Filme

Michal Marczak este genul acela de regizor capabil să simtă pulsul unei generaţii, apoi să-l transpună creând magie prin mişcările camerei de filmat, încât aproape că nu mai este nevoie de cuvinte, acţiune sau dialoguri. Mai ştie şi cum să capteze acea tranziţie vagă şi incertă de la adolescenţă la studenţie, aşa cum o trăiesc cei din generaţia actuală, ce pot fi, în acelaşi timp, şi exagerat de lucizi, dar şi nişte păsări de noapte euforice, abandonate într-o petrecere continuă.

Asemenea oricărui regizor supărat pe clişee, Marczak ia toate elementele definitorii pentru filmele despre ieşirea din adolecenţă şi maturizare – aventuri, greşeli, experimente sexuale, aspiraţii şi excese – şi le ţine departe circuitul trepidant previzibil. Iar pentru a fenta clişeele menţinând în acelaşi timp atmosfera vibrantă asociată unui astfel de film, alege o sincronizare plină de magnetism între imagine şi coloana sonoră capabilă să redea stranietatea nocturnă din inima oraşului, pe care o caută acei tineri ce vor să iasă din cotidian. Multora le va aminti de filmele regizorilor din anii ’60-’70, care doreau să capteze zgomotul străzilor luate cu asalt de noua generaţie de copii teribili. Alţii se vor gândi la filmele ce amintesc de efervescenţa Berlinului ce mergea împotriva curentului la începutul anilor ’90, regăsit într-un film recent, bine primit de public, Victoria.

All These Sleepless Nights este un film despre amintirile de la 20+, resuscitate de vibe-uri şi experimente muzicale ameţitoare, despre emoţii amestecate şi mai puţin despre acţiunea coerentă. Nu este un film ce are la bază o poveste liniară. Miza lui este acela de a te face să-l simţi, nicidecum să-l povesteşti.

Regizorul polonez, care a primit datorită acestui film Directing Award la Sundance 2016, li se adresează mai degrabă spectatorilor care vor să li se stimuleze acea parte a memoriei involuntare ce poate fi trezită printr-un melanj bizar de genuri muzicale şi pentru care va fi mult mai important ritmul unui film decât partea narativă. Dacă faci parte din această categorie, nu-ţi vei bate capul să urmăreşti atent o poveste consistentă. În schimb te vei lăsa în voia acestui ritm al prezentului plutitor de la douăzeci de ani, alături de cei doi protagonişti, care îţi vor face cunoştinţă cu Varşovia hipsterilor.

Vei trăi fiecare secundă a filmului All These Sleepless Nights ca pe o voluptate simţită la intensitate maximă dacă ai vrea să opreşti curgerea timpului la orele dintre miezul nopţii şi răsărit, când boemii iau oraşul la pas, într-o existenţă paralelă ce nu are nimic în comun cu pragmatismul şi responsabilităţile de peste zi. Când prieteniile de la 20 de ani promit să nu se termine niciodată. Când poţi să spui orice îţi trece prin cap, despre lume, viaţă, fete, băieţi, relaţii, propria persoană, fără teama de penibil. Când poţi fi şi lucid precum un om mare ce îşi derulează existenţa pentru a trage concluzii, dar şi bezmetic precum un copil gata să respingă limtele şi regulile. Când în timpul nebuniei nocturne asezonate cu neoane şi beaturi ce îţi dau fiori de plăcere vezi lucrurile mai clar decât de obicei, deşi pari să te desprinzi de real. Când te simţi şi îndrazneţ, dar şi timid. Când noaptea simţi că ai o viaţă întreagă înainte, deşi ziua începi să îţi dai seama că timpul ţi se scurge printre degete. Când periplul de la un bar la altul este mai mult decât o simplă beţie şi când ivirea zorilor ce lumineaza străzile pustii ale oraşului are ceva magic, asociat stranietăţii intraductibile.

Despre toate acestea vorbesc personajele filmului – Krzys (Krzysztof Baginski) şi Michal (Michal Huszcza) – doi tipi visători, colegi de apartament, ce vor să se maturizeze, să se apropie de generaţia lor, dar să-şi rezerve un spaţiu identitar al lor, al analizei, al pierderii de sine şi al regăsirii. Unul dintre ei, Krzys, plasat în rolul observatorului cameleonic, însă timid, ce se teme de autosabotare, începe să colecţioneze stări, aventuri erotice, petreceri în care să spargă gheaţa în compania fetelor dezinhibate. Se împarte între un prezent al hoinărelilor nocturne şi un timp introspectiv. Îşi număra experienţele din trecut, mai bine zis frânturi din ele, dându-ţi şi ţie ocazia de a simţi plăcerea readucerii la suprafaţă a unor amintiri despre un timp diferit, în care încercai lucruri pentru prima oară şi te pierdeai pe ritmul muzicii, atunci când îţi promiteai să faci din viaţa ta o petrecere continuă, doar, doar l-oi ţine departe pe adultul morocănos despre care îţi povesteau cei mai mari decât tine. La un moment dat, ai impresia că întreg filmul îi preia viziunea asupra propriei existenţe, comprimate într-un singur an, acel an în care îşi propune să se schimbe, să exprimenteze mai mult.

All These Sleepless Nights pare a fi un tribut adus celor pentru care fericirea se trăieşte aici şi acum. Iar această fericire înseamnă o hoinăreală, mereu nocturnă, prin oraş, de la o petrecere la alta, dintr-un bar în altul, pe ritmurile trepidante ale muzicii pe care o asculţi în Club Control, la Electric Castle sau la evenimentele urbane improvizate în spaţiile industriale sau în locuri neconvenţionale.

Michal Marczak a readus în prezent şi a reinterpretat estetica Nouvelle Vague, pe care a îmbinat-o cu vibraţia muzicii hipnotice şi experimentele prizate cu nesaţ de generaţia Y. Rezultatul: un film aparte, care îţi va lua cu asalt memoria senzorial-afectivă, pe care o va stimula prin coloana sonoră euforizantă şi prin dialogurile personajelor, care trec de la autoironie la melancolie, de la entuziasm la deziluzie.

Filmul îţi va trezi amintiri din studenţie sau, dacă eşti încă student, îţi va întări credinţa că trebuie să profiţi la miximum de orice experienţă. Că trăieşti sau, dimpotrivă, ai irosit prea repede această perioadă a vieţii, cu libertatea totală redefinită, cu tot acel ragaz irecuperabil, în care îţi permiţi să te întinzi la discuţii semi-filosofice în zori, despre oraşul ce se schimbă de la o zi la alta, despre relaţii eşuate, sensul vieţii şi griji absurde, prieteniile, aventurile nebuneşti, ezitările, excesele şi debusolările ce ţin de alegerile serioase.

All These Sleepless Nights face parte din categoria filmelor în care adevăratul personaj este oraşul. Acel oraş care li se dezvăluie doar celor pentru care anii nebuni nu se termină niciodată. Explorat cel mai bine în cutreierări nocturne şi glume infantile după o petrecere. Reflectat în opinii diluate de replici şi dialoguri considerate uşor tâmpe când euforia beţiei pare să se risipească, dar încă nu s-a transformat în mahmureală.

Oraşul celor doi protagonişti pare un loc de joacă ocupat în totalitate de boemi, retraşi într-o lume a lor, lipsită de un scop sau de un sens anume. Personajele, principale ori secundare, devin nişte siluete într-o continuă mişcare browniană. Sunt mereu prinse într-o mişcare frenetică, mereu pe fugă, însă nu vor să ajungă într-un loc anume. Au intenţii, dar ele se topesc în abandonul hedonist. Iar acest abandon hedonist este captat perfect de regizor prin ritmul scenelor, a căror succesiune lipsită de continuitatea narativă îţi dă impresia că ai mai degrabă un colaj de imagini din jurnalul unuia dintre protagonişti sau din arhiva sa video, în care apar doar secvenţe de la petreceri, dialoguri cu tipe agăţate sau discuţiile fără noimă din zori, oameni care dansează frenetic, oriunde apucă – prin baruri, apartamente, maidane de la periferie, străzi, părând o mare familie. Deşi nu s-au mai întâlnit până atunci, ajung să se comporte de parcă s-ar cunoaşte de-o viaţă, luand parte la un ritual al abandonului în sunet şi mişcare, pe fundalul acelei lumini onirice dinaintea zorilor, la care acest regizor ţine foarte mult când vrea să capteze amestecul dintre euforie, reverie şi melancolia bahică de la finalul petrecerii.

Urmărind peregrinările celor doi protagonişti, descoperi magia şi totodată confuzia degajată de ceremonialul unei intimităţi nocturne ce apropie fiinţele umane printr-o transă vecină cu amnezia. Timpul nu mai înseamnă continuitate, succesiune, ci dilatare a clipei, lăsând prezentul să acapareze totul, precum un metronom ce nu permite devieri de la ritmul stabilit. De fapt, priveşti un spectacol al intimităţi nocturne, antrenant chiar şi atunci când este lipsit de evenimente majore. Este acea initimitate sudată de sunete, mişcări bizare sau provocatoare pe rimturi electrizante, ce înlocuiesc de cele mai multe ori cuvintele şi pot umple golurile ce ţin de ezitările timidului sau de frica de ridicol în faţa unui necunoscut atrăgător. Personajele au o poftă nebună de a uita de ele, cel puţin egală cu aceea a cunoaşterii de sine, a înţelegerii unor motive profunde ce se arată obsesiv la finalul adolescenţei, readucând la suprafaţă în timpul zilei ce s-a uitat în timpul unei nopţi de pomină.

Lipsa unor elemente cu potenţial inflamabil, asociate impetuozităţii ce ţine de adolescenţa prelungită, care să spargă acest ritm al abandonului nocturn, îi poate enerva pe acei spectatori ce sperau la o altă abordare. O abordare în care îmbinarea dintre vulnerabilitatea şi nerăbdarea postadolescentină ale celor doi boemi ce împart acelaşi apartament, oraşul explorat în timpul nopţii şi petreceri să nască o poveste ce abundă în scene incandescente despre euforia sexuală, excese, depravare şi maturizarea de după epuizare. Pe de altă parte, datorită coloanei sonore ispititoare, filmul şi personajele sale vor intra pe sub pielea spectatorilor ce adoră să se piardă în marele oraş, dansând până la epuizare pe ritmurile indie şi pe amestecurile de beaturi şi genuri ce pulsează languros, fiind preluate de siluetele personajelor contorsionate într-o ademenire colectivă.

În acest film, personajele nu fac decât un singur lucru – plutesc de la o stare la alta, de la un dans la altul, de la un partener nocturn la altul sau dintr-un bar în altul, de parcă s-ar fi aflat într-un acvariu al petrecăreţilor fără griji şi fără prea multe planuri legate de viaţă. Şi, în ciuda acestei pierzanii, cei doi protagonişti nu emană superficialitate, ci multă foame de tandreţe şi duioşie, care se prelungesc în crâmpeie de luciditate menite să spargă uşor amnezia din timpul petrecerilor, însă fără a căpăta forma unei concluzii abrazive. Vei vedea şi momente de profunzime în acest film, de introspecţie, însă perfect integrate în ritmul fluidităţii nocturne. Până şi acele sentinţe năvalnice şi vehemente la care duc primele dezamăgiri amoroase vor fi domolite şi diluate în ceea ce pare a fi o abulie hedonistă pusă pe seama tinerilor din ziua de azi, ce nu iau lucrurile în serios. Însă atrofia voinţei ascunde o luciditate detectată de spectatorii ce pot vedea şi auzi dincolo de beaturile zgomotoase, de irosirea vieţii prin distracţii superficiale.

În ciuda lipsei unei poveşti antrenante, regizorul a făcut în aşa fel încât să nu te plictiseacă. A mizat pe mimicile expresive ale celor doi actori din rolurile principale – Krzysztof Baginski şi Michal Huszcza -, pe coloana sonoră seducătoare şi pe nostalgia ce reuşeşte să conecteze spectatorul la ritmul filmului. În loc să alimenteze firul narativ cu două elemente ce ar fi intrerupt fluxul plutitor al transei nocturne alimentate de fluiditatea hedonistă – aventura sexuală a unuia dintre cei doi protagonişti cu fosta iubită a prietenului său (devenit şi coleg de apartament) şi încercarile celor doi de a se debarasa de timiditate-, regizorul a încercat ceva riscant pentru succesul comercial al filmului: păstrarea aceluiaşi ritm, de la început până la final, şi a decorurilor minimaliste. A compensat în schimb prin abilitatea de a găsi un canal emoţional între personaje şi spectator, care să-ţi menţină treaz interesul. Acest canal emoţional, specific unui film în care atmosfera întreţinută de coloana sonora eclipsează naraţiunea, permite împărtăşirea unui flux de stări, amintiri şi senzaţii eliberate din memoria spectatorului odată cu stările personajelor. Ai impresia că-ţi este interpretată propria viaţă de către persoaje, că ele frecventează aceleaşi locuri ale pierzaniei nocturne care te atrag şi pe tine, că-ţi exprimă temerile, ezitarile şi (dez)iluziile.

Prin această intimitate afectivă dintre spectator şi personaje, facilitată de secvenţele confesive, regizorul permite o identificare cu protagoniştii, esenţială pentru scopul unui astfel de film, în care atmosfera, emoţiile vagi, coloana sonoră şi dialogurile difuze sunt protagoniştii care i se alătura marelui oraş. De altfel, această identificare a spectatorului cu personajele boeme este accentuată şi de modul în care este filmat oraşul. Nu se insistă pe reperele şi elementele distinctive recognoscibile ale Varşoviei, ci pe unele generale, universale datorită globalizării. Ai impresia că personajele se plimbă după o noapte albă prin Berlinul underground, pe Magheru sau pe Calea Victoriei, sau pe orice altă stradă reprezentativă pentru boemii oraşului tău.

Peste imaginile oraşului, care pot reda spontaneitatea şi minimalismul unui film de amator sau ale unui eseu video, se suprapun beaturile ce reflectă gândurile nespuse ale personajelor, astfel încât imaginile simple să pară că pulsează suprarealist. Regizorul Michal Marczak are talentul de a face din interioare simple şi dialoguri bahice incoerente nişte scene având un farmec ireal, precum un periplu oniric, mai ales când plimbările nocturne se transformă într-un dans fără sfârşit, ce aminteşte de mişcările asociate unui performance experimental.

Regizorul polonez mai are un atu pentru a evita plictisul favorizat de minimalismul vizual şi narativ. Ştie cum să elibereze voluptatea nostalgiei, să hipnotizeze spectatorul folosind luminile stridente pentru a face să se reverse dincolo de ecran tot acel farmec atribuit reveriei din momentele savurate de petrecăreţi înaintea răsăritului şi elementele unui decor simplu pentru a reda stranietatea ce pluteşte noaptea deasupra oraşului. Foloseşte cadrele acaparate de o mare de sliuete abandonate într-un dans precum o transă colectivă, de mimicile debusolate ale personajelor, de micile gesturi teribiliste inofensive, urmând să le îmbine cu dialogurile ce nu par să aibă vreo noimă pentru a le imprima imaginilor un ritm sincronizat cu soudtrack-ul. Mişcările camerei aflate pe urmele celor doi protagonişti ce bat străzile Varşoviei fără un scop anume permit ca toate elementele unei nopţi pierdute să se amestece pentru a crea magie vizuală, umor absurd, autenticitatea unei felii de viaţă, nostalgie şi vibraţia optimistă care să energizeze spectatorul.

Michal Marczak a reuşit să regizeze un film plin de autenticitate despre studenţie, evitând toate elementele previzibile prin care se încearcă adesea obţinerea acestei autenticităţi, elemente ce sunt extrem de ispititoare pentru succesul comercial – scene de sex explicite, substanţe interzise (deşi ele apar în doua-trei scene) sau obiceiuri toxice din care nu se iese decât printr-o maturizare bruscă, survenită în urma unui eveniment dramatic. Personajele sale nu se aventurează în situaţii riscante, ci rămân mai degrabă nişte puşti sau nişte copii mari cu feţe de băieţi cuminţi, dornici de a cocheta cu teribilismul, de a se amesteca printre cei rebeli pentru a simţi la rândul lor euforia generaţiei actuale. Oscilează între abandonul boemo-hedonist şi lucididatea observatorului ce nu vrea să imite, să fie fals pentru a se integra, fără a deveni însă un lup singuratic.

Michal şi Krzys devin conştienţi de probleme lor şi ale generaţiei din care fac parte, de propriile slăbiciuni şi obiceiuri ce permit autosabotarea, dar nu le aprofundează. Doar le expun asumat, şi le împărtăşesc unul altuia, sau în monologuri. Dau glas unor emoţii difuze, temeri şi dezamăgiri comune vârstei pe fundalul unei societăţi în schimbare, dar nu pentru a trage concluzii menite să producă nişte modificări majore. Şi, totuşi, cei doi se maturizează ca nimeni alţii încercând să caute un echilibru între ceea ce sunt şi tendinţa de a mima un comportament acceptat social, menit să corespundă unei percepţii colective referitoare la ce înseamnă a fi cool, reprezentant al unei generaţii anume. Ei ascultă aceeaşi muzică prizată de cei din jur pentru a se integra, însă rămân deoparte, mereu trezi pentru a se privi în raport cu aceştia, care preferă amnezia nocturnă.

Dincolo de a fi un film cu scenariu nonliniar, în trend, cu succes conjunctural datorită expunerii unui periplu care să gâdile orgoliul de copil ghiduş al generaţiei Peter Pan, All These Sleepless Nights are toate şansele pentru a deveni un model pentru cele bazate pe reţeta petrecere-nopţi albe-maturizare. Dincolo de nişte dialoguri fără noimă de la spartul chefului, de jointuri fumate de plictiseală sau de gesturi prosteşti de puşti rebeli ce traversează oraşul la primele ore ale dimineţii, filmul poate fi considerat o meditaţie subtilă despre ce înseamnă să faci parte dintr-o generaţie, despre identitate şi despre modul în care te laşi contaminat de ce este la modă în epoca ta.

Filmul a fos proiectat în cadrul Transilvania International Film Festival, ediţia 2017.