorinţa de afirmare şi curiozitatea blamată, născătoare de nevroze şi defense toxice. Dar personajele găsesc nişte căi de rezolvare pe care nu le bănuiai la intrarea în sala de cinema. În ciuda unor portrete de adolescenţi tipice, deciziile acestora ţi se vor părea uşor atipice. Însă, pe parcurs vei descoperi că sunt cât se poate de plauzibile pentru lumea în care s-au trezit aruncaţi. Situaţiile clişeistice asociate rebeliunii şi teribilismului se vor termina cu apelul la o maturitate precoce, descoperită sub pojghiţa confuziei şi a rivalităţilor.
foto: www.ziarulmetropolis.ro
Personajele sunt construite în aşa fel încât să reprezinte o diversitate de tipologii umane, credibil interpretate, care te fac să vrei să le înţelegi punctele de vedere şi motivele, chiar dacă unele dintre ele îţi repungnă. Sunt nişte personaje ce oscilează între teribislimsul amestecat cu bravada adolescentină şi vulnerabilitate, dar mai ales între dezbinarea iscată de lupta pentru putere şi foamea de solidaritate în faţa pericolului reprezentat de autoritatea severă şi abuzivă.
Poate ai fi tentat să crezi la început că sunt nişte personaje dintr-o altă lume decât a ta, deoarece au ales calea preoţiei. Dar filmul îţi demonstrează contrariul. În locul chipurilor terne de elevi supuşi, ce înghit fraze dogmatice pe nemestecate, vei descoperi de fapt nişte personaje seducătoare, carismatice, pline de umor şi atitudini subversive. Chiulesc la fel ca orice alt elev şi au aceleaşi curiozităţi adolescentine. Mai mult, învăţând într-un mediu izolat şi închis, cu regim de internat, unde nu se iese decât cu bilet de voie, chiulul lor şi actele de nesupunere par de două ori mai intense şi voluptuoase.
foto: youtube/trailer
Toate deliciile interzise trebuie consumate într-un timp mult mai scurt şi se obţin mai greu. De aceea ritmul filmului şi năzbâtiile fiecărui personaj fac povestea să curgă mult mai rapid. Scenele alerte cu replicile simple, dar percutante, îţi dau impresia că fiecare personaj a trăit într-un an de şcoală cât alţii în patru. Iar inventivitatea regizorului în materie de acte de bravură şi decizii riscante, bine alimentate de experienţa personală (regizorul a fost la rândul său un elev la seminarul teologic) te va lua prin surprindere până la finalul filmului, încât ajungi să-i invidiezi pe viitorii preoţi din film pentru nivelul ridicat al nesupunerii şi al solidarităţii. Nu numai că nu sunt nişte mototoli virgini ce miros a tămâie, dar îţi mai dau şi lecţii în materie de nebunii adolescentine, mai ales când fac bişniţă cu scrisori erotice, vândute colegilor cu mai puţină experienţă de viaţă, ce vor să cunoască fete.
Aparent, Un pas în urma serafimilor este un film ce urmăreşte maturizarea unui singur personaj central. El este Gabriel (Ştefan Iancu), elevul cuminte adus de părinţi la seminar, ajuns apoi unul dintre şmecherii descurcăreţi după ce a fost novicele altui băiat rău, din anii mai mari, interpretat expresiv de Toto Dumitrescu. Din băiatul timid, suspus şi tern se va transforma într-un răzvrătit, ce se va lua în piept cu dirigintele clasei – părintele Ivan (Vlad Ivanov) – ce şi-a propus asanarea morală a viitoarei preoţimi eliminând-i pe elevii golani prin obligarea celorlalţi să îi toarne. În paralel cu lupta împotriva conducerii şi menţinerea noului statut de mascul alfa în dormitorul internatului, Gabriel va hălădui prin oraş în căutarea primei experienţe sexuale, va bate cluburile de biliard şi va avea dialoguri simple, dar pline de revelaţii despre prietenie, solidaritate, credinţă, menire şi libertate. Poţi spune despre el că este elevul tipic ajuns la vârsta adolescenţei, cu aceleaşi tentaţii şi capcane pentru toţi, indiferent de calea aleasă.
foto: www.hotnews.ro
Regizorul nu se limitează, totuşi, la perspectiva unui singur personaj central. Gabriel nu îi eclipsează pe colegii săi cu personalităţi mai mult sau mai putin explozive. Descoperi astfel o graniţă foarte subţire între importanţa dată personajelor secundare şi celui principal. Personajele secundare sunt la fel de ofertante pentru dinamica filmului şi pentru întrebările şi gândurile ce persistă în mintea spectatorului la final. Actorii Cristian Bota, Alfred Wegeman, Toto Dumitrescu, Ştefan Mihai şi Ali Amir intră perfect în pielea unor personaje secundare ce au o consistenţă şi forţă afectivă nebănuită la început. Fiecare te va face să-i dai dreptate şi te va uimi odată ajuns într-o situaţie-limită, exact când te vei pregăti să îi pui o etichetă definitivă. Fiecare îţi va aminti, în felul său, de vârsta la care începeai să conteşti brutal normele rigide şi te aruncai mereu cu capul înainte în situaţiile riscante care te ridicau în ochii celorlalţi, aşa cum face Gabriel, protagonistul acestui film.
foto: www.wall-street.ro
Un pas în urma serafimilor mai are un punct forte: interpretarea actoricească plină de autenticitate, mai ales când redă contrastele adolescentine. În personaje se ciocnesc luciditatea precoce şi zvâcnirile impulsive, duioşia şi teribilismul, furia şi regretul, teama şi revolta. Alături de preferatul publicului pentru roluri tenebroase, cu lumini şi umbre – Vlad Ivanov – vei descoperi şi o generaţie de actori tineri (unii dintre ei fără a avea studii la bază) pe care ai vrea să-i revezi în alte filme autohtone. Vei regăsi prin intermediul lor personaje ce îţi amintesc fidel de viaţa de liceu. De propriile dileme, răzvrătiri, temeri şi complexe. De relaţia pe care o aveai atunci cu autoritatea, cu supunerea faţă de regulile grupului dezirabil datorită popularităţii şi cu toate acele situaţii ce te obligau să ieşi din zona de confort pentru a nu juca tu rolul fraierului, al perdantului mereu umilit.
foto: cefilmevad.com
Totuşi, deşi Gabriel, protagonistul, ajunge, împins de părinţi, într-o lume închisă, unde guvernează legea Omerta, şi în clasă, şi în cancelarie, dar şi în dormitorul elevilor (unde sunt impuse aceleaşi legi nescrise dintr-un liceu laic) lupta pentru supravieţuire pare mai suportabilă în acest film. Nu datorită prezenţei celor sfinte, deoarece personajele îşi dau repede seama cum stă treaba cu dublul limbaj al preoţimii, ci datorită unui licăr de solidaritate. Aici, legea tăcerii îi apără pe toţi, în egală măsură. Compasiunea şi sacrificul în numele prieteniei sunt ultimele care se predau în lupta cu autoritatea ipocrită şi despotică a părintelui Ivan, dirigintele ce îşi spionează elevii mai pervers decât fosta Securitate. Pare ironic, dar în filmul lui Daniel Sandu cele sfinte se găsesc printre elevii consideraţi păcătoşi deoarece beau şi preacurvesc. Iar cele sfinte sunt, aici, mila faţă de cel hăituit şi ameninţat de părintele Ivan sau de părinţi şi tratamentul egal în faţa pericolului.
foto: cinemagia.ro
Amestecul dintre crizele apărute în perioada adolescenţei şi mediul închis al seminarului teologic poate naşte în mintea spectatorilor aşteptări clişeistice. Într-adevăr, ipocrizia personajelor cu sutană, lupta pentru popularitate, împărţirea elevilor între fraieri şi duri, între colegi de gaşcă şi turnători uşor de intimidat de către proful autoritar sunt prezente în acest film, aşa cum te-ai fi aşteptat. Însă modul în care sunt prezentate şi gestionate conflictele surprinde.
În primul rând, personajele nu aleg calea facilă a pedepsirii celui indezirabil. Nu vezi scene de umilire şi bullying, imposibil de privit, ca într-unele filme despre abuzurile din internate. Aici, totul se rezolvă frăţeste, iar conflictele se sting în adunări bahice, poveşti despre agăţat şi acele soluţii salvatoare, amuzante sau riscante, născocite în comun. Nu găseşti nici personaje negative care să întruchipeze răul până la capăt. Nici măcar părintele Ivan, genul de personaj care îi vine ca o mănuşă actorului Vlad Ivanov, nu poate fi etichetat uşor. El şi elevii aparent agresivi şi tirani oferă acel gen de interpretare ce-l derutează pe spectatorul pregătit să pună etichete. Aici, fiecare personaj aşa-zis negativ oferă şi dovezi de umanitate (mai mult sau mai puţin disimulate), iar fiecare personaj pozitiv demonstrează că se poate debarasa de inocenţă pentru a se lăsa oricând pervertit, aşa cum o face Gabriel, ispitit de avantajele noului statut de lider.
În al doilea rând, nu vei găsi discuţii metaforic-filosofice despre credinţă şi ipocrizie, despre Dumnezeu, găsit între căinţă şi ispită. Personajele nu filosofează. Portretele lor nu ascund trimiteri facile spre tipologiile sacre din Biblie. Nu poartă mesaje apostolice. Nu îşi exprimă în mod ostentativ remuşcările şi nu par să se perpelească din cauza vechiului conflict dintre puritate şi carnal. Dumnezeu este căutat altfel în acest film. Este un Dumnezeu invizibil, ce-i permite lumescului să vorbească în locul lui. Prin vulnerabilitate şi maturizare. Prin căutarea de sine şi prin rătăcire.
foto: www.raftulcufilme.ro
Regizorul preferă să lase evenimentele să curgă imprevizibil şi furtunos, precum o criză adolescentină, fără a întrerupe tensiunea prin momente introspective. Se concentrează mai mult asupra ritmului ascendent al acţiunii. În acest film, acţiunea este alimentată de lupta plină de şicane dintre elevii răzvrătiţi şi părintele Ivan, care vrea să-i prindă cu mâţa-n sac indiferent de moralitatea şi legalitatea soluţiilor găsite.
Una dintre calitatile regizorului Daniel Sandu este aceea de a insista asupra unei dinamici de grup a personajelor care să elimine posibilitatea polarizării de tip bine-rău, sfânt-păcătos. Dacă nu vrei să vezi un film apăsător, vei considera inspirată decizia de a elimina zonele de umbre terifiante din construcţia personajelor. Salvează astfel filmul de la încadrarea în categoria celor ce te-ar fi bântuit şi răscolit până la insuportabil prin concentrarea exclusivă asupra părţilor urâte ale naturii umane. În ciuda jocurilor de putere, legăturile dintre personaje au şi un mesaj optimist, ce îţi dă încredere în puterea oamenilor de a ţine piept dezbinării şi tiraniei, de a nu se lăsa dezumanizaţi. Nu vei descoperi acte vindicative tulburătoare, şi nici ura viscerală alimentată de o educaţie punitivă.
Un pas în urma serafimilor vorbeşte despre un anumit mediu privit cu suspiciune şi dispreţ de cei din afara lui fără a băga lucrurile urâte sub preş. Totodată, apropie acest mediu de amintirile spectatorului ce şi-a terminat anii de studii într-un mediu laic. Este o apropiere bazată pe aruncarea personajelor în situaţii de viaţă fireşti pentru toţi oamenii ce au trecut prin plăcerile, euforia şi supliciile adolescenţei. Nu demască pe un ton filosofic plin de gravitate abisală, ci urmăreşte mai degrabă stârnirea compasiunii în spectator pentru tipologiile umane considerate a proveni din altă lume, o lume despre care se spune că scoate pe bandă rulantă oameni corupţi, ipocriţi, lacomi şi cu mentalitate retrogradă.
Victoria and Abdul este un film cu subiect istoric. Te va face să descoperi o poveste reală de prietenie, ce a şocat conservatoarea societate britanică. Protagoniştii acestei poveşti sunt regina Victoria şi Abdul Karim, un funcţionar venit din India.
Abdul va deveni favoritul reginei, fapt care nu va fi privit cu ochi buni de anumiţi apropiaţi ai acesteia. Impresionată de comportamentul şi devotamentul lui Abdul, regina va face tot posibilul pentru a combate intrigile şi ostilitatea aristocraţiei rigide.
Regizorul Stephen Frears i-a distribuit în rolurile principale pe Judi Dench, una dintre cele mai apreciate actriţe britanice, şi pe Ali Fazal. Scenariul are la bază romanul omonim scris de Shrabani Basu.
În România, filmul va rula în cinematografe din 22 septembrie 2017.
În noul său film, Emir Kusturica s-a plasat pe sine în centrul unui love story impregnat de realism magic. Protagoniştii sunt idealul feminin meridional interpretat de Monica Bellucci şi Kosta, un lăptar ţambalagiu cu priză la femeile pătimaşe.
Deşi On the Milky Road poate fi considerat de fanii lui Kusturica un film ce tinde mai mult spre zona comercială, el nu-i dezamăgeşte. Au fost păstrate elementele definitorii pentru universul cinematografic al regizorului. Vei găsi aceeaşi compasiune pentru natura umană, exprimată prin alternanţa între haz şi tristeţe, între cruzime şi tandreţe. Vei intra în atmosferă datorită aceleiaşi muzici frenetice demne de o paranghelie balcanică, sfârşită în unele filme ale sale cu nişte scene şi concluzii răscolitoare. Vei fi pătruns de aceeaşi simpatie şi compasiune faţă de personaje şi vei da peste aceeaşi profunzime acoperită zgomotos de euforia veseliei de a trăi. Dar, mai presus de toate, vei redescoperi iar un balcanism pe care Kusturica te face, dacă nu să-l iubeşti, măcar să-i respecţi dramele, să-i apreciezi tâlcurile şi nebunia, pentru a nu-ţi mai urâ atât de mult apartenenţa geografică la o anumită parte a Europei.
Filmul îţi dă impresia că pe Kusturica nu l-au interesat neapărat opiniile criticilor sau inovaţia la nivelul stilisticii. Că el este un regizor conştient de ce anume vrea publicul să vadă în filmele sale. Un regizor ce a reuşit să obţină tot ce a vrut de la marile festivaluri, încât să îşi permită un film care să impresioneze doar printr-o poveste. Genul acela de poveste cu oameni care trăiesc intens, cu momente de suspans şi de comedie având accente pitoreşti. Aşadar, filmul te cheamă în sala de cinema prin umor şi frenezie. Lor li se adaugaă promisiunea unui triunghi amoros cu potenţial inflamabil, care să inteţească ritmul petrecerii balcanice, fără alte experimente sofisticate la nivelul limbajului cinematografic şi al esteticii.
Prin acest film, Kusturica a vrut în primul rând să te sensibilizeze, să îţi arate frumuseţea vieţii, aşa cum o face de obicei: apelând la hilarul cu note suprarealist-fanteziste (mai potolite în acest film) şi la râsu-n plâns. Indiferent de opiniile privind stilistica sau valoarea estetică a filmului său, regizorul a reuşit să ofere o poveste care să-l vrăjască pe spectator, să-l aspire în lumea personajelor alături de care să simtă că a trăit o experienţă trepidantă, cât pentru o sută de vieţi. On the Milky Road este o poveste savuroasă precum viaţa în Balcani: cu râs şi plâns. Cu taraf şi cu pistoale. Cu personaje senine şi cu unele hâde precum nişte căpcăuni troglodiţi. Cu femei ce pot naşte situaţii explozive, în care doar ele sunt de vină. Cu veselia ce-i face pe oameni să danseze până la paroxism, înainte de a li se prăbuşi lumea în cap la finalul chefului cu lăutari. Cu iubire şi pierderi. Cu luciditatea urmată mereu de o doză de nebunie pentru a nu le îngreuna vieţile celor ce nu pot schimba istoria.
Amintind şi de prozele incluse în volumul Străin în căsnicie(scrise chiar de Kusturica), această poveste este exact cum te-ai fi aşteptat de la un asemenea regizor. Vei avea parte de o rafală de situaţii tragicomice, de ritmurile trepidante ale unei petreceri cu melodii sârbo-croato-bosniace şi un ţambal în prim-plan, mânuit cu dibăcie chiar de Kostas – personajul interpretat de Kusturica – de nişte dezlănţuiri afective pline de patos şi de indispensabilul haz de necaz (că doar suntem în Balcani). Nu lipsesc nici detaliile ce fac dintr-un decor rural idilic un tablou halucinant plin de umor. Este un tablou rural satiric-suprarealist, în care gâştele din ogradă zburătăcesc bezmetice pentru a exprima agitaţia umană prostească. Vulturii îl salvează pe eroul pozitiv şi laptele devine un râu la care se adapă un şarpe, de data aceasta cu rol pozitiv în povestea cuplului aflat în dificultate (de altfel oferă nişte imagini poetice, suportate şi de cei având fobie de târâtoare).
Această poveste de iubire, considerată de Kusturica o fantezie balcanică (în subtitlu) are scene desprinse parcă dintr-un basm rural contemporan. Îşi fac apariţia, rând pe rând, bărbatul descurcăreţ care îşi salvează iubita de cavalerii malefici, un rival urât şi aprig, nişte gelozii ce transformă nunta în bătaie şi animale care deşi tac, vorbesc prin simbolurile asociate (apar obsesiv nişte gâşte agitate prin cadru, sporind atmosfera hazlie şi nebunească a unei lumi aflate într-un moment deloc vesel). Ai spune că ai parte de un basm pentru oameni mari, impregnat de ritmurile impetuozităţii balcanice. Un basm în care palatul strălucitor este înlocuit de căsuţele din piatră ce amintesc de satele siciliene din filmele neorealiste (un decor perfect pentru Monicca Bellucci), iar în loc de regi găseşti oameni obişnuiţi.
Kosta şi refugiata interpretată de Monica Bellucci vor să îşi găsească un loc în acest regat balcanic. Se atrag şi par un cuplu perfect. Ar fi trăit ei până la adânci bătrâneţi în acea lume rurală cu oameni dependenţi de haz şi chefuri zgomotoase, chiar şi în timpul unui război crâncen, precum cel ce a dus la dezmembrarea Iugoslaviei. Dar Kostas este asaltat de hotărâta Milena (Sloboda Micalovic), o fostă campioană la gimnastică, deloc de lepădat. Ai spune că este copia est-europeană a Monicăi Bellucci. Ea a pus ochii pe Kosta şi nu vrea să se lase până ce nu se vede mireasă.
Cât despre frumoasa italiană, pentru ea s-au făcut alte aranjamente în ceea ce priveşte măritişul. Sub pretextul salvării din calea unui general devenit răzbunator din cauza că a fost trădat de italianca având origini sârbeşti, fosta iubita a lui Kosta devine garda ei de corp. O supraveghează ca pe o comoară, deoarece vrea să o mărite cu fratele ei, un soldat renumit pentru isprăvile de pe front, aşadar opusul visătorului Kosta. Pe ritmuri dezlănţuite, în care femeile petrec pe mese cântând versuri subversive despre despoţi locali şi marile puteri, trăgând din când în cînd şi cu pistolul, asişti la un iureş amoros după vechea reţetă: acte necugetate, alternanţa între acalmia momentelor de intimitate sentimentală şi gălăgioasele scene ce surprind atmosfera aşezării. Vin la pachet şi acele detalii demne de o fantasmagorie în care şi-a băgat capul realismul magic pentru a salva acest love story de la melodramă.
Povestea celor doi amorezi are o desfăşurare alertă, cu urmăriri şi scăpări ca prin urechile acului, ce te vor ţine cu sufletul la gură. Dar această desfăşurare nu se datorează unei evoluţii pătimaşe a triunghiului amoros, nici relaţiei interzise dintre Kosta şi străina fatală, venită să tulbure liniştea aşezării. Deşi te-ai obişnuit să o vezi în rolul femeii fatale, ce acaparează acţiunea şi scenele în care apare, Monica Bellucci are aici un rol tern, pe lângă ce te-ai fi aşteptat. Îndrăzneala ei este eclipsată de sex-appealul Milenei, personajul interpretat de actriţa Sloboda Micalovici. Ea face tot ce te-ai fi aşteptat din partea italiencei întruchipate de Monica Bellucci. Are gesturi aprige, unduiri provocatoare, priviri languroase demne de o divă locală ce mai şi cântă. Se expune şi atrage fără pudoare deşi trăieşte într-un mediu tradiţionalist. Este focoasă, dar are sânge rece ori de câte ori îi pune la punct pe bărbaţii ce o ameninţă, de parcă ar fi o partizană fără pic de frică.
Monica Bellucci îşi păstrează totuşi acel farmec pus pe seama femeii italiene de la Sophia Loren încoace. Feminitatea ei capătă aici o senzualitate melancolic-sentimentală şi un farmec din alte vremuri. Puterea feminităţii ei se arată mai ales atunci când îşi declară iubirea oblojind rana de război a lui Kosta şi fredonează o melodie cu foc şi jale, de parcă ar fi o protagonistă seducătoare dintr-un film neorealist meridional. Nici Kostas nu se încadrează într-o imagine masculină arhetipală. Nu este modelul de virilitate balcanic. Pare mai degrabă un copil mare decât un macho călit în multe încăierări. Preferă să se strecoare pe lângă gloanţe decât să-i ţină piept inamicului. Doar privirea ce trădează neastâmpărul mai aminteşte de rebelul Kusturica. Nu te aştepta la scene pasionale. În schimb poţi miza pe farmecul candid, fără a fi siropos, al unei poveşti scufundate în peisaje acaparate de magia picturală asociată unui basm.
On the Milky Road îţi demonstreză încă o dată de ce Kusturica a fost inspirat când nu a cedat tentaţiei de a renunţa la stilul ce l-a consacrat. Deşi aparţine unei lumi considerate de vestici brutală şi primitivă, s-a încăpăţânat să nu atenueze culoarea locală sau identitatea balcanică de dragul faimei internaţionale (pe care a câştigat-o de altfel într-un ritm fulminant, precum o apariţie furtunoasă la Cannes). Fără acest spirit balcanic plin de frenezie – o frenezie anarhică prezentă chiar şi în cele mai neînsemnate detalii – povestea de iubire s-ar fi transformat într-un clişeu enervant, cu accente de melodramă şi pitoresc facil, demne de un film cu buget redus. Dar Kusturica nu a lăsat nici un element la întâmplare, chiar dacă rezultatul nu se ridică la nivelul profund sau spectaculos al filmelor sale reprezentative. A introdus realismul magic acolo unde era nevoie şi l-a lăsat apoi de izbelişte, să fie înghiţit de realismul brutal, pentru a nu cădea în ridicol.
Ce te intrigă la acest film este atmosfera înşelătoare. Când ai impresia că ieşi din timpul modern într-o atemporalitate pitoreasc-rurală, când simţi că te asaltează timpul istoriei moderne zbuciumate. Esti captiv undeva la mijloc, între real şi ireal. Nici atmosfera plină de lirism nu rămâne liniştită pentru cuplul devenit o emblemă a pasiunii amestcate cu inocenţa visătorilor, dar nici frontul nu este reprezentat printr-un realism grotesc decât foarte puţin, spre final. De fapt, elementele fantasmagorice atenuează detaliile înspăimântătoare, încât să ai impresia că ai avut parte de o petrecere şi abia la sfârşit se arată o realitate ce te obligă să o iei în serios, cu luciditate.
Unele scene te pot păcăli, încât să crezi că s-a renunţat definitiv la real pentru planul imaginar. Sunt scene ce sparg ritmul alert, aşa cum sunt cele în care amorezii zboară deasupra unei cascade, sau în care Monica Bellucci pluteşte cu un dovlec printre nuferi sau se zbate precum o sirenă într-o plasă pescărească. Este adevărat că în film abundă scenele în care realitatea dură a satului aflat lângă un câmp de bătălie este invadată de nişte detalii ce întrerup coerenţa şi continuitatea veridică a realismului. Sunt detalii ce ţin de gândirea magică a celui amator de basme cu tineri zburând peste peisaje reprezentate pictural, pentru a scăpa de urmăritorii ostili dragostei lor. Sau detalii ce fragmentează realul prin acţiuni fără sens imediat, cum vezi în scena cu orologiul uriaş ce duce la păţanii aberante. Însă primele cadre sunt prevestitoare pentru restul scenelor, în care ameninţarea năvăleşte zgomotos peste tihna bucolică din imaginarul balcanic. Exact când vei avea avea impresia că te poţi bucura de un tablou liniştitor, cârdul de gâşte îşi intrerupe plimbarea graţioasă iar orătăniile zboară speriate pe unde apucă, intrigate de sunetele unui porc. Turma de mieluţi ce ascunde cuplul este zguduită într-una dintre cele mai brutale scene ale filmului, iar povestea înaintează spre deznodământ într-un ritm care te face să crezi că trăieşti alături de personajele hăituite, ce abia îşi mai trag sufletul.
Fără această trecere nebunească de la acalmie la haosul terorii, filmul ar fi rămas un love story candid şi vesel. Dar Kusturica nu a vrut să realizeze (doar) un film de iubire pe ritmurile balcanice ale fiului său, muzicianul şi actorul Stribor Kusturica. De fapt, povestea cuplului este doar un pretext pentru Kusturica. Scopul său este acela de a rememora dramele Balcanilor, la care a fost martor şi despre care a scris şi în volumul de memorii Unde sunt eu în toată povestea asta?
Filmul poate fi şi o alegorie incomodă atât pentru unii locuitori ai fostei Iugoslavii, cât şi pentru occidentalii care au decis deja cine sunt călăii şi victimele în Balcanii anilor ‘90 şi căror naţii aparţin europenii care merită să fie consideraţi pacifişti şi civilizaţi. Privite din perspectiva alegorică, toate personajele devin un arhetip cu rol bine definit în drama colectivă. Italianca hăuituită de un general străin, venit odată cu forţele de menţinere a păcii, este vulnerabilitatea ce nu răzbate dincolo de acele discursuri ipocrite ale marilor puteri. Urmăritorii ce vor să o captureze reprezintă faţa nevăzută a forţelor ce asigură pacea, ai căror soldaţi se mai dedau şi unor fapte inumane ţinute sub tăcere. Milena şi fratele acesteia reprezintă naţionalismul balcanic, greu de învins. În schimb, Kosta, aparent strecurat printre marile episoade ale istoriei, reprezintă bunătatea umană idealizată, nealterată, însă aflată mereu în bătaia puştii.
Criticii insensibili la alegoria ce redă absurdul şi ororile războiului îi pot reproşa lui Kusturica perspectiva naţionalistă şi anti-occidentală, de care sunt acuzaţi o parte dintre locuitorii fostei Iugoslavii. Filmul său ar putea fi interpretat drept un atac la ipocrizia marilor puteri. La adresa unor armate străine, ce au învrăjbit naţiunile mai mici, au tulburat liniştea unor aşezări tihnite şi rostul unei părţi a Europei reduse adesea la tăcere şi mereu acuzate de atrocităţi. Din această Europa arătată mereu cu degetul, Kusturica scoate partea vulnerabilă şi rescrie istoria prin apelul la fabulos, amintind de copilul dornic de a vedea şi în realitate intervenţia supranaturalului asociat anihilării celor malefici în basme. On the Milky Road poate deveni o fugă în fantasmele salvatoare ale imaginarului zguduit de cruzimea războiului.
La Danseuse – filmul care a deschis Bucharest International Dance Film Festival 2017– transformă ecranul într-un spectacol vizual hipnotic despre care să poţi spune că este cu adevărat uluitor. Reflectă astfel vraja creată de Loie Fuller, dansatoarea ce a stăpânit Parisul prin mişcările ei. Loie folosea dansul pentru a transforma o simplă rochie albă, ce părea un cearşaf, într-un vârtej de culori şi reflexii ce-i lăsa cu gura căscată pe spectatori.
La Danseuse este un film ademenitor, cum este orice poveste despre o dansatoare din Parisul Belle Epoque. Doar că te va cuceri aşa cum nu te-ai fi aşteptat. Nu printr-o risipă burlescă a detaliilor asociate feminităţii descătuşate şi eliberate de prejudecăţi. Senzualitatea protagonistei este ascunsă în coconul unei rochii vaporoase. Din unduirile rochiei simple se naşte un dans uluitor, cum nu mai văzuse Parisul, transformând-o pe noua vedetă a unui mare cabaret într-o enigmă.
Regizoarea Stephanie Di Giusto nu a vrut să exibe, prin stereotipuri flamboaiante, acea dezinvoltură asociată Parisului nebun. Deşi este responsabil de succesul protagonistei, Parisul este discret. Nu mai acaparează biografiile personajelor prin hârjoana dintre strălucirea aristocraţiei emancipate, ce-şi permite să trăiască mai libertin, şi damnarea oferită de viciile ridicate la rang de artă. Chiar dacă nu mai intră în scenă ostentativ Parisul rafinamentului deşănţat şi al dezgolirii cu fast, nu lipsesc nudurile. Siluetele dansatoarelor par desprinse din picturile lui Manet, diversificând paleta cromatică a scenelor ce par tablouri vivante cu vegetaţie şi statui antice a la Poussin.
Stephanie Di Giusto a preferat să redea epoca naşterii marilor staruri de cabaret printr-o senzualitate subtilă. O senzualitate asociată unei personalităţi feminine emblematice şi totodată atipice, prezente în centrul acelui univers ispititor, dar care îşi trăia adevărata viaţă în afara lui. Regizoarea a îmbinat derutant, dar inspirat, magia vizuală creată de un dans revoluţionar cu oscilaţia între exuberanţa trupului adus pe scenă şi ezitările misterioase din culise.
Poţi spune că Stephanie Di Giusto a realizat un film aşa cum ar fi meritat dansatoarea Loie Fuller, dacă ea a fost într-adevăr cea pe care o readuce în prezent Soko, distribuită în rolul principal. Mişcări fluide captivante, trupuri feminine ce par sculptate în marmură, decoruri inspirate din Parisul Belle Epoque (fără a fi încărcate) şi nişte scene în care umorul alungă prezivizibilul clişeu al fetei derutate nimerite în capitala marilor curtezane. Asta oferă Di Giusto într-un film ce apropie biografia unei femei celebre din Parisul viciilor de zona filmului de artă, nu a poveştilor picante a laMoulin Rouge.
foto: www.theupcoming.co.uk
Dar cine este această Loie Fuller? Dacă vei cauta pe Google, vei fi atras de numele faimosului cabaret Folies Bergere, pe a cărui scenă a strălucit în prima jumătate a secolului trecut. Vei mai găsi numele dansatoarei Isadora Duncan. Alături de aceasta, Loie Fuller a revoluţionat dansul, deschizându-i curajos drumul performance-ului avangardist. Nu vei căuta mult până ce vei da şi de nişte filmuleţe realizate de Fraţii Lumiere. Captivaţi la rândul lor de Loie Fuller, au imortalizat-o pentru eternitate. Ei au salvat-o astfel de la soarta multor personalităţi feminine create de Paris, ale căror existenţe demne de legende au fost reduse la detalii picante de budoar.
Abia când vei da peste aceste filme realizate de pionierii cinematografiei vei înţelege fascinaţia parizienilor de altădată pentru Loie. Vei fi la rândul tău sedus de mişcările ce transformă nişte bucăţi de material banal în spirale multicolore învolburate, în valuri de lumini orbitoare, pe măsură ce trupul ei se roteşte ca într-un ritual frenetic. Iar filmul pune în valoare, cum nu se putea mai ispititor şi vibrant, acest dans revoluţionar pentru acea perioadă, mai ales datorită scenografiei avangardiste.
Tehnicile din ziua de azi şi indicaţiile coregrafei Jody Sperling prefac jocul drapajelor exuberante în iluzii optice prelungite în efecte psihedelice, pline de culoare şi lumini puternice. Astfel, imaginile imortalizate de Fraţii Lumiere devin un spectacol ameţitor. Culorile intense aruncate de luminiile orbitoare asupra rochiei purtate de Loie pe scenă transformă drapejele în revărsări cromatice şerpuitoare precum nişte văpăi turbate. Pe măsură ce Soko se roteşte încercând să o reînvie pe Loie sub forma unui personaj plămădit din visuri, idei curajoase, temeri şi efort nebunesc, te simţi absorbit de ecran şi înecat în faldurile aţâţate de actriţă.
Modul în care au fost readuse în prezent spectacolele date de Loie este un regal vizual ce transformă ecranul într-un vortex hipnagogic, în care ai vrea să te pierzi, să te arunci. Ecranul pulsează oniric, iar valurile în care se făcute de faldurile rochiei au efectul unei explozii de culoare ivite de nicăieri în întunericul sălii de cinema.
LYTE video
Tot de nicăieri parea să fi aterizat şi Loie în Parisul curtezanelor şarmante cu aspiraţii de artiste. Dar în biografia ei, aşa cum este prezentată (până la un punct) în acest film, nicăieri nu se traduce prin acel mediu pervertit, unde se întâlnesc sărăcia, marginalii, stabilimentele rău famate şi compromisurile timpurii sordide. Loie nu provine din mahalaua de unde erau adesea racolate viitoarele curtezane pe vremea lui Edith Piaf, nici din vreun sat cu familii numeroase, de unde proveneau trufandalele vândute la bordelurile frecventate de pictorii decadenţi. Nicăieri înseamnă un ţinut îndepărtat, aflat dincolo de ocean, tocmai în America sălbatică, dintr-un western cu femei brave ce porneau în galop şi căutători de aur. În acest ţinut împădurit, cu văcari şi bandiţi răzbunători, Loie citea şi visa la o carieră de artistă. Desena fluturi şi flori, ce aveau să devină sursa de inspiraţie pentru dansul ei. Când tatăl moare împuşcat, Loie, care semăna mai mult cu o tânără dintr-un western nevoita să se maturizeze înainte de vreme, cu pălărie masculină peste pletele ce-i curgeau râu şi pistol sub pernă, îşi ia cărţile şi se mută la mama ei.
foto: www.theupcoming.co.uk
Din inima pădurii ajunge la periferia New Yorkului. Mama ei îi taie părul prea încâlcit pentru a mai fi pieptănat şi o transformă într-o frumuseţe androgină, perfectă pentru zilele noastre, însă considerată o excentricitate în acele timpuri. Desenele cu flori şi fluturi devin scheme complicate pentru nişte dansuri cum nu mai dansa nimeni pe atunci. Îşi face şi o rochie de scenă cu multe falduri, pe care să le transforme în valuri şerpuitoare, aripi şi spirale pe măsură ce se roteşte şi îşi mişcă mâinile până la epuizare. Dar New Yorkul nu îi oferă prea multe. Prinsă între ideile unei mame habotnice şi dezvirginarea brutală din studioul unui fotograf specializat în imagini erotice, Loie îşi găseşte salvarea în persoana unui aristocrat european. Unul dintre acei numeroşi aristocraţi faliţi care treceau atlanticul pentru a se căsători cu fetele noilor bogătaşi americani ce dădeau o zestre generoasă în schimbul unui titlu nobiliar.
foto: www.avoir-alire.com
Nobilul este captivat de strania Loie, cu mişcări graţioase, dar cu trup androgin şi gesturi de femeie captivă la graniţa dintre copilul debusolat şi fecioara sălbatică ademenitoare. Îl vei revedea în rolul aristocratului excentric şi misterios, cu gusturi sofisticate, pe Gaspard Ulliel, ce interpretează rolul principal în noul film al lui Xavier Dolan – Juste la fin du monde. În aces film, actorul intră credibil în rolul aristocratului cu şarm decadent, pe care l-ai vedea pierdut într-un salon de opiu destinat celor având gusturi selecte. Personajul masculin salvator din povestea dansatoarei pare a fi plămădit la o întâlnire secretă dintre Prosut, Baudelaire şi Huysmans. El este de fapt singurul personaj ce apropie filmul de poveştile desprinse din romanele tulburătoare ce rescriu (mai mult sau mai putin senzaţionalist) iubirile femeilor din viaţa de noapte a Parisului Belle Epoque, dominat de marile cuceritoare. El o caută pe Loie în culise pentru a o colecţiona, însă relatia lor evită o desfăşurare clişeistică. Nici el nu are lăcomia bărbatului potent financiar, nici ea frivolitatea şi trucurile unei curtezane versatile.
De fapt, modul în care se desfăşoară legătura dintre Loie şi nobilul şarmant, dar şi relaţia ei cu Parisul dezinhibat răspunde la întrebarea pe care mulţi o pun înainte de a vedea filmul: Va fi o poveste cu scene incandescente, cu traseul previzibil al fetei sărace ajunse în lumea cabaretului, unde mustesc umilinţele,intrigile, tentaţiile, capcanele întinse de admiratorii bogaţi şi rivalităţile feminine?Sau va fi mai apropiată de stilistica unui film de artă, cu mai puţine butaforii, înflorituri, decoruri sclipitoare sau clişee burleşti şi mai multă inventivitate în redarea unei poveşti de viaţă pe fundalul Parisului? Ei bine, nu degeaba filmul a fost inclus pe lista celor proiectate la Cannes (2016), în cadrul secţiunii Un Certain Regard. La Danseuse nu prezintă ascensiunea unei visătoare într-o manieră previzibilă, după cum nici relaţia cu bărbatul bogat sau cu Isadora Duncan rivala ei nu este una clasică pentru o dansatoare celebră din acele vremuri.
foto: www.leparisien.fr/culture-loisirs
Loie nu devine faimoasă datorită unui bărbat, fie el şi un nobil generos ce-i pune la dispoziţie palatul pentru a repeta alături de colegele de scenă. Este ajutată mai degrabă de o femeie implicată în treburile administrative de la Folies Bergeres (interpretată de Melanie Thierry). Ea îi va înţelege ideile vizionare (se spune că i-ar fi fost şi amantă). Loie nu este Satine, dansatoarea curtezană interpretată de Nicole Kidman. Era mai degrabă fata sălbatică, dezlanţuintă pe scenă, dar cu trupul acoperit de faldurile învolburate. Nu se simte în largul ei printre admiratori. Aşadar, nici modul în care este prezentată în acest film nu este compatibil cu o desfăşurare de pasiuni clocotitoare şi distructive.
Filmul nu are carnalitatea unei biografii ce abundă în scene care aduc în budoar erotismul afişat fără pudoare de faimoasele emancipate ale epocii. Povestea lui Loie transformă toate acele detalii picante în imagini diafane precum nimbul ce învăluie mişcările din timpul dansului nelumesc. Lipseşte patetismul reacţiilor pătimaşe. Trăirile au ceva din evanescenţa mişcărilor vaporoase ale dansului. Nu sunt încărcate, nu perturbă, ci sunt inconjurate de mister, de ambiguitate. Acelaşi mister exprimat vizual pluteşte şi în interiorul palatului unde ajunge să locuiască Loie. Regizoarea alungă fastul strălucitor al decorurilor specifice epocii şi permite voluptatea vizuală a unui clarobscur demn de Rembrandt, reflectând rafinamentul enigmatic al nobililor decadenţi de sfârşit de secol, simbolizaţi de rolul interpretat de Gaspard Ulliel.
foto: www.cinematographe.it/
Relaţia protagonistei cu bărbatul protector nu devine una tulburătoare, deşi rolul făcut de Gaspard Ulliel spre asta predispune. Este mai degrabă eclipsată de fascinaţia ei pentru noua zeiţă a dansului, Isadora Duncan. O Isadora Duncan interpretată de Lily-Rose Depp (fiica lui Johhny Depp şi a Vanessei Paradis) printr-un amestec de prospeţime, histrionism, şiretenie, zâmbet de nimfă ademenitoare şi graţie de zeiţă din tablouri. Isadora Duncan, o altă pioneră a dansului modern, este în acest film tot ceea ce Loie nu poate fi. Dar întâlnirea lor ce oscilează între admiraţie reciprocă, atracţie si rivalitate va avea tot o desfăşurare ieşită din tiparul filmelor despre Parisul seducător.
foto: www.cinemagia.ro/stiri
Vei aprecia la regizoarea Stephanie Di Giusto tocmai decizia de a renunţa la exagerările vizual-decorative greu de evitat când readuci în prezent acel Paris devenit un paradis erotic rafinat în imaginarul colectiv. Nu face risipă de ţinute şi decoruri extravagante. Doar interiorul reşedinţei somptuoase deţinute de bărbatul îndrăgostit de Loie aminteşte de fastul epocii. În majoritatea scenelor, singurele elemente abundente ce oglindesc feminitatea acelei epoci sunt mişcările şi desenele protagonistei.
Nu poţi şti cu exactitate cum era Loie Fuller în realitate sau cum era percepută în Parisul epocii sale, marcat de ascensiunea starurilor de cabaret. Dar modul în care Soko a readus-o în prezent prin interpretarea ei te va surprinde plăcut. O transformă pe Loie într-o celebritate feminină atipică. Vei descoperi în acest rol nu o femme fatale asumată, ci un copil sensibil ascuns într-un trup de femeie. Un trup ce este luat în seamă de Loie nu pentru a seduce şi a deschide uşile din apartamentele bărbaţilor influenţi, ci pentru a fi ostenit dincolo de limite…doar în dansul perfect. Iar dansul perfect nu îi exibă atuurile fizice. Este mai degrabă o pictură mişcătoare având fluiditatea unei vietăţi acvatice fosforescente.
Soko îi redă viaţa unei Loie ce ţi se va lipi de suflet prin reacţiile de la finalul spectatcolelor şi prin modul în care face slalom printre avansurile sexuale. Devine o inadaptată adorabilă după ce se dă jos de pe scenă şi un copil mare cu aer de ştrengăriţă suavă. Personajul este mai apropiat de idealul unei self-made-woman din zilele noastre, nu al şarmantei isteţe care ştie să se vândă scump în acel Paris al bărbaţilor generoşi. Loie nu doar dansează, ci şi desenează. Face schiţe pentru decoruri. Este la curent cu inovaţiile tenhice folosite la iluminatul scenei prin dozarea intensităţii lămpilor. Se pricepe şi la scenografie, dându-le indicaţii preţioase celor ce se ocupă de lumini. Munceşte mult pentru a pregăti un spectacol impecabil. Preferă să-şi petreacă mai mult timp repetând mişcări solicitante decât în cafenelele frecventate de vedetele cabaretelor. Nu o atrag avantejele faimei din afara scenei. Nu are calităţi de socialite magnetică. Nu este carismatică. Dar compensează din plin prin replicile amuzante şi prin gesturile demne de o apariţie exotică neîmblânzită.
foto: www.teatroecritica.net
Ai spune că Stephanie Di Giusto a exagerat în scenele în care o prezintă pe Loie în ipostaza artistei multilateral dezvoltate, făcând schiţe complicate ale decorurilor, de parcă ar fi Da Vinci. Dar Loie a fost mai mult decât o prezenţă efemeră care fermeca prin dansul excentric. Într-un interviu acordat publicaţiei The Upcoming, regizoarea aminteşte de pasiunea lui Loie pentru inovaţiile tehnice, invenţiile lui Edison, chimie şi pictură. Ştia de ce fel de becuri era nevoie pentru decorurile care să-i pună în valoare dansul. Îşi prepara singură culorile menite să-i transforme rochia albă în spirale care să pulseze în obscuritatea sălii. Îşi amenajase chiar şi un mic laborator de chimie.
Vei mai descoperi în acest film şi o reflecţie asupra faimei şi a relaţiei dintre noul Paris, al scenelor de cabaret, al artistelor vizionare şi al fascinaţiei pentru exotism (Loie dorea să aducă o trupa japoneză pe scena Operei). Regizoarea surprinde mai degrabă încercarea lui Loie de a pătrunde în lumea pariziană pentru a inova, nu pentru a se incadra într-un anumit ideal feminin. De a-şi face un loc doar în acel Paris ce începea să se desprenda rebel de academic, de conservatorismul burghez pentru a-i face loc avangardei şi experimentului hibrid. Astfel, Loie Fuller este prezentată drept o pionieră a showurilor complete – cu lumini şi efecte spectaculoase, care să atragă publicul într-un Paris efervescent, însetat de nou. O poţi considera mama coregrafiei moderne, ce apropie dansul de zona instalaţiilor din galeriile contemporane.
Mariţa îi poate trage în sala de cinema şi pe contestatarii noului val românesc. Este un film reconfortant cum rar vezi în repertoriul apăsător al cineaştilor autohtoni.
Mariţa a primit Marele Trofeu Anonimul. Din palmares face parte şi Marele Premiu al Juriului FEDEORA pentru Cel mai bun film din Competiţia East of the West a Festivalului Internaţional de Film de la Karlovy Vary, ediţia 2017. Filmul poate fi văzut în cinematografe începând cu 1 Decembrie 2017.
Aparent, Mariţa păstrează elementele unui film românesc apreciat la marile festivaluri, dar criticat în ţara lui – adică imaginile în culori terne, ritmul filmului branşat la monotonia cotidiană, acţiunea minimalistă, compensată prin dialoguri incomode şi focusare exclusivă pe mimicile şi gesturile personajelor ce acaparează cadrele lungi. Totuşi, debutul lui Cristi Iftime are şi două elemente salvatoare. Unul este înlocuirea decorului claustrofob al apartamentului de bloc socialist cu interiorul unei maşini, tot din perioada socialistă. Permite astfel ieşirea din monotonie prin desfăşurarea unor peisaje, astfel încât vei simţi că ai plecat într-o excursie la munte alături de personaje.
Al doilea element salvator este umorul în abordarea unui subiect delicat: înstrăinarea din propria familie. Este genul de umor involuntar ce face dintr-un defect un punct forte care animă scenariul– logoreea ce însoţeşte mândria de mare macho al tatălui – o calitate asociată boemiei simpatice. Umorul este presărat din abundenţă în amintirile tatălui nostalgic. Sunt amintiri transformate în poveşti cu haz spuse cu accentul şi vorba hâtră a personajului interpretat de Adrian Titieni, pe care se sprijină de fapt întreg scenariul.
Îţi închipui că Mariţa, acest nume dat feminităţii rurale neaoşe, ar putea fi una dintre amantele tatălui interpretat expresiv de Adrian Titieni. El îşi povesteşte viaţa amoroasă, plină de acea diversitate picantă a nestatornicului. Deruleaza episoadele vesele în timp ce-şi duce fiul, ajuns la vârsta maturizării şi a primelor crize în cuplu, la cabana unde fosta soţie a tatălui fustangiu şi ceilalţi copii ai săi petrec sărbătorile de iarnă. Dar Mariţa nu este deloc o fostă aventură trecătoare. Ee este o iubire platonică devenită o prezenţă tăcută şi fidelă, singura constantă în existenţa unui bărbat inconstant.
Mariţa este de fapt o Dacie, aşa cum se făcea odată. Maşina visurilor socialiste şi a vacanţelor trecute. Proprietarul ei, tatăl căruia îi plăcuse prea mult viaţa în tinereţe, o transformă în cel mai bun loc al confesiunii şi al lecţiilor predate fiului său şi prietenilor acestuia. Iar modul în care povesteşte păţaniile amoroase de mare crai şi în care îmbină autoironia, indiscreţia cu tâlc, savoarea accentului local cu melancolia ţine loc de acţiune palpitantă.
foto: aarc.ro/articol
Mariţa confirmă încă o dată că nu te duci la filmele româneşti actuale pentru efecte vizuale spectaculoase, ci pentru a te regăsi în trăirile şi dramele personajelor. De aceea totul ţi se pare firesc în acest film. Dialogul tată-fiu curge natural, amuzant şi liniştitor precum un vin fiert cu mirodenii. Revederea este asezonată cu poveşti năstruşnice despre păcatele care se iartă şi (mai ales) despre femeile tinereţii. Cearta dintre partenerii tineri vine în contrast cu împunsăturile aproape insesizabile ale părinţilor tacticoşi ce nu şi-au spus tot. Sarcasmul frăţesc destinde atmosfera. Toate se transformă în scene vii, simpatice şi cathartice, de aceea te fac să treci cu vederea lipsa elementului-surpriză care să înteţească ritmul sau să anime scenariul.
Cristi Iftime a realizat un film care se sprijină exclusiv pe interpretările actorilor din rolurile principale: Adrian Titieni (tatăl) şi Alexandru Potocean (fiul). Ambii intră perfect în roluri. Adrian Titieni este greu de uitat odată ajuns în rolul tatălui amator de poveşti. Guralivul său personaj vrea să acapareze urechile celor din jur cu istorisiri amoroase care, datorită accentului, par continuările duşucheate ale amintirilor lui Creangă. Totuşi, modul în care tatăl fustangiu îşi rememorează aventurile fentează vulgaritatea. El se apropie degrabă de candoarea afemeiatului visător, căruia i se iartă până la urmă orice păcat datorită lipsei de ipocrizie şi francheţii în relaţia cu sine însuşi. Fiul, în schimb, face parte din rândul celor exasperaţi uneori şi stânjeniţi în faţa prietenilor de gura slobodă a părintelui ce a trăit cât alţii în zece vieţi şi a colecţionat cât alţii în o sută….de data aceasta este vorba despre colecţionarea timbrelor, al căror număr îl depăşeşte pe cel al femeilor cucerite.
foto: aarc.ro/filme
Asemenea majorităţii filmelor autohtone din ultimii ani, şi Mariţa te va face să participi afectiv. Să te consideri un personaj invizibil, plasat în spatele camerei. Datorită indentificării spectatorului cu personajele şi oglindirii în anumite situaţii sau scene vei avea parte de senzaţiile unui deja-vu. Este o identificare bazată pe inducerea familiarităţii ce sporeşte autenticitatea interpretării în percepţia spectatorului. Ai impresia că îţi revezi o rudă indiscretă care nu mai tace odată sau care îi bate la cap pe ceilalţi cu damblaua ei de colecţionar ce nu-şi poate imagina că alţii pot trăi şi fără mii de timbre în viaţa lor.
Unii se pot oglindi în experienţa unui bărbat ajuns la maturitate, care oscilează între afecţiunea pentru un tată simpatic atunci când este slobod la gură şi dezaprobarea faţă de infidelităţile ce au dus la destrămarea familiei. Prima scenă le aminteşte altora de certurile iscate din nimic. De replicile dureroase aruncate atunci când partenerii unui cuplu discută despre locul în care îşi vor petrece vacanţa de iarnă – la ai ei sau la ai lui- şi fiecare vrea altceva, dar ţine în el furia mocnită (devenită agresivitate pasivă) şi dezamăgirea legată de preferinţa celuilalt.
Alţi spectatori vor avea impresia că există o complicitate, dincolo de ecran, între ei şi personajele aşezate la masa de sărbatori cu de toate. Că aşteaptă să sară scânteia unui reproş tardiv adresat părintelui uşuratic. Această categorie de spectatori va dori să vadă cum vor escalada replicile acide spre deznodământul revederii cu potenţial inflamabil, al cărei apogeu este discuţia despre lume, viaţă şi femei a bărbaţilor din mai multe generaţii, ameţiţi de vin.
Indiferent de impresiile privind calitatea estetică a filmului, vei pleca mai senin la final. Mariţa îţi dă iluzia unei participări, a unei apartenenţe la familia personajelor vesele. Modul în care au fost filmate scenele te face să te simţi al treilea pasager din Dacia rablagită în care se află tatăl şi fiul, sau un invitat la cina prelungită cu discuţii bahice amuzante.
The Nobodies (Los Nadie) vine să completeze lista filmelor ce arată faţa modernă, mai putin cunoscută, a unei ţări plasate în afara terenului sigur al lumii occidentale. Genul de ţară asociată în mentalul colectiv cu acel exotism tradus prin amestecul dintre înapoiere, trai periculos, corupţie şi vulgaritate (de la muzica mainstream la mentalitatea primitivă).
Filmul reflectă foarte bine tendinţa multor cineaşti veniţi din ţările considerate de mâna a doua – aceea de a prezenta culturi underground, minoritare în patria lor, însă branşate la schimbările şi valorile unei comunităţi globale. Astfel, regizorii vor să le dea glas tinerilor progresişti şi emancipaţi din noua generaţie ce merge împotriva curentului. Acei tineri ce aderă la o altă cultură şi ascultă un alt gen de muzică decât majoritatea din ţara lor, dar agreat de cei din ţările civilizate. Nişte tineri ce nu-şi găsesc locul în ţara de origine, devenind o alternativă la tot ce este în jur.
Personajele din acest film pot fi considerate o parte a unei comunităţi globale de tineri ai generatiei Y. Nu sunt cu nimic mai diferiţi sau mai prejos decât cei din alte ţări, care vor să schimbe lumea prin răzvrătirea cântată. Dar apartenenţa la o ţară asociată cu ferocitatea crimei organizate şi cu nişte ritmuri ce transformă femeile în obiecte sexuale îi fac pe aceşti punkeri din Columbia să pară o curiozitate în faţa unor spectatori de pe alte meridiane.
foto: awesomeberlin.net/upcoming-events-berlin
Când aud numele oraşului Medellin, majoritatea celor ce nu s-au născut în Columbia se gândesc doar la temutul cartel al drogurilor, din care făcea parte şi Pablo Escobar (unii, pasionaţi de artă amintesc şi la oprele lui Botero, stăpâna cocainei, Griselda Blanco, având o siluetă desprinsă din creaţiile sale). După ce vei vedea The Nobodies (Los Nadie) – debutul regizorului Juan Sebastian Mesa, apreciat şi la Veneţia – vei privi Medellinul cu alţi ochi.
Muzica ritmată şi tribal-vulgară asociată orgiilor date de parveniţii gangsteri de la mahala, îmbogăţiţi prin comerţul cu droguri, este înlocuită de un punk răzvrătit şi electrizant, de cea mai bună calitate. Nu degeaba coloana sonoră te va face să le ceri şi trupe columbiene organizatorilor de concerte rock. Punkul este omniprezent. Ia oraşul cu asalt, eclipsează alte sunete şi se infiltrează în ritmul străzii şi al oamenilor. Asigură fundalul scenelor şi vorbeşte adesea în locul personajelor. Vei descoperi astfel o comunitate underground de rockeri visători, aşa cum sunt de fapt toţi rockerii din ţările aflate în criză: consideraţi bizari şi dubioşi, înaintea epocii lor, neînţeleşi de adulţi, priviţi cu suspiciune, plini de energie, critici la adresa autorităţilor, dar şi a principalilor duşmani ai autorităţii în Columbia – narcotraficanţii.
foto: enroute.aircanada.com/en/entertainment
Voluptatea oferită de punkul antrenant, angoasant, revoltat şi năprasnic al trupei locale O.D.I.O. este sporită de cea vizuală, datorită deciziei regizorului de a opta pentru un film alb-negru. Dacă în multe filme, varianta alb-negru emană melancolie, stranietate, nostalgie, suspans ori desuet, în acesta are un dublu efect. Primul este legat de apropierea de atmosfera unui oraş plin de contraste. De un Medellin văzut prin ochii puştilor din cartierele aflate în afara zonei privilegiate. Ai impresia că viaţa din care vor să evadeze are ceva din ternul dezolant al construcţiilor noi, dar netencuite din cauza lipsei de bani, lăsând la vedere cărămida şi mortarul (locuinţe nertminate, specifice ţărilor în tranziţie, ridicate de săraci, obligaţi să-şi găsească de lucru prin ţările prospere).
Al doilea efect al preferinţei pentru un film alb-negru este înţeles cel mai bine de spectatorul din afara spaţiului sud-american, dar care deţine unele informaţii despre problemele acestui continent, mai ales ale Columbiei. Regizorul este conştient de faima internaţională a oraşului Medellín, dătătoare de prejudecăţi. De aceea, a folosit scenele alb-negru pentru a distanţa lumea personajelor, ce-şi exprimă nevoia de candoare printr-un punk abraziv, de cea sordidă, a găştilor de cartier implicate în afaceri cu droguri.
foto: www.sicvenezia.it
Ritmul filmului uneşte intimitatea afectivă cu trepidaţia oraşului. Îţi dă impresia că aparatul de filmat se confundă cu ochii personajelor, creând autenticitatea demnă de un film franc, lipsit de acrobaţii stilistice, apropiat de un documentar ce pătrunde în intimitatea unei comunitati underground. Totuşi, filmul se delimitează de realismul noului val ce descrie terifiant situaţia unor zone afectate de sărăcie, brutalitate şi lipsa perspectivelor.
Regizorul apelează la un realism orientat mai degrabă spre intimitatea emoţională dintr-o gaşcă de prieteni uniţi de pasiunea pentru muzică şi de arta stradală ca formă de a face rost de banii pentru călătorii. Focusându-se asupra intimităţii emoţionale, Mesa ignoră ispita de o oferi acel senzaţionalism prin care sunt prezentate oraşele devenite un teritoriu al traficanţilor. Nu vei vedea scene dure, cu bătăi între găşti rivale sau trafic de droguri. Singurul detaliu dubios din lumea personajelor este un ghiveci cu marijuana din balconul unuia dintre ei, folosit pentru consum propriu. În rest, personajele rebele născute într-un mediu cu subterane sordide pot fi considerate inofensive, nicidecum infractori precoce din ghetouri. Gesturile şi visurile lor degajă puritatea nebunilor frumoşi, adesea neînţeleşi. Însăşi opţiunea pentru un film alb-negru surprinde cum nu se putea mai bine duioşia comunicată printr-o muzică despre care mulţi spun ca este stridentă. Este muzica datorită căreia pulsează şi respiră această lume aparent restrânsă, dar în care se regăsesc din ce în ce mai mulţi.
foto: www.udea.edu.co
Puştii din film, născuţi într-un oraş cu zone rău famate şi reputaţie sângeroasă, au aceleaşi vise fireşti cu ale celor din societăţile aşezate. Vor să fie acceptaţi aşa cum sunt. Să cunoască lumea plănuind o călătorie în stilul lui Kerouac, dintr-un capăt în altul al continentului. Să se sustragă malaxorului ce omogenizează dorinţe, suflete, aspiraţii şi conştiinţe. Folosesc muzica pentru a crea o barieră protectoare împotriva unor adulţi care îi judecă aspru, fără a încerca să le înţeleagă mesajul, dar şi împotriva unei societăţi unde nu există cale de mijloc între prosperitatea conformiştilor şi modelul oferit de narcotraficanţi Prin amestecul de revoltă, candoare şi deschidere spre nou amintesc de hippioţii anilor’60. Ai spune că asişti la o replică zgomotoasă dată de idealiştii din Medellín seninelor versuri ale hitului San Francisco, al lui Scott McKenzie, devenit imnul unei generaţii trecute de nonconformişti.
foto: www.fred.fm/uk/
The Nobodies este lipsit de un scenariu coerent în sensul clasic. Însă compensează prin scenele ce nasc dragostea la prima vedere dintre personaje şi spectatorul cu spirit rebel şi tânăr (indiferent de vârstă). Te va seduce dacă ţi-ai trăit cei mai frumoşi ani pe muzica zbuciumată. Te va face să simţi că trăieşti alături de personaje. Că hoinăreşti împreună cu ele, fără ţintă, într-un oraş aşa cum doar tu îl cunoşti dacă îţi place muzica de nişă. Vei simţi că eşti branşat la pulsul străzii. Că faci parte dintr-o frăţie cu oameni ce se opun conformismului şi imbecilizării. Iar această apropiere de personaje se datorează unor actori ce-i dau un plus de autenticitate filmului.
foto: youtube/trailer
Scenariul nu se îndreaptă spre o poveste închegată. Ai impresia că scopul regizorului este de fapt acela de a te face să te laşi purtat de ritmul cotodian, fără direcţie clară, al personajelor. Ai iluzia că eşti un ştrengar ce hălăduieşte bezmetic de la un capăt la altul al oraşului cu un playlist punk în căşti. Aproape că te consideri un complice al unui personaj, în actul de sfidare a unei mame ce nu ştie decât să reproşeze. Că dai şi tu dovadă de opoziţionism în faţa unui tată care-i cere fiicei ajunse o studentă eminentă să renunţe imediat la singura dovadă a rebeliunii – cercelul din nas. Participi la stupefacţia adolescentei (pline de tatuaje) în faţa unui ritual de exorcizare iniţiat de matuşa habotnică, în grija căreia a rămas după ce mama a plecat la muncă în cealaltă Americă, mai bogată. Dai din cap şi ţopăi frenetic la un concert de punk sud-american cu mesaj de protest şi simţi energia unui pogo dezlănţuit, în iureşul căruia a fost aruncată camera de filmat.
foto: topsy.one/Phoamhouse Studio
Între personajele filmului nu pare să existe o relaţie strânsă. Ele îţi dau impresia că sunt mai mult nişte cunoştinţe ce frecventează aceleaşi locuri, de parcă ar fi adolescenţii uniţi de apartenenţa la aceeaşi cultură underground, care se recunosc, dar nu se cunosc prea bine. Îi apropie mai degrabă planurile pentru un concert dat de trupa unei cunoştinţe comune şi dorinţa de a pleca în grup, teleleu, prin ţările din Sudul Americii Latine, făcând autostopul.
Filmul regizat de Juan Sebastian Mesa poate sta fără complexe lângă cele apreciate recent datorită abilităţii de a surprinde portretul unei generaţii. De a înlocui naraţiunea cu fluxul emoţional născut din pasiunea pentru muzică, legătura dintre identitate, mediul urban, căutarea de sine şi oscilaţia între anarhia debusolării şi maturizare. La început, filmul pare mai degrabă o înşiruire de scene fără o legătură coerentă între ele, în care dialogurile sunt înlocuite de zgomotul unei trăncăneli de bravadă, fără ţintă, între nişte puşti ce o ard aiurea prin oraş. Dar tocmai această înşiruire te va cuceri. Şi asta i se datorează regizorului ce nu a vrut să tulbure ritmul natural al oraşului.
foto: theeveningclass.blogspot.com
Există o cursivitate ce decurge firesc în acest film, nefiind nevoie de intervenţia unui scenariu bine planificat. Este dată de oraşul ce-şi impune propria coerenţă în hoinăreala aparent fără sens al personajelor. Regăseşti aceeaşi cursivitate naturală ce sincronizează ritmul personajelor cu al oraşului, pe care o simţi în filmele ce surprind efervescenţa Berlinului underground sau a Parisului Nouvelle Vague. Ai impresia că fiecare personaj are ataşată o cameră de filmat. Astfel îşi imortalizează propria viaţă, ca într-un jurnal video al relaţiei sale cu oraşul Medellin, văzut de pe dealurile unde stau înghesuite cartierele de la periferie. Este o relaţie atipică pentru cel din afară, deoarece este mijlocită de punk, nu de mici şmecherii ilegale. Datorită modului în care este captat ritmul oraşului, ai impresia unei imersiuni bruşte într-o lume îndepărtată, dar care îţi devine brusc familiară.
The Nobodies este un film dedicat nu doar punkerilor ce vor să descopere orizonturi noi, ci şi spectatorilor dornici de a cunoaşte realitatea din ţări îndepărtate, prezentate superficial prin ştiri cu iz senzaţionalist despre interlopi, frământări sociale sau crize politice. Iar naturaleţea captării unor scene din viaţa cotidiană racordată la ritmul oraşului oferă garanţia autenticităţii în acest periplu într-o Columbie în continuă transformare. O Columbie ofertantă din punct de vedere cinematografic, însă puţin promovată în afara graniţelor hispanoamericane.
To provide the best experiences, we and our partners use technologies like cookies to store and/or access device information. Consenting to these technologies will allow us and our partners to process personal data such as browsing behavior or unique IDs on this site and show (non-) personalized ads. Not consenting or withdrawing consent, may adversely affect certain features and functions.
Click below to consent to the above or make granular choices. Your choices will be applied to this site only. You can change your settings at any time, including withdrawing your consent, by using the toggles on the Cookie Policy, or by clicking on the manage consent button at the bottom of the screen.
Necesare
Always active
Cookie-urile necesare ajută la a face un site utilizabil prin activarea funcţiilor de bază, precum navigarea în pagină şi accesul la zonele securizate de pe site. Site-ul nu poate funcţiona corespunzător fără aceste cookie-uri.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
Statistici
Cookie-urile de statistică îi ajută pe proprietarii unui site să înţeleagă modul în care vizitatorii interacţionează cu site-urile prin colectarea şi raportarea informaţiilor în mod anonim.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
Cookie-urile de marketing sunt utilizate pentru a-i urmări pe utilizatori de la un site la altul. Intenţia este de a afişa anunţuri relevante şi antrenante pentru utilizatorii individuali, aşadar ele sunt mai valoroase pentru agenţiile de puiblicitate şi părţile terţe care se ocupă de publicitate.
