Facebook
Acasă Timp liber Filme Pagină 64

Filme

Ultimele

Janis: Little Girl Blue – Fragila Janis Joplin pe care o iubesti

Adriana Gionea
-
0
Janis: Little Girl Blue – Fragila Janis Joplin pe care o iubesti

Împreună cu Amy J. Berg am (re)găsit-o pe acea Janis pe care o ştiam: gata să râdă cu toată fiinţa când îşi vede admiratorii în extaz care se abandonează dansului, apoi să simtă întreaga durere umană şi să o pulverizeze prin blues. Plină de viaţă şi de multă tristeţe, jinduind după iubire şi libertate. O eternă copilă poznaşă, dar având sufletul celui ce a simţit într-un sfert de existenţă cât alţii într-o viaţă. O voce pe care fie o adori, fie o consideri abrazivă, dar nu-i rămâi indiferent când o asociezi cu senzualitatea născută exact dintr-o nonşalanţă ce o plasează la graniţa dintre două etape decisive pentru formarea ei. La această graniţă se intersectează adolescenta ce-şi îneacă revelaţiile precoce (greu de purtat) în teribilismul provocărilor demne de o Calamity Jane, ce se ia la harţă într-un bar din sudul rasist, şi femeia a cărei maturizare însemna descoperirea muzicii şi a stilului artistic personal prin care îşi oblojea rănile unei inadaptări ivite exact în anii în care acceptarea şi confirmarea venite din exterior ar fi fost vitale pentru stima de sine. Urmărindu-i dezlănţuirea nu poţi decât să îi invidiezi pe bătrânii care în tinereţe şi-au făcut de cap în timp ce părinţii lor credeau că lumea o luase razna când Hendrix îşi făcea praf chitara pe scenă, iar Morrison era un şaman ce aprindea fantezii.

Janis, Little Girl Blue - chitarafoto: film/Janis Joplin site

Cei pentru care anii ’60 au însemnat tinereţea în care muzica rebelilor fisura Cortina de Fier prin forţa vinilurilor sau puştii de azi, ce visează la Woodstock-ul necunoscut ca la un paradis ce nu a mai avut răbdare ca ei să vină pe lume, au aşteptat cu sufletul la gură lansarea documentarului Janis: Little Girl Blue. Şi au avut şi de ce! Amy J. Berg nu a fost ovaţionată degeaba. A reuşit să se ridice la înălţimea aşteptărilor şi să o aducă în prezent pe acea Janis Joplin pe care o iubeşti dacă eşti fan sau o vei iubi, în cazul în care nu ai auzit până acum dar îţi plac blues-ul, folk-ul anilor ’60 sau vocile feminine puternice ale jazz-ului de abanos. Te va fascina dacă preferi cântăreţele dornice de a-şi pune sufletul în corzile vocale precum Amy Winehouse, adulmeci cu nesaţ legendele şi poveştile beatnicilor din generaţia lui Kerouac, sau şi te inspiră dezlănţuirea lui Jim Morrison sau a lui Jimi Hendrix.

Documentarul lui Amy J. Berg te face pur şi simplu să-ţi mişti picioarele (dacă nu poţi dansa cu tot corpul în sala de cinema, aşa cum şi-ar fi dorit zeiţa hippie) în ritmul instrumentelor ce acompaniau vocea electrizantă şi tânguitoare a lui Janis. Readuce în minte toate versurile preferate, într-un colaj sensibil, cu intensitatea unei avalanşe de trăiri, dar, mai presus de toate, aminteşte de acea Janis care a putut cuceri generaţie după generaţie prin talentul de a-şi pune sufletul în versuri, de a intra în aceeaşi transă cu spectatorii fermecaţi, de a muşca din viaţă cu toată forţa celei dornice şi capabile de a simţi fiecare tresărire interioară, pe care o expune prin irezistibilul ei amestec între umor, melancolie, durere, ghiduşia copilei ce încearcă să-ţi arate câte o şotie care să-ţi alunge amarul unei relaţii destrămate. Acel amar pe care îl exorcizează în versurile ei despre femeia care tot aşteaptă după ce a fost amăgita precum catârul ademenit de morcovul promis dacă îşi continuă drumul (o imagine-metaforă evocată într-un interviu despre iubire şi amăgire). Dar copila din Janis ştia deja că pentru ea nu există leac odată ce se instala tristeţea după ce părăsea scena şi ecoul fanilor se îndepărta. Pe scenă făcea dragoste prin muzica ei, dar în camerele de hotel, adulata regină a blues-ului şi a Woodstock-ului se trezea mereu singură.

Janis, Little Girl Blue - pe scenafoto: www.indiewire.com

Să faci un documentar despre Janis Joplin poate fi un demers copleşitor, mai ales când o asociezi cu personalitatea efervescentă a unei artiste devenite simbolul unei decade. Janis era o lume în sine. O apariţie ce îşi conştientizase unicitatea de timpuriu, sub care se ascundea o teamă feroce de respingere. Acea teamă a împins-o brusc într-un montagne rousse al trecerii de la energia molipsitoare de pe scenă, prin care îl putea face să danseze până şi pe cel mai sobru om de pe planetă, la clipele în care se prăbuşea în intimitatea securizantă, dar iluzorie, creată de amestecul dintre heroină şi discuţiile în care îşi deschidea un suflet plin de răni, acelaşi suflet ce pare să fi migrat de la începutul timpurilor în toţi outsiderii vizionari, ce şi-au depăşit epoca prin ideile despre libertate, digerate abia în decadele următoare. Dar Amy J. Berg nu pare intimidată de sălbăticia copilei răvăşite când s-a trezit neînţeleasă, aşa cum a fost Janis de sub masca zâmbetului de adolescentă poznaşă ce dă buzna pe scenă pentru a se simţi în sfârşit iubită şi acceptată după ce a ieşit din toate tiparele, inclusiv din cele propuse de grupul folkiştilor rebeli din San Francisco.

Regizoarea pune cap la cap scrisorile artistei, fotografiile, versurile, stările dezvăluite în ceea ce poate semăna cu varianta emoţională a unei operaţii pe cord deschis, precum şi imaginile din arhiva familiei Joplin, cu naturaleţea celei capabile să asculte mai întâi ce are de spus artistul din spatele imaginii iconice. În final i-a iesit un documentar ce poate fi luat drept confesiune, un periplu duios, în care imaginile explozive de la Woodstock sunt deposedate de tonul exagerat al unui reportaj spectaculos despre orgiile psihedelice şi degringolada pusă pe seama descătuşării sexuale din acea epocă. De asemenea, intensitatea mărturiilor oferite de apropiaţi şi detaliile morbide referitoare la actul final, marcat de supradoză, au fost domolite la timp, încât să poţi înţelege, prin empatie, lumea interioară a lui Janis fără a deveni tu însuţi un martor intruziv al supliciului autodistructiv ce-i răpeşte demnitatea unui artist atunci când ştirile despre moartea lui par să-i fi oprit timpul biografic doar la momentele în care se lăsa prada exceselor.

Janis, Little Girl Blue - adolescentasursa: Janis Joplin site

Modul în care Amy J. Berg alege să redea biografia lui Janis Joplin reflectă mărturisirile dezarmante din versurile ei, intensitatea unui performance având forţa unei autodezvăluiri în anii nebuni ai rebelilor cu o cauză grea cât o cruce, înţeleasă doar de cei din Sudul segregaţionist şi încă destul de conservator, în care s-a născut şi Janis. Peste toate suprapune acel talent de a îmbina pasiunea pentru documentare cu dorinţa de a înţelege trăirile unei artiste ce s-a lăsat mistuită de propriile-i versuri, fără a transforma documentarul într-o abordare sfredelitoare şi dezolantă, precum trecerea de la agonie la extaz, de la glorie la decădere, aşa cum par multe relatări cinice despre aşa-zisul Club 27, al celor ce mor tineri după ce le-au trăit pe toate mult prea devreme. Vei aprecia mai ales discreţia prin care alege să expună biografia ei astfel încât să nu te priveze de voluptatea versurilor, a imaginilor din timpul concertelor şi a interviurilor în care se dezvăluia în postura unei Janis aşa cum nimeni nu o bănuia când îi privea pozele cu mimici trăsnite şi haine de nomadă boemă. Abordarea se ridică la nivelul unui precedent creat de faimosul jurnalist al revistei The Rolling Stones, David Dalton, al cărui reportaj transformat într-o carte (Piece Of My Heart) a fost un etalon al jurnalistului care îl face pe artist să se dezvelească fără a-l expune dincolo de propriile limite ale confortului.

Janis, Little Girl Blue - copilfoto: Janis Joplin site

În acest documentar o vezi pe Janis şi în ipostaza vulnerabilă de adolescentă ce nu-şi găsea locul în Sudul în care drepturile civile pentru afro-americani erau tabuuri. Care, în ciuda unei voci pregnante, era dată afară de la cor din cauza refuzului de a se încadra în ritmul celorlalţi, şi care, înainte de a fi una dintre cele mai iubite artiste, a fost ţinta hărţuirii numite şi bullying, culminate cu votarea ei drept cea mai urâtă din liceu, într-un clasament al umilinţelor adolescentine dintr-un mediu deloc primitor cu oamenii curajoşi şi deschisi la minte. Pentru adolecenta având o personalitate ce ieşea din tipare, respingerea a fost urmată de o evadare în marile oraşe, unde putea cânta un amestec între folk şi blues-ul old school al Odettei (una dintre cântăreţele ei preferate), în schimbul a câtorva sticle de bere, asemenea multor artişti înaintea faimei.

Ambiţia, ce i-a şlefuit o voce de a cărei forţă a fost mereu conştientă cu acea candoare a visătoarei, nicidecum cu infatuarea starletei, a fost alimentata mereu de rănile ce au făcut-o să-şi dorească iubirea celor din jur în detrimentul statutului social. Când se referea la momentele dureroase şi umilitoare din orăşelul natal, Janis o făcea din spatele unor ochelari cu lentile fistichii, adoptând o seriozitate autoironică, zeflemitoare, întreruptă de un râs de zgâtie duioasă. Mai mereu, din spatele rebeliunii confundate cu inadecvarea, se iţeau un suflet bătrân şi o luciditate asupra propriilor trăiri şi asupra epocii sale, pe care nici substanţele nu i-o puteau diminua.

Fără a urma demersul unui terapeut, autoarea documentarului alege într-un mod empatic imaginile şi mărturiile despre copilăria lui Janis. Prezintă cu genul acela de tact plin de compasiune momentele în care ea aducea în discuţie relaţiile amoroase distruse, apoi culisele gloriei mereu pândite de ameninţarea singurătăţii ce dădea târcoale exact când Janis părea să revină din iadul heroinei cu forţa unor versuri noi şi a speranţei de a-şi fi găsit o alinare emoţională. Regizoarea ştie cum să lege nişte detalii autobiografice zguduitoare, fără a-ţi alunga plăcerea de a revedea iar şi iar imaginile din concertele ei. Vei asculta însă diferit versurile. Te vei gândi la modul în care opiniile toxice ale unor limitaţi gălăgioşi ar fi putut încuraja apropierea lui Janis de heroină, după cum o replică a lui John Lennon legată de moartea provocată de supradoză lasă de înţeles că societatea poate deveni apăsătoare pentru cei capabili de a simţi prea mult.

Janis, Little Girl Blue - colorfoto: www.contactmusic.com

În ciuda unei existenţe frânte mult prea repede şi a unei vieţi interioare adânci, pline de vitalitate, dar şi de cicatrici, documentarul este plin de lumină. Janis Joplin te contaminează cu pofta ei de viaţă de care se agăţa pe scenă, în ciuda singurătăţii ce îi invada lumea după concerte, încât ai impresia că o însoţeşti în turneu, că ţie îţi zâmbeşte cu toată faţa când se uită la cameră, iar vestea morţii nu e decât o interpretare a unui regizor molipsit de microbul distopiilor. Te va contamina energia unui road trip beatnic prin Califorinia hippioţilor şi vei aprecia genul de focusare pe dramatismul unei biografii tragice lipsit de indiscreţie şi de tentaţia de a pune sub lupă calvarul adicţiei, devenit deja un clişeu în documentarele despre starurile din lumea rock’n’roll-ului. Filmul este de fapt o celebrare a vieţii, cu zâmbete şi fragilităţi asumate printre pozele în care Janis scoate limba sfidătoare şi interviurile în care îşi face loc melancolia copilei maturizate devreme, care ştia că trebuie să plece la drum chiar dacă aflase înainte că nu va găsi ce a căutat…în afara versurilor prin care să se poată face iubită şi când vorbeşte despre tristeţe şi neîmplinire. La final nu auzi lamentări moraliste, ci doar cântecul de lebădă prin care Janis Joplin se agăţase de viaţă până în ultima clipă şi care a devenit destăinuirea celor ce tânjesc după ceea ce au pierdut, mai ales când aud versul preferat al piesei Me & Bobby McGee – Freedom is just another word for nothing left to lose…


LYTE video

feature image: www.hollywoodreporter.com

Nuovomondo (Golden Door) – Mincinoasa Lume Noua

Adriana Gionea
-
0
Nuovomondo (Golden Door) – Mincinoasa Lume Noua

Pe vremea când oamenii nu-şi puteau da check in pe Facebook pentru a vedea rudele îngrijorate dacă au trecut cu bine Atlanticul, iar săracii erau atât de săraci încât nici nu aflaseră de existenţa atlaselor şi a enciclopediilor cu poze frumoase, nişte fotografii cu morcovi mari cât o colibă, măsline cât bolovanii, copaci din care începeau să cadă monedele precum fructele date-n pârg sau ţinuturile unde curgeau răuri de lapte în care se îmbăia femeia iubită nu erau considerate opera unui suprarealist, ci o imagine a realităţi. Pentru nişte sicilieni amărâţi şi uitaţi de lume la începutul secolului trecut, aceste fotografii însemnau promisiunea unei vieţi îmbelşugate, în care hărnicia lor să fie cu adevărat răsplătită. Şi unde altundeva puteau găsi Tărâmul Făgăduinţei promis acelor sărmani cărora le mai rămâneau iluziile dacă nu în America, denumită Lumea Nouă ? Imaginarul lor, ce amesteca naivitatea infantilă, deformarea prin entuziasm a realităţii celui ce nu mai avea nimic de pierdut şi gândirea magică a omului hrănit din prima zi cu superstiţiile bătrâneşti, transformă această Lume Nouă într-un tărâm exotic, în care doar copiii vrăjiţi de basme puteau crede. Azi, cei care se simt umiliţi de interogatoriul prin care sunt nevoiţi să treacă pentru obţinerea vizei de America nici nu-şi pot închipui cât de norocoşi pot fi pe lângă strămoşii care, pentru a intra în paradisul tuturor posibilităţilor, erau nevoiţi să treacă prin purgatoriul din Insula Ellis, vegheat de impasibila Statuie a Libertăţii ce nu se prea sinchisea de injsuta loterie a trierii imigranţilor care, în acest film, seamănă cu împărţirea unor detinuţi în mai multe categorii.

Nuovomondo - maslineleimagine: dicarlofilmblog.wordpress.com

Regizat de Emanuelle Crialese, filmul Nuovomondo (Golden Door), multipremiat la Festivalul de Film de la Veneţia în 2006, pleacă de la nişte drame reale, adunate într-un tablou în care disperarea este realistă, dar modul în care sunt percepute şi rezolvate problemele virează spre un suprarealism liric în care halucinantul este închis în bagajul sufletesc adus de imigranţii cărora li se refuză demnitatea. Totuşi, în ciuda scenelor cu pasagerii amărâţi înghesuiţi la clasa a III-a, care ajung să cadă unii peste alţii când începe furtuna, şi a degradantei trieri de pe insula Ellis, ce amitea de anticamera unui lagăr, viziunea poetică a lui Emmanuele Criesse îţi va răsturna expectanţele, în sensul bun. Dacă te aşteptai la o perspectivă neorealistă asupra mizeriei, candoarea şi imaginarul personajelor ce rezistă în faţa abrutizării la care sunt condamnaţi adesea cei umiliţi fac din tabloul dezolării o pictură naivă, o poezie delicată din pasiunea pentru o frumoasă rusoaică interpretată de o Charlotte Gainsbourg de nerecunoscut când nu apare în filmele lui Lars Von Trier, şi din interogatoriul pentru acceptarea în Lumea Nouă o piesă de teatru în care absurdul şi discursul umanist despre nevoia de sensibilitate vrea să se facă auzit într-un dialog al surzilor născut atunci când se întâlnesc două mentalităţi şi două civilizaţii având priorităţi şi valori diferite.

Nuovomondo - poza de grupimagine:www.corriere.it

Austeritatea călătoriei şi brutalitatea vieţii mizere nu sunt reflectate de acea carnalitate densă a unui film neorealist apăsător, şi nici de povestea romantică înfiripată între Salvatore Mancuso (Vincenzo Armato), sicilianul care vrea să-şi scape familia din mizerie, şi enigmatica străină Lucy (Charlotte Gainsbourg), care vorbea o engleză impecabilă, şi despre care celelalte pasagere ce se uitau curios la ţinutele ei rafinate, incompatibile cu sărăcia de la clasa a III-a, spuneau că ar fi fost de fapt nevasta unui aristocrat din Rusia ţaristă, pe care îl părăsise pentru un american, deşi ea făcea tot posibilul pentru a refuza nişte cereri în căsătorie insistente menite să-i asigure intrarea în America (numai femeile căsătorite erau primite). Întâlnirea dintre cocheta Lucy şi amărâtul sicilian inadecvat, ce putea fi luat drept un ţăran cam taciturn şi greu de cap, nu cunoaşte evoluţia spectaculoasă a idilei dintr-un film din categoria celor despre Titanic (deşi înghesuială de la clasa a III-a şi haosul din timpul unei furtuni amintesc de minutele ce prevesteau naufragiul unui pachebot). Ezitările personajajului masculin dezarmat de francheţea misterioasei seducătoare care-l cere de soţ uitând de cutumele machiste pentru a-i spune apoi că vrea doar un paşaport conjugal fals, de intrare în Lumea Nouă, iau forma unei apropieri emoţionale ce salvează până la urmă firescul din relaţiile umane în momentele dificile, dar pe care spectatorul ce îşi imaginează sudul nemilos, abrutizant şi pulsional din acea Italie descrisă în povestirile scrise de Pavese, s-ar putea să le considere nefiresc de candide, mai ales când stâlpul familiei renunţă la masca de patriarh aprig pentru cea de îndrăgostit răbdător cu femeia după care i s-au aprins călcâiele.

Nuovomondo, lăudat pentru forţa imaginilor de epocă şi pentru interpretarea actorilor capabili de a recrea versomil autenticitatea socială şi psihologică a unei perioade, este o alternanţă înşelătoare între disperare şi speranţă, între dezolare şi umorul plin de compasiune, între duritatea imaginilor ce reprezintă ruralul din sudul Italiei, desprins parcă dintr-un tablou de Le Nain, dar având sensibilitatea lui Murillo, ce-l salvează de căderea într-o variantă monstruoasă a naturalismului specific lui Zola, şi poezia vizuală suprarealistă ce descrie modul în care personajele ce nu vorbesc prea mult îşi reprezintă de fapt lumea din afara locului de baştină, pe care îl părăsesc pentru prima oară. Între superstiţiile unei bătrâne ce încă mai crede în riturile primitive care scot spiritele rele din femei şi imaginile onirice în care imigranţii plutesc într-un ocean de lapte, din care încep să răsară pălării Belle Epoque, taţi, fii, dar şi iubiţi care se caută din priviri, regizorul manipulează reperele spaţio-temporale şi prejudecăţile într-o estetică vizuală experimentală, în care inserează elementele unei coloane sonore compuse (şi) din hituri cântate de contemporani şi dialoguri aburde care, paradoxal, îi permit spectatorului să respire când situaţia personajelor i se pare sufocantă, mai ales că nu se vrea o redare fidelă a realităţii, ci extragerea unui mesaj pătrunzător atemporal despre acceptare, umanitate, speranţă si relaţia cu mediul străin.

Nuvomondo - morcovul

imagine: youtube.com

Tocmai alternanţa dintre imaginile cu tentă realistă şi cele aparţinând unei fantasmagorii onirice prin care putem intra în gândurile personajelor, ce nu par mintoase la început, devine imprevizibilă şi te poate ghida spre două perspective în interpretarea filmului. Una este perspectiva documentară din categoria Prin ce dificultăţi au trecut strămoşii nostri pentru a răzbi, care îţi poate trezi curiozitatea specifică unui istoric interesat de validitatea poveştii din film şi care începe să verifice dacă într-adevăr imigranţii deveneau subiecţii unor teste de inteligenţă deoarece nu se dorea un amestec între cetăţenii americani şi nişte străini cu IQ redus, dacă femeile nu erau primite fără a face dovada existenţei a unui soţ sau măcar a unui logodnic, sau dacă trierea era un proces degradant şi cinic precum cel din film. În schimb, dacă ai vrut să vezi filmul datorita imaginilor cu tentă suprarealistă ce promiteau o mai mare importanţă acordată experimentului cinematografic decât veridicităţii naraţiunii, atunci vei prefera o perspectivă simbolică asupra dramei cu mesaj atemporal şi vei aprecia mai mult scenele din cea de-a doua jumătate a filmului, în care dialogurile dintre evaluatorii ce par lipsiţi de empatie precum nişte dezumanizaţi preocupaţi de calitatea genetică, asemenea unor nazişti, şi ţăranii sicilieni luaţi de proşti, dar care dovedeau o profunzime afectivă provenită tocmai din modul simplu şi natural prin care puteau discerne între cruzime şi umanitate, între artificial şi firescul mers al vieţii. Tatăl ce şi-a îmbarcat familia spre Lumea Nouă face din piesele unui puzzle ce măsura înteligenţa o fermă, arătând cât de priceput şi bun este pentru a munci în acest nou tărâm, unde se vrea util. Prostie şi limitare în ochii celor preocupaţi de triere, seninătate, compasiune şi inocenţa omului simplu în ochii celor ce văd umanitatea din spatele unor aparenţe rudimentare. Gesturile şi replicile sumare ale protagonistilor ce intră perfect în pielea unor oameni ce nu înţeleg limbajul sofisticat şi inuman al celor ce îi iau la puricat (la propriu) devine o alegorie a incapacităţii de a-l percepe pe străin drept uman, fără suspiciuni şi prejudecăţi.

Dacă ignori partea narativă, sumară, şi păstrezi doar scenele de pe Insula Ellis, poţi considera Nuovomondo o reflcţie cinematografică universal valabilă, despre modul în care setăm filtrele percepţiei la întâlnirea cu străinul având obiceiuri şi valori diferite, despre a avea sau nu dreptul de a formula nişte criterii de respingere în funcţie de nivelul temerilor în faţa necunoscutului ce ne bate la uşă, despre legitimitatea de a-i cere să renunţe la anumite valori sau de a-i măsura intelectul în dauna zestrei emoţionale. Când îi este criticată mama, despre care se crede că ar fi înapoiată mintal deoarece nu înţelege rostul controlului corporal ruşinos şi al testelor de evaluare, ale căror cerinte i se par aberante, unul dintre protagonişti iese din tăcerea devenită o formă de autoconservare şi ţine un discurs despre căldura sufletească, despre importanţa familiei şi despre injustiţia de a nu înţelege dorinţa familiei sale de a putea munci într-o ţară unde se poate trăi decent, că doar oamenii buni la suflet şi cuminţi pot fi utili societăţii chiar dacă nu par deţinătorii unei inteligenţe sclipitoare. Oare nu poate deveni util un imigrant care aduce şi suflet în construirea unei naţiuni măreţe, sau viitorul este un trecut darwinist? Este genul de întrebare care va persista după finalul peliculei despre intrarea în Lumea Nouă, şi care îţi aminteşte de oamenii fugiţi de sălbăticia progresului în ţările considerate a fi populate de sălbatici, doar pentru a găsi o inocenţă pierdută, considerată primitivă sau o trăsătură a oligofrenilor în lumile dezvoltate.


LYTE video

Janis: Little Girl Blue – pentru fanii lui Janis Joplin

Adriana Gionea
-
0
Janis: Little Girl Blue – pentru fanii lui Janis Joplin

Pentru cei îndrăgostiţi de muzica anilor ’60, prin care generaţia hippie se dezlanţuia pe versurile cântate de Jim Morrison, în acordurile magice ale chitării lui Jimmy Hendrix sau ale lui Jimmy Page, atunci când Woodstock-ul era Tărâmul Făgăduinţei unde se întâlneau nonconformiştii şi frumoşii rebeli ce protestau împotriva războiului şi a modelului de animal politic ivit imediat după anii ’40, Janis Joplin este o zeiţă. O voce puternică, nişte versuri în care se prelingeau durerile adânci, iubirile neîmplinite, visurile unei adolescente sensibile ce nu-şi găsea locul şi confesiunea răvăşitoare, îmbrăcată în culorile vii ale hainelor de nomadă hippie având chipul unui copil pus mereu pe şotii. Aşa era Janis Joplin, care, pentru generaţia ei a reprezentat aceeaşi revelaţie în muzica feminină care avea să fie, peste decenii, Amy Winehouse, în decada ei. Având un titlu inspirat de unul dintre cântecele lui Janis Joplin, documentarul Janis: Little Girl Blue promite să ţi-o aducă pe Janis aşa cum o ştii, frenetică, sensibilă, visătoare, îndrăgostită de muzică, dar şi neînţeleasă şi greu de întors din calea spre autodistrugere.

Cunoscută datorită unor documentare precum Deliver Us from Evil şi West of Memphis, regizoarea Amy Berg a încercat să readucă în prim-plan povestea lui Janis Joplin, realizând un portret intim, tumultuos precum anii în care artista a cunoscut gloria şi excesele, din care nu lipsesc omagiul unor artiştii actuali sau mărturiile celor care au cunoscut-o. Reuşind să recreeze atmosfera uneia dintre cele mai efervescente perioade, în care muzica, literatura şi arta contestau regulile sociale de până atunci, Amy Berg a realizat unul dintre cele mai bune documentare ale anului 2015, conform criticilor prezenţi la marile festivaluri.

În România, premiera filmului va avea loc în data de 15 aprilie 2016.


LYTE video

The Jungle Book 2016

Adriana Gionea
-
0
The Jungle Book 2016

Copiilor din generaţia născută în anii ’80, The Jungle Book le aminteşte de primele animaţii Disney, pline de culoare, văzute pe casetele video închiriate de părinţi, sau de volumele din colecţia Biblioteca pentru Toţi, care le umpleau verile petrecute în grădina bunicilor. Ajunşi oameni mari în 2016, le va fi totuşi la fel de greu să ignore o nouă adaptare a poveştii, de data aceasta plină de efecte speciale, animale exotice gata să iasă din ecran şi un Mowgli mai iute ca niciodată când este urmărit de tigru, după ce încearcă să scape de glasul ademenitor al vicleanului şarpe Kaa, însufleţit de vocea lui Scarlett Johansson.

Regizat de Jon Favreau, The Jungle Book împrumută vocile unor actori faimoşi, printre care: Lupita Nyong’o (Rakcha), Ben Kingsley (pantera Bagheera), Bill Murray (ursul Baloo), Idris Elba (tigrul Shere Khan). Cât despre vocea lui Mowgli, aceasta îi aparţine lui Neel Sethi. Adaptarea din 2016 a cărţii scrise de Kipling se vrea a fi o îmbinare între animaţie şi imagini reale, care să-i dea spectatorului impresia că se află chiar în mijlocul junglei.

În România, premiera filmului va avea loc pe data de 15 aprilie 2016.


LYTE video

Eisenstein in Guanajuato – Eros si Thanatos in Mexic

Adriana Gionea
-
0
Eisenstein in Guanajuato – Eros si Thanatos in Mexic

Filmul care a închis cea de-a şasea ediţie a Festivalului de Film Experimental (BIEFF) –Eisenstein in Guanajuato– nu te menajează deloc dacă îţi repugnă poveştile amoroase (fie ele şi lirice) având ca protagonişti doi bărbaţi. În schimb, dacă nu ai probleme în a vedea şi partea afectivă dincolo de scenele unei relaţii carnale ce i-ar face pe haterii huligani să rupă scaunele din sală (norocul spectatorilor că aceştia nu au auzit de BIEFF), atunci vei avea parte de un film nonconformist şi plin de umor despre căutările şi rătăcirile unui artist inocnic.  Sexualitatea, miturile precolumbiene despre iniţiere, viaţă şi moarte sau căutarea inspiraţiei artistice în ţinuturi exotice urmate de transformări interioare benefice creaţiei se amestecă într-o abordare candidă şi ludică a relaţiei dintre sexualitate, excentricitate, artă şi tabu.

Regizorul Peter Greenaway nu pare să aibă vreo reţinere şi exprimă exact ce-i trece prin minte când vrea să abordeze partea iconoclastă din psihicul unui artist devenit monument, cum este şi zeul filmului mut sovietic. Nu poţi avea decât două tipuri de reacţii la vizionarea filmului. Să te bucuri de caricatura deloc umilitoare ce pare mai degrabă o umanizare plină de compasiune a statuii rigide construite de un mit al societăţii comuniste. Să guşti umorul bine alimentat de intepretarea actorului Elmer Back şi să apreciezi modul în care Greenaway a jonglat cu stereotipurile culturale şi sexuale încât să nu-ţi provoace repulsie. Totodată, dacă faci parte din tabăra celor oripilaţi de scenele incandescente, ai putea să deteşti protagonistul tocmai datorită unei viziuni ce leagă actul creaţiei de subteranele unei sexualităţi tabu, greu de acceptat încă în ţara lui Eisenstein (şi nu numai). Indiferent de ce parte ai fi, dacă alegi să rămâi până la sfârşitul filmului, nu poţi nega tonul neaşteptat de sentimental şi nostalgic. Datorită acestui ton, vezi din alt unghi metamorfoza relaţiei ce nu promitea să depăşească stadiul carnal. Legătura dintre marele cineast şi un intelectual mexican şarmant se transformă într-un dialog referitor la relaţia dintre mit, erotism şi întâlnirea cu stranietatea păgână a sălbaticului simbolizat de ieşirea din zona de confort a familiarului asociat cu spaţiul cultural al ţinutului de baştină.

Einsenstein on Guanajuato - scheletulDar cine este Eiseinstein? Regizorul îţi dă de înţeles că n-ar trebui să te ruşineze această întrebare într-o lume în care istoria cinematografiei este ignorată în programa şcolară. De aceea are grijă, prin alăturarea unor imagini de arhivă, să-ţi prezinte pe scurt (fără să afecteze ritmul alert al filmului) identitatea acestui personaj atât de important. Descoperi un Eiseinstein curtat de producătorii de la Hollywood, apreciat de Charlie Chaplin, zeificat în Rusia lui Stalin pentru contribuţia la triumful cinematografic al socialismului prin filmul dedicat revolutiei, dar primit ca un nabab al imperialismului în Mexicul unde amintirea tovarăşului Troţki este încă vie.

Eisenstein in Guanajuato - camera de filmatEisenstein este nimeni altul decât titanul filmului mut, care şi-a permis luxul de a sparge felinarele capitalei sovietice încât să le dea de lucru angajaţilor de la salubritate, doar pentru a reproduce furia şi răzvrătirea furibundă a popurului asuprit şi eliberat de Lenin. Filmul său despre revoluţia lui Lenin, al cărui titlu a fost tradus în engleză prin Ten Days That Shook The World, i-a purtat faima până în Mexic. Doar că, în ţara cactuşilor şi a lui Pancho Villa, cineastul rus îi va aduce un omagiu lubric revoluţiei prin ruperea cu propriul trecut pudic. Un trecut ascuns, necontaminat de frenezia erotică decât atunci când putea fi sublimată în creaţiile cultural-artistice apreciate de tovarăşul Stalin care, în cele din urmă, îi dă voie să plece în Mexic pentru a se bucura de acele zile ce aveau să-l schimbe. Zile pline de explorări ce nu puteau fi subiectul unui film care să ruleze şi în URSS.

Venit din lumea unei încrâncenări mohorâte şi a unui limbaj de lemn sărăcit de teroare, Eiseinstein, pe care Elmer Back îl transformă într-un copil mare şi într-un sentimental adorabil ascuns în spatele unui teribilism adolescentin, va cunoaşte binefacerile unei alte lumi, una îndepărtată şi însorită. Nu vei găsi un bolşevic aprig, ci un excentric ludic, pe care nici autorităţile ce-şi trimit avertismentele prin secretara lui rămasă la Moscova nu-l pot face să revină cu picioarele pe pământul revoluţiei, după ce în Mexic se întâlneşte cu tentaţiile a tot ceea ce este străin şi frenetic, departe de tentaculele cenzurii şi ale gulagului.

Eisenstein-in Guanajuato - ei si scheletulÎn Mexic, unde spera să se inspire din cultul morţilor păstrat de urmaşii aztecilor din oraşul Guanajuato, Eiseinstein este readus la viaţă prin întâlnirea cu Palomino Canedo (Luis Alberti). Bărbatul specializat în istoria religiilor, dar impresiona mai mult prin alura unui dansator de tango decât a unui profesor exigent cu elevul străin. Cel ce-i va servi drept ghid îşi va îndeplini menirea înţeleasă într-un sens ezoteric-iniţiatic. Se va implica personal în călăuzirea erotică a cineastului prins cu o vastă galerie de reproduceri fotografice ale nudurilor masculine din istoria artei când i-a fost percheziţionată valiza. Ghidul intuieşte teama lui Eisenstein de a-şi asuma fizic propria orientare sexuală fără a mai sublima erotismul în glume fără perdea, ce-ţi amintesc de acel regizor din romanul lui Alberto Moravia, care se temea de irosirea energiei creatoare în actul sexual. De aceea profesorul mexican îi oferă o iniţiere bruscă, şocantă pentru anumiţi spectatori, dar salvată de la scabros prin replicile pline de umor cu trimiteri la cucerirea precolumbienilor şi la triumful revoluţiei bolşevice.

Prin întâlnirile erotice, personajele încep să parodieze toate lucrurile sacre, de la simbolurile propagandei sovietice la dramele băştinaşilor supuşi de conchistadori, de parcă sexul ar fi un performance subversiv ce deturnează manifestul politic gata să acapareze orice act de creaţie în societăţile totalitare. În istoria secretă a vieţii lui Eisenstein, aşa cum o redă Greenaway, evenimentele au un alt deznodământ. Europeanul este cucerit de urmaşul precolumbienilor, devenit simbolul a tot ceea ce este liber, viril, curajos, vital, întunecat şi necunoscut. Protagonistul mexican transformă prima întâlnire cu timidul Eisenstein, ce mimează teribilismul unui copil mare cu aere de excentric, într-o scenă care aminteşte de comediile despre ezitările unui virgin nimerit din greşeală în Tijuana, unde este asaltat de avansurile unei profesioniste. În ţara unde miturile sunt la ele acasă, pe străzi şi în fiecare discuţie, iar moartea un ritual de trecere, până şi ideile freudiene despre sexualitatea reprimată, sublimare, artă şi refulare iau forma unei metafore contaminate de interpretările magice ale riturilor de iniţiere.

Einseinstein in Guanajuato - procesiuneaAr fi nedrept să reduci Eisenstein in Guanajuato la o tentativă de răzvrătire cinematografică împotriva limitelor moralei tradiţionale printr-o prezentare a explorărilor homosexuale din lumea secretă a lui Eisenstein. Peter Greenaway se foloseşte de acest detaliu tabu -deloc subtil în filmul său ce prezintă o expunere incandescentă a relaţiei dintre cineastul sovietic şi profesorul mexican ce-i servea drept ghid – tocmai pentru a transforma erotismul carnal într-o reflecţie asupra dificultăţilor de a face un film de autor provocator când libertatea artistului este limitată de finanţare, cenzură sau de contextul istoric nepregătit pentru o viziune nonconformistă, experimentală.

Eisenstein in Guanajuato este de fapt cronica unei aventurări într-o lume necunoscută, unde graniţele între halucinant şi real, între modern şi ancestral sunt ambigue. O lume în care autodescoperirea dublată de găsirea unor noi surse de inspiraţie devine o călătorie iniţiatică în universul arhetipurilor şi al simbolurilor. Acestea nu sunt decodificate prin explicaţii enciclopedice. Sunt în schimb prezente în imaginile unei procesiuni felliniene cu măşti şi costume tradiţionale, în plimbările printr-un muzeu al mumiilor ce amintesc de sacrificiile din legendele aztece şi în discuţiile cvasiamuzante despre legătura dintre pierderea virginităţii, asumarea identităţii sexuale prin infruntarea fricii şi întâlnirea cu partea ascunsă a psihicului, ce-i permite erotismului neasumat, care induce teama de sine, să se manifeste prin evocarea miturilor. În filmul lui Greenaway, lumea de dincolo este mereu invocată prin adaptarea la simbolistica precolumbiană a teoriei despre Eros şi Thanatos, cele două dimensiuni ale psihicului ce nu permit negocierea. Deghizarea simbolurilor culturale occidentale în culorile exuberanţei locale ce dă în clocot sub soarele arzător al Mexicului ar putea fi comparată fantezist cu apariţia lui Freud în mijlocul detaliilor aztece dintr-un tablou al Fridei Kahlo, deşi regizorul nu recurge la vizualul unor cadre onirice, rămânând într-un registru ce se apropie mai degrabă de acele tentative de recreere a unei imagini de epocă.

Eisenstein in Guanajuato - cafeneauaNu vei găsi în acest film reprezentări ale insolitului care să capete o nota aberantă demnă de o metamorfoză suprarealistă sau de realismul magic, în ciuda referirilor obsesive ale personajelor la miturile precolumbiene ce leagă sexualitatea de moarte şi de călătoria iniţiatică. Realitatea, cel puţin în aparenţă, rămâne la locul ei. Ba mai mult, ea este împănată cu imaginile familiare pe care publicul larg le atribuie Mexicului din vremea Fridei: urmaşi ai lui Pancho Villa, cu sombrero şi poncho, gata de a răpi nişte celebrităţi pentru o recompensă, ca într-un western, discrepanţa socială între autohtoni şi urmaşii conchistadorilor, fantomele colonialismului, casele în culori tari, întinse de-a lungul străduţelor înguste, faţadele unor biserici hispanice rămase de pe vremea lui Cortes, ţinutele vesele şi detaliile ce luminează cadrele prin nuanţele prezente în florile din părul Fridei. Nici un clişeu nu lipseşte din acest Mexic împărţit între lumea exterioară de sub soarele orbitor şi luminile aurii din somptuoasa cameră de hotel rezervată lui Eisenstein, ce seamănă mai mult cu sala unei opere în stil baroc, tocmai bună pentru a fi prădată şi devastată de bolşevicii din filmele sale. Dar Peter Greenaway ştie cum să oprească avântul clişeelor dincolo de rolul lor în a facilita o familiarizare a spectatorului cu o lume ce s-ar putea să conţină şi elemente sau referinţe culturale necunoscute.

Regizorul transformă fiecare detaliu iconic într-unul ce poate fi exploatat pentru a face trecerea către mit sau pentru a face din extravaganta cameră de hotel a lui Eisenstein decorul unui performance subversiv şi amuzant cu trimiteri la Hamlet. Personajele ajung să gliseze către o lume a inconştientului prin interpretarea ideii de siesta ca formă a unei scufundări ce permite amorţirea vigilenţei necesare autocenzurii, autocontrolului. La rândul său, amantul exotic începe iniţierea prin cultul siestei, ce permite împărţirea zilei în două printr-un somn ce alungă epuizarea provocată de arşiţă, fiind atât de aproape de călătoria mitică într-o altă lume.

Eiseinstein in Guanajuato - subteranCe vezi de fapt? O incursiune în etapa în care un cineast îşi caută inspiraţia şi noi sponsori pentru a-i oferi fondurile necesare (că tot suntem în zona filmelor nonconformiste fără potenţial de blockbuster)? Un dialog vizual cu simbolurile culturale şi reprezentarea lor cinematografică, sau cu modul în care cinematografia manipulează percepţia (prin împărtirea ecranului în trei imagini, unele color, altele alb-negru, care prezintă unghiuri diferite asupra unei scene similare)? O reverie carnală în culorile din ţinutele Fridei Kahlo? O reflecţie asupra relaţiei dintre autodescoperire, creaţie şi erotism, trecută prin universul magico-religios al precolumbienilor? O satiră nemiloasă. Un spectacol cinematografic gata să dea de pământ cu statuile de pe soclu? Poate un alt film prin care Peter Greenaway îşi face de cap, fără a-i păsa de indignările celor din jur, de regulile îmbălsămării enciclopedice prin care se scot organele ce-l leagă pe artist de plăcerile vulgare pentru a rămâne ţeapăn când este canonizat? Sau o joacă fără noimă cu ipocrizia ce vrea să asaneze biografia unui artist inconic? Poţi crede exact ce vrei, Peter Greenaway nu se sinchiseşte să te conduca pe un anumit drum al interpretării oferite filmului său. Nu are pretenţii elitiste, deşi trebuie să fi citit măcar câteva rânduri despre teoria lui Freud şi despre psihanaliză, sau măcar despre miturile aztecilor, pentru a-i înţelege filmul.

Eisenstein in Guanajuato este accesibil datorită locurilor comune expuse vizual, dar fără a deveni comercial. O singură condiţie îţi pune Greenaway: aceea de a respecta (dacă nu poţi accepta) dreptul unui artist de a fi el însuşi, de a se bucura de un scurt episod în care degringolada simţurilor şi a Erosului devine singura oază de libertate ce uneşte corpul de imaginaţie, permisă unui artist ce a depins totuşi de arbitrarul politicului din lumea guvernată de un dictator paranoic.

Pelicula Eisenstein in Guanajuato a închis ediţia din 2016 a Bucharest International Experimental Film Festival (BIEFF).

Sursa imaginilor: Films Boutique


LYTE video

Francofonia – Luvrul impotriva barbariei

Adriana Gionea
-
0
Francofonia – Luvrul impotriva barbariei

Francofonia - Mona LisaFrancofonia este un film pentru cei pasionaţi de artă, care au visat să se piardă prin încăperile unui mare muzeu precum Luvrul sau Ermitajul după ora stingerii, când toată lumea a plecat acasă, imaginându-şi cum picturile, sculpturile antice, nimfele de marmură şi toate acele scene vivante din picturile flamande prind viaţă. Francofonia ar putea fi un film despre cei ce vor să le ceară socoteală dictatorilor prin intermediul operelor de artă, care au fost privite şi ca mijloc de difuzare a imaginii unei puteri invincibile precum impunătoarele basoreliefuri şi statui babiloniene devenite inofensive, ba chiar sublime în spaţiul unui muzeu. Francofonia poate fi un act cinematografic de contestare a legitimităţii celor ce şi-au arogat dreptul de privilegiaţi ai sorţii care pot avea toate comorile vizuale la cheremul lor. Francofonia este povestea celor ce au acceptat un compromis pentru salvarea unei lumi de la distrugere până la graniţa colaboraţionismului, fara a fi umiliţi apoi în piaţa publica de mulţimea furioasă. Francofonia vorbeşte despre ce se ascunde în spatele maniei de a strânge cât mai multe opere în acelaşi loc şi despre grandoarea artei transformate în demnitate când măreţia imitată de cotropitori se preface în grandilocvenţa grotescului. Francofonia mai este şi un film despre un Paris abandonat în faţa tancurilor naziste şi despre un muzeu ce a devenit o ţintă, dar fără a fi şi pradă de război. Francofonia nu este însă un film înspăimântător, chiar dacă aminteşte de un război în care violenţa şi maleficul au depăşit multe limite.

Francofonia - importanta muzeuluiProiectat în avanpremieră în România după Fiul lui Saul, Francofonia, considerat a fi unul dintre filmele care au impresionat publicul la Festivalul de Film de la Veneţia, pare o oază a liniştii stranii din care încep să răsară statui asiro-babiloniene, sfincşi egipteni sau Diane graţioase după ce tot mai mulţi fug din Parisul ocupat de uniformele verzi ale armatei hitleriste. Nu te poţi abţine să nu te întrebi dacă perspectiva melancolic-onirică specifică unor cadre semănând cu acele fotografii interbelice, decolorate până într-acolo încât ajung să transforme timpul într-un fundal vaporos, nu a făcut din Francofonia, acest film despre Luvrul sub Ocupaţie, lansat în acelaşi an cu unul dintre cele mai aclamate şi terifiante filme despre Holocaust, un refugiu vizual nelumesc, în care spasmele terorii par să fie domolite într-un spaţiu al frumosului ce poate deveni acel loc imaginar spre care alunecă, într-o reverie securizantă, victimele unei traume atunci când nu se mai pot opune agresorului, aşa cum nici Parisul nu a reuşit.

Francofonia - Luvrul parasitFrancofonia se deovedeşte a fi suficient de insolit, fragmentar şi nonconformist în relaţia cu acele convenţii ale unui scenariu narativ încât să fie apreciat de cinefilii experimentalişti, şi suficient de ancorat în detaliile istorice încât să pară mai mult decât un alt documentar spectaculos deturnat în direcţia unei meditaţii asupra relaţiei dintre artă, convenţional, putere şi clişee de un regizor al filmului de artă, aşa cum este şi răsfăţatul cinematografiei ruse contemporane, Alexandr Sokurov. Să transformi într-un scenariu cu tentă experimentală istoria unui muzeu devenit un loc de pelerinaj pentru turiştii unei arte considerate obositoare de către iubitorii avangardei este la fel de greu de imaginat la început cum ar fi o variantă a romanului Pe aripile vântului ecranizată de Godard sau de Antonioni. Ce-i drept, Luvrul deţine o abundenţă de simboluri vizuale iconice ofertante pentru un film de avangardă, că doar precedentul privind reinterpretarea vechiului devenit un patrimoniu sacru al percepţiei colective greu de schimbat a fost realizat de Magritte, ce nu s-a sfiit să recurgă la folosirea unor elemente renascentiste în compoziţii onirice iconoclaste. Fascinat de Luvrul devenit o lume în sine şi o fortăreaţă ce atrage, dar îi ţine la distanţă până şi pe cei mai de temut cotropitori, Sokurov realizează un colaj ludic între cinematografie, grafică, documentarul precis bazat pe imagini de arhivă cu Hitler privind turnul Eiffel, fotografie şi confesiune pentru a te face să-ţi declari iubirea necondiţionată faţă de civilizaţia vest-europeană ca ultim bastion în faţa barbariei.

Francofonia - Luvrul desenatDacă nu ai fi ştiut că este vorba despre Luvrul plin de rame goale şi încăperi pustiite de oamenii ce au pus capodoperele la adăpost, într-un timp record, pentru a nu-i tenta pe nazişti, ai fi zis că ai în faţa ochilor galeria unei zile de vară din Parisul luminii roz, al apusurilor decolorate din fotografiile de epocă expuse prea mult la lumină şi al clipei trecătoare, dar generoase cu voluptăţile trândăviei din cafenele, ale plimbărilor pe malul Senei şi ale bucuriei ce ţine de un carpe diem tradus prin la vie en rose. Dar, exact când vei fi gata să-l întrebi pe Sokurov dacă are de gând să iniţieze un joc experimental cu memoria timpului, care să permita o retrospectivă luminoasă a Ocupaţiei, la fel de greu de acceptat precum imaginea calmă a unui dandy ce serveşte liniştit deliciile unei patiserii când trupele naziste încep să întindă zvastica prin tot Parisul, te linişteşti. Sokurov nu a uitat nici de blamul abătut asupra guvernului de la Vichy, nici de lăcomia ocupanţilor ce râvneau la posedarea Luvrului şi nici de izolarea lugubră a Leningradului. Doar că, în loc să-ţi dea fiori, te vrea în postura de spectator, ce zâmbeşte amar şi cu subînţeles, al unei istorii în care legătura dintre tiranie şi arta învestită cu forţa unui simbol prin imaginea muzeului devenit paradis pentru unii, cavou al clişeelor veşnice sau întruchipare a dorinţei de putere pentru alţii, este de fapt un joc absurd al orgoliilor, al obsesiei pentru notorietatea postumă şi al supunerii.

Francfonia - inamicii si Mona LisaTe găseşti în punctul de întâlnire al celor două elemente capabile să trezească nişte trăiri intense: Luvrul, cu ale sale coridoare şi lucarne imense, ce transformă încăperile interminabile într-un ocean de comori, pe fundul căruia de afla privitorul copleşit de plăcerea oferită de un extaz de tip estetic, şi coloana maşinilor naziste, ce regizează o coregrafie a ordinii sinistre inadecvate în ceea ce a fost până atunci o lume a lejerităţii hedoniste ridicate la arta acelui savoir vivre parizian, cu monumente, dar şi cu simboluri ale deliciilor efemere. Alt regizor ar fi realizat un film de acţiune despre triumful artei în lupta cu barbaria invadatorilor, abundent precum o alegorie barocă devenită o frescă de mari dimensiuni, încărcată până la refuz cu personaje secundare, contorsiuni ale trupurilor, imagini ale carnagiului şi ale agoniei redate estetic, şi multe centre de interes ce-şi dispută, la rândul lor, supremaţia în câmpul vizual. Dar în filmului lui Sokurov, rezistenţa Luvrului este mută, la fel ca toate muzeele care-şi văd cu nonşalantă de eternitatea lor atâta vreme cât nu sunt deranjate. Singura lui armă este atemporalitatea sublimului prin alăturarea unor opere de artă aduse din toată lumea încât să-ţi fie imposibil să le vezi pe toate într-o viaţă, chiar şi dacă te muţi la Luvru.

Aşadar, confruntarea dintre nazişti si Luvru este de fapt o delimitare între interior şi exterior, amintind de scopul iniţial al muzeului, proiectat pentru a fi o fortăreaţă, devenită treptat un paradis al varietăţii, un oras în interiorul oraşului, un ideal, un simbol al trecutului detestat de revoluţionari, dar îmbogăţit de celebrul fiul al revoluţiei, nimeni altul decât Napoleon. În interior este Luvrul, prezentat prin amestecul dintre ficţiune, satiră şi documentarul plin de reflecţiile îmbibate în acea nostalgie ludică prezentă în filmele lui Wes Anderson, dar subtil rusificată prin tonul ironic demn de o nuvelă a lui Gogol, dacă ar fi fost rugat să asigure voice over-ul acestui film. În exterior, Parisul ocupat scos din arhiva de filme. În interior a supravieţuit civilizaţia, în exterior a revenit barbaria. Şi tot în interior teroarea este alungată de stranietatea liniştii, a holurilor pustii şi a camerelor pline de antichităţi, încât ai impresia că ai nimerit într-o compoziţie suprarealistă în care Paul Delvaux s-a orientat către arta exotică.

Dacă tot am pomenit de Napoleon, un adevărat monument al istoriei, atunci trebuie să dăm în vileag prezenţa lui alături de Marianne (Johanna Korthals Altes), simbolul feminin al revoluţiei franceze, inventat de Eugene Delacroix. Intervenţia lui apără filmul de la o alunecare într-o zonă enervantă a documentarului didacticist în stilul moralizator al filmelor comuniste, stil pe care Sokurov îl parodiază inteligent. Interpretat de Vincent Nemeth, Napoleon îşi revendică înzestrarea Luvrului cu antichităţile capturate în războiul purtat de fapt în numele artei şi al frumosului, în timp ce porneşte la braţ alături de simbolul feminin al revoluţiei franceze în varianta stafidită, ce nu mai are nimic în comun cu fecioara având pieptul dezgolit ivit din spatele unui drapel fluturat în euforia libertăţii ce uneşte egalitatea cu fraternitatea. Hâtru şi băţos, acest Napoleon scund şi îndesat, uşor comic şi melancolic, se plimbă prin Luvrul căruia îi dau târcoale naziştii, cu Hitler în fruntea lor căutându-l din priviri când nici nu intrase bine în Paris. Ajuns la tabloul cu scena încoronării, lui Napoleon i se pare că zăreşte şi vreo câţiva prusaci pe fundal. Ori de câte ori îşi etalează importanţa în istoria Luvrului prin trofeele de război aduse din ţările cucerite, nu poţi să nu te gândeşti la omiprezenţa narcisismului tiranic în istorie, justificat prin facerea de bine odată cu îmbogăţirea trezoreriei artistice. Napoleon se erijează în rolul de curator al Luvrului, iar naziştii, în cel responsabil cu aşa-zisa înfrumuseţare a omenirii prin exterminarea celor indezirabili.

Francofonia - Napoleon si MarianneContrastul brutal între estetic şi război nu permite o imersiune bruscă, dătătoare de spaime şi indignare, cel puţin nu în vizunea regizorului Sokurov, ce-şi asumă curajul unui rol de narator hâtru, prezent printr-un voice over, care derulează imaginile de arhivă cu intratrea trupelor naziste în Parisul lăsat la discreţia lor, în timp ce îşi arogă dreptul de a-i reproşa ce are de reproşat guvernului fugit la Vichy, în special generalului Petain, şi de a-i dojeni pe Tolstoi şi pe Cehov, titanii dintr-un Luvru al literaturii ruse, care s-au dus la culcare la începuturile unui secol ce avea nevoie ca ei să stea de veghe.

De la fotografiile lui Cehov şi ale lui Tolstoi, te trezeşti în mijlocul unui dialog ce sfidează legile clasice ale coerenţei temporale, dintre vocea regizorului şi marinarul unui vas ameninţat de o furtună, urmând ca imaginea valurilor cotropitoare să se retragă pentru a permite scufundarea într-un cadru în care Parisul este prezentat în toată splendoarea lui iconică, simbolizată de acoperişurile şi ferestrele prinse în lumina rozalie a verii nostalgice dintr-o fotografie decolorată. Apoi intră în scenă trupele de ocupaţie. Totuşi, nu vei vedea arestări şi torturi, ci vei asista la schimbul de cuvintre dintre militarul ce vrea certitudini, dar este sedus de cultura franceză şi întârzie deposedarea Parisului şi a conacelor din împrejurimi de ce au ele mai de preţ –obiectele de artă- şi functionarul (francez) prin excelenţă, căruia i s-a dat Luvrul în custodie şi care se declară francez până în măduva oaselor atunci când este întrebat dacă ştie limba germană. În locul unei confruntări, vei avea un dialog din priviri întreţinut de Jacques Jaujard (Louis-Do de Lencquesaing), directorul muzeului Luvru, devenit simbolul funcţionarului loial până la capăt, şi nazistul ce îşi exibă emfatic iubirea pentru cultura franceză, dorind să pară un militar educat şi manierat- Contele Franziskus Wolff Metternich (Benjamin Utzerath).

Francofonia - rivaliiExact când aveai impresia că asişti la o înfrăţire întru artă a inamicilor, rusul Sokurov, prezent printr-un voice over, aminteşte cum militarii nazişti ce se dădeau galanţi în apropierea operelor de artă nu au fost la fel de amabili cu oamenii cărora le-au negat dreptul de a se numi oameni şi despre cum izolarea Leningradului în iadul îngheţat al iernii cumplite a transformat încăperile şi galeriile Ermitajului cu ramele goale într-o infirmerie imensă, unde nu se mai putea face nimic pentru oamenii morţi de foame. Şi tot Sokurov le bate în geam celor doi pasionaţi de artă ce par a se comporta unul în prezenţa altuia de parcă ar fi uitat că fac parte din tabere opuse, apoi îi invită la proiecţia unui film despre ce se va întâmpla cu ei după terminarea luptei, încât aceştia se găsesc în postura unor spectatori conservatori aduşi la premiera unui film experimental absurd, în care eroul salvator a fost bănuit de colaboraţionism, iar medalia de onoare i-a fost oferită cui se aştepta mai puţin.

Francofonia - NapoleonPelicula Francofonia a deschis ediţia din 2016 a Bucharest International Experimental Film Festival (BIEFF).


LYTE video
imagini: Films Boutique

Son of Saul – Corpul isi aminteste teroarea si umanitatea

Adriana Gionea
-
0
Son of Saul – Corpul isi aminteste teroarea si umanitatea
Laszlo Nemes a realizat unul dintre cele mai greu de văzut filme despre Holocaust şi nu doar din cauza imaginilor, care sunt învăluite într-o ceaţă de unde răzbat doar culorile focului şi ale sângelui precum o pată ameninţătoare atunci când apare ultima fază din procesul de anulare corporală a existenţei celor din lagăr, în ceea ce pare a fi o anticameră a iadului organizat precum un proces industrial sinistru. Hiperrealismul vizual prin care este redată viaţa prizonierilor din lagăr este acaparat şi eclispsat, la un moment dat, de nişte senzaţii mult mai puternice, prin care teroarea şi angoasele îi sunt transmise spectatorului: senzaţiile corporale. Teroarea îşi face loc în tine brusc, te ţine în chingi, îţi încordează muşchii, apoi te lasă pradă unui tremur interior intens încă de la primele scene, în care nu vezi exterminarea, dar o auzi odată închisă uşa camerei de gazare din care se aud ţipetele disperate, apoi suflul singurului supravieţuitor, un copil. Ar fi fost un miracol, dar slujitorii unui rău absolut nu cred în miracole şi văd supravieţuirea drept un eşec pe care trebuie să-l analizeze imediat în laboratoarele medicului. Protagonistul, Saul, riscă totul pentru a opri autopsia băiatului şi pentru a salva corpul de la dispariţie prin ardere. Vrea să îndeplinească ritualul de înmormântare şi face tot posibilul pentru a găsi un rabin, de la mituirea paznicilor cu obiectele strălucitoare sustrase la ordinul naziştilor din hainele rămase în urma celor dispăruţi, la punerea în pericol a unui plan de evadare.

Son of Saul - rabinulNu ai cum să nu asociezi un film despre Holocaust cu imaginile coşmăreşti ale răului dezlănţuit, pentru care multe cuvinte precum grotesc, oroare, ură, cruzime sau umilinţă sunt insuficient de puternice, mai ales în cazul unui genocid executat cu exactitatea programată ce a dus până şi la depersonalizarea actului final, devenit un mecanism ce a împrumutat repetitivitatea unui proces industrial, de la organizarea prizonierilor înghesuiţi în trenuri de marfă, în drum spre camera de gazare, până la curăţarea urmelor de sânge şi debarasarea de trupuri, cărora li se anula până şi dreptul de a se numi corpuri, prin folosirea termenului de bucăţi înainte de a fi arse, apoi aruncate, sub forma unor grămezi de cenuşă, în râul din apropierea lagărului. În mijlocul acestei extincţii şi anulări a oricărei treceri prin viaţă a prizonierilor evrei, pusă la punct cu exactitatea unui ceasornic demonic, nu numai retina va deveni depozitarul memoriei. Poate Laszlo Nemes a ştiut că poate apărea estomparea imaginilor prin intervenţia unor mecanisme de apărare care ne îndepărtează, în timp, de imaginile care ne cutremură sub presiunea unor avalanşe de flashback-uri declanşate de amintirea unui film în care am avut impresia că trăim în locul personajului. Flashback-urile ce vor fi declanşate ori de câte ori vom simţi nevoia de a discuta despre acest film nu vor fi de natură vizuală, ci se vor simţi prin încordarea corpului şi prin toate acele zvâcniri declanşate de scenele în care dispariţia programată din timpul Holocaustului se aude în şirurile de prizonieri înghesuiţi şi dezorientaţi odată daţi jos din trenuri, în strigătele speriate şi în sunetele scoase de căruciorul în care sunt căraţi cărbunii sau de scârţâitul uşilor de metal din spatele cărora sunt aruncate umbrele văpăilor ce transformă imaginile pline de culorile austere în contrastul întuneric-lumină dintr-un tablou de Caravaggio. Doar că vizualul pictural sumbru ar fi o stilizare nepermisă a brutalităţii, la fel şi orice formă a dialogului ce nu poate reda apăsarea şi nu poate numi frica dinaintea monstruozităţii.

Son of Saul - soldatulLaszlo Nemes nu a vrut să rămâi un privitor ce poate alege să închidă ochii, dar nu printr-o galerie a trupurilor carbonizate, şi nici a unei agonii dinaintea focului devorator. Ritmul derulării nu este unul lent, care să te ancoreze în detalii greu de privit, ci unul alert, deoarece atmosfera terifiantă este întreţinută de gesturile grăbite, aproape mecanice, ale personajelor angrenate în mecanismul exterminării. Groaza nu este provocată de explicitul filmat lent, ci de mişcările rapide ale detaliilor, ce reflactă febrilitatea actelor de nimicire până la anularea oricărei dovezi a existenţei. În lagăr, totul trebuie îndeplinit rapid, iar cei lăsaţi fără vlagă rămân într-un fundal neclar precum o imagine ceţoasă, deşi teroarea promite să scoată capul hâd la orice colţ al camerelor unde sunt aduşi prizonierii. Laszlo Nemes a vrut să trăieşti tensiunea personajelor, acea goană a supravieţuirii plină de neprevăzut într-un final predictibil, doar că numai anumiţi prizonieri îi cunoşteau predictibilitatea. Erau cei înclusi în Sonderkommando, cărora li se spunea şi deţinătorii de screte. Erau singurii care ştiau ce se va întâmpla cu noii prizonierii din lagăr şi erau puşi în postura de a le duce trupurile la crematoriu, deşi erau la rândul lor pe lista celor ce urmau să fie exterminaţi, după câteva luni, pentru a nu transmite în afara lagărului informaţiile privind paşii exterminării. Saul făcea parte din rândul acestor prizonieri ce păreau a fi scăpaţi de camera de gazare, naziştii dându-le impresia că pot supravieţui în condiţii mai bune decât ceilalţi, dar preţul era unul crud, menit să-i marcheze printr-o vinovăţie infinită, ca parte a unui joc psihologic bolnav: trăiau doar dacă reuşeau să cureţe la timp camerele de gazare şi apoi să ardă cât mai multe corpuri. Îşi plăteau supravieţuirea prin eficienţa muncii din fabrica morţii. După câteva luni, o parte dintre ei erau puşi pe lista celor care ar fi fost la rândul lor gazaţi şi înlocuiţi de alţii, astfel încât secretul din procesul exterminării să moară împreună cu ei, de parcă finalul trebuia să fie uitarea şi apoi negerea oricărui genocid.

Son of Saul - SaulSaul, interpretat impecabil de Geza Rohrig, ajunge să pună în pericol rutina securizantă din lumea deţinătorilor de secrete, singurii care ştiau ce urma să se întample, de aceea barăcile lor erau izolate de restul lagărului. Până să ajungi să înţelegi mecanismul sinistru prin ochii lui, te vei trezi, datorită modului în care a fost realizată filmarea, în aglomeraţia de prizonieri abia daţi jos din trenuri, care nu ştiau ce avea să urmeze, pentru ei răul nefiind predictibil, după cum nu este nici scenariul filmului pentru spectatorul aruncat brusc în mijlocul mulţimii speriate. Te simţi împins odată cu prizonierii dezorientaţi, în jurul cărora este o agitaţie continuă, o teamă de moarte ce vine în contrast cu verdele pădurii dintr-un fundal înceţosat. Abia când îl vezi pe Saul curăţând o podea, după ce mai devreme ai auzit nişte ţipete şi bătăi într-o usă, reuşeşti să păşeşti în lumea deţinătorilor de secrete.

Son of Saul - main imageApariţia lui Saul, filmat din spate, încat ai impresia că este urmărit de cameră în timpul căutării disperate a unui rabin prin labirintul lagărului, acaparează prim-planul. Deşi chipul său şi-a pierdut de mult expresivitatea, iar gesturile îi devin mecanice, aproape tot filmul pare un studiu al chipului său, ce nu mai părăseşte ecranul, agitaţia, strigătele gardienilor şi zgomotele din crematoriu fiind trimise într-un fundal care, în loc să te ţină departe de orori, le face şi mai prezente prin sugestii, umbre şi proiecţii anticipative, prin care ţi se dă de înţeles ce înseamnă soluţia finală şi rolul lui Saul în ea. El, în schimb, nu spune aproape nimic, stă cu umerii lăsaţi, într-o conservare taciturnă ce poate fi luată drept resemnare sau rezistenţă la traumă prin împietrire, dar în schimb îţi permite să-l urmezi, să te ţii după el, atâta vreme cât nu-i pui întrebări, iar această impresie de însoţire a protagonistului se datorează filmării bazate pe un cadru lung, prin care Laszlo Nemes transformă explicitul brutalităţii în perspectiva cinematografică. Dar este acea perspectivă cinematografică densă, care nu te menajează deloc şi poate arăta ca implicarea emoţională a spectatorului face cât o mie de documentare şi imagini-mărturie. Cadrul lung adânceşte senzaţiile şi te aruncă direct în atmosfera terifiantă mai mult prin sugestii, decât prin ororile expuse vizual, încât ai impresia că asişti mai mult la zbaterea lui Saul pus mereu pe fugă, într-o goană după îndeplinirea scopului ce-l poate salva de la îngheţarea expresivităţii ca mod de apărare psihologică. Deşi protagonistul este omniprezent în cadru, personajele secundare nu sunt deloc uitate. Au forţa expresivă a unor actori de teatru, iar vitalitatea personajului interpretat de Levente Molnar, în contrast cu privirea golită de trăiri a lui Saul (ce ajunge să comunice numai prin agitaţia mişcărilor într-un du-te-vino permanent), reuşeşte să amplifice tensiunea ascendentă prin suspansul imprevizibilului ce pândeşte la orice pas în tentativa lui Saul de a ţine ascuns trupul celui despre care spune că este fiul său. Reacţiile celorlalţi prizonieri din Sonderkommando, a căror zbatere pentru supravieţuire şi revoltă sunt în opoziţie cu planurile lui Saul, acuzat de punerea în pericol a evadării, amplifică suspansul prin ambiguitatea unor acte imprevizibile ale celor ameninţaţi de moartea care vine sub forma unor liste.

Son of Saul - grupFilmul, deşi face parte din categoria celor prin care Holocaustul este amintit de o istorie personală despre supravieţuire, nu are structura unei poveşti, deoarece o poveste ar da un sens într-un loc de unde sensurile sunt alungate, o poveste ar fi o continuitate artificială acolo unde totul trebuie să dispară, iar Sonderkommando este un capăt de drum ce nu permite continuitatea unui fir narativ, ci doar prezentarea iadului ca atare, dezumanizant, cu oameni reduşi la gesturile alerte ale unei eficienţe diabolice induse din exterior. Saul nu permite implicarea lui într-o poveste, de parcă locul unde oamenii sunt transformaţi în cenuşă înghite şi identităţile evreilor din Sonderkommando, crematoriul devenind adevăratul personaj, ce ameninţă singura zvâcnire de autonomie. Nu trăieşte experienţa unei prietenii salvatoare, nu face trimitere la nici o familie păstrată într-o poză ascunsă de gardieni, iar biografia lui este anulată. Nu are măreţia unui erou şi nimic nu-l scoate din anonimatul celui ce priveşte mai mult în jos, până în momentul în care decide să sacrifice totul pentru a găsi un rabin capabil de a înfrunta vigilenţa gardienilor pentru a îndeplini ritualul înmormântării. În timp ce alţii plănuiesc să arunce în aer camera de gazare şi crematoriul (amintind şi de curajul femeilor prizoniere ce au reuşit să ascundă praful de puşcă folosit în revoltele de la Auschswitz, Treblinka şi Sobibor), Saul vrea să salveze o mărturie care să împiedice dispariţia înconjurată de tăcere, nu prin fotografiile făcute pe ascuns, nici prin însemnări, deşi toţi îl consideră iresponsabil în goana lui pentru îndeplinirea unui ritual în timpul unei revolte salvatoare.

Son of Saul - Levente Molnar si SaulCum poţi realiza un film despre o realitate ce a întrecut orice închipuire şi reprezentare a dezumanizării şi a urii? Poţi alege documentarul cu imagini-mărturii explicite, sau focusarea pe o poveste spusă de un supravieţuitor, din care generaţiile următoare să înveţe despre urmările xenofobiei, ale intoleranţei transformate în anihilare şi în puterea absolută asupra celui neacceptat. Rişti să fii considerat un profesor prea dur care vrea să arate doar partea urâtă a omenirii, sau rişti să domoleşti coşmarul prin explicaţii, raţionalizări, controverse şi dezbateri ce nu pot ţine în frâu paroxismul urii. Laszlo Nemes a avut curajul de a-şi asuma prezentarea acelui nucleu al infernului populat forţat cu prizonierii obligaţi să îndeplinească ultimele sarcini din exterminarea semenilor. Şi, totuşi, nu vizualul devine reprezentarea supliciului pentru spectator, ci o stare trezită de anumite sunete ce înlocuiesc o coloană sonoră inexistentă, care amplifică şi mai mult intensitatea groazei. Laszlo Nemes a realizat o mărturie cinematografică rară şi o cinematografie a mărturiei copleşitoare folosindu-se doar de imaginea protagonistului care transmite un mesaj la fel de puternic precum acele fotografii-document prin gesturile şi chipul său aproape imobil, ce te fixează dincolo de ecran, deşi nu are calităţile unui personaj carismatic. Deşi acţiunea se petrece în zona camerelor de gazare şi a crematoriului, imaginile nu sunt cenuşii, griul fiind înlocuit de tensiunea clarobscurului, iar corpurile îşi păstrează demnitatea până la capăt (regizorul a fost ajutat de o echipă de dansatori pentru scenele tulburătoare), şi tocmai contrastul dintre vitalitatea celor care încearcă să scape şi imaginea cimentului auster este captat încât să permită acea întâlnire între salvarea memoriei prin cinematografie şi autenticitatea redării acelui loc înfiorător în care Laszlo Nemes a păşit fără a-ţi distrage atenţia prin invitaţia la reflecţie. Nu vrea să-ţi lase timp suficient încât să prelucrezi mental ceea ce vezi şi te înfricoşează, deoarece brutalitatea exterminării trebuie privită în faţă, nu interpretată, iar maleficul din lagărul văzut de Saul înseamnă realitatea din Sonderkommando, unde a fost izolat de restul detinuţilor.

Son of Saul - cu Levente MolnarÎntr-un spaţiu ostil şi claustrofob, unde fiecare sunet îţi dă fiori şi fiecare pată de culoare este sângeriul şi nuanţa flăcării, în care nu mai există decât o dualitate, de tipul viaţă-moarte, supunere-moarte, existenţă-dispariţie, strigăt-uitare, restul stărilor intermediare fiind anulate, regizorul nu a păstrat decât două dimensiuni ce atestă rămânerea în viaţă a omului devenit prizonier, confirmată doar prin intensitatea zvâncnirilor. O dimensiune este legată de percepţia terorii, măsurată clinic prin modificările vegetative şi cinematrografic prin încordarea personajului central, Saul, pe care îl vedem mai mult baricadându-se în spatele unei mimici fixe, ce reflectă acea transformare a fricii în muţenie, pietrificare şi automatisme. Cealaltă vine din sfera ce pluteşte deasupra morţii şi este legată de relaţia cu sacrul, manifestată prin dorinţa lui Saul de a-i oferi copilului din lagăr dreptul la o înmormântare. Între aceste două dimensiuni este o prăpastie de tăcere, ca de la abisalul spaimelor la spiritual. Alte trăiri nu sunt permise. În memoria spectatorului nu trebuie să rămâna decât chipul lui Saul din prim-plan, aproape imobil, fără prea multe modificări ale muşchilor faciali împietriţi, Saul fiind însufleţit doar când este luminat de umbrele flăcărilor din crematoriu şi mişcat de gestul compulsiv prin care şterge urmele corpurilor din camera de gazare. Strigătele, agitaţia prizonierilor înghesuiţi într-un furnicar al groazei şi zbaterea celor ce plănuiesc o evadare nu mai lasă loc de explicaţii, devenite sterile în faţa răului. În acest film, auzul şi teroarea infiltrată printr-o empatie aproape corporală cu protagoniştii sunt mai puternice decât revolta, întrebările sau indignarea.

Son of Saul este un film al corpului, al suferinţei palpabile ca ultimă redută a suflului vital, iar corpul devine singura dovadă a existenţei, de aceea se vrea păstrarea lui cu orice sacrificii.

ShortsUP Musicology – Scurtmetrajele care ne-au placut

Adriana Gionea
-
0
ShortsUP Musicology – Scurtmetrajele care ne-au placut
În ultimii ani, echipa ShortsUP a organizat evenimente în care areunit scurtmetrajele premiate la marile festivaluri, în funcţie de o tematică. Anul acesta a pus la cale un experiment reuşit la Sala Radio, alături de Symphactory Orchestra, sub bagheta lui Daniel Jinga. Înainte de a fi proiectate scurtmetrajele dedicate muzicii sau rolului ei în exprimarea emoţională a personajelor, publicul a putut vedea în premieră patru scurtmetraje interbelice din Arhiva Naţională de Film. Şi pentru a readuce în prezent atmosfera unui Bucureşti dispărut, în jurul căruia ţesem închipuirile unei nostalgii stranii deoarece nu am cunoscut oraşul după care tânjim, scurtmetrajele au fost însoţite de muzică prin participarea orchestrei Symphactory.

La vie en rose în filmul mut din Bucureştii de altădată

Ne putem imagina emoţiile ce îi cuprindeau pe bucureştenii din anii ’20-’30 când intrau în sala de cinema, deoarece noua invenţie a Fraţilor Lumiere le-a influenţat şi visurile, modul în care îşi reprezentau lumea şi noile mode, precumşi modul în care îşi construiau poveştile pentru a evada câteva ore din realitatea unui oraş pe care nu-l vedeau atât de roz cum o facem noi azi.

ShortsUP Musicology - HapleaHaplea (r. Marin Iorda, 1927)

Bunicii sau străbunicii noştri sigur au râs în hohote când au văzut desenul animat Haplea, în regia lui Marin Iorda. Acest gurmand expresiv are soarta nefastă a oricărui burlac dornic de a se însura într-o era în care lecţiile despre comunicarea în cuplu nu ajunseseră în România, fie ea şi cea interbelică, bănuita de oarecare emancipare. Neascultând sfaturile desenatorului care îi spune că viaţa este grea, Haplea vrea să fie însufleţit, să pornească repede la drum pentru a cunoaşte lumea. Şi merge, şi iar merge, până când o întâlneşte pe Frosa, arhetipul femeii ancestrale din poveştile amuzante ale satului românesc: bună gospodină şi destoinică, dar şi cicălitoare şi dominatoare. Pare ideală pentru prepararea unei tocăniţe conjugale din ficaţii soţului ţinut din scurt, ce devine ţinta boscorodelilor. Un amănunt în plus pentru a sublinia pitorescul poveştii, un pitoresc atemporal şi totodată cât se poate de actual: fostul soţ al Frosei a avut parte de o moarte cum nu se poate mai mioritică- l-a dat gata înghesuiala, nu la coada pentru o tigaie la preţ redus, ci la o pomană. Dar, când orchestra începe să dezvăluie acordurile unui cântec din repertoriul lui Edith Piaf, Haplea scapă de iadul pregătit de consoartă, ajutat de un aviator. Amuzant, duios, dulce-amar, Haplea capătă un aer sentimental şi nostalgic privit azi.

Divertisment de dansuri (r. Leria Niki Cucu , 1930)

Scăpat din ghearele asupritoarei Frosa, lui Haplea i-ar fi plăcut dansurile învăţate de tinerele imortalizate în filmul regizat de Leria Niki Cucu. Divertisment de dansuri ne încântă privirile cu graţioasele mişcări în natură, de la efervescenţa şi dezinvoltura gitană ce aminteşte de Carmen la baletul nimfelor sau la coregrafia cu evantaie, chimonouri şi umbreluţe, prin care nişte copile, probabil din grupa celor mai tinere cursante, aduc în Bucureştiul interbelic exotismul japonez. Imaginile acestui scurtmetraj îţi amintesc de fotografiile alb-negru ce descriu idealul de frumuseţe feminină din perioada în care libertatea oferită de mişcările unui dans era un semn al emancipării corporale, poate singurul permis în public unei domnişoare decente.

Gogulică C.F.R. (r. Cornel Dumitrescu, 1928)

Tot de o coregrafie (involuntară de data acesta) este vorba şi în scurtmetrajul Gogulică C.F.R., dar cu protagonist masculin, care nu se vrea un slujitor al graţiei, ci un discipol al faimosului Charlie Chaplin. Stârneşte râsul, fuge de colo, colo, pe străzile unui Bucuresti dispărut, dă numai de bucluc, precum un veritabil încurcă-lume ce stăpâneşte expresivitatea unei pantomime furate de la zeul râsului de mică statură, cu melon, mustaţă şi baston, cu menţiunea că lui Gogulică îi place mai mult moda de pe malul Dâmboviţei când vine vorba de vestimentaţie şi mai ales de accesoriul ce trebuie să acopere scăfârlia unui domn, ca mai apoi să fie dat jos în faţa unor doamne, care-l cam ocolesc pe acest Gogulică. Fără cuvinte, dar plin de mişcare, urmăriri, farse şi alergături pe străzile mahalalei interbelice sau ale negustorilor veniţi din toate colţurile lumii pentru a se lăuda cu cea mai frumoasă prăvălie de Micul Paris, Gogulică C.F.R. este o poveste încropită din succesiunea unor gesturi pe care le interpretezi cum vrei, deşi, în calitate de spectator din secolul XXI, vei urmări mai mult detaliile ce ancorează acţiunea minimalistă, demnă de o comedie mută, într-o anumită zonă a Bucurestiului, pe care vrei s-o identifici punând cap la cap toate indiciile culese din romanele şi fotografiile vintage din memoriile unor locuitori faimoşi, pentru care acest oraş a fost o mare iubire.

Bucureşti, oraşul contrastelor (r. Paul Călinescu, Romania, 1936)

Dupa ce-ai alergat prin tot oraşul alături de protagonistul din Gogulică C.F.R., acum îţi poti trage sufletul pe bancheta unui automobil decapotabil de epocă sau a unei trăsuri scumpe. Sunt vehicule ideale pentru a vedea ce are Bucureştiul interbelic mai frumos, de la doamnele cochete cu pălării, devenite atracţiile plimbărilor de pe Calea Victoriei, la oacheşele florărese cu haine înflorate şi la oltenii cobiliţari. Era Bucureşti, oraşul contrastelor, unde până şi mahalagiul, deşi născut departe de raiul buticurilor pariziene, ştia cum să poarte o pălărie, unde prăvăliile pitoreşti şi vânzătorii ambulanţi păreau nişte furnicuţe la poalele înaltelor clădiri Art Deco şi Bauhaus ivite printre turlele medievale şi acoperişurile înghesuite ale cartierelor de meşteşugari. Era Bucureştiul doamnelor ce stăpâneau dansurile pe acorduri de jazz şi al domnilor ce ştiau cum să pozeze elegant la un bâlci cu lăutari sau la cârciumioara ascunsă de arşiţă la umbra unei grădini ce îi îmbia cu micii al căror secret era păstrat cu sfinţenie din tată-n fiu. Era Bucureştiul doamnelor ce ştiau să-şi păstreze rochia neşifonată, chiar şi atunci când un domn mai ghiduş apropia barca periculos de mult de arteziana din mijlocul lacului, şi al efemerelor plăceri servite în mijlocul unei babilonii de modern şi vechi, de citadin şi rural păstrat la mahalaua pestriţă, de rafinament occidental şi polifonie orientală.

Mahalagii vechi şi noi, cu ale lor probleme şi proteste

ShortsUP Musicology - Muzica in sangeDacă în mahalaua interbelică se păstrase amorul duios din maneaua de pe vremea lui Anton Pann şi al versurilor deocheate, dar mereu cu perdeaua unei candori salvatoare trase, în periferia cu nişte case amărâte, ce par mai degrabă nişte vagoane de tren, maneaua şlefuită în studiorile specializate, de unde răsar versurile despre duşmanii răpuşi de invidie, femei mişto şi maşini bengoase, devine, pentru un agent de pază căruia salariul întârzie lună de lună, singura scăpare din sărăcie pe care şi-o imaginează pentru copilul său. Oricât de mult ai urâ maneaua contemporană, precum şi modelul de viaţă promovat de versurile ei, te va impresiona sensibilitatea degajată de relaţia tată-fiu datorită interpretării lui Andi Vasluianu şi a lui Lele Robert Drumuş din scurtmetrajul Muzica în sânge. Dincolo de versurile stridente pentru timpanul sofisticat, se ascunde o poveste fără tânguiri şi patetism despre sărăcie, dar şi despre afecţiunea salvatoare, despre lipsa unor modele şi despre acea lume aflată prea departe de modernitate în ceea ce priveşte mentalităţile. Este lumea în care mahalaua interbelică a fost răpusă de o sărăcie, dar una feroce, pusă la zid necruţător de o prăpastie şi mai adâncă între ce eşti şi ce poţi să devii prin urmarea visurilor, iar versurilor de inimă albastră cântate de lăutarii de altădată nu le mai rămâne decât să accepte nişte supărătoare tânguiri invadate de obsesia pentru fală, banii, influenţă, etalare şi ostentaţie, toate poleite cu preluarea ritmului oriental deformat de boxele date la maximum şi de reducerea la minimum a sunetelor ieşite cândva din instrumentele neviolentate de modificările dintr-un studio ce scoate forme fără fond.

ShortsUP Musicology - Ma duc in ItaliaMă duc în Italia (Ivaylo Markov, 2012)

Tot într-un ghetou balcanic trăiesc şi muzicanţii din comedia dulce-amară Mă duc în Italia, care pare mai degrabă varianta scurtă a lui Slumdog Millionaire amestecat cuVremea ţiganilor (Kusturica), dar fără violenţă şi exploatarea copiilor sărmani. Din fericire, copiii sărmani din acest scurtmetraj nu se apucă de cerşit şi nici nu sunt trimişi de părinţii lor în Italia pentru a fi iniţiaţi în lumea infractorilor. Ei îşi găsesc alinarea şi visurile în lecţiile oferite de un profesor pasionat de muzica balcanică pe care o auzi mai degraba la Balkanik Festival sau în  filmele lui Kusturica decât la nunţile zgomotoase la care lăutarii sunt acoperiţi de bancnote. Când profesorul se vede nevoit să-l lase acasă pe unul dintre cei mai buni elevi deoarece organizatorul unui concert din Italia nu este dispus să-i plătească asigurarea, puştiul nu se dă bătut, ci recurge la nişte idei trăsnite pentru a-şi îndeplini visul de a cânta în ţara lui Michelangelo. Amuzant, exuberant, alert şi efervescent precum acele ritmuri balcanice produse de instrumente, nu prelucrate într-un studio, dar şi plin de sensibilitatea unei lumi privite de copiii învăţaţi să facă haz de necaz cu inventivitatea celui nevoit să se zbată încă din primii ani de viaţă, Mă duc în Italia este un bildungsroman cinematografic dintr-un ghetou est-european.

ShortsUP Musicology - Aurul de sub imperiuAurul de sub imperiu (Emily Kai Bock, 2013)

Tot despre muzica de la periferie, dar care este deformată odată ajunsă în mainstream, vorbesc şi artiştii din Aurul de sub imperiu, un scurtmetraj despre New York-ul underground, în care Brooklyn, Harlem şi Bronx au ajuns, din zone rău famate oaze mitice ale muzicii urbane de protest. Emily Kai Bock îmbină muzica şi destăinuirea pentru a te aduce în intimitatea adevăratului hip-hop, în care videoclipurile cu orgiile starurilor nu eclipsează mesajul social venit din lumea ghetourilor. Între mesajul autentic şi adaptarea la trendurile comerciale menite să-l propulseze într-un mainstream ce ignoră problemele celor de la periferie şi mesajele profunde în favoarea blink blink-urilor supradimensionate ce ornează siluetele voluptuoase privite de un star cu aroganţa unui proxenet, hip-hop-ul autentic este decodificat pe înţelesul profanilor, direct din inima New York-ului.

Pentru cei sofisticaţi

ShortsUP - O viata radioasaO viaţă radioasă (r. Meryll Hardt, 2013)

Relaţia dintre lumea afectivă şi designul spaţiului de locuit inspirat din avangarda secolului XX este trecută prin viziunea lui Antonioni despre aplatizarea emoţiilor şi acea tristeţe strivitoare pentru personajele feminine incapabile să o exprime în cunvinte şi readusă în zilele noastre de Meryll Hardt, printr-un scurtmetraj impecabil despre forma pură eliberată de adepţii Bauhaus şi grupul lui Mondrian, ce propulsau minimalismul geometric şi cromatic la arta supremă a expresivităţii umane în simbioza cu spaţiul intim. În Marsilia postbelică, transformările arhitecturale brutaliste devin experimentele unei noi vieţi domestice, în care trăirile şi forţa lor sunt modelate pentru a nu face notă discordantă cu apartamentul sumar decorat dintr-un bloc segmentat în spaţii egale, ce pare a fi proiectat de elevii celui considerat părintele noii arhitecturi urbane din marile centre industriale – Le Corbusier. Între minimalismul exterior auster şi monocrom al clădirilor, în care se derulează experimentul domestic al noului om urban din anii ’50, şi abundenţa cromatică unde se desfăşoară coregrafia intimă a cuplului stabilit în interioarele sub forma unui paralelipiped stilizat precum o încăpere japoneză cu uşi glisante şi mobilier scund, aproape inexistent, dar viu colorat în stilul lui Mondrian, formele şi liniile capătă viaţă, iar simplitatea lor vibrează în ritmul trăirilor vagi, pe care doar le intuieşti, exact ca într-un film regizat de Antonioni, în care linistea depresivă şi angoasele personajelor feminine, aplatizarea dezolantă a comunicării emoţionale sau tristeţea capătă un mister ce la transformă în trăiri criptice. Vizual, enigmatic şi angoasant, O viaţă radioasă este o îmbinare cinematografică impecabilă dintre corp, spaţialitate si arhitectură, dar şi o coregrafie a subtilităţii afective între tăcere, stranietate, industrialul tern şi culoarea vibrantă a spaţiului intim.

ShortsUP Musicology - Blow-UpBlow Up (r. Hawaii & Smith, 2013)

You can change your hair, you can change your eyes, you can change your nose…I’ll still find you… In Winter, She disappears. Sunt cuvintele repetate obsesiv într-un scurtmetraj despre iubirea în spaţiul urban dominat de un joc ludic al muzicii indie si neopop desprinse parcă din coloana sonoră a unui film regizat de Xavier Dolan, cu interferenţe ale beaturilor din anii ’80 reciclate şi metamorfozate în iconicul pop sofisticat al unui colaj retro inspirat de Warhol în varianta classy-urban-hipsterish. Scurtmetrajul regizat de Hawaii & Smith, cuparticiparea artistului Kid Francescoli,  este despre o Ea care se deghizează folosind o perucă demnă de videoclipurile pop devenite pictoriale fashion, pentru a-l incita pe El, tipologia freelancerului boem pasionat de fotografie şi obsedat de o prezenţă feminină care tot dispare când lui îi este lumea mai dragă. Nostalgic precum un experiment vizual pop cu tentă retro, dar bine ancorat în curentul noilor sofisticaţi urbani, Blow Up pare să le trezească melancolii celor pe care îi prindea dimineaţa la Summer Well sau în Control prin anii studenţiei, forţând memoria să reactiveze zeci de flashback-uri care să permită o retrospectivă emoţional-vizuală a ultimelor escapade şi relaţii consumate sub stroboscop, în care hedonismul efemer dansa cu persistenţa memoriei afective pe ritmurile unui experiment muzical dintr-un concert pentru finii cunoscatori a tot ce se difuzează la un radio de nişă.

Vibraţia muzicii

ShortsUP Musicology - Vibratia

Vibraţia (r. Germain Kanda, 2013)

Cel mai apreciat scurtmetraj de publicul de anul acesta, conform votului, este, pe bună dreptate, Vibraţia, realizat de Germain Kanda. Folosindu-se de interpretarea oferită de actorul George Costin, acest scurtmetraj este una dintre cele mai frumoase lecţii despre sunet, muzică, stări şi emoţii, care te face să regreţi că nu ai fost mai atent la orele de fizică. Transpusă în imagini ce amintesc de experimentele fotografice prin care sunt suprinse la scară mărită acele modificări geometrice produse la suprafaţa unui lichid sub forţa vibraţiilor eliberate de o boxa, istoria muzicii devine o simbioză între fizică, psihologie, artă vizuală, dans, formă şi lumea interioară. Ai tinde să crezi că ai de-a face cu un documentar marca Discovery, care include infotainment-ul ce oferă o abordare accesibilă a ştiinţei, dar expresivitatea vizuală care face trecerea spre intimitatea stărilor interioare asociate cu vibraţiile din lumea sunetelor oferă acea experienţă cinematografică mai apropiată de filmul experimental decât de producţiile de masă.

ShortsUP Musicology - Lumi invizibileMaria Balabas: Lumi invizibile (r. Franz Galo, 2015)

Tot despre acea relaţie puternică dintre sunet, corp şi emoţii este vorba şi în Lumi invizibile, ce o are ca protagonistă pe artista pasionată de jazz şi de experimentele muzicale contemporane, Maria Balabas. În scurtmetrajul lui Franz Galo, muzica este simţită în tăcere, dar nu tăcerea dintr-o noapte de silent disco. Este o tăcere care aminteşte de experienţele unei meditaţii despre relaţia spirituală corp-sunet-natură, care te duce mai mult cu gândul la un trip mistic-ezoteric, în care mişcarea şi vizualul devin ghizii spre atingerea păcii interioare prin reconectarea la experienţele afective pure.

ShortsUP Musicology - Sclavii muziciiSclavii muzicii (r. William Garratt, 2014)

Fiecare gen muzical impune un anumit stil, devenind o adevărată religie în care adepţii se recunosc la concertul transformat într-un ceremonial înălţător după culori, frizuri, dar, mai ales după mişcările ce atestă perfecta integrare în absolutul muzicii, sau, mai bine zis, al unui anumit gen de muzică pe care îl poţi simţi cu adevărat numai după ce i-au jurat fidelitate şi iubire exclusivă. Sclavii muzicii este o animaţie satirică despre snobism, etalarea histrionică a dragostei pentru un anumit gen ce atestă apartenenţa la un grup considerat superior celorlalte şi fanatismul inofensiv şi caricatural dublat de euforia adolescentină din timpul căutarii unei identităţi prin găsirea unui stil muzical reprezentativ. Este imposibil să nu te recunoşti într-o variantă nostimă a genurilor muzicale ce au schimbat istoria văzând scurtmetrajul lui William Garratt, dacă ai trăit măcar o dată experienţa unui concert în care ţi-ai văzut idolii cântând chiar în faţa ta după ce, în drum spre concert, te-ai simţit ca parte a unui grup de privilegiaţi ce se dinsting de ceilalţi muritori din autobuz sau metrou prin dreptul de a participa la experienţa vieţii lor, nu înainte de a-ţi scoate de la naftalină, după job, tricoul cu formaţia prefată din liceu.
Lecţii de viaţă

ShortsUP Musicology - CadoulCadoul (r. Gabriel Robertson, 2015)

Un copil din America proaspăt cucerită de westernuri îşi petrece după-amiezile imitând nonşalanţa unui cowboy versat cu pălăria trasă pe ochi, cu pistolul mereu pregătit şi cu paharul aproape, doar că-n locul unei mese soioase de salon, unde să-şi aşeze picioarele acolo unde mama grijulie l-a învăţat că stau farfuriile şi tacâmurile, puştiul are la dispoziţie balansoarul de pe veranda cu flori pentru a-şi exersa postura masculină demna de un erou al Vestului Sălbatic. Dar măcar îşi va îndeplini un vis respectând valorile predate unui copil ascultător. Din banii economisiţi va putea cumpăra o puşcă, spre oroarea mamei prăpăstioase care, în loc să-i vorbească folosind tonul adecvat Vestului Sălbatic, îi aminteşte că până va creşte mare nu va fi decât un ţânc aflat la cheremul unei gospodine isterice şi cicălitoare. Norocul puştiului intrat sub dictatura cotcodăcelii de cloşcă lipsită de tact a mamei este alegerea cadoului făcută de însuşi vânzătorul magazinlui. În locul unei arme, el îi oferă o chitară, spunându-i că odată stăpânite sunetele nu va mai fi nevoit să folosească vreodată gloanţele pentru a se face respectat în Vestul Sălbatic. Povestea este reală, iar numele de familie scris pe uşa casei îţi dezvăluie identitatea artistului care a primit cea mai frumoasă lecţie de viaţă chiar de ziua lui.

ShortsUP Musicology - Inainte de stingereÎnainte de stingere (r. Shawn Christensen, 2012)

Exact când se pregătea de actul final premeditat, specific unei despărţiri brutale de viaţă în cada inundată de sânge, Richi, un fost consumator de droguri, primeşte un telefon în care sora lui, nimeni alta decât întruchiparea copilui responsabil al familiei, îl imploră să joace rolul bonei pentru fiica ei, un copil aparent ursuz, ce abia renunţă la ecranul smartphone-ului pentru o minimă conversaţie amabilă. Telefonul nu numai că îi dă planurile tragice peste cap, dar îl obligă să mai suporte, pe lângă propria depresie, şi toanele unei fetiţe răsfăţate, la fel de tristă, ce a preluat un talent insuportabil de la mamă: bodogăneala ce-l distruge nervos pe interlocutor, mai ales când îi repetă într-una că nu îi este permis s-o ducă în alte locuri decât cele notate de mama ei pe o listă deloc generoasă. Totuşi, Richie nu respectă regulile, iar abaterea de la traseul avizat de sora lui duce spre o surpriză ce va schimba dinamica familiei şi îl va abate, şi pe el, de la planurile suicidare. Câştigătorul unui Oscar pentru scurtmetraj, Înainte de stingerereuşeşte să comprime, în câteva minute, intensitatea unui film de cel puţin 90 de minute despre tensiunile dintr-o familie, însingurare, nevoia de afecţiune şi conflictul dintre fraţii diferiţi, dar şi între generaţii. Punctul forte: scena în care nepoata renunţă la ecranul telefonului pentru a dansa pe muzica preferată în mijlocul pistei de bowling, iar coloana sonoră exprima tot acel amestec dintre candoare şi disperare, dintre tristeţea rămasă precum o dâră de melancolie în urma unei decizii radicale şi nevoia protagonistului de a se agăţa de ultima promisiune a unei apropieri umane.

Confruntări pe muzică

ShortsUp Musicology - EmoEmo (r. Neil Triffett, 2014)

Cu toţii ne amintim de înfruntările din războiul psihologic din adolescenţă, în care două grupări cu viziuni opuse asupra existenţei îşi disputau teritorii. În stilul filmelor cu liceeni americani, Neil Triffett a regizat un scurtmetraj care îmbină elementele unui musical şi ale unui roman comercial din categoria Romeo şi Julieta pentru puştanii ce se feresc de clasici, doar că-n locul familiilor ce se detestau de moarte vei descoperi tribul rockerilor supăraţi pe tot ceea ce este superficial în viaţă, reprezentaţi în lumina tuturor stereotipurilor asociate unui rocker de haterii care nu-l înţeleg: ura faţă de culorile vii, tuşul negru, mimica încruntată sau furia, şi tribul elevilor cuminţi, iubitori de religie, dar care se comportă mai degrabă precum nişte religiopaţi, ce-si varsă ura, pitită sub zâmbetele inocente, în versuri cucernice homofobe despre cum cel de sus îi omoară pe sodomiţi şi în acte pasiv-agresive, menite să-i scoată din minţi pe inamicii cu tricouri negre, astfel încât să pară mereu băieţii răi în lupta pentru sala de repetiţii a liceului. Pe fondul acestor ostilităţi, o asiatică din tabăra celor duşi la biserică îi face avansuri subtile, sub forma unei invitaţii la slujbă, unui băiat din tabara Emo. Nu-l determină să cânte împreună cu ea la corul de duminică, dar un tricou galben tot îl convinge să poarte, spre disperarea prietenilor. Când războiul se mută în zona dulapurilor personale, devenite ţinta actelor umilitoare, deznodământul este o comedie.

ShortsUP Musicology - West Bank StoryPoveste din West Bank (r. Ari Sandel, 2005)

Poate unul dintre cele mai amuzante scurtmetraje de la ShortsUP a fost Poveste din West Bank, care aminteşte, de data aceasta, sub forma unui musical satiric, de lupta pentru stabilirea graniţelor unui teritoriu cât se poate de real. De-o parte sunt evreii, reprezentaţi de angajaţii unui fast-food cu mâncare tradiţională, de cealaltă parte, palestinienii, ce vor să-şi atraga clienţii prin mâncărurile condimentate învelite în lipie. Se ameninţă reciproc, încep să arunce pietre în dispozitivele culinare ale adversarului, se bucură zgomotos şi frenetic de răul vecinului, dar nu pot opri relaţia dintre un soldat israelian şi una dintre angajatele fast-food-ului palestinian. Să faci o comedie dintr-o confruntare având urmări cumplite pentru locuitorii unei zone de conflict poate fi o impietate, dar Ari Sandel evită efectul grotesc şi acuzaţiile privind o atitudine părtinitoare. Totuşi, exact când îl apreciai că a menţinut un scor egal în meciul tachinărilor, trebuie să recunoşti că finalul a fost confiscat de umorul evreiesc odată cu livrarea unui răspuns la întrebarea cuplului mixt dornic de a-şi face un cuib de nebunii: Unde pot să traiască în pace arabii şi evreii?

Desene şi arii

ShortsUP Musicology - Arii pentru o vacaArii pentru o vacă (r. Dan Lund, 2015)

Cine a zis că sensbila văcuţă este bună doar pentru muls şi prepararea unui hamburger să facă bine să o asculte cântând pe diva înzestrată cu o coadă mătăsoasă, ochii umezi ai unei sentimentale, voce de soprană şi ţinută de Broadway din amuzantul desen animat Arii pentru o vacă. Prin duioşia unui personaj dintr-o carte pentru cei mici şi comicul stârnit de gesturile rafinate atribuite unei necuvântătoare asociate mai mult cu docilitatea şi lentoarea greoaie, Dan Lund a creat o poveste plină de culoare şi un discurs muzical oferit de văcuţa neapreciată unui fermier lipsit de sensibilitate.

ShortsUP Musicology - Valor CatPisica Valor (r. Ben Reicher, 2015)

Amintindu-ţi de eroii copiăriei – Superman şi Batman- şi de benzile desenate, Ben Reicher îmbină animaţia şi povestea spusă prin vocea demnă de ariile unei opere într-un scurtmetraj despre un primar deghizat într-un justitiar cu puteri supraomeneşti. Când inamicul său creează în laboratorul secret un personaj negativ ce se dezvoltă în câteva luni cât alţii într-un an, eroul salvator va recurge la nişte strategii comice pentru a elibera oraşul de răufăcătorul ce vrea să devină o copie a sa, dar cu mult mai multe puteri. Deşi conţine toate clişeele unui film comericial, regizorul scurtmetrajului animat Pisica Valorrecurge la o turnură amuzantă cu iz de parodie, greu de anticipat.

 

feature image: meryllhardt.blogspot.com

La capatul lumii (Tout en haut du monde) – Printesa-explorator salveaza onoarea familiei

Adriana Gionea
-
0
La capatul lumii (Tout en haut du monde) – Printesa-explorator salveaza onoarea familiei
Apusul polar deasupra unor banchize între care se află o navă pierdută, o puştoaică aristocrată ce se caţără pe frânghii şi pe catarge, şi nu se dă bătută cu una, cu două, şi un bunic imaginat de toţi cei ce visau la tărâmurile plăsmuite de Jules Verne. Toate acestea se întâlnesc într-o poveste cu genul de prinţesă care fuge de acasă pentru a descoperi lumea. Peripeţiile ei sunt povestite într-un film de animatie old school, devenit o succesiune vizuală ce îţi aminteste de picturile în care te scufundai în perioada în care volumele pentru copii arau considerate nişte opere de artă.
Tout en haut du monde - apusul 2Mai apropiat de arta desenatorilor niponi, Remi Chaye, regizorul filmului de animaţie La capăul lumii (Tout en haut du monde) ignoră, pe bună dreptate, ultimele tendinţe din lumea animaţiei computerizate, gata să reducă farmecul estetic de altadată al desenului şi al nuanţelor.

Tout en haut du monde - nava - main imageLa capătul lumii (Tout en haut du monde) este un desen animat despre o copilă plină de curaj, naturaleţe şi curiozitate, dar mai ales îndrăgostită de cunoaştere. A fost realizat pentru acei prichindei pregătiţi să-ţi pună întrebări interminabile despre călătorii şi despre locurile mai puţin umblate, şi care au auzit despre Polul Nord înainte de a fi la curent cu noile tendinţe din garderoba păpuşii Barbie sau cu jocurile de pe tableta abia lansată. Pentru adulţii îndrăgostiţi de cărţile pline de ilustraţii de colecţie ale basmelor şi poveştilor din Rusia, animaţia regizată de Remi Chaye poate lua forma unui Bildungsroman presărat cu aventurile din lumea lui Jules Verne. Ţi se va părea adorabil datorită îmbinării dintre îndărătnicia candidă a eroinei visătoare şi nuanţele calde, foarte bine armonizate într-un efect vizual care îţi va trezi nostalgia dacă ai copilărit citind cu sufletul la gură cărţi de poveşti ilustrate, despre nişte personaje ce doreau să poată face înconjurul lumii şi tu puteai simţi alături de ele acea emoţie declanşată de momentul în care îşi luau rămas bun de la ai lor în timp ce nava se îndepărta de port. Imaginile ce amintesc de farmecul ilustraţiilor hand-made îţi dau impresia că ai intrat într-o carte de poveşti ce îţi încântă ochii prin nuanţele şi mimicile candide ale personajelor.

Tout en haut du monde - plecarea naveiUndeva, în Sank Petersburg-ul ţarist, Sasha, o domnişoară dintr-o familie de vază aşteaptă primul bal care să marcheze intrarea în adolescenţă nu probându-şi rochiile sau bătând nervos din picior în timp ce i sa fac ultimele retuşuri ţinutei pompoase, ci cotrobăind în mansarda cu lucruri uitate, unde spera să descopere ultimele indicii privind expediţia bunicului ce nu s-a potolit nici la bătrâneţe. În locul colierelor, prin mână îi trec harta, busola, compasul şi notiţele rătăcite, cu datele privind altitudinea şi latitudinea, astfel încât reuşeşte să afle adevărata rută urmată de bunicul dat dispărut în timp ce încerca să ajungă primul la Polul Nord. Din cauza eşecului, bunicul Sashei a fost acuzat de elita petersburgheză că a tocat degeaba milionul de ruble investit de ţar în imensa navă Davai, despre care se spunea că este indistructibilă în lupta cu gheaţa şi de nescufundat.

Tout en haute du monde - busolaGurile rele anunţă decădearea familiei din cauza bunicului ţicnit plecat în ţara gheţurilor, iar un mare nobil ajuns consilierul ţarului ar vrea să anuleze decizia prin care cea mai mare bibliotecă urma să poarte numele exploratorului. Acest nobil arogant şi răzbunător va deschide balul alături de Sasha, tatăl ei sperând să fie astfel ridicat la rangul de ambasador al Imperiului Ţarist la Roma. Dar Sasha are propria viziune privind rolul unei fete încântătoare în câştigarea unei bune reputaţii într-o lume condusă de bărbaţi şi, în loc să chicotească seducător şi să-i facă ochi dulci prinţului autoritar, îl întâmpină cu descoperirea legată de locul în care s-a împotmolit nava bunicului, dorind să-l salveze de la dizgraţia postumă. Simţindu-se înfruntat de o fetişcană ce nu-şi cunoaşte rolul în lumea bărbăţilor, prinţul refuza să-i dea funcţia de ambasador tatălui ei, iar Sasha devine ţinta criticilor, fiind considerată vinovată pentru dezonoarea familiei şi la fel de nesăbuită precum bunicul obsedat de tărâmurile îndepărtate, considerate nişte himere de gheaţă.

Tout en haut du monde - balulDar Sasha nu dă înapoi, ia hărţile, compasul şi notiţele bunicului, fuge de acasă, întâlneşte o hangiţă, care o învaţă cum să-şi câştige primii bani din viaţa ei de nobilă obişnuită să fie servită, şi nişte marinari ce o iau peste picior, apoi se predau în faţa cunoştinţelor, a rezistenţei şi a tenacităţii ei, deşi cândva şi-au jurat să nu ia în viaţa lor o femeie la bord.

Tout en haut du monde - cheiOdată ridicată ancora spre ţara gheţurilor, aventurile imprevizibile se ţin lanţ, fiind construite în asa fel încât să poată surprinde evoluţia psihologică a personajelor în drumul spre maturizare şi spre acceptarea calităţilor deţinute de o reprezentantă a sexului slab atunci când ia drumul cunoaşterii. În tabăra marinarilor pătrund ideile Sashei şi încăpăţânarea ei ce însoţeşte dorinţa de a-i urma în expediţiile de pe banchize, în căutarea faimoasei nave Davai şi a bunicului, obligând întregul echipaj să-şi revizuiască părerile, nu înaintea unor schimburi de replici cu tentă misogină.

Tout en haite du monde - apusulLa rândul ei, Sasha se maturizează acceptând condiţiile unei expediţii grele, clima aspră, trezitul în zori, lipsa confortului din palatul deţinut de familie, dar mai ales, rezistând unui cor de voci masculine ce nu-i dădeau nici o şansă de adaptare pe un vapor. Învaţă cum să facă noduri marinăreşti, curăţă cartofi, se caţăra până-n vârful catargului, foloseşte toporul pentru a-l salva pe capitan, înfruntă o furtună de zăpadă şi întâlneşte un puşti ce îi arată frumuseţea vieţii pe mare şi primul ataşament amoros, redat ghiduş sub forma unei delicateţi ludice, amintidu-ţi de tachinările copilăreşti.

Tout en haut du monde - fata si baiatulLa capătul lumii se bazează mai mult pe scopul educativ decât pe dorinţa de face profit, nefiind însoţit de o campanie de marketing agresiv, deşi reuşita vizuală i-a oferit şi o largă acoperire media. Nu este un desen animat în care stereotipurile (aproape inexistente, din fericire) să fie fructificate prin produse adresate copiilor. Personajele animate sunt prea expresive pentru a fi transformate în păpuşi, fiind capabile de a trece de la surâsul candid la îmbufnarea comică. În ceea ce priveşte comportamentul răzvrătitei Sasha, ce refuza locul stabilit dinainte pentru o fată ascultătoare în societatea tradiţională, înfruntându-şi părinţii, s-ar putea să fie începutul unei discuţii constructive între copil şi părinte legate de limitele autorităţii parentale, încurajarea iniţiativei în rândul copiilor şi modul în care trebuie susţinut un copil atunci când îşi argumentează opiniile. Călătoria Sashei nu duce spre clasicul final plin de fericire, ci spre înţelegerea unui alt fel de final fericit atunci când personajul preferat trebuie să accepte (şi) pierderea unei persoane dragi.

Tout en haut de monde - fata si caineleNu exista buni şi răi în povestea Sashei, ci oameni care învaţă să trăiască alături de cei diferiţi de ei, faţă de care aveau prejudecăţi. Deşi păreau nişte personaje negative, căpitanul navei şi fratele acestuia, care va pierde cerceii Sashei la jocurile de noroc, îşi vor dezvălui latura plină de empatie atunci când vor înţelege motivele protagonistei şi vor observa eforturile ei de a se adapta unui mediu ostil. Personajele nu sunt statice. Au nuanţe şi evoluează prin dezvoltarea unor calităţi precum: solidaritatea, camaraderia, devotamentul, dorinţa de a învăţa şi, mai ales, grija pentru celălalt în situaţii riscante. Sasha este un model de personaj rebel ce ofera lecţii de viaţă datorită unei dorinţe de a cunoaşte lumea. Îngrădită de o autoritate parentală rigidă şi egoistă, ia calea unei răzvrătiri constructive pentru dezvoltarea ei, atunci când este canalizată spre descoperirea adevărului şi spre salvarea celui acuzat pe nedrept.


LYTE video

imagini: www.sudouest.fr/Disney

Hail, Caesar! – La Hollywood, Roma Fratilor Coen este un parc de distractii

Adriana Gionea
-
1
Hail, Caesar! – La Hollywood, Roma Fratilor Coen este un parc de distractii
În noul film regizat de Fraţii Coen eşti luat amabil de mânuţă pentru a ţi se face un tur al Hollywood-ului aşa cum arăta în era butaforiilor strălucitoare fără efecte speciale, cu decoruri din care ţâsneşte, în mijlocul unui spectacol de acrobaţii acvatice, o sirenă interpretată de Scarlett Johansson aducându-i (într-una dintre cele mai frumoase scene ale filmului) un omagiu înotătoarei Esther Williams, intrate în lumea baletului cinematografic filmat în piscină.

Hail, Caesar - sirenaÎşi fac apoi apariţia nişte pin-up girls din musicalurile în care marinarii dansând cu mopul îşi plâng de milă, avându-l pe Chaning Tatum în fruntea lor imitând paşii unui Gene Kelly făcând slalom printre sticlele de bere şi menţinându-şi ca prin minune echilibrul în timp ce i se ia faţa de masă de sub picioare.

Hail Caesar - marinariiAcestui simpatic alai din parcul de distracţii hollywoodian i se alătură un cowboy învăţat de Ralph Fiennes cum să se comporte în filmele în care trebuie să vorbească precum Clark Gable, nu să chiuie sărind în şa. La un moment dat răsare parşiv şi nelipsita vânătoare de vedete băgate în malaxorul presei de scandal, reprezentate de excentrica jurnalista ce miroase orice dramă cu potenţial tabloid, jucată de Tilda Swinton.

Hail, Caesar - TildaCireaşa de pe tort: George Clooney în costmul unui comandant roman ce aude chemarea primilor creştini prigoniţi. Sau, mai bine zis, un George Clooney stârnind râsul prin interpretarea unui actor cu ifose de brainless sex-simbol ce interpretează un soldat roman, înainte de a fi răpit de nişte fuguranţi ce participau la scena unui banchet antic livrat cu toată recuzita unui decor grandios, abundent şi kitschy. Rezultatul: nici o scenă căreia să-i lipsească acea efervescenţă vizuală însoţită de umor, iar prestaţia fiecărui actor îţi aminteţte de expresia Steals the show!

Hail, Caesar - main imageA fost o vreme în care mersul la cinema era o adevărată religie. Distincţia între personajul memorabil şi actor era cu atât mai greu de realizat datorită unei adevărate industrii de fabricat zei, iar existenţa producţiilor de televiziune era o glumă pe lângă spectacolul de pe marele ecran. Încercarea Fraţilor Coen de a omagia bucuria pură şi naivă provocată de cinematografia aceea de tip vintage din anii de aur ai marilor studiouri creatoare de poveşti, cu toate păcatele ei răsfirate în stereotipuri, în grandomanii vizuale ce frizează penibilul şi în jocurile de culise în care se pariază pe nişte sume exorbitante, ar fi transformat călătoria prin Hollywood-ul anilor ’50 într-un decor potrivit mai degrabă unei petreceri din Vegas organizate de Al Capone, dacă nu ar fi transformat kitsch-ul într-o galerie vizuală nostalgică tocmai prin asumarea lui. Iar imaginile sunt departe de kitsch deşi pleacă de la instrumentele seducţiei de masă folosite de el. Prin abordarea ludică a unor elemente iconice ajunse acum la fel de învechite (dar nu mai puţin frumoase!) precum recuzita unei trupe de mâna a doua căzute în dizgraţia unui spectacol de bâlci după îmbătrânirea actorilor, Fraţilor Coen le reuşeşte inducerea unei nostalgii colorate, precum o plimbare pe nişte platouri părăsite chiar în toiul filmărilor, cu toate decorurile şi costumele rămase la fel de vii precum frescele şi palatele descoperite sub stratul de lavă din Pompei, ce aşteaptă să reia viaţa de unde au lăsat-o.

Hail, Caesar - sirena 2Cei doi regizori nu au vrut să ţi schimbe percepţia asupra Hollywood-ului în cazul în care îl blamezi pentru tăvălirea artei cinematografice în arena spectacolului pentru masele dornice de pâine şi circ. Dar pâinea şi circul devin un deziderat care, pentru furnicarul viu colorat de pe un platou de filmare în era de aur a Hollywood-ului, însemna melodramă, tragedii livrate în patetism la nivelul mimicii,  starlete atrăgătoare, două-trei dive situate deasupra vedetelor de duzină având reputaţia pătată, dar indispensabile unui decor spectaculos, şi multe sfori trase pentru păstrarea unei imagini dezirabile a starurilor în faţa oamenilor de rând captivaţi de ele tocmai pentru că nu se comportă niciodată precum nişte oameni de rând. Nu e de mirare că mastermaind-ul ce pune în mişcare aceste rotiţe strălucitoare ale poveştilor ce hrănesc fantezii nu doarme aproape niciodată. El este Eddie Mannix (Josh Brolin), vizionarul de Capitol Studios, care, atunci când nu mărturiseşte în confesional păcatul fumatului deşi i-a promis nevestei că se lasă, transformă platoul de filmare într-un templu în care îi convoacă pe nişte clerici pentru a le cere părerea legată de modul în care Iisus este înfăţişat pe marele ecran. Se dă peste cap astfel încât să obţină un film impecabil pentru vărsătorii de lacrimi ce văd cum un desfrânat arogant şi plin de putere din Roma (la al cărui banchet luxos ar vrea şi ei să fie invitaţi) se lasă convertit la credinţa celor umili deveniţi martiri, rostind nişte vorbe cu tâlc despre binele omenirii. Dar planurile de a face un film despre Iisus cum nu s-a mai văzutt i se prăbuşesc precum nişte decoruri prost fixate.

Hail, Caesar - MaxVedeta masculină a filmului care aduce Roma la Studioruile Capitol este răpită şi apoi convertită la egalitarism şi anti-capitalism de un grup de comunişti gata să îi bage-n scăfârlia hrănită doar cu stereotipuri livrate de lumea spectacolului nişte versete din Capitalul lui Marx, varianta pe înţelesul tuturor. Şi cum industria de filmelor de consum adresate maselor încurajează vorbitul pe limba spectatorului, ţinându-se cont de interesele şi profilul său, comuniştii având o vilă în Malibu predau lecţia despre asuprirea oamenilor muncii prin exemplul sistemului bazat pe inegalităţile de la Hollywood. Răpirea vedetei supreme ameninţă iluzia fabricată pe platoul de filmare unde au rămas doar figuranţii aşteptând reîntoarcerea superstarului ce propovăduieşte succesul de box office. Deznodământul răpirii nu va fi doar o lecţie despre puterea poveştilor transformate în ecranizări grandioase, ci va părea un alt film în film, în care un cowboy justiţiar  întâlneşte un submarin sovietic, pentru a nu-l scoate pe spectator din vraja ţesută de nevoia lui de poveşti vizuale. Răpirea este singurul element al scenariului ce permite închegarea unei coerenţe narative într-o succesiune de scene impresionante din punct de vedere vizual, dar ce nu par a avea o mare legătură între ele. Nici măcar lupta dintre baieţii cei răi care vor să-i spele creierul unei vedete şi îngerul păzitor ce veghează la buna desfăşurare a filmărilor nu are la bază un tipar narativ clasic. Nu povestea îi interesează pe Fraţii Coen, şi nici demasccarea unui Hollywood plin de falsitate şi jocuri de PR ce sfidează etica pentru fabricarea unor biografii artificiale care să fie pe placul spectatorilor îndrăgostiţi de actorii impecabili. Hail, Caesar! are mai mult farmecul unui film despre cum sunt construite filmele şi despre cum acea lume imperfectă devine pentru managerul studiourilor Capitol cea mai frumoasă dintre lumile posibile.

Hail, Caesar - Ralph FiennesFiecare scenă care se ocupă de scoaterea de la naftalină a vechilor simboluri demne de un muzeu vivant aminteşte de pasiunea unui colecţionar visător ce salvează nişte suveniruri efemere furate din recuzita unui film, pe care din când în cand le scoate pentru a le arăta prietenilor după ce are grija să le recondinţioneze, dându-le valoarea unor capodopere vânate de organizatorii unor licitaţii. Tot ceea ce pare o vechitură pentru spectatorul actual, ce s-ar plictisi dacă ar fi obligat să privească un musical sau o scenă în care iubirea se trăia numai cu lacrimi în colţul ochiului şi declaraţii bombastice, devine în acest film o amintire preţioasă, capabilă de a da naştere unei încântări vizuale produse doar de acele filme ce scot la suprafaţă copilul devorator de poveşti din fiecare. Scena în care Eddie Mannix cutreiară platoul de filmare pustiu, dominat de reproducerea unei sculpturi antice, seamănă cu perindarea imaginară a unui copil într-un parc de distracţii înainte de inaugurare, când încă nu au fost asamblate toate mecanismele capabile de a crea iluzia unei fantezii devenite realitate.

Ai fi tentat să consideri Hail, Caesar! o meditaţie asupra modului în care industria cinematografică schimbă memoria şi percepţia colectivă prin manipularea unor arhetipuri, concluzia susţinând (cum altfel?) binefacerile spectacolului pentru mase, în varianta benignă, fără sânge, ci doar cu fantasmări provocate de nişte decoruri ce-ţi iau ochii. Dar tocmai la profunzimea mesajului stă filmul mai prost atunci când apără toate acele compromsuri ale Hollywood-ului în numele spectacolului profitabil. Totuşi, le acorzi Fraţilor Coen acele circumstanţe atenuante susţinute de reuşitele anterioare şi ajungi să le ierţi lipsa unei perspective adânci, bănuindu-i că şi-au făcut lecţiile atât de bine încât până şi lecţia de viaţă din film (dacă există vreuna) trebuie să respecte acel tipar al filmului frumos în sensul definit de acele trăiri accesibile tuturor spectatorilor pentru care nu există personaje, ci apariţii devenite iconice. Din aceste obsesii pentru iconic se hrăneşte şi filmul, al cărui mesaj subtil trebuie căutat doar în succesiunea vizuală, capabilă de a reproduce acea frumuseţe vintage cu aerul duios al unei nostalgii, ferită de colţii nemiloşi ai parodiei. Îmbinate astfel încât să nu plictisească, toate scenele ce mizează pe latura vizuală reinterpretează o eră din istoria cinematografiei, evitând patima unei reproduceri de pictorial glossy. În loc să imite, Fratii Coen se joacă abil tocmai cu tentaţia imitării, printr-o paradă înţesată de referinţe din cultura de masă a anilor ’50, accesibile doar cunoscătorilor. Este o paradă în care umorul salvează de la ridicol simbolurile unei decade ridiculizate în experimentele cinematografiei de artă europene, ce şi-a dorit, odată cu Jean-Luc Godard şi Antonioni, să arunce la gunoi grandoarea narativă şi spectacolul flamboaiant oferit de Hollywood.

imagini: Universal Pictures. The Guardian, NY Times


LYTE video
Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026