Filme

Neruda poate fi considerat un thriller poetic şi o poezie cu suspans, aşa cum doar în America de Sud poţi găsi. Cu lumini şi umbre hâde. Cu fiori daţi de versurile răvăşitoare şi de groaza temniţei. Cu senzualitate, inspiraţie, speranţă, umanitate, compasiune pentru cei umili şi tiranie nemiloasă. Cu artişti deveniţi nişte ţinte. Cu pradă şi prădători. Cu subversivi idealişti şi incomozi. Cu personaje sumbre ce vor să-i facă să dispară fără urmă pe aceşti subversivi, ca într-un roman detectivistic în stil argentinian, caracterizat de un suspans racordat la intrigile politice şi la afacerile murdare ce implică dictatori.

Pablo Larrain a folosit nişte decoruri de epocă, puse într-o lumină stranie, a desuetului asumat estetic. Vei aprecia cadrele unui thriller stilizat, vintage, şi atmosfera nelumească dată de aerul ce pare pictat cu nuanţele senzuale care preced apusul. Opţiunea cromatică dătătoare de stranietate îţi  aminteşte, în unele scene, de nuanţele onirice ale filmului Conformistul, regizat Bertolucci. Regizorul a mai adăugat şi alternanţa care seduce retina, dintre lumina aurie, ce învăluie petrecerile boeme sau nudurile feminine, şi cea demnă de un thriller noir old school. Astfel a realizat un film precum lumea sud-americană scindată între voluptate şi terifiant, între frenezie şi macabru. Un film plin de realităţi evanescente ce-şi fac loc printre închipuirile artiştilor, sau morbide, în fantasmele dictatorilor.

De fapt, Pablo Larrain şi-a imaginat cum arăta lumea sud-americană văzută prin ochii unuia dintre cei mai iubiţi poeţi ai tuturor timpurilor. Şi lumea asta este deopotrivă ispititoare şi dezgustătoare. Şi tandră, şi ucigătoare. Este nectar pentru visători, dar şi pentru torţionari. Are dezlănţuiri, patos, pericole şi imnuri închinate libertăţii şi libertăţilor de toate felurile. În clandestinitate, permite descătuşarea simţurilor, a cuvintelor, visurilor utopice, revoltelor, imaginarului salvator sau declaraţiilor de iubire lipsite de speranţă. Dar mai presus de toate, lumea asta a lui Neruda are acea fertilitate a poeziei ce-şi trage sevele din pauperitatea alinată prin cântece, versuri şi recitări de inimă albastră în stabilimente rău famate. De aici i se trage şi frumuseţea.

Deşi are la bază un eveniment real din biografia poetului chilian, pelicula nu este o biografie, ci o meditaţie asupra unei vieţi confruntate, la un moment dat, cu maleficul. Neruda este un film care vorbeşte despre frumuseţea la ananghie într-una dintre ţările în care aveau să ajungă la putere cei mai odioşi lideri pe care i-a cunoscut omenirea. Paradoxal, într-un film despre lumea acaparată de cancerul ce a mutilat societăţile sud-americane – dictatura militară – găseşti speranţă. Ţi se redă încrederea în dorinţa omenirii de a căuta lumina, de a se salva prin versuri, chiar dacă nu îi oferă un scut în faţa ororilor. În acest film, Pablo Neruda este poetul suprem, un zeu venerat de toate clasele sociale aflate în plin război. Relaţia lui cu adversarii îţi aminteşte de episodul povestit în volumul de memorii. Devine un episod emblematic pentru învecinarea poeziei cu decadenţa sordidă a mahalalelor exotice. Episodul îl are ca protagonist pe un proxenet vulcanic. El renunţă la pornirea impetuoasă de a-i aplica lui Neruda lovitura de graţie, recunoscându-l pe autorul versurilor ce l-au ajutat să o cucerească pe singura femeie pură din viaţa lui.

Filmul pleacă de le evenimentele petrecute în anii ’40, perioada în care preşedintele statului Chile, Gabriel Gonzalez Videla, demarase vânătoarea de comunişti. Vizat era şi Pablo Neruda, ajuns un senator ce-i reprezenta pe votanţii comuniştilor. El devenise un zeu versificator al echităţii sociale într-o ţară sărăcită. În acea perioadă, Chile avea destinul suratelor din America de Sud. Era o ţără aflată între simpatia faţă de comunism, văzut ca ultimă salvare în zonele unde marile companii făceau abuzuri, şi ura faţă de un preşedinte considerat un servitor al celor nord-americani (asemenea multor lideri sud-americani).

Pentru a nu dilua ritmul alert, specific unul film în care poetul inventiv şi oamenii dictatorului se joacă de-a şoarecele şi pisica, regizorul îţi schimbă perspectiva. El introduce detaliile social-politice prin vocea personajului negativ, nimeni altul decât şeful Poliţiei fidele preşedintelui. Interpretat de Gael Garcia Bernal, şeful poliţiei, pe nume Oscar Peluchonneau, va fi şi naratorul. Va face observaţii răutăcioase la adresa poetului, a comuniştilor, dar şi referitoare la servilismul preşedintelui-marionetă. Îţi va dezvălui atmosfera din acea perioadă. Totodată, se va dezvălui pe sine. O va face pe măsură ce se va lăsa acaparat de febrila vânătoare a cărei ţintă a devenit cel mai iubit om din Chile.

Faţă de acest om adulat, la care nu ajunge uşor, poliţistul simte ură pătimaşă, fascinaţie, invidie. Îşi exibă ranchiuna şi nevoia de a-şi etala inteligenţa capturându-l şi umilindu-l în detenţie. Are fantezii grandomane, în care el devine marele erou al patriei şi îşi face lui însuşi promisiunea că va pune mâna pe Neruda.

Ai fi putut vedea o poveste clasică despre un poet aflat între datoria faţă de semenii lui şi teama de imaginarul sadic al călăilor. Însă regizorul are alte planuri. Nu vrea scene sordide cu torturi. Nici detalii hiperrealiste care să tulbure farmecul vizual oferit de cadrele ce degajă o melancolie candidă şi senzuală. Preferă să redea melaficul recurgând la metafora unei călătorii halucinante a sufletului damnat, ca într-un roman sud-american. Vei savura astfel modul în care Pablo Larrain îţi va contrazice aşteptările, dacă îţi plac jocurile intreţinute de confruntarea ficţiunii cu posibilităţile oferite de realitate. În acest film, realitatea devine relativă precum interpretarea dată unui poem, iar ficţiunea este legată inteligent de imaginarul grandoman, căruia îi poate cădea pradă un vânător ce urăşte nesupunerea unui artist.

Două întrebări îţi vin în minte când auzi de noul film regizat de Pablo Larrain. În ce măsură îl vei ragăsi pe Neruda-idealistul sentimental sau, mai bine zis, pe sentimentalul devenit un idealist implicat politic? Pe marele poet cu o mie de feţe ? Pe versificatorul oropsiţilor şi al celor fără de speranţă? Pe cel care şi-a reinventat crezul poetic odată cu evenimentele ce au luat cu asalt ţările de care se legase sufleteşte – de la fostele colonii asiatice la Spania iubitului său prieten Garcia Lorca? Ei bine, vei descoperi acelaşi poet din volumul cu amintiri Mărturisesc că am trăit (Ed. Vellant), devenite unele dintre cele mai frumoase memorii scrise de un poet al vremurilor sale. Un poet cu mintea între peisajele din ţinutul natal, evocate melancolic, şi chemarea spre datoria faţă de cei năpăstuiţi, ce l-a determinat să lase contemplarea solitarului pentru a devini senator din partea comuniştilor.

Acest Neruda interpretat de Luis Gnecco te va seduce prin amestecul dintre umor, inteligenţă, mimică bine studiată, compasiune şi rezistenţa asezonată cu farse jucate urmăritorilor. Exact ca în memorii, descoperi un visător lucid. Neruda şi-a înţeles foarte bine epoca, dar aşa cum o poate face un poet implicat: printr-o luciditate ce nu oferă soluţii dureroase, dar înţelepte pe termen lung, ci doar soluţii menite să aline, chiar şi prin iniţiative nebunesc de idealiste în ochii unora mai pragmatici sau care au trecut prin ororile ţărilor comuniste.

A doua întrebare este legată de prestaţia lui Gael Garcia Bernal într-un rol diabolic – acela de şef al poliţiei subordonate unui tiran. Personajul interpretat de el primeşte personal ordinul de a-l ucide pe marele poet. Ordinul vine chiar din partea unui preşedinte ajuns marioneta altor forţe. Răspunsul privind interpretarea lui Garcia Bernal reflectă cum lirismul şi maleficul ajung să comunice între ele. Dar o vor face într-un mod neaşteptat, care va deveni o voluptate pentru iubitorii literaturii sud-americane. Vor fi încântaţi mai ales fanii romanelor ce promit o intrigă detectivistă sau o vânătoare, însă ajung să ofere de fapt un joc modernist ce include o reflectare asupra stilurilor liteare şi a construirii unui personaj. Personajul negativ degajă maleficul sub care găseşti un suflet chinuit. Astfel, abjecţia capătă nuanţe şi umbre năucitoare pentru spectator, situându-se între introspecţie şi evaziunea din real.

Neruda, interpretat de Luis Gnecco seamănă foarte mult cu Neruda cel descoperit în volumul de memorii, intitulat Mărturisesc că am trăit. Este bonom, carismatic, adulat de mase. Luptă seducător pentru drepturile celor săraci. Este spiritual când le dă replica adversarilor politici. Sfidează autoritatea şi îi plac femeile, cărora nu ezită să le recite versuri în bordelurile frecventate pentru a uita de hăituitori sau pentru a le juca farse. Actorul intră în pielea poetului, cu o naturaleţe ludică, menită să-ţi inspire simpatie. Apropierea de rol nu are acea rigiditate şi afectare monumentalistă, ci degajă spontaneitatea şi usurinta firescului. Ai impresia că-l ai în faţa ochilor pe însuşi Neruda. Pe un poet al întregii lumi, înzestrat cu o mare poftă de viaţă, de plăceri, de oameni şi de omenia lor.

Te aştepţi ca tot greul filmului să cadă până la urmă pe umerii lui Garcia Bernal. Actorul căruia îi vin ca o mănuşă rolul frumosului nebun, al nesăbuitului visător şi fragil, al debusolatului, trebuie să dea ce este mai bun din el pentru a interpreta de fapt răul. Să fie malefic şi hotărât. Sigur pe sine şi la fel de credibil într-un rol antipatic. Demn de tipologia umană aflată în opoziţie cu foamea de libertate a celor ce se identifică mereu cu artistul prigonit în ţara pe care o iubeşte atât de mult. Dar Garcia Bernal nu trebuie de fapt să intre în personajul la care te-ai fi aşteptat. Nu el reprezintă răul absolut ce avea să se întrupeze, peste două decenii, în crudul Pinochet. Este mai degrabă un om cu slăbiciuni şi neputinţe, ce râvneşte la o afecţiune pe care şi-o reprimă, o afecţiune care să-i ateste dreptul la o existenţă printre oameni. Îl urăşte pe Neruda, cu toate că şi-ar dori aprecierea lui. Îl vrea mort, şters din memoria colectivă, deşi e conştient că i-a acaparat-o şi pe a lui. Şi totul nu pentru a avansa în carieră, pentru a-i distruge pe comunişti sau pentru a se gudura pe lângă preşedintele devenit marele inamic al poporului reprezentat de Neruda. Cauzele sunt abisale şi interpretate într-un mod imprevizibil.

Acest şef al poliţiei acţionează pentru a fi în acord cu eul inventat, cu identitatea mai mult sau mai puţin inventată. Dar hăituind un artist inspirat de clocotul lumii, până şi poliţistul se contaminează la întâlnirea cu această lume. El devine un altul. Îşi creeaza un rol. Hălăduieşte sub noua mască pe urmele poetului. Îşi dezvăluie biografia demnă de un  personaj de poveste sud-americană cu tristeţi şi păcate, marginali ce acaparează puterea, identităţi incerte, femei decăzute, stabilimente dubioase frecventate de personalităţi incognito. Este un personaj cu trecut ingrat, de fiu nerecunoscut al celui ce a transformat poliţia chiliană într-un aparat eficient. Legendarul Peluchonneau din trecut este imortalizat sub forma unei statui impozante, ce veghează asupra Poliţiei. El este străinul despre care mama personajului negativ i-a dat acestuia de înţeles că i-ar putea fi tată, după ce a fost mai întâi unul dintre clienţii veniţi să-i cumpere plăcerile la bordelul unde lucrase timp de treizeci de ani. De altfel, condiţia lui umilă este dezvăluită sarcastic în urma unui mesaj lăsat de Neruda prin intermediul unui roman poliţist. Romanul devine un obiect-simbol din jocul psihologic folosit de poet pentru a-şi tachina vânătorii dându-le impresia că se afla aproape şi totodată greu de găsit, mereu cu un pas înaintea lor.

Regizorul nu oferă imaginea unei lupte psihologice între poetul sofisticat şi poliţistul primitiv. Nu vezi simplista opoziţie dintre un intelectual neînfricat şi lacheul servil, transformat în brută cu aspiraţii de dictator. Aşadar, nici Garcia Bernal nu are nevoie de o transformare solicitantă pentru a face parte din tabăra călăilor. Este perfect pentru acest veşnic personaj debusolat, căruia i se adaugă frustrări de marginal fragil, ego mărit artificial şi vulnerabilităţi convertite în caricatura impozantului. Face un rol memorabil odată intrat în pielea unui personaj ridiculizat, pentru care maleficul devine urmarea neputinţei de a exprima nevoia de afecţiune.

Şeful poliţiei este mai degrabă un copil supărat pe viaţă, zăvorât în corpul unui adult nefericit. Se simte neputincios, dar visează un personaj mai important de cât este. Ai impresia că toată ura pentru mult-iubitul Pablo Neruda, ce are tot ce lui i se pare inaccesibil, este întrecută de ura faţă de sine. O ură mascată comic de infatuare, perseverenţa vânătorului obsedat şi narcisismul fisurat de remarci autoironice. Personalitatea lui Pablo Neruda îl complexează, iar acest complex de inferioritate, în loc să fie abordat în cheie psihanalitică, devenită un clişeu, va fi deviată într-un alt sens. Este un sens cu trimiteri la pasiunea sud-americanilor (şi a cititorilor seduşi de ei) pentru literatură.

Literatura este omniprezentă în mintea unui artist precum Neruda. Descoperi pasiunea lui Neruda pentru romanele de suspans. Îi place modul în care intriga poliţistă şi relaţia vânător-ţintă se adaptează la cerinţele moderniste ale epocii sale. Această calitate a romanelor îl inspiră pe Neruda lui Larrain în lupta contra vânătorului său. Aşadar, ferocitatea devine o tachinare deşteaptă, pe gustul cititorilor împătimiţi. Ei vor aprecia găselniţa regizorului: folosirea unei cărţi pe post de indiciu înşelator. Este vorba despre un roman poliţist, lăsat de Neruda în locurile unde îl caută poliţistul, pentru a iniţia un dialog frustrant. Deşi el s-ar fi putut ascunde, preferă să jongleze caustic şi pişicher cu pericolul, rămânând stăpân pe sine. Îl ademeneşte pe vânător, suficient cât să-şi adulmece prada, să i se facă poftă, apoi să i se dezvăluie că iar a ratat-o la o mustaţă.

Nu întâmplător foloseşte regizorul Pablo Larrain un roman pe post de obiect al tachinării. Dincolo de pretenţiile intelectuale şi de omagiul adus literaturii sud-americane, găseşti un dialog între film şi viziunea postmodernistă. În acest film, nu povestea şi deznodământul urmăririi sunt miza, cum nu sunt nici în romanele poliţiste ce merg dincolo de intrigă. Peste poveste, se va suprapune o reflectare asupra esteticii literare, asupra modului în care se construieşte un personaj. Ai impresia că vezi de fapt ecranizarea unui roman în care autorul bagă capul în poveste. Acest autor îşi dezvăluie crezul unui în raport cu toate convenţiile şi canoanele privind trecerea de la realul plauzibil la ficţiune.

În unele romane sud-americane ce mizează pe suspans, distingi mai multe straturi. Unele ce duc de la intrigă la viziunea zguduitoare asupra societăţii. Altele dezvăluie de fapt marea singuratate a unui rătăcitor, a unui personaj expus printr-o compasiune ce se răsfrânge existenţialist asupra întregii umanităţi. Aşa este şi acest film. Dincolo de urmărire, descoperi o epocă, dar şi un dialog între artist şi anonimul cu suflet chinuit, între personaj şi autor. Cei doi protagonişti se detestă, însă au mare nevoie unul de celălalt pentru a se valida, a se (re)defini la nivelul identităţii şi al menirii. Uneori, miza confruntării este disputarea rolului de personaj central, singurul ce are loc în memoria colectivă, iar Pablo Larrain îţi joacă o festă când alege câştigătorul titlului de personaj principal.

Citeşte şi De ce ne place Gael Garcia Bernal?

De ce ne place Gael Garcia Bernal?