Filme

Nu au exagerat deloc jurnaliştii de la Cannes în articolele prin care au lăudat Sieranevada. Au avut mare dreptate când au subliniat această abilitate a lui Cristi Puiu de a regiza o furtună într-un pahar cu apă, de a grada perfect dialogurile tensionate şi de a te ţine captiv până la final, chiar şi între pereţii unui apartament inclus în categoria decorurilor minimaliste ale noului val.

Dacă urăşti obiceiurile româneşti de pomenire a celui plâns ritualic şi cu masa plină de către soţia pe care a înşelat-o chiar sub nasul ei, Sieranevada îţi demonstrează că nu trebuie să dai o fugă până la Săpânţa pentru a-ţi descreţi fruntea. Poţi vedea şi în alte locuri din ţară acea moarte veselă, cu mesaje comice spuse pe şleau în loc de bocete şi basmale negre. Îţi este suficient spaţiul cenuşiu al casei tradiţionale româneşti care adună mai multe celule de bază ale societăţii pentru a se supraveghea reciproc şi pentru a-si da sfaturi atunci când vor să ascundă gunoiul sub preş: blocul construit pe vremea când toţi aveau de la stat case şi servici, vorba unei vecine sfătoase, cu trecut de activistă, care mai s-o aducă în pragul unui puseu de tensiune pe tânăra care ura comunismul.

Sieranevada este precum toate filmele noului val românesc atunci când denunţă miturile privind familia tradiţională mutată de la sat la bloc (un fel de sat pe verticală). Tratează cât se poate de autentic, dar fără patosul aferent lacrimogen (din fericire) conflictele dintre generaţii, învârtirea într-un cerc vicios întreţinut de jocul psihologic repetitiv din care nu lipsesc reproşurile, amantlâcul suportat până la picătura fatidică, tensiuni mocnite care provoacă până la urmă crizele de nervi rezolvate cu panaceul românului: hazul de necaz. Şi, totuşi, ceva se schimbă…în bine. Minimalismul dialogului capătă un ritm alert. Uiţi de lipsa unei poveşti închegate, în sensul clasic, deoarece fiecare personaj devine prin simpla lui apariţie o poveste nespusă, dar ghicită în spatele replicilor amuzante rostite cu şi nonşalanţa spontaneităţii specifice umorului involuntar. Decorul sumar şi dezolant nu mai este aşa de plictisitor, obsesia pentru momentul aşezării familiei la masa cu de toate – detaliu ce stârneşte atâtea comentarii acide venite din partea cârcotaşilor ce urăsc noul val- capătă un rol strategic în arhitectura legăturilor afective dintre personaje, mai ales în momentele destăinuirilor spuse în stilul autohton, prin aluzii şi zâmbete din care fiecare înţelege ce vrea. Parcă nici spaţiul apartamentului din blocul muncitoresc nu mai devine claustrant, dimpotrivă, îţi arată cât de variată poate fi umanitatea când aduni mai multe generaţii sub acelaşi acoperiş.

Asemenea multor filme care urmăresc dramele din familiile româneşti compuse din mai multe generaţii scindate între nostalgiile vremurilor trecute şi aspiraţiile date de viziunea mai sofisticată asupra vieţii, Sieranevada îţi lasă aceeaşi impresie legată de nevoia regizorului de a crea o intimitate afectivă între spectator şi personaje, fie prin identificare, fie prin contestare sau prin compasiune. Cristi Puiu merge chiar mai departe. Mişcările camerei, prin care urmăreşte perindarea unui personaj dintr-o încăpere în alta îţi dau impresia că asişti chiar tu la reuniunea forţată din familia unui medic (Mimi Brănescu) al cărui mariaj cu o snoabă irascibilă (interpretata de Cătălina Moga astfel încât ar face-o până şi pe o misandră să empatizeze cu jumătatea masculină a cuplului) pare să fi ajuns în comă.

Compatibilitatea dintre acele tipologii întipărite în inconştientul naţional, actori şi rolurile interpretate este atât de mare, încât îţi este imposibil să nu ai un deja-vu. Fiecare personaj îşi găseşte un ecou în memoria spectatorului. Poate fi cel care face turul apartamentului în căutarea vreunei rude pierdute în agitaţia specifică unui parastras. Poate fi gazda care vrea să aibă de toate pe masă, la momentul potrivit, încercând să aplaneze şi conflictele iscate de unele discuţii aprise odată cu apariţia celui considerat beţivanul afemeiat al familiei sau a nepoatei rebele, care îşi aduce şi prietena din străinătate, cunoscută la un schimb cultural terminat cu o mahmureală ce ascunde şi efectele unor substranţe psihotrope. Poate fi acel fiu rătăcitor din rolul principal, care pare degajat în faţa conflictelor verbale, luând în râs toate superstiţiile mamei legate de pomenirea tatălui său, despre care ştia că avusese tupeul de a-şi lua amanta în vacanţa petrecută alături de familie. Poate fi acea femeie trecută de 50 de ani, nimeni alta decât cumnata gata să acopere toate infidelităţile răposatului în faţa surorii care se face că nu vede, şi care oscilează la rândul ei între angajamentul marital până la sfârşitul zilelor şi ponegrirea soţului ce i-a mâncat sufletul, şi pe care îl tot ameninţă cu plecatul de acasă. Poate fi acel tânăr însingurat, care îşi ascunde neîmplinirile afective prin repetarea obsesivă a unor idei fixe sau prin aspiraţii de intelectual hrănit de articolele dubioase de pe internet ce vizează trezirea omului modern împotriva conspiraţiei mondiale ce a dus la ascunderea adevărului privind atentatele din fatidicul 11 septembrie. Nu lipsesc nici discuţiile aprinse între tineret şi baba comunistă, şi nici cuplurile de părinţi din noua generatie, ce par să repete jocurile de rol văzute în familia cu valori învechite, în care partenerii ajung să comunice printr-un ton ridicat, ironii şi adevăruri spuse pe jumătate.

Deşi te aştepţi la o întrunire de familie, fie ea şi una forţată, în care să se pună în sfârşit cărţile pe masă, află dinainte că nu vei fi martorul unei clarificări vindecătoare în stil hollywoodian, în care Julia Roberts îi dă replica lui Meryl Streep. Suntem într-un spaţiu autohton, aşadar vei avea parte până la final de roadele înţelepciunii perpetuate în familiile româneşti, care spune că fiecare trebuie învăţat de timpuriu că frustrările, epuizarea emoţionala, mimetismul cu tentă superstiţioasă, furia, lipsa respectului sau descoperirile dureroase privind minciunile tatălui plâns cu atâta patimă de consoartă nu sunt un motiv întemeiat pentru a rupe lanţul repetării unor obiceiuri toxice, prin urmare n-ar trebui scoase la iveală, rostite cu voce tare. Şi totuşi, tendinţa fiecăruia de a se minţi pe sine, de a duce la capăt ritualul pioşeniei în care nici unul nu mai crede (reacţiile la pildele preotului sunt grăitoare) şi de a fi el însuşi un mort viu în propria familie nu te revoltă şi, culmea, nici nu te deprimă. Te face să râzi în hohote datorită unei bune stăpâniri a umorului involuntar ivit precum o pepită de aur, din mimicile posomorate, destinse brusc, în momentul apăsător, de o replică extrem de simplă, dar plasată atunci când trebuie, încât să nască un val de râsete în sala de cinema.

Când vezi Sieranevada, ai impresia că suntem un popor de oameni trişti şi masochişti, dar condamnaţi să facem parte dintr-un spectacol în care un privitor vede multă comedie, şi în care nici măcar moartea nu se mai ia în serios. Iar personajele par să cunoască acest adevăr mai bine decât oricine, poate şi de aceea preferă să râdă în timpul unei întâlniri lămuritoare în loc să se strângă în braţe, pentru acel tip de consolare cu mesaj adânc. Din fericire, lipseşte băşcălia din acest film, iar sarcasmul este discret, chiar dacă loveşte adânc. Umorul nu face decât să scoată la suprafaţă acea profunzime debarasată de gravitate. Modul în care sunt construite personajele îţi dă de înţeles că alegerea umorului în detrimentul solemnităţii nu este un simptom al nepăsării, al superficialităţii, ci rezultatul unei vieţi în care unele adevăruri dureroase au fost cunoscute prea devreme, iar hohotele de râs nu au rămas decât o dovadă a supravieţuirii psihologice. Umorul este singurul element care poate face posibilă, în acest film, destăinuirea unor trăiri puternice, fără a produce o ruptură în tabloul de grup şi fără a-l forţa pe regizor să se focuseze asupra unor personaje, neglijându-le pe celelalte până într-acolo încât devin simpli figuranţi necesari captării unei atmosfere.

Cu toate că nu pe toţi îi leagă un trecut comun, ajung să contribuie la aceeaşi drama colectivă, dar fără a se implica în interacţiuni durabile. Abia dacă vorbesc despre propriile dureri odată aşezaţi la aceeaşi masă (momentul înfulecării sarmalelor se amână pentru unii precum cina dintr-un film de Bunuel, parodiat în cheie balcanică). Totuşi, în mijlocul agitaţiei în care toţi vorbesc, dar nimeni nu comunică de fapt, Cristi Puiu a reuşit să creeze impresia unei coerenţe în ceea ce priveşte interacţiunile umane din filmul său, păstrând numai apatenţa pentru hazul de necaz şi discuţiile de umplutură despre politică, societate sau despre controlul exercitat de putere. Aceste discuţii care distrag atenţia de la problemele personale încep să scoată la suprafaţă, prin reacţii de tip dominou, adevăratele drame nemărturisite, dar într-o notă absurdă.

Felia de viaţă din acest film are atâta autenticitate oferită de umorul acidulat, încât la final nu îţi vine decât să te miri de faptul că ai putut avea răbdare să vezi până la capăt un film ce durează cât un blockbuster, dar în care povestea captivantă este înlocuită de fluxul discuţiilor spontate, ce par improvizate. Prin Sieranevada, Cristi Puiu duce cotidianul tern şi decorul minimalist în zona spectaculosului prin veşnica reţetă autohtonă, de data aceasta perfecţionată: mult umor involuntar, personaje capabile de replici memorabile fără a-ţi lăsa impresia că asta urmăresc şi acea îngrămădire a tipologiilor ce scot iar la suprafaţă o societate cu multe falii şi contraste, oglindită de imaginea unei familii schizofrene, dar cu multe focare de comic amar, deşi personajele se încăpăţânează credibil să mimeze neasumarea lui în timpul unui parastas.