Filme

Poveştile de iubire de la finalul adolescenţei, cu priviri languroase la chefuri, promisiuni, nervi, rivalităţi, gelozie, insomnii, angoase (uneori) îmbibate în teatralitatea histrionismului feminin de modă veche au tot apărut în filmele din ultima vreme. Dar povestea cuplului din filmul My Golden Days este salvată de la clişeele siropoase prin acel amestec între frenezia anilor nebuni, rebeliune şi candoare, între umor şi erotismul adolescentin întreţinut de visători. Regizorul Arnaud Desplechin a reuşit să redea incandescenţa primilor fiori şi dezlănţuirea ce însoţesc prima iubire, suspendându-şi personajele între magnetismul erotic şi lumina unei senzualităţi suave.

 My Golden Days face parte din categoria filmelor în care sexualitatea capătă un aer sentimental, iar sentimentalismul devine un refugiu al erotismului adolescentin în faţa vulgarizării. În acest film, totul respiră acel amestec dintre nostalgie şi senzualitate, de parcă memoria ar pulsa doar în ritmul emoţiilor intense, care te fac să promiţi că nu vei îmbătrâni sufleteşte niciodată. Găseşti magia paradisului ascuns în memorie până şi în modul în care Arnaud Desplechin fragmentează coerenţa temporală a poveştii folosind jocul de lumini ce-i oferă farmecul stranietăţii pe care doar vizualul fotografic îl poate capta. Sexualitatea are nuanţa unei carnalităţi senine precum o epidermă ce transmite acea nevoie de afecţiune ce răzbate în spatele ademenirilor. Scenele în care lumina de film noir, şi decorul unei grădini secrete din imaginarul infantil redau copilăria personajului masculin par să facă parte din alt film, al închipuirilor demne de fantezia unei gândiri magice. În schimb, universul senzual femin este redat prin auriul unor detalii din cadrele fotografice, prin care dormitorul protagonistei aminteşte de acel budoar interbelic.

Pentru cei care pot rezista în faţa unui film de iubire a la francaise înainte de era Facebook (considerată prea flamboaiantă pentru schimburile de replici şi întâlnirile rapide din zilele noastre), regizorul Arnaud Desplechin a introdus şi ispita unei intrigi poliţiste, cu spionaj, paşapoarte falsificate şi o goană prin Uniunea Sovietică în scopul unei fapte nobile. Plasează chiar la începutul filmului această intrigă, pe post de ademenire mincionoasă a spectatoului care vrea mai multă acţiune şi mai puţine tachinări adolescentine decrepite din epoca lui Să-mi scrii!, marcând astfel începutul unei priviri retrospective asupra trecutului. Iar trecutul a rămas viu în memoria personajului central – un antropolog pasionat de culturile exotice- de parcă toate i s-au întâmplat ieri, mai ales întâlnirea cu Esther, fata ce avea să-i schimbe viaţa de adolescent intrat brusc în studenţie.

Ce începe cu suspansul unui interogatoriu care vizează aventurile unui aşa-zis Paul Dedalus în timpul unei excursii şcolare în URSS, unde îl apucase idealismul riscant şi îi cedase paşaportul unui evreu care dorea să se reîntoarcă pe pământul biblic pentru a nu mai fi prigonit de sovietici, vireaza brusc spre o destăinuire precum o derulare a vieţii. Şi numai cine nu a trăit emoţii puternice în copilărie, dar mai ales în adolescenţă, nu poate rezona cu modul în care acest regizor amestecă nostalgia, melancolia luminoasă ce salvează momentele de singurătate de la marile catastrofe ale unui Eu rănit şi întâlnirea cu fata râvnită de tot liceul.

De fapt, întregul farmec senzual-idilic al filmului se bazează tocmai pe introducerea acestui personaj feminin -Esther- interpretat de Lou Roy-Lecollinet într-o manieră care trece dincolo de ecran pentru a-i oferi un loc în galeria personajelor feminine asociate cu ispita. Personajul acel amestec de neuitat între Lolită şi femeie precoce, între seducţie şi vragilitate, stăpânire de sine şi vulnerabilitate ademenitoare. Ştie să atragă priviri, să intrige, să refuze când simte nevoia de a controla jocul, să leşine irezistibil când trebuie, fără patetism, ci doar cu acea langoare candidă a unei adolescente ce a primit lovitura de graţie de la iubitul care pleacă. Interpretarea personajului feminin inspiră acea nostalgie voluptuosă a poveştii petrecute în anii emancipării sexuale.

Jocul actoricesc feminin este derutant. Esther este modernă, în ciuda cochetăriei de modă veche, emancipată, are ştate vechi în relaţiile amoroase cu băieţii mai mari, la care alte colege doar visează, stârneşte invidia şi bârfe compromiţătoare îndreptate spre cea aflată în centrul atenţiei şi devenite un fruct oprit căruia nici un tip nu-i poate rezista. Dar, în acelaşi timp, păstrează acel şarm asociat franţuzoaicelor cu buze pline şi ten lăptos, la care se adaugă o senzualitate atribuită femeii slave, mai ales că modul în care îşi dă ochii peste cap între disperarea cehoviană şi ispitire îţi aminteşte de personajele feminine ale lui Andrzej Wajda din filmul Cronica Adolescenţei.

Cei doi amorezi, interpretaţi memorabil de charismaticul Quentin Dolmaire, ce mimează o timiditate care ascunde o ghiduşie ce promite surprize, şi de Lou Roy-Lecollinet, par nişte personaje suspendate într-o bulă de timp oprit la imaginile iconice ale celor ce îmbinau erotismul cu promisiunile romantice, situate între explorările senzuale şi mitul sufletului-pereche. Ea vrea doar să fie iubită, el, să plece în ţări neumblate, dar să se înfrupte puţin şi din plăcerile oferite de libertine prin mansardele pariziene închiriate de studenţi.

Prinse între experineţele incandescente, revolta în faţa autorităţii parentale şi romantism, personajele amintesc de anii în care adolescenţii încă nu se ruşinau să afirme cu jumătate de gură că visează cu ochii deschişi la o poveste cu iz de melodramă. Paul şi Esther par acei tineri frumoşi şi nebuni de altădată. Şi naivi, şi nerabdători să traiască intens, îşi făceau declaraţii în faţa unei picturi mitologice (din care pare desprinsă Esther), chiar dacă îşi descopereau fără vinovăţie un erotism precoce. Totuşi, să nu ai impresia că vei vedea încă o poveste clasică despre băiatul timid, încurajat de pe margine pentru a-şi lua inima-n dinţi încât să o abordeze pe cea râvnită de toţi, dar mai ales de cei mai experimentaţi decât el.

Ce-i drept, la început, Paul, protagonistul filmului, părea o victimă perfectă în faţa lui Esther cea inaccesibilă şi unsă cu toate alifiile. Având o copilărie marcată de pierderi, de o mamă cu tulburări şi manisfestări redate într-o scenă demnă de un horror-fantasy şi de un tată ce-şi ieşea din fire uneori, ar fi fost candidatul perfect la obsesia cu final tragic după spulberarea iluziilor celui sedus şi abandonat. Dar Arnaud Desplechin face unele modificari în ceea ce priveşte aşteptările de la un astfel de scenariu. Nu vrea tragedii, ci doar maturizări suav-luminoase, care să-l facă pe spectator să se uite fără mânie la adolescenţă şi la primele încercări amoroase, mai mult sau mai puţin fericite. Te face să-ţi fie dor de primele chefuri şi de primii fiori însoţiţi de adrenalina dinaintea tentativei de a intra în vorbă cu persoana inaccesibilă, de acea perioadă în care îţi promiteai ca vei rămâne un nebun frumos ce vrea totul sau nimic. După trecerea timpului, care îl găseşte pe Paul, ajuns acum la maturitate, într-un oraş dintr-o ţară asiatică abia desprinsă din URSS, dramele, discuţiile aprinse cu Esther, geloziile şi reproşurile deviază de la tragedie sau de la tristeţea devastatoare spre nostalgia unui paradis pierdut. Până şi dramele ajung să se desfăşoare în ritmul languros dat de privirea seducătoare a lui Esther, de jocul ei cu Paul, pe care îl ademeneşte, apoi îi reproşează distanţarea din timpul studenţiei pariziene.

My Golden Days (Trois souvenirs de ma jeunesse) confirmă promisiunea din titlu. Povestea pare desprinsă dintr-un eden luminos, în care se trăia mai intens orice. Dar personajele se află în plină era a libertăţii sexuale, aşadar în loc de suspine ai petreceri şi flirturi în scene desprinse din afişele cu adolescenţii în culorile anilor ’60-’70, în care foloseşte tehnica split-screen frames. Totuşi, aşteptările unei poveşti previzibile despre neîmplinirile sentimentale puse pe seama primei iubiri se opresc aici. Personajul masculin, Paul, iese rapid din zona timidului pasiv, dus cu zăhărelul de fata mult-râvnită. Pleaca la Paris, unde îşi face de cap în paralel cu învăţătura, lăsând-o pe Esther în micul oraş, cu amanţii ei ocazionali (unii chiar din gaşca lui Paul). Ea cade pradă singurătăţii angoasante, plictisului anxios-depresiv, care îi sporeşte şi mai mult farmecul senzual, scoţându-i la suprafaţă profunzimea psihologică nebănuită la începutul filmului.

Dacă Paul se maturizează plecând la Paris, unde studierea triburilor din Benin alături de o antropoloagă excentrică manifestând şi grijă maternă îl face să reflecteze la propriile-i ritualuri de trecere de la o vârstă la alta, Esther se maturizează în ochii spectatorului după căderile depresive care nu-i alungă mina seducătoare de pe chip, amintind de eroinele cu ochii mijiţi din tablourile lui Klimt sau de pacientele din scrierile psihanaliştilor debutanţi, din era în care problemele feminine erau puse pe seama unor toane isterice. Până şi suferinţa ei are farmecul unor trăiri demodate, din altă lume, învăluite într-o lumină voluptuoasă, ce însoţeşte mereu amintirile readuse la suprafaţă.

La început raportul de forţe dintre Paul şi Esther o avantaja pe ea, punând-o în lumina fetei superficiale, care se hrăneşte doar cu admiraţia celor din jur, de care devine dependentă pentru a-şi verifica puterea de seducţie. Pe măsură ce povestea se deruleaza mai rapid, iar plecarea lui Paul la Paris rupe ritmul iubirii adolescentine cu problemele studentului strâmtorat, Esther ţi se dezvăluie în adevărata lumină, a celei vulnerabile în faţa unei frici de abandon ce o face să caute mereu prezenţele masculine, în timp ce Paul reuşeşte sa se desprindă de vraja ei. Această schimbare a raportului de forţe din jocul seducţiei capătă profunzime, iar Arnaud Desplechin se dovedeşte a fi un abil observator al modificărilor psihologice fără a deveni intruziv, printr-o desfăşurare molcomă a nostalgiei senzuale. Păstrând ritmul fluid al amintirilor, îţi arată ce se poate întâmpla când fata seducătoare este la rândul ei sedusă, apoi speriată de întârzierea scrisorilor sosite de la cel aflat sub dominarea ei, cândva mereu disponibil, încât ajungi să te întrebi dacă faimosul citat Eşti responsabil pentru ceea ce îmblânzeşti nu ar trebui să devină Eşti responsabil pentru suferinţele fetei libertine care te-a sedus.

Oscilând între intimitatea languroasă, nostalgia dulce-amară a primelor încercări amoroase, promisiunea tinereţii eterne la graniţa dintre naivitate şi primii zori ai erotismului ce aducea şi primele reflecţii despre legătura eu-ceilalţi, şi efervescenţa scenelor ce amintesc de primele chefuri date când părinţii nu erau acasă, filmul devine o călătorie dulceag-melancolică în alte vremuri, extrem de plăcută pentru spectatorul care se mai întreabă dacă nu cumva iubirile erau mai intense în era dinaintea SMS-ului sau a chatului. Iar modul în care Arnaud Desplechin amestecă semnele emancipării sexuale cu timiditatea şi cu scenele unei copilării atemporale, petrecute între casa unui tată despotic şi refugiul cu aer interbelic din locuinţa bunicii, unde mai nimereau şi alte personaje feminine enigmatice precum figurile dintr-o piesă rusească, sporeşte farmecul atribut mereu altor vremuri.