Facebook
Acasă Timp liber Filme Pagină 41

Filme

Ultimele

Matthias and Maxime – Atractia mascata de prietenie

Adriana Gionea
-
0
Matthias and Maxime – Atractia mascata de prietenie

În topul filmelor-vedetă ale festivalului Les Films de Cannes a Bucarest 2019 a fost şi Matthias & Maxime, noua peliculă a unuia dintre cei mai apreciaţi regizori tineri – Xavier Dolan.

Matthias & Maxime face parte din categoria filmelor care ajung să te cucerească datorită unui mix bine dozat de elemente care te ancorează afectiv şi empatic în lumea personajelor, trecând printr-un registru larg de stări, de la vulnerabilitate şi ezitare la dezinhibare vulcanic-erotică. Xavier Dolan eliberează în fiecare scenă o sensibilitate reconfortantă şi plină de magnetism. Sensibilitatea este adesea dublată de umorul candid şi de un gen aparte de nostalgie senzuală. Dinamismul este alimentat inspirat de emoţii a căror intensitate creşte treptat şi de reacţii imprevizibile care dau adâncime şi consistenţă psihologică protagoniştilor.

Actorii carismatici (însuşi Xavier Dolan interpretează un rol principal – al lui Maxime) susţin credibil o poveste de iubire şi despre foamea de afecţiune, în stilul unui coming-of-age prelungit. Această povestea de iubire devine şi un tribut adus prieteniei şi acelei prospeţimi post-adolescentine de la 20+, ca antidot împotriva conformismului alienant.

Farmecul peliculei este accentuat şi de coloana sonoră. Aşa cum se întâmplă în toate filmele lui Xavier Dolan, piesele din perioade şi genuri diferite au fost alese inteligent. Ele devin un stimulent afectiv când euforizant, dătător de entuziasm, când nostalgic-răvăşitor. Hiturile selectate activează memoria involuntară a personajelor, dar şi pe a ta. Nuanţează emoţii puternice în absenţa cuvintelor lămuritoare ce ar fi putut deveni intruzive, distrugând farmecul tandru al filmului. Piesele energizează scenele şi branşează într-un mod irezestibil spectatorul la sentimentele năucitoare ale personajelor. Nu în ultimul rând, mixul eclectic de hituri face să pulseze până şi cea mai banală scenă, în care muzica prelinge insinuant o chimie erotică, proaspat- candidă, aşa cum doar lui Xavier Dolan îi reuşeşte. Anumite melodii, printre şi Always On My Mind în varianta Pet Shop Boys declaşează o adevărată explozie de energie cu prelungiri senzuale într-o scenă ce promitea a fi una cât se poate de ternă.

Matthias & Maxime abordează un subiect ofertant şi multistratificat. Straturile multiple sunt îmbibate de observatii subtile şi aluziii ironice, mai degrabă comic-ludice decât grave, asupra societăţii occidentale şi canadiene în mod special. În paralel cu tabloul prieteniei şi al iubirii care maturizează (odată asumată), Xavier Dolan introduce lucid şi empatic nişte întrebări mature despre mersul societăţii. Doar că preferă să le deghizeze în acea nonşalanţă exhibată amuzant prin comportamentul teribilist (însă inofensiv şi plin de sensibilitate) al găştii de prieteni din care fac parte şi personajele principale.

Scenariul porneşte de la clasica temă a oscilaţiei între menţinerea unei relaţii intense în zona safe a prieteniei sau asumarea unei actracţii sexuale care poate dezvălui adevărata identitate a unuia dintre protagonişti: Matthias (Gabriel D’Almeida Freitas). Matthias este un tânăr de succes în lumea bărbaţilor la costum. Are o prietenă oficială şi este bine ancorat în upper-middle class-ul societăţii canadiene. Toate certitudinile sale cu privire la cine este, cine vrea să devină şi ce vrea să facă mai departe sunt brusc spulberate când îl sărută pe Maxime…doar cu scopul de a-şi ajuta sora să regizeze un scurtmetraj.

Sărutul aparent inofensiv scoate la suprafaţă vechea atracţie pe care Matthias o simţea faţă de Maxime, fostul său coleg de liceu. Intensitatea emoţiilor devine din ce mai bulversantă pe măsură ce se apropie ziua plecării lui Maxime în Australia. De fapt, decizia lui Maxime de a pleca intreţine dinamismul filmului deoarece declanşează o ispititoare şi răvăşitoare oscilaţie între dorinţa de a consuma atracţia erotică până în momentul desparţirii şi nevoia lui Matthias de a rămâne încă în zona de confort, chiar şi cu preţul unei vieţi trăite în minciună.

Seducerea spectatorului se bazează tocmai pe caruselul emoţiilor declanşate de cursa anticronometru între nevoia apropierii de celălalt şi îndepărtarea violentă de el. Xavier Dolan are un stil acroşant, cuceritor şi acaparant de a doza tensiunea dintre Matthias şi Maxime. Se tachinează, se jignesc, tânjesc unul după celălalt, se caută, se privesc pe ascuns (vei regăsi aceeaşi apropiere languroasă a camerei de chipul personajului ce emană o senzualitate vulnerabil-confuză). Atracţia este un continuu joc între apropiere şi respingere, între abandonul erotic şi fuga justificată de apelul la falsa maturizare a celui ce se teme de propria sexualitate nonconformistă.

Mai potolit în tratarea legăturilor umane perturbatoare şi a furtunilor afective decât J’ai tue ma mere, Mommy sau Juste la fin du monde şi mai delicat din punct de vedere cromatic decât Laurence Anyways, Matthias and Maxime rămâne totuşi în zona preferată de fanii lui Xavier Dolan. Mizează pe aceleaşi interpretari actoriceşti puternice, naturale şi uneori coroziv-explozive, la care se adaugă de data aceasta efortul reuşit de a crea un film intim, făcut între prieteni. Ai impresia că vezi de fapt un film spontan, fără scenariu prestabilit, în genul celor din arhiva personală. Dolan vrea să îi dea astfel spectatorului iluzia că face parte din gaşca de prieteni ai lui Matthias şi Maxime. De fapt, autenticitatea jocului actoricesc şi mişcările camerei au fost gestionate pentru a-ti accentua impresia că vezi un film făcut de nişte actori între care există mai întâi de toate o veche relaţie de prietenie.

Aparent, Matthias & Maxime este încă un film cald şi agreabil despre uşurătatea postadolescentină a generaţiei Y, atât de blamată pentru dorinţa de a face o petrecere continuă din vârsta primelor planuri de viaţă. Apoi descoperi că tratează unele teme variate şi arzătoare. Doar că o face în stilul mai puţin sobru, ce ascunde profunzimea în scene cu petreceri pline de jointuri, shoturi şi discuţii ce se transformă imediat în glume şi joculeţe infantile.

Deşi pare un film în care personajele o ţin din petrecere în petrecere, Matthias & Maxime tratează nişte subiecte mature. Unul ar fi prăpastia dintre clasele sociale. Matthias face parte din clasa medie înstărită, de unde provin copiii ce urmează şcoli înalte. Această clasă este prezentată caricatural-satiric, la limita absurdului, de personaje artificiale, inautentice, gata să facă din falsitate, snobism şi minciuna în relaţia cu sine o artă a supravieţuirii şi o normă de necontestat. Excepţia este reprezentată de mama lui Matthias, care îl tratează pe Maxim ca pe propriul fiu.

Spre deosebire de Matthias, Maxime provine dintr-o familie săracă. Planurile lui de viaţă se opresc la supravieţuirea imediată. Are un job mărunt. Este nevoit să îşi întreţină mama eşuată în dependenţe şi în propriul refuz de a depăşi problemele de comportament. Vei redescoperi deja clasica relaţie toxică dintre mamă şi fiu, specifică filmelor lui Dolan, doar că nu mai ocupa un rol decisiv în scenariu, nemaifiind explorată sofisticat şi bizar-ambiguu.

Diferenţa socială nu este, totuşi, decât un pretext. Ceea ce pare să urmărească Xavier Dolan este până la urmă contrastul dintre conformism şi autenticitate, dintre încorsetare şi libertate. Matthias mimează siguranţa de sine a bărbatului care şi-a găsit deja drumul în viaţă odată intrat în lumea business-ului din zgârie-norii de sticlă, însă are privirea goală în timpul meetingurilor. Lumea searbădă reprezentată de mobilierul minimalist în care îşi tot consumă zilele în timp ce Maxime rătăceşte pe străzile oraşului este străpunsă poetic de anumite detalii ce se încăpăţânează să îi reamintească de marea lui sete de libertate reprezentată de novoia de a se abandona cu totul în atracţia faţă de Maxime. Sărutul nu a reprezentat pentru el doar a trezire a identităţii sexuale, ci şi o trezire din falsitate. Până în momentul sărutului, Matthias acceptase un model al maturizării prescris de alţii, netrecut apoi prin filtrul propriilor emoţii.

Vei aprecia stilul contemplativ şi uneori imprevizibil prin care Xavier Dolan scoate la suprafaţă adevăratele sentimente ale lui Matthias. Regizorul dozează suav tensiunea, înainte de a rupe barajul autocenzurii pentru a elibera şuvoiul afectiv care disloca definitiv certitudinile. Această eliberare afectivă este mult-aşteptată de spectatorul care preferă demascarea impetuoasă a intenţiilor pentru a savura încă o dată modul ispititor şi fascinant prin care Xavier Dolan îşi obligă de obicei personajele să îşi confrunte adevăratul chip şi adevăratele dorinţe.

Fanii şi critici au observat o temperare a modului în care Xavier Dolan abordează temele grele şi detaliile vizuale ce au devenit un semn distinctiv pentru stilul său. După filme ravasitoare precum Mommy sau Juste la fin du monde, Matthias & Maxime aduce un mesaj optimist. Acest mesaj optimist i se datorează rolului vital, securizant, pe care îl au relaţiile de prietenie din film. În ciuda remarcilor copilăreşti, Maxime este acceptat cu totul în grupul de prieteni. A fi gay nu înseamnă excludere. Relaţiile de prietenie absorb tensiunea dureroasă dintre protagonişti şi vin să compenseze legăturile toxice din familia lui Maxime.

În filmul lui Xavier Dolan, iubirea şi prietenia se completează. Ele creează o simbioză salvatoare. De fapt, succesul de public al filmului Matthias & Maxime şi tot farmecul pe care îl degajă se datorează şi modului în care legăturile dintre personaje activează nişte amintiri despre marile prietenii din existenţa fiecărui om care ajunge să vadă Matthias & Maxime.


LYTE video

Dolor y Gloria – Intre primele semne ale dorintei si arta salvatoare de la maturitate

Adriana Gionea
-
1
Dolor y Gloria – Intre primele semne ale dorintei si arta salvatoare de la maturitate

O tentativă reuşită de a infiltra o doză de frumos în cotidianul spectatorului. O voluptuoasă, dar şi răvăşitoare întâlnire cu trecutul. O retrospectivă a imaginilor ce marchează o evoluţie afectivă, de la calda lumină din verile copilăriei până la senzualele tonuri şi nuanţe ale erotismului asociat diferitelor vârste – un erotism senin-molcom, tandru, melancolic şi vindecător, care provoacă mirare, apoi devine o nesecată sursă de inspiraţie artistică, până şi în clipele ce nu anunţau decât apropierea sfârşitului. O declaraţie de iubire adusă artelor vizuale şi cinematografiei în special, care poate domoli teama de moarte şi tentaţia autodistrugerii. O descriere seducătoare, din punct de vedere cromatic, a unei agonii interioare ce însoţeşte lipsa inspiraţiei artistice. Un strigăt de regret după o iubire pierdută, transformat în artă. Un omagiu adus primei prezenţe feminine hotărâtoare pentru destinul unui băiat sărac, devenit apoi un cineast vizionar. Şi nu în ultimul rând, o promisiune şi o reverenţă adresate de Almodovar cinefililor ce i-au privit şi adorat lacom filmele: aceea de a pune dependenţa de cinematografie mai presus de orice tentaţie de a se lăsa pradă unui abis ce ameninţă la un moment dat fiecare mare creator. La toate acestea ajungi să te gândeşti când vezi Dolor y Gloria.

Ceea ce vei trăi şi vedea în timpul filmului este sintetizat şi anticipat perfect în primele imagini. Aceste imagini par nişte picturi poetic-hipnotice în nuanţe puternice, incandescente. Îţi dau iluzia că pot lichefia ecranul precum nişte compoziţii psihedelice deturnate într-o direcţie mult mai profundă, care apasă nişte pedale abisale, menite să trezească mai ales acea memorie ce se preface adormită.

Memoria personajului principal, Salvador Mallo – un cineast zeificat, interpretat convingător şi fascinant de Antonio Banderas – este precum nuanţele din aceste imagini de început. Datorită amintirilor pe care începe să le deruleze precum cadrele unui film cu acţiune fragmentată, personajul îi oferă spectatorului acel amestec irezistibil şi evaziv-enigmatic de stări greu de explicat. Sunt acele stări şi emoţii năucitoare, ambigue, stimulante şi uneori copleşitoare, în care ne place mai degrabă să ne scufundăm total decât să ni le explicăm.

La farmecul vizual din Dolor y Gloria contribuie şi forţa culorilor. Îl vei regăsi pe acelaşi Almodovar care potriveşte culorile într-un mod care te provoacă să le reinterpretezi sensurile. Roşul aprins, precum şi alte culori primare sau nuante supra-expuse în istoria cinematografiei ajung să creeze în acest film (ca-n toate filmele lui Almodovar) efecte neaşteptate, coagulate în acea stranietate melancolic-senzuală ce străpunge cotidianul. De fapt, Almodovar poate aduce stranietatea captivantă şi într-o austeră şi angoasantă scenă de spital.

Deşi multi au spus că Dolor y Gloria este un film în care temele şi obsesiile lui Almodovar devin mult mai terne, dezamăgind anumiţi fani, vei continua să admiri acelaşi talent în a găsi adâncimi difuze chiar şi în culori primare folosite de obicei pentru a exprima stări evidente, pentru a demasca, nicidecum pentru a învălui în mister. Aşa cum se întâmplă în filmele-cult ale lui Almodovar, culorile pop, ţipătoare sau electrizante îşi pierd fixitatea şi alunecă spre sensuri ori stări mult mai volatile.

Dolor y Gloria devine o derulare a trecutului, în care şuvoiul amintirilor este declanşat de la anumite detalii din prezent, expuse uneori prin imagini metaforice sau prin traversări vizuale poetice de la o perioadă la alta. O scufundare a personajului central într-o piscină (ce pare mai degrabă o tehnică de meditaţie subacvatică) inundă ecranul printr-un albastru ce va tulbura abisurile memoriei. Se trece apoi brusc la scene din copilărie.

O vei revedea pe actriţa Penelope Cruz în scene rurale picturale, spălând rufele pe malul râului, arătând apetisant precum femeile interpretate de actriţele italiene alese de neaorealiştii anilor ’60. Penelope Cruz intra expresiv în rolul mamei latine aprige şi descurcăreţe. Ea va deveni aici simbolul forţei feminine din Spania săracă a deceniilor trecute, în care mamele ţineau casa, erau adevăratul stâlp al familiei şi luau deciziile vitale pentru viitorul copiilor. Unele îşi trimiteau copiii să fie instruiţi de preoţimea obtuză la minte când nu îşi permiteau să îi dea la alte şcoli.

Copilăria plină de lipsuri a regizorului-personaj Salvador Mallo este salvată de imaginaţia puternică şi de iubirea pentru filme şi muzică. Amintirile despre verile copilăriei, petrecute în faţa cinematografului improvizat în aer liber, care mirosea a iasomie, urină şi a briză se întorc obsesiv şi revigorant în memoria cineastului adult.

Aflat în plină criză existenţială şi artistică, Salvador începe să scrie o povestire despre marea lui iubire din tinereţe – un bărbat dependent de heroină. Povestirea va fi transformată într-o piesă de teatru de tip one-man-show în care protagonistul – iubitul din trecut – va fi interpretat de un alt bărbat ce i-a marcat existenţa şi pe care Salvador l-a distribuit în filmul ce i-a adus gloria şi foarte mulţi admiratori.

Filmul este construit sub forma unei permanente şi fascinante suprapuneri a trecutului peste prezent. Prezentul este acaparat de oscilaţia lui Salvador între apatie, izolarea dezolantă cauzată de un episod despresiv şi trepidaţiile provocate de reapropierea uşor conflictuală de bărbatul care devenise actorul din filmul ce i-a adus consacrarea. În schimb, trecutul devine pentru Salvador Mallo o fertilă scufundare în imagini luminate de primele forme ale unei dorinţe interzise, dar mai ales de pasiunea pentru film. Pasiunea pentru cinematografie şi pentru muzica subversivă nu este deloc strivită de ignoranţa promovată în scolile strice ale preoţimii devotate lui Franco (scenele cu preoţi sunt mai degrabă amuzant-parodice în acest film).

Înzestrat cu o putere a imaginaţiei cum doar la viitorii artişti crescuţi în medii foarte sărace mai găseşti, cineastul din film îşi transformă copilăria dintr-o sursă de frustrări, ce pot alimenta viitoarele resentimente, într-o perioadă a marilor descoperiri. Una dintre ele este vitală pentru autenticitatea în relaţia cu sine, de care are nevoie un artist inovator. Această revelaţie este legată de identitatea sexuală.

Într-o eră a stricteţii, cineastul aflat cândva la graniţa dintre copilărie şi pubertate descoperă atracţia faţă de corpul masculin atunci când ajunge să-l alfabetizeze pe un vecin cu talent de pictor naiv, care promite să zugravească amărâta casă a mamei sale. Nu te aştepta la o desfăşurare excentric-dezlănţuită a primilor fiori erotici. În Dolor y Gloria, primele conştientizări ale erotismului rămân doar la nivelul admirării unui trup. Nu este nimic pătimaş, ci mai degrabă o ultimă urmă de inocenţă şi de seninătate, care va deveni refugiul şi alinarea din memoria unui adult căruia trecerea anilor nu i-au adus doar împlinirea în lumea filmului, ci şi multe boli ale trupului.

Există multe trimiteri la trup în acest film. Însă carnalul este înlocuit de reflecţie, de o pendulare între amintirea plăcerilor şi decăderea fizică. Este genul de pendulare epuizantă şi totodată stimulantă din perspectiva aristică. Îl revei vedea pe Antonio Banderas cum îşi asumă cu multă pricepere un rol ce îi contrazice imaginea de sex-symbol, reamintindu-i publicului că poate gestiona un rol demn de fineţea sofisticată cerută de filmele de autor. Banderas împrumută autentic şi profund mimicile unui chip obosit şi gesturile atribuite unui artist de succes ce ar vrea liniştea sinistră pe care o caută de obicei vieţuitoarele în agonie, ce se apropie de fundul unei ape adânci pentru a întrerupe orice legătură cu viaţa.

Regizorul interpretat de Banderas se zbate între capitularea în faţa sfârşitului şi legăturile umane ce îi mai resuscitează statutul de mare inovator în lumea cinematografiei –  are nişte reacţii (auto)ironice atunci când este invitat la proiecţia care aniversează treizeci de ani de la premiera unuia dintre filmele sale ce au făcut furori. Dar această zbatere interioară a lui Salvador nu devine agonizantă şi pentru spectator. Dimpotrivă, Almodovar redă înotarea în depresia tratată din când în când şi cu heroină printr-o succesiune de imagini vibrante, intense.

Nimic nu devine tern odată cu prăbuşirea personajului în propriul abis, ci ajunge să capete o anumită langoare. Somnolenţa indusă de heroină face trecerea de la prezentul trist la amintirile despre energia din anii copilăriei. Ori de câte ori se lasă pe spate, păcălit de iluzia calmului indus de heroina oferită de actorul alături de care a trăit momente decisive din cariera lui de regizor, personajul central se abandonează de fapt amintirilor puternice din anii în care a redescoperit dorinţa sexuală şi forţa ei de a transforma lumea interioară, de a-l obliga pe un artist în devenire să îşi asume un stil aparte, să urmeze căi neurmate de nimeni, cu asumarea necesară unui iconoclast provocator.

Dolor y Gloria poate fi interpretat şi în registrul filmelor autobiografice, dar în care secvenţele ce transpun anumite realităţi intime ale regizorului nu sunt neapărat o mărturisire fermă, ci mai degrabă un joc al aluziilor. Filmul este o invitaţie la discuţii despre curaj, unicitate, legătura dintre asumarea de a fi considerat diferit şi inovaţie, despe graniţa dintre ficţiuni si autodezvăluire, despre rolul decisiv pe care îl au legăturile puternice din trecut asupra unui prezent mereu în schimbare, asupra forţei de regenerare împotriva bolii, ce îşi trage sevele din amintirile inundate de lumina primilor zori ai erotismului.

Filmul mai are şi un alt mesaj. Aceste mesaj este legat de modul în care lumea interioară şi intenţiile unui artist ajung să fie receptate de publicul avid să transforme anumite creaţii în fetişuri. Almodovar aduce în discuţie (mai degrabă caustic-demitizant) modul în care filmele contemporane devin unele cult după ce sunt receptate ca provocatoare, şocante, cu efecte puternice asupra vechilor şabloane (în film se face referire mereu la filmul prin care personajul central ajunge să fie adulat de public).

După ce au văzut Dolor y Gloria, fanii lui Almodovar s-au împărţit în două tabere. Unii au început să îi pună la îndoiala vitalitatea artistică, devenind nişte contestatari ai stilului mult mai liniştit de a prezenta legăturile umane, fiindu-le dor de acea excentricitate provocatoare şi iconoclastă din filmele sale cult. Alţii, dimpotrivă, apreciază această nouă direcţie, începută odată cu filmul precedent – Julieta – în care toate sentimentele răvăşitoare capătă un ton elegant, mai subtil şi mai lent, dar cara păstrează acelaşi mesaj liniştitor pentru fani: Almodovar nu va renunţa la insolitul dat de culoarea intensă, devenită un personaj în sine, ce susţine şi potenţează forţa protagoniştilor, acoperind cu mister intenţiile lor şi adăugând magie chiar şi într-un film cu scenariu deloc palpitant.

Chiar şi potolit, Almodovar îşi păstrează talentul de a te ţine captiv în sala de cinema, de a crea filme care să se înfigă în memoria ta, să te farmece într-un mod adesea intraductibil şi indescifrabil. Dolor y Gloria nu mai este neapărat despre patima revărsată original, uneori bizar-exploziv ori spumos-amuzant în filmele sale, ci mai degrabă despre frumuseţea candid-sentimentală, nealterată, care îşi face loc până şi în cotloanele inaccesibile ale disperării, ale declinului.

Filmul va rămâne în primul rând un răsfăţ estetic pentru cei pasionaţi de artă, care nu pot respira fără a se lăsa vrăjiţi de imagine. Dacă te pasionează suprarealismul şi continuarea lui în arta contemporană, vei admira unele dintre cele mai frumoase decoruri de scene interioare văzute în ultimii ani. Arta este un personaj omniprezent în film, iar fiecare obiect – tablou, piesă de mobilier, sculptură – este aleasă pentru a vorbi în locul personajelor despre călătoria între prezentul cineastului sofisticat şi îndrăzneţ, şlefuit de alegerile radicale făcute, şi lumea veche pe care a lăsat-o în urmă, dominată de imaginea mamei şi a satului iberic arhaic. Modul în care Almodovar alege să exprime prin obiecte trecerea de la Spania veche la Madridul progresist, dezgheţat, electrizant-libertin şi efervescent al anilor ’80, de care aminteşte şi în prozele din Patty Diphusa, este unul care să te farmece, convingându-te să te bucuri până şi de scenele apăsătoare.

Dolor y Gloria a putut fi văzut în premieră, la Bucureşti, în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest 2019.

Durere și Glorie | De Almodovar | 18 oct.

LYTE video

Citeşte şi Filme spaniole – Frumuseţea e peste tot

Filme Spaniole – Frumusetea e peste tot

 

Les Films de Cannes a Bucarest 2019 – 4 filme cu mesaje puternice

Adriana Gionea
-
0
Les Films de Cannes a Bucarest 2019 – 4 filme cu mesaje puternice

Între 18 şi 27 octombrie 2019, în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest vei putea vedea cele mai bune pelicule ale anului. Majoritatea reflectă o imagine răvăşitoare a umanităţii, invitându-ne la reflecţii asupra naturii umane.

The Traitor

Unul dintre simbolurile cinematografiei italiene, Marco Bellochio te poartă în Sicilia anilor ’80, în care a început un război împotriva mafiei. The Traitor este inspirat din viaţa unui mafiot care decide să colaboreze cu autorităţile. Decizia lui de a-l contacta pe judecătorul Giovanni Falcone va schimba raportul de forţe în lupta împotriva mafiei.


LYTE video

 

Young Ahmed

Fraţii Dardenne au revenit cu un film despre capcanele radicalizării în rândul adolescenţilor. Protagonistul filmului Young Ahmed este prins între dorinţa de a fi un adolescent liber şi atracţia faţă de învăţăturile unui cleric fanatic.


LYTE video

 

Sorry We Missed You

Ken Loach este apreciat datorită interesului pentru categoriile sociale vulnerabile. Sorry We Missed You face parte din galeria filmelor care expun chipul necosmetizat al Occidentului civilizat. Vei urmări povestea unei familii britanice ameninţate de criza financiară. Capul familiei va încerca să găsească nişte soluţii pentru a-i readuce pe ai săi pe linia de plutire.


LYTE video

 

Roubaix, une lumiere

Un film răvăşitor ne propune şi Arnaud Desplechin. Rubaix, une lumiere este inspirat dintr-un caz real. Scenariul are la bază anchetarea unor tinere acuzate de moartea unei femei de vârsta a treia. Filmul reflectă viaţa din zonele mărginaşe ale oraşelor europene.


LYTE video

 

 

La Gomera – Imprevizibil si diferit

Adriana Gionea
-
0
La Gomera – Imprevizibil si diferit

Inedit şi ingenios, cu actori carismatici, personaje şi o coloană sonoră bine alese, având imagini ce îl apropie de filmele occidentale capabile de a stârni curiozitatea spectatorului, La Gomera confirmă încă o dată reîmprospătarea cinematografiei autohtone. O reîmprospătare prin originalitate, culoare şi îmbinări neaşteptate de stiluri şi influenţe ce asigură o îmbunătăţire a calităţilor vizuale pe care mulţi spectatori le consideră un element acroşant indispensabil unui film bun.

Prezentat în competiţia pentru marele trofeu Palme d’Or de la Cannes, La Gomera este un film românesc despre care poţi spune că nu pare deloc unul românesc. Este filmat în locuri exotice (unul dintre ele mai puţin exoplorat). Are nuanţe vii, contraste elegante şi eficiente între lumini şi umbre, demne de un crime thriller stilizat, o intensitate bine dozată şi acea turnură palpitantă susţinută de nişte calităţi vizuale ce pompează enigmatic stranietatea în scenele de suspans.

Filmul se deschide memorabil şi totodată seducător cu piesa iconică a lui Iggy Pop (The Passenger) pe un fundal deopotrivă enigmatic şi exotic-paradiziac. Te afli pe un feribot în timp ce privirea îţi este răsfăţată de imaginea unei mări picturale şi a unor stânci misterioase, ce anticipează intrarea într-o altă lume. Această lume este La Gomera, insula pe care vocea difuzorului de pe feribot o numeşte perla Canarelor.

Nu sunt uitaţi aşadar nici spectatorii dornici de a explora culturi noi, filmul având multe scene filmate în La Gomera. Aici există un limbaj vechi şi enigmatic – El Silbo – în care mesajele secrete pot fi transimise prin fluieratul ce imită sunetele păsărilor.

În filmul La Gomera, El Silbo este folosit de o reţea de traficanţi pentru a nu le fi decodificate mesajele. Atras într-o încrengătură dubioasă de către Gilda (Catrinel Marlon), iubita mafiotului Zsolt (Sabin Tambrea), poliţistul Cristi (Vlad Ivanov) este obligat să înveţe rapid acest limbaj. El va trebui să comunice prin fluierat cu Zsolt, pentru a-l ajuta să evadeze din închisoare.

Stilul în care au fost conectate scenele tensionat-decisive şi poveştile mai mult sau mai puţin voalate ale personajelor este unul care îi va face pe spectatori să afirme că pot vad un film altfel, indiferent de categoria din care fac parte. Îl vor considera altfel în primul rând spectatorii ce au tendinţa să afirme că filmele româneşti sunt statice, terne, previzibile, cu multe cadre lungi apăsătoare şi dialoguri simpliste. Cadrele terne lipsesc din acest film, iar detaliile şi dialogurile sunt incluse cu precizie matematică. Nimic nu este în plus, nimic nu plictiseşte. Fiecare obiect, culoare primară, nuanţă insolită, gest, peisaj, decor şi replică sarcastică (spontană sau calculată) îşi are un rol bine definit în transmiterea unui mesaj, a unei stări.

Pelicula regizată de Corneliu Porumboiu ocupă un loc aparte în rândul filmelor autohtone ridicate în slăvi la marile festivaluri internaţionale. Acest aspect ofertant se datorează în primul rând calităţii vizuale. În La Gomera s-a renunţat la estetica tern-minimalistă, înlocuindu-se nuanţele anemic-dezolante cu unele puternice. Se folosesc multe contraste stimulante între fundalul tenebros demn de un film noir şi culorile primare.

Datorită acestui contrast vizual şi prin naraţiunea discontinuă, ambiguă, neconvenţională, mulţi cinefili vor fi tentati să identifice un plan paralel al filmului, plin de referinţe subtile spre alte filme-cult. Tot cinefilii vor mai depista un dialog între clişeele un thriller actual şi cele reprezentative din deceniile trecute.

Vei mai descoperi o calitate a filmului ce îl face să pară original, diferit. Este vorba despre sincronizarea abisală (aparent indescifrabilă) şi perfectă între atmosfera locului, decorurile, mimicile şi dialogurile personajelor. Dialogurile sunt scurte, dar percutante, conţinând replici bine calculate.

Sincronizarea elementelor din film emană acel ceva enigmatic, prelins în toate scenele, astfel încât să anticipeze un pericol nevăzut, dar şi posibilitatea unei soluţii imprevizibile. Pur şi simplu ai impresia că toate elementele filmului, de la cel mai mic detaliu la scenele trepidante, devin piesele unui domino, capabile să ducă la prăbusiri imposibil de anticipat în vieţile personaajelor, precum şi la finaluri cu adevărat insolite.

Farmecul filmului este dat mai ales de suprapunerea acelui ceva enigmatic peste suspans. Suspansul şi enigma devin sinonime, aşa cum se întâmplă într-un experiment cinematografic hibrid. În La Gomera se întâlnesc estetica unui crime thriller plin de referinţe parodice la filmele clasice, substratul social problematic şi extrem de actual, realismul şi halucinantul.

Suspansul şi enigmele sunt accentuate şi revigorate de peisajele din insula numită La Gomera. Locul este un personaj în sine, având un relief ce permite născocirea unei poveşti cu lumini şi umbre. Pe insula numită La Gomera se întâlnesc bucuria de a trăi, exprimată de orizontul marin, şi misterul inaccesibil asociat peisajului muntos. Lumina în care este surprins acest peisaj muntos poate simboliza angoasa, pericolul, claustrarea prin izolarea pe o insulă ce poate deveni dintr-un paradis o capcană sinistră.

La Gomera devine şi locul perfect ce anticipează ispita aventurii dublate de senzualitatea la rândul ei misterioasă a personajului Gilda, precum şi dezlănţuirea tenebrelor ce zac în interiorul celorlalte personaje. Luminii marine i se opune palpitant un potenţial uman malefic, mereu la pândă şi gata să înhaţe. De fapt, în acest film se face o trecere constantă de la culoarea luminoasă la obscuritate, de la claritate la opacitatea legată de intenţiile personajelor.

După constrastul ademenitor între lumină şi umbră, demn de un neo-noir experimental-referenţial, misterul total legat de intenţiile personajelor este al doilea element pe care se bazează reuşita lui Corneliu Porumboiu. Deşi tipologiile personajelor se apropie de clişeele genului, acţiunile şi mimicile lor surprind. Nici mafiotul Zsolt nu este un om dezgustător, dimpotrivă, el degajă un aer misterios-rafinat datorită actorului Sabin Tambrea, nici poliţistul coruptibil interpretat de Vlad Ivanov nu este un libidinos primitiv şi impulsiv, nici femeia seducătoare şi unsă cu toate alifiile pentru a se băga pe sub pielea poliţistului şi a mafioţilor – interpretată de Catrinel Marlon – nu este vampa uşor de citit. La fel de surprinzătoare devine şi procuroarea interpretată de actriţa Rodica Lazăr, într-un stil ce se apropie de stereotipul femeii puternice doar pentru a induce în eroare.

La Gomera va rămâne în mintea spectatorului genul de film greu de caracterizat. Este precum un puzzle în care piesele nu trebuie să respecte o anumită ordine, ci doar să întreţină un joc ameţitor şi greu descifrabil al aparenţelor date peste cap în fiecare scenă. La Gomera este un film în care toate certitudinile – de la cele privind tipologia personajelor la naraţiune şi genul cinematografic – sunt înlăturate exploziv sau evaziv în scena următoare. Stranietatea pe care o degajă acest amestec derutant, vecin cu lipsa de coerenţă narativă (dar una asumată şi bine calculată), se înfige în spectator şi rămâne la nivelul inconştientului, de unde provin multe stări inexplicabile.

Jocurile cinematografice din La Gomera stârnesc nişte stări amestecate, greu de tradus, precum cele stârnite de alternanţa dintre culorile vii şi umbrele de pe chipurile personajelor. Un rol esenţial în branşarea spectatorului la atmosfera filmului îl are şi coloana sonoră, ce îmbină hituri iconice şi ariile de operă.


LYTE video

Citeşte şi Budapest Noir – Intrigă picantă în decoruri interbelice

Budapest Noir – Intriga detectivista suculenta plasata in ispititoarele decoruri interbelice

 

 

Secretul lui Raoul Taburin – O vacanta in Franta idilica

Adriana Gionea
-
1
Secretul lui Raoul Taburin – O vacanta in Franta idilica

În fiecare vară sunt lansate câteva filme care te fac să consideri biletul de intrare în sala de cinema şansa de a călători în locuri însorite, prietenoase, departe de agitaţia epuizantă. Secretul lui Raoul Taburin este unul dintre ele.

Inspirat de benzile desenate ale lui Jean–Jacques Sempe, regizorul Pierre Godeau te invită să te bucuri de amiezile inundate de un soare tandru cum numai deasupra unui sat francez pitoresc poate fi. Acest loc se numeşte Saint Ceron şi poate fi considerat al doilea personaj principal. El dă farmecul poveştii, dozându-i ritmul după cel al unei vacanţe de vară. Te vei bucura aşadar de iluzia unei plimbări pe o străduţă care moţăie sub acea lumină magică din sudul Franţei. Nu lipsesc nici irezistibilele imagini cu liniştitele cafenele sau cu brutaria desprinsă dintr-un tablou optimist.

Evenimentele se derulează molcom sub cerul de un azur neperturbat şi armonizat cu nuanţele căsuţelor primitoare. Oraşul pictural mai este înconjurat şi de raiul vegetaţiei în care îţi vine să te scufunzi pentru a redescoperi voluptatea leneviei din copilărie. Aici îşi duce traiul fericit şi Raoul Taburin.

Personajul este interpretat adorabil de actorul Benoît Poelvoorde, celebru datorită expresivitţii sale. Actorul îi dă personajului calităţile derivate din amestecul unei carisme aparte cu trăsăturile amuzante ce ţin de tipologia celui adesea considerat pămpălăul satului.

În ciuda aparenţelor, Taburin este un bărbat de succes în locul natal. N-o fi el înzestrat cu şarmul răpitor al celui născut învingător, dar este însurat cu una dintre cele mai admirate femei. Are doi copii şi toţi îl consideră un pilon al comunităţii sale.

Ce a făcut acest Raoul pentru a fi admirat de toţi, asemenea unui un erou local? El a devenit zeul bicicliştilor datorită calităţilor de mecanic genial. Trebuie menţionat că locul de baştină a lui Raoul Taburin este un punct important pe harta competiţiilor din domeniul ciclismului.

În Saint Ceron, reputaţia unui bărbat adevărat este alimentată mai ales de iscusinţa în manevrarea bicicletei. Nu înveţi să mergi pe bicicletă, nu exişti. Ajungi ruşinea familiei. Nu ai prieteni şi nici de femeia dorită nu te poţi apropia.

Chiar în această comunitate senină, în care bicicleta este preaslăvită, Raoul Taburin a reuşit să păstreze un secret cumplit. Secretul său este precum actele odioase ce duc de obicei la excluziunea socială. Dar nu va gândiţi la vreun act sinistru. Puteţi vizita liniştiţi Saint Ceron. Raoul este inofensiv. Pe el îl bântuie doar faptul că nu ştie să meargă pe bicicletă.

Cum a reuşit cel poreclit Taburin să evite ruşinoasa dare în vileag? Mai ales în orăşelul unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea? Vei afla prin flashback-uri comice despre copilăria şi adolescenţa protagonistului.

Afişând expresia facială a unui pămpălău taciturn, Raoul a ştiut să fenteze vigilenţa celor din jur. A găsit mereu soluţii absurde, hilare, însă eficiente. De mic s-a fofilat ingenios din faţa provocărilor. Dar asta nu i-a împiedicat pe vecini să-l creadă un veritabil acrobat pe două roţi. În imaginarul lor, aceştia îi atribuie lui Raoul isprăvi fantasmagorice.

Ar fi trăit mult şi bine Raoul cu secretul său dacă un fotograf care dorea să imortalizeze viaţa simplă, dar fericită a oamenilor din satele pitoreşti ale Franţei nu ar fi vrut să-l pozeze mergând pe bicicletă (i se aduce astfel un omagiu uşor parodic lui Agnes Varda cu al ei Chipuri, locuri). Soţia îl încurajează. Fotograful insistă. Localnicii îl admiră. Aşadar, zeul bicicletei trebuie să îşi reprezinte onorabil satul pentru care pasiunea stârnită de ciclism este de fapt o religie.

Apariţia fotografului carismatic interpretat de Edouard Bael duce la o pendulare între prezentul lui Tabourin şi copilăria alături de tatăl său. În satul unde copiii preluau meseria tatălui, Raoul ar fi trebuit să fie cel mai bun prieten al bicicletei. Tatăl lui fusese poştaşul satului şi folosise tot o bicicletă. Relaţia lui Raoul cu tată-fiu a fost una presărată cu evenimente năstruşnice. Scenele cu ei degajă o candoare dublată de uşoara stângăcie, amintind şi de filmele de altădată.

Secretul lui Raoul Taburin face parte din categoria filmelor care solicită mai degrabă scufundarea în atmosfera jovială a unui loc. Un loc desprins parcă dintr-un basm pentru oameni mari. Pentru cei ce trăiesc într-un mare oraş, Saint Ceron pare ireal. Este un loc scăldat de seninătatea molipsitoare, de un timp îngăduitor. Te întrebi dacă este vorba despre consolidarea unui mit sau de omagiul adus unei Franţe cât se poate de reale, nealterate de globalizare şi de turismul masiv.

Filmul descreţeşte frunţi şi datorită armoniei dintre peisaje şi locuitorii agreabili. Nu sunt nici ei feriţi de metehnele ce se instalează în comunităţile mici: presiunea asupra celui diferit, obsesia pentru omogenizarea devenită unica formă de a fi în armonie cu semenii sau înlocuirea lucidităţii cu miturile despre cutare sau cutare locuitor, ale cărui acţiuni simple sunt distorsionate în memoria colectivă. Însă toate aceste metehne sunt prezentate inofensiv şi duios. Nu vezi răutate, meschinărie, mutre pricinoase.

Secretul lui Raoul Taburin este un film liniştit precum atmosfera atemporală a unui orăşel pitoresc din sudul Franţei. Nu acţiunea îi dă farmecul. Spectatorul este atras mai degrabă de această atmosferă estival-molatică. Regizorul Pierre Godeau mizează cinstit şi echilibrat pe dorinţa spectatorilor visători. de a găsi o capsulă de timp răbdător precum o zi de vară. Pentru ei, un film bun reuşeşte să-i extragă din propriul prezent astfel încât să le valideze credinţa în existenţa unor locuri nealterate de ritmul (uneori) alienant al vieţii de zi cu zi.


LYTE video

 

 

Vox Lux – Stralucire intunecata

Adriana Gionea
-
0
Vox Lux – Stralucire intunecata

Vox Lux, una dintre vedetele de la American Independent Film Festival 2019, va atrage în sala de cinema spectatorii pentru care A Star Is Born era prea comercial şi prea încărcat de melodramă. În Vox Lux este vorba tot despre un star, dar a cărui dramă poate lua accente abisale întunecate pe măsură ce strălucirea succesului devine din ce în ce mai intensă. De fapt, mulţi au considerat Vox Lux o replică mai realistă şi mai francă, din zona cinematografiei de festival european, data multinominalizatului film în care apare Lady Gaga. Interesul şi curiozitatea stârnite de film sunt datorate şi coloanei sonore la care Sia a colaborat intens.

Aşa cum a demonstrat şi cu filmul The Childhood of a Leader, regizorul Brady Corbet este capabil să recicleze teme arhifolosite pentru a crea o poveste care să îţi dea impresia că este altfel. Filmele sale reuşesc să îţi atragă atenţia printr-o stranietate cu accente sumbre, înconjurată de un mister aproape total privind motivele din spatele anumitor acţiuni ce anticipează terifiant mugurii unor efecte malefice asupra celor din jur.

În Vox Lux povestea se anunţă cât se poate de banală şi (deja) comună în spaţiul american: pierderea inocenţei pentru a obţine faima în industria muzicii pop ce dă staruri planetare pe banda rulantă, uniformizând şi anulând astfel orice urmă de autenticitate în relaţia cu sine şi cu semenii. Totuşi, filmul îţi dă (până la un punct) iluzia că vezi un rezultat diferit datorită modului în care sunt manipulate anumite cadre reprezentând măreţia copleşitoare a unui mare oraş, unde ajunge personajul feminin ce aspiră la statutul de superstar, astfel încât faima să capete un aer apocaliptic-demonic. De fapt, latura malefică a trecerii de la ipostaza de fată simplă şi discretă a lui Celeste (personajul central) la cea de magastar fără scrupule şi inhibiţii este anunţată în prima parte a poveştii. În această primă parte o vedem pe Celeste (pre-adolescentă) cum supravieţuieşte după ce unul dintre colegii ei ia cu asalt şcoala şi îşi împuşcă profesorul şi colegii, aşa cum îţi este relatat în ştirile despre masacrele din şcolile americane.

După ce supravieţuieşte atacului, Celeste încearcă să se vindece prin compunerea unei melodii. Aceasta melodie devine un imn al durerii naţionale, apoi intră în malaxorul celebrităţii hrănite din solidaritatea coletivă şi din exploatarea dramei. Cleste ajunge pe mâna unor producători ambiţioşi ce îi propun o schimbare a imaginii. Ea nu va mai cânta melodii care să atragă simpatia unei comunităţi îndurerate, ci nişte viitoare hituri cu mesaj hedonist, ce atrag mai mult datorită videoclipurilor în care inocenta Celeste joacă rolul tinerei vampe călărind ademenitor o motocicletă în costum sexy.

Faima o va duce pe Celeste în marile oraşe, perfecte pentru sora ei petrecăreaţă, interpretată de Stacy Martin. Sora  îi devine ghid prin atracţiile nopţii albe ce include şi iniţierea abruptă în lumea viciilor şi a primelor experienţe sexuale. Scăpată de sub vigilenţa impresarului interpretat de Jude Law, Celeste are multe aventuri, una dintre ele cu un star local ce preferă să cânte rock în baruri obscure, degajând însă energia şi încrederea în sine a unui megastar. Din păcate, regizorul nu reuşeşte să depăşească predictibilele clişee legate de relaţia dintre fata ajunsă faimoasă datorită popului ultracomercial şi aspirantul din zona muzicii devenite o replică abrazivă la tendinţa lumii de a-şi vinde sufletul.

Discuţia dintre Celeste şi personajul rocker, de la care spetatorul avea pretenţii mari, cum ar fi cea legată de posibilitatea de a-i da filmului dinamism şi profunzime, se limitează la nişte replici lipsite de substanţă. Aventura lui Celeste nu se prelungeşte într-o ieşire din zona de confort a muzicii comerciale şi a faimei superficiale oferite de aceasta.

Anii trec şi o regăsim pe Celeste la maturitate, interpretată acum de Natalie Portman. Schimbarea este una radicală. Celeste este acum o vedetă insuportabilă. Îşi neglijează fata adolescentă, rezultată în urma unei aventuri avute în adolescenţă. Îşi umileşte sora devotată, acum transformată în servitoare şi în supravehetoarea fetei lui Celeste, ignorând faptul că sora din umbră îşi dorise la rândul ei să devină cântăreaţă. Acum Celeste pare mai degrabă o devoratoate de egouri fragile, dezvăluind fără teamă şi remuşcare un egosim extrem, chiar şi în relaţia cu ea însăşi, o relaţie distructivă din cauza drogurilor.

Vox Lux a pornit de la nişte idei ce ar fi putut împinge şi mai mult subiectul spre zona filmelor originale, care să fie prizate atât de publicul pretenţios cât şi de cel ce prefară cinematograful unui mall, perfect pentru imagini spectaculoase. Coloana sonoră compusă de Sia avea potenţialul de a crea stranietate cu efecte deopotrivă angoasante şi irezistibile. De asemenea, personajul feminin al filmului inspira suficient mister încât metamorfoza psihologică să permită o pendulare captivantă între enigma învelită în ofertanta ambiguitate derutantă şi autodezvăluirea cu mesaj sofisticat prin care să se poată sincroniza multiplele faţete ale poveştii. Această posibilă sincronizare a direcţiilor spre care merge interpretarea filmului ar fi explorat mai seducător şi năucitor legătura dintre individual şi maladiile societăţii megalomane ce naşte monştri îmbrăcaţi în haine sclipitoare. Din păcate, personajul Celeste nu capătă adâncimea dorită. Nu vezi un joc al nuanţelor interpretabile, care să ofere acea notă bulversantă vitală pentru acest gen de scenariu, astfel încât să amestece elementele acroşante pentru public şi calităţile unui film original din zona independentă, ce ajunge până la urmă şi în marile cinematografe.

Din păcate, consistenţa personajului central începe să se dilueze exact în scenele în care te-ai fi aşteptat să devină mai sofisticat şi mai nuanţat. Celeste rămâne un personaj descris în tuşe groase, îmbibat în stereotipuri. Se droghează asemenea unui star din percepţia colectivă, se dezumanizează, face crize de isterie şi devine incapabilă de a mai comunica sincer şi empatic tocmai atunci când fiica ei are nevoie de ea. O regăsim în pragul unui colaps după ce trecutul ameninţă să dea buzna în prezentul fabricat artificial, când unul dintre hiturile ei a devenit coloana sonoră a unui act brutal preluat senzaţionalist şi cinic de mass-media.

Există un ingredient care salvează totuşi filmul de la un fiasco total în ochii spectatorului ale cărui aşteptări au fost alimentate de colaborarea dintre mari actori americani şi un artist precum Sia, asociată cu tot ceea este diferit şi insolit în muzica mainstream. Acest ingredient este vocea lui Willem Dafoe. Vocea pare să îi aparţină unui narator care vede şi ştie tot când relatează cu tâlc povestea lui Celeste. Datorită acestei voci, filmul poate fi citit şi în cheia unui basm noir pentru oameni mari, în care maleficul pândeşte inocenţa pentru a se înfrupta până la anihilarea ei.

Vocea pătrunzătoare a lui Dafoe menţine atenţia spectatorului deoarace îi dă impresia că oricând poate apărea un salvator element-surpriză care să tulbure vieţile personajelor, bruscând realul plauzibil şi împingându-l în zona întunecată. Dafoe are vocea naratorului clasic, o voce prevestitoare ce ar putea să transforme alienararea adusă de faimă într-o decădere cu accente de horror alegoric stilizat şi realitatea într-o irealitate halucinantă din cauza mecanismelor psihologice puse în mişcare de Celeste pentru a fugi de ea însăşi.


LYTE video

Citeşte şi Patti Cake$ – O Adele în lumea Hip-Hop

Patti Cake$ – O Adele in lumea Hip-Hop

Magical Nights (Notti Magiche) – Irezistibil si efervescent precum o vara la Roma

Adriana Gionea
-
0
Magical Nights (Notti Magiche) – Irezistibil si efervescent precum o vara la Roma

Notti Magiche, noua producţie a lui Paolo Virzi, face parte din irezistibila categorie a filmelor de care te îndrăgosteşti imediat, deoarece absorb toată magia, euforia, ritmul ameţitor, dragostea de viaţă, nostalgia şi entuziasmul tinereţii dintr-un oraş de legendă. Iar dacă acest oraş este Roma unor tineri cinefili nostalgici, anchetati pentru moartea unui influent producător din cetatea filmului, găsit în Tibru chiar în timpul campionatului mondial de fotbal din 1990, aşteaptă-te la o atmosferă de sărbătoare interminabilă în care s-au contopit irezistibil de năucitor abandonul în plăcerea clipei, dezinhibarea, pierderea de sine, deziluzia, spiritul prieteniei şi promisiunea unui nou început, dar şi calităţile vizuale ce amintesc de Fellini şi de acea decadenţă tandră-strălucitoare din filmele lui Sorrentino, la care se adaugă umorul în stilul lui Woody Allen şi referinţe simpatice la filmele iconice din deceniile trecute.

În timp ce Roma este cuprinsă de febra campionatului mondial de fotbal, peste care pluteşte entuziasmul răspândit de versurile imnului Notti Magiche, fredonate de Gianna Nannini şi Edoardo Bennato, şi trepidează de la agonie la extaz în ritmul gesturilor şi reacţiilor stârnite de fiecare gol dat de adversarii echipei naţionale, trei tineri ajung în faţa unor anchetatori. Din acest moment începe să se deruleze povestea despre legătura lor cu lumea filmului şi a producătorului abia scos din legendarele ape ale Tribului. Cine sunt aceştia şi ce i-a adus împreună, deşi fac parte din medii şi zone diferite ale Italiei? Ei bine, toţi trei sunt pasionaţi de film şi vor să-şi triăscă faima greu de păstrat în oraşul lui Fellini.

Te vei îndrăgosti de cele trei personaje ale filmului la fel de mult ca de Roma eternă, datorită actorilor. De fapt, îţi vei da rapid seama că fiecare personaj reprezintă o tipologie care îi permite lui Paolo Virzi o explorare complexă şi năucitoare –  culturală, socială şi politică – a Italiei din anii ’90, fără a risipi vraja estivală a Romei prin referiri la contexte şi evenimente apăsătoare.

Luciano (Giovanni Toscano) dă sarea şi piperul filmului datorită obsesiei sale pentru femeile Romei şi gesturilor comice prin care vrea să le atragă atenţia (una dintre scenele memorabile ale filmului îl surprinde la o petrecere mondenă, convingând o mare actriţă ce i-a înfierbântat imaginaţia să îi arate, la propriu, dedesubturile). Expansivul personaj Luciano vine dintr-o familie de muncitori din Toscana. Profunzimea îi este bine mascată de comportamentul teribilist adolescentin dublat de euforia provincialului nimerit în raiul citadin visat. Pentru el, Roma este în primul rând un paradis al plăcerilor atinse odată cu gloria. Este senin şi dezinhibat, însă emană o duioşie pe care o vezi doar la copiii mari, nepervertiţi încă de marele oraş care te poate ridica peste noapte, dar şi coborâ, la fel de rapid, în infernul dezamăgirilor şi al ratării.

foto: Independenta Film

Odată ajuns la Roma, Luciano va fi găzduit într-un apartament boem ce are mai degrabă un aer din filmele cu tineri parizieni. Apartamentul îi aparţine sensibilei Eugenia (Irene Vetere), tipica fata neînţeleasă din familia bogată. În ciuda palatului deţinut de tatăl ei, timida şi ezitanta Eugenia pare mai degrabă tânăra modestă şi talentată ce îşi tine ideile pentru ea, alegând o discreţia pe care nu o asociezi de obicei cu tinerii din înalta societate.

foto: Independenta Film

Euforicului şi timidei li se alătură un al treilea aspirant la gloria din lumea filmului – Antonio (Mauro Lamantia). Cu aer de scriitor din alte vremuri şi un doctorat la activ, el va fi tipologia intelectualului din Sicilia care vrea să dea originile meridionale umile pe renaşterea în sofisticata Roma.

foto: Independenta Film

Luciano are o poftă nebună de a scrie poveşti şi o datorie faţă de lumea clasei muncitoare, din care provine. Eugenia are tot atâtea fobii câte idei de scenarii. Ea va pluti între prezenţa securizantă a noilor ei prieteni (Luciano şi Antonio) şi marasmul din culisele filmului, unde are o scurtă aventură cu actorul preferat, căruia vrea să îi propună un rol în primul film creat de ea, dar actorul se dovedeşte a fi un grobian ce o transformă într-o jucărie sexuală. Toate slăbiciunile, visurile şi temerilor personajelor ajung în malaxorul unui producator de film care le promite naivilor marea cu sarea odată cu tentaţia compromisului şi de a cărui asasinare ei ajung să fie anchetaţi.

Personajele au fost alese pentru a purta niste simboluri graitoare in descoperirea metamorfozelor sociale si politice ale Italiei. Eugenia simbolizează dezvrăjirea brutală prin descoperirea unui deruntant contrast între personajul creat şi adevărata faţă a celui devenit actorul ei preferat, amintindu-ţi de forţa cinematigrafiei de a crea mituri. Luciano este amintirea tradiţiei neorealiste a regizorilor de stânga, evocând scindarea politică a Italiei postbelice – între neo-fascişti şi neo-comunişti. Sicilianul Antonio simbolizează deja clasica discrepanţă dintre nord şi sud, acel complex de inferioritate al meridionalului, extrem de ofertant pentru cinematografie.

Paolo Virzi ştie cum să ofere un seducător film de vară, care să îmbrace subiectele profunde (unele incomode) în vraja unor scene lejere, astfel încât să îi dea spectatorului impresia că nu se mai află în sala de cinema a oraşului său, ci în inima Romei mustind de frenezie prin apartamente boeme, prin cafenelele unde freamătă discuţii aprinse odată cu pofta de viaţă, pe străduţele ispitelor, în care umbrele sunt despărţite de o stranie şi promiţătoare lumina aurie răspândită de felinare, sau în somptuoasele încăperi ale palatelor baroce. Moartea producătorului de film şi aducerea tinerilor în faţa unui comisar pişicher nu este decât un pretext pentru a te plimba printr-o Romă hranită din abundenţă de gloria trecutului şi totodată veşnic tânără, care să te facă să o doreşti, să tânjeşti după ea ca după singurul loc de pe Pământ unde merită să trăieşti.

Filmul este mai puţin despre anchetarea crimei, deşi promite să devină un thriller detectivist alambicat şi îmbibat de langoarea păcătoasă a Romei, şi mai mult despre nostalgie, acea nostalgie molipsitoare şi acaparantă dătătoare de voluptăţi infinite în prezentul alăptat la sânul ei, când îţi intră pe sub piele într-un asemenea oraş fremătător. În timp ce se vor derula evenimentele ce i-au adus pe cei trei tineri deveniţi personajele principale în Roma unei veri care i-a făcut să-şi trăiască visurile şi să-şi vadă limitele, spectatorul va descoperi că adevăratul scop al filmului a fost trezirea acestei nostalgii care să emane starea de bine precum un drog ce te face să vezi lumea mult mai frumoasă decât e, dar fără a-ţi anula definitiv luciditatea, aşa cum te invită multe filme italiene actuale, printre care şi cele regizate de Sorrentino.

Paolo Virzi apasă cu pricepere şi asumare pe o pedală care activează exuberant nostalgii pentru toate categoriile de public, aşa cum Roma are câte un trecut pentru fiecare locuitor sau vizitator. Este nostalgia după vremuri ce hrăneau binevoitoare o bucurie trăită la nivel colectiv, odată cu marele campionat de fotbal (hitul Notte Magiche va fi precum madlena lui Proust pentru microbiştii români care îşi amintesc de vârsta de aur a naţionalei noastre din anii ’90, când se încumeta să se bată cu Argentina lui Maradona, în timp ce străzile şi balcoanele cartierelor muncitoreşti erau scenele unei sărbători în ritm săltăreţ la fiecare gol). Mai este nostalgia celor ce şi-au petrecut cei mai frumoşi ani la Roma sau au vizitat-o, dar nu s-au săturat încă de ea. Însă, mai presus de toate acestea, este Marea Nostalgie: aceea simţită precum o magie de cinefilii dornici de a opri timpul în semi-întunericul unei săli unde rulează capodoperele din perioada de aur a filmului italian. De fapt, multe scene converg într-o meditaţie cu aer satiric asupra decăderii filmului de artă şi asupra viitorului nesigur al cinematografiei italiene aşa cum era cândva. Vei asista la multe dialoguri comice dar şi amare între dorinţa producătorilor de a lansa un film comercial efemer şi gloria eternă asigurată de marile premii culese de filmele de artă. De altfel, simţi mesajul acestor dialoguri prin echilibristica lui Paolo Virzi, în tentativa de a picura idei profunde care sa nu tulbure seninătatea unui film care să bucure spectatorul precum o hoinăreală estivală în Roma nocturnă.

Acest film leagă inteligent şi firesc două branduri de ţară ale Italiei postbelice: fotbalul şi cinematografia, ambele simbolizând inepuizabila frenezie şi acel spectacol uman expresiv, plin de contraste, forfotitor şi pătimaş desfăşurat pe fiecare petic de pământ italian. Oricât de clişeistic ar fi să aminteşti de Fellini şi de neorealişti, pentru cele trei personaje ale filmului ajunse în finala unui concurs de scenarii – un muncitor din Toscana, fiica unui politician influent şi un doctorand din Sicilia – epoca de aur a cinematografiei italiene este o adevărată religie. Nimeni nu are voie să spună ceva rău despre Fellini sau despre filmele ce au făcut din Italia un simbol al vizionarismului şi al inovaţiei în cinematografie. De fapt, Paolo Virzi omagiază senin, mai degrabă satiric decât în spirit monumentalist, nu doar gloria Romei, ci a Italiei din artele vizuale, prin dorinţa unuia dintre personaje de a face un film despre un pictor ce a revoluţionat arta (Antonello da Messina) în stilul oniric-fantezist consacrat de Fellini (un alt inovator).

În ciuda omagiului adus regizorilor şi cinematigrafiei italiene, Paolo Virzi nu este deloc tezist şi nici nu emană un snobism al eruditului ce îşi transformă filmul într-o prelegere patetic-demodată pentru tineretul din ziua de azi care a uitat valorile. El adoptă mai degrabă reţeta apropiată de stilul consacrat de Woody Allen când face un film despre străinul nimerit în oraşe ce se hrănesc hulpav din gloria trecutului, aşa cum sunt Roma sau Paris. Această reţetă aduce laolaltă nişte personaje din medii sociale diferite. Se foloseşte apoi de naivitatea lor pentru a surprinde ilarul spectacol al mirării în faţa unui mare oraş, le aruncă în situaţii încâlcit-amuzante cu tentă uşor absurdă, cât să fie digerată rapid, le permite să cutreiere prin cele mai frumoase locuri ale Romei pentru a răsfăţa astfel retina spectatorului şi le pune apoi faţă-n faţă cu propriile slăbiciuni compleşitoare în situaţii menite să elibereze mesajul profund referitor la umanitate. Mesajul profund oscilează între copleşitor şi reconfortant, prezentat în decoruri estivale senine, ce anunţă mai degrabă o petrecere frivolă, unde nimeni nu se ia în serios tocmai când se vorbeşte de fapt despre cele mai consistente subiecte.

Aşa cum a demonstrat în ultimele filme ale sale, regizorul este un maestru al transpunerii unor situaţii cu potenţial tragic în scene asociate mai degrabă comediilor prin care se celebrează inepuizabila frumuseţe a vieţii adesea devenite încercarea de a recupera un paradis din trecut sau de a crea un prezent securizant prin apropierea umană, prin forţa salvatoare a prieteniei. Apropiind trecutul de prezent şi captând graniţa subţire dintre entuziasmul întâmpinării unei noi epoci şi dezamăgirea provocată de apusul unei vârste de aur într-un oraş istoric, filmul aminteşte cumva de profunzimea bine mascată de strălucirea superficial-efemeră a Romei din filme precum La Dolce Vita sau La Grande Bellezza, în care marile concluzii amare erau stropite din abundenţă cu hedonism sclipitor şi amânate pentru finalul petrecerii, când stările difuze în care au dospit dramele şi starea de graţie ce flirtează cu decandenţa creează o frumuseţe stranie, sustrasă cuvintelor, şi o tânjire după acel ceva nedefinit.


LYTE video

Citeşte şi Din dragoste pentru Roma – 10 filme cu şi despre Roma

Din dragoste pentru Roma – 10 filme cu si despre Roma

 

Water Lilies by Monet – The Magic of Water and Light

Adriana Gionea
-
0
Water Lilies by Monet – The Magic of Water and Light

Când vezi un asemenea titlu pe afişul care invită în sala de cinema, te şi gândeşti la o baie de culoare şi lumină în paradisul încărcat de nuferii lui Monet, acel paradis al nuanţelor care transmit stări clare sau difuze, de la o linişte senină la misterul care tulbură, de le frenezie la reverie. Actriţa Elsa Lasowski din Game of Thrones, fotograful Sanne De Wilde şi grădinarul Fundaţiei Monet de la Giverny – Claire Helene Marron îţi vor fi ghizi în raiul acvatic-vegetal creat de Monet şi explorat în documentarul Water Lilies by Monet – The Magic of Water and Light.

Promisiunea regizorului Giovanni Troilo a fost respectată. Vei avea parte de 90 de minute de răsfăţ cromatic desfăşurat sub forma unei călătorii nostalgice, din copilăria până la testamentul artistic al lui Monet – faimoasa compoziţie circulară cu nuferi. Însă nu este o călătorie ce ia forma unei biografii, ci una capabilă de a reda poate cea mai importantă relaţie a lui Monet – cu apa şi lumina, pe care le-a contopit în nunaţe şi compoziţii menite să revoluţioneze pictura, inspirându-i chiar şi pe avangardiştii iconoclaşti din New Yorkul postbelic.

Te vei îmbarca pe o bărcuţă desprinsă parcă dintr-un tablou expresionist şi vei pleca de pe ţărmul unde şi-a descoperit Monet pasiunea pentru peisaje, vei călători de-a lungul Senei, prin sătucurile pitoreşti unde a locuit pictorul, apoi vei ajunge la iconicul Giverny, acolo unde se află poate cea mai frumoasă moştenire din perioada impresionistă – grădina cu nuferi. Grădinarii care păzesc Edenul lui Monet îţi vor deveni ghizi.

Vei descoperi un Monet care s-a încumetat să creeze o grădină aşa cum ar fi creat un scenograf experimente cromatice şi decoruri spectaculoase prin folosirea luminii cu efecte onirice. A plantat fiecare floare şi a deviat cursul apei astfel încât să creeze un joc de lumini în fuctie de momentele zilei. Florile au fost fost plantate în funcţie de efectele pe care le poate avea lumina asupra culorilor. Anumite flori sunt puse în valoare mai bine de lumina dinaintea apusului, altele de cea din zori. Fiecare oră trebuie să aducă schimbări la nivelul percepţiei şi emoţiilor datorită luminii.

Mişcările delicate ale camerei, lumina care îmbăiază cadrele, unghiurile filmării şi coloana sonoră s-au sincronizat pentru a transmite stările ambigue şi volatile, intraductibile, transmise de Monet când a încercat să imortalizeze efemerul, ceea ce i se refuză palpabilului, concretului. Acest documentar a redat exact ceea ce au reuşit să facă impresioniştii: să creeze măreţie renunţând tocmai la grandoare, la arta care mai degrabă copleseşte atunci când îţi smulge admiraţia şi uimirea. Monet nu a îmblânzit marmura şi nici nu a creat scene alegorice pline de tensiuni şi de miscari ale corpului menite să demonstreze ce tur de forţă poate face un pictor. În schimb, a îmblânzit natura pregătită mai întâi să-i saboteze planul de amenajare a unui colţ de apă cu nuferi la Giverny. Planul său a fost de fapt atingerea măreţiei care degajă mai degrabă fragilitate, efemer, surprinzând ceea ce nu se lasă de obicei captat – aerul încărcat de lumină, care topeşte graniţele dintre forme, volume, obiecte, dintre pictură şi ramă, dintre pictura şi privitor.

Ecranul sălii de cinema este acaparat de grădina lui Monet şi de compoziţiile sale în care vegetalul curge în acvatic şi apa capătă nuanţele nuferilor şi al apusurilor sau al amiezilor trândave. Se spune că Monet a fost capabil de a face din pânzele sale o bulă care te izolează, măcar pentru câteva momente, de urâţenie, de agitaţia de zi cu zi. Pe această distanţă dintre universul creat de Monet şi lumea dezlănţuită se bazează şi regizorul. De fapt, prin alegerea legăturii dintre Monet şi natură, documentarul a reluat clasica temă a pictorului capabil de a crea un refugiu de frumuseţe, în contrast cu tot ceea ce ameninţă bucuria vieţii şi pacea, iar Monet i-a dat omenirii grădina din Giverny când Franţa şi Europa erau prinse în vârtejul evenimentelor ce anunţau un prim război mondial.


LYTE video

Citeşte şi Nuferi negri – Grădina pictorului Monet şi enigmele din jurul unei crime

Nuferi negri – Gradina pictorului Monet si enigma din jurul unei crime

 

Synonyms – Parisul care vindeca (?)

Adriana Gionea
-
0
Synonyms – Parisul care vindeca (?)

Atunci când începi să înveţi o limbă străină ajungi să o locuieşti. Totuşi, o cunoşti abia când te trezeşti în faţa unor cuvinte intraductibile, dar care încep să capete sens la nivel intuitiv, de parcă le-ai cunoaşte de-o viaţă. Unii îşi aleg o altă limbă pentru a se refugia, pentru a fi adoptaţi de o altă cultură şi pentru a-şi crea un nou început sau o carapace după o traumă. Este şi cazul unui fost soldat israelian pe nume Yoav, personajul central din Synonyms – filmul câştigător al Ursului de Aur la Berlin în 2019 şi prezentat la Bucharest International Film Festival.

Nimerit în Parisul filmat pentru a-i încânta pe visători, fostul soldat Yoav îşi doreşte să devină francez, renegându-şi limba maternă şi originile. Adaptarea lui la traiul parizian va fi o succesiune de scene bizare, unele ilare până la parodie, altele apăsător-perturbatoare, într-un tur de forţă actoricesc solicitant şi expresiv oferit de un debutan promiţător– actorul Tom Mercier.

Synonyms face parte din categoria filmelor care te seduc, deşi abordează un subiect neprietenos, incompatibil cu Parisul idealizat. Farmecul anumitor scene se bazează pe stranietatea dublată de inventivitate, pe folosirea luminii şi pe unghiurile ce surprind ca printr-o lupă chipul şi gesturile unui personaj deopotrivă expresiv şi enigmatic, şi pe acea primă scenă care se dovedeşte a fi deruntantă precum intrarea într-o lume ciudată. Începutul este o plonjare bruscă într-un spaţiu interior în care gesturile şi acţiunile personajului central (Yoav) anunţă o desfăşurare a filmului comparabilă cu spectacolul bazat pe o coregrafie enigmatic-bizară, dar care îţi captează atenţia tocmai deoarece face apel la nevoia ta de a o elucida şi de a cădea puţin din realul previzibil. De altfel, mişcările corporale aparent haotice ale personajului dezorientat din prima scenă amintesc de spectacolele coregrafilor israelieni avangardişti (Israelul este un Eden al dansului contemporan folosit pentru exprimarea stărilor abisale) care transformă corpul într-o metaforă tulburătoare, fragmentată în tot atâtea sensuri şi interpretări câţi spectatori sunt.

Există un ritm languros şi nişte scene cu aer visător-nostalgice menite să permită şi o infiltrare a frumuseţii pariziene în viaţa dezolantă a israelianului Yoav, chiar dacă este mai mult o frumuseţe pândită la orice pas de un revers caricatural-absurd, iconoclast. Decorul rafinat al unui apartament chic îi devine primul refugiu. Nu ştim cum ajunge un străin naufragiat, fără prea mulţi bani, să îşi petreacă o primă noapte pariziană în acest apartament de lux dintr-o clădire precum un palat baroc, nici de ce ajunge să facă gesturi iraţionale. Până să ne dumirim, în scenă intră salvatorii săi – Emile (Quentin Dolmaire), un tânăr fiu de industriaş, dar care vrea să devină mai degrabă un scriitor decât un moştenitor capitalist, şi iubita acestuia, Caroline (Louise Chevillotte). Cei doi salvatori trăiesc în imobilul în care se află şi apartamentul unde îl vei găsi pe Yoav aproape delirând în prima scenă.

Yoav se împrieteneşte cu Emile, scriitorul aspirant venit din burghezia franceză, şi cu iubita acestuia, Caroline. Atât Emile, cât şi Caroline sunt atraşi de străinul având un trup ce pare a fi sculptat de Michelangelo (de altfel, Yoav ajunge să filmeze scene pentru un amator de filme pentru adulţi, una chiar în uniforma de soldat israelian).

Întâlnirea cu Emile şi Carole salvează filmul de la previzibilul unuia ce analizează urmările sindromului post-traumatic în viaţa cotidiană a foştilor soldaţi. De fapt, cei doi prieteni noi ai lui Yoav simbolizează partea luminos-boemă a Parisului idealizat, dându-i filmului un parfum senzual ce aminteşte de poveştile tinerilor din anii ’60, expuse în filmele Nouvelle Vague revizitate de un cineast precum Bertolucci.

Exilul lui Yoav devine o rătăcire pe străzi, dar mai ales prin interioare scăldate într-o lumină melancolică, de toamnă pariziană, în care se prelinge senzualitatea dezinhibată a lui Carole şi acel tip de senzualitate insinuantă şi totodata evaziv-suavă a lui Emile, care pare atras de Yoav. Asta nu înseamnă că fantomele traumelor nu mai ajung la Yoav, doar că sunt evocate voalat, ca-ntr-o proză experimentală plină de metafore (Yoav îi spune scriitorului în devenire Emile că îi dăruieşte experienţele sale). Totuşi, atunci când trecutul în haine militare îl prinde pe Yoav din urmă, filmul revine la claritatea realismului, dar o face în scene pline de originalitate şi imprevizibil, încât ai impresia că realitatea devine un spectacol absurd la graniţa cu halucinantul, fiind înlocuită de fapt cu percepţiile subiective ale personajului.

Filmul nu are un scenariu bazat pe o poveste coerentă. Regizorul a lăsat insolitul şi manifestarile psihologice indescifrabile să se manifeste nestingherite (unele în scene antologice, la care se va face referire în anii următori), filmul său făcând parte mai degrabă din categoria celor greu de caracterizat, dar acest aspect nu îi sabotează calităţile.

Asemenea oricărui film de artă ce nu vrea să ofere un răspuns clar şi tezist când abordează teme ce leagă traiectoria individuală de contextul social-poltic, invitând spectatorul la reflecţie nu la dat sentinţe, Synonyms are un strat vizibil, de suprafaţă, şi unul subtil, opac. La suprafaţă vei descoperi o alegorie satirică sub forma rătăcirii urbane a exilatului aflat între dorinţa de a se integra într-o cultură nouă (Yoav este obsedat de găsirea unor sinonime adecvate folosind dicţionarul citit adesea compulsiv) şi ataşamentul faţă de ţara natală. De altfel, periplul său prin Paris în căutarea unui job sau a unui sens nu este lipsit de întâlniri cu personaje secundare bizare, fiecare simbolizând o problemă arzătoare a lumii contemporane şi a societăţii franceze ce îşi vede aspectul cosmopolit ameninţat de fanatici şi de teamă. Anumite personaje activează flashbackuri legate de existenţa israeliana lui Yoav, însă aceste amintiri traumatizante iau forma unei relatări suprarealist-poetice şi rămân mai degrabă la statutul de puzzle incomplet, dar nu mai puţin consitent la nivelul mesajului transmis.

Sub acest strat alegoric vizibil, cinefilii şi cei îndrăgostiţi de cultura franceză vor descoperi un dialog cu simbolurile Franţei intrate şi consolidate în memoria colectivă. Modul în care sunt filmate anumite scene în care descoperi Parisul frumos, demn de fotografiile iconice din anii ’60, personajele boeme şi obsesia acestora pentru limba, semnificaţiile cuvintelor şi forţa sau limitele unui limbaj amintesc de revizitarea cu dublu sens a cinematografiei din trecut, în special al filmelor din era lui Godard şi a lui Truffaut, precum şi de poezia avangardistă (ritmul obsesiv în care sunt pronunţate anumite cuvinte de către Yoav are ceva din poeziile experimentale ale lui Gherasim Luca, un alt exilat devenit un simbol al marii avangarde ce a dus la glorificarea Parisului ca tărâm al făgăduinţei). De ce este o revizitare cu dublu sens? Deoarece în anumite scene ai impresia că descoperi un tribut adus Parisului ce şi-a conservat frumuseţea şi trecutul ce i-a construit reputaţia de paradis urban cu mii de feţe, iar în altele intuieşti mai degrabă o satiră necruţătoare cu potenţial de controversă la adresa modul în care sunt reciclate în prezent imaginile şi miturile unui Paris idealizat, cu boemii săi cuprinşi de acel intraductibil spleen – cum pare şi Emile, salvatorul lui Yoav -, cu imaginile fotografice ale bulevardelor şi ale cafenelelor devenite momeala perfectă pentru cel ce se simte neînţeles în patria lui. Nu este iertat nici imnul Franţei, ale cărui versuri ce îndeamnă la luptă şi la nimicirea duşmanului în scopuri patriotice sunt legate de trecutul în haine militare al lui Yoav ajuns la cursurile necesare obţinerii cetăţeniei franceze.

Synonyms este un film pe care nu-l uiţi uşor mai ales datorită misterului ce învăluie personajul central. Este totodată un film cu multe sensuri, unele descifrabile, altele captive până la final în coconul de ambiguitate opacă strâns în jurul sentimentelor care schimbă de obicei traiectoria unei existenţe. Aşadar, ar fi simplist şi incomplet să consideri filmul Synonyms drept o dramă tipică despre dezrădăcinare sau un film ce ia forma unui manifest împotriva politicii de militarizare dintr-o ţară acuzată de sacrificarea tinerilor pentru a-şi menţine siguranţa şi independenţa teritorială într-un Orient Mijlociu instabil, care mereu se cutremură din cauza fanaticilor.

Cu filme precum memorabilul Foxtrot sau Beyond the Mountains and Hills cineaştii israelieni au impus un stil mult mai sofisticat şi creativ de a prezenta dramele cu substrat politic referitoare la obligaţia tinerilor de a merge pe front. Nadav Lapid face parte din noua generaţie de regizori israelieni care surprind şi câştigă aprecieri când îmbină originalitatea, insolitul, alegoria cu tentă satiric-onirică, stranietatea cu note absurde şi experimentul curajos devenit un hibrid complicat de stiluri şi genuri. Însă un alt mare talent al acestor cineaşti este construirea unor personaje greu de explorat prin căutarea unor explicatii clare, personaje interpretate adesea de actori pe care ai dori să îi vezi mai des pe marele ecran, cum este şi Tom Mercier din rolul lui Yoav.


LYTE video

Citeşte şi 10 cărţi interesante găsite în librăria franceză Kyralina

10 carti interesante gasite in libraria franceza Kyralina

L’homme fidele (A Faithful Man) – Louis Garrel si un triunghi amoros diluat

Adriana Gionea
-
0
L’homme fidele (A Faithful Man) – Louis Garrel si un triunghi amoros diluat

Poţi considera L’homme fidele, regizat de actorul Louis Garrel, un film despre un triunghi amoros a la française, unul old school, adică plin de acea eleganţă desăvârşită în gestionarea situaţiilor tensionate, încât pare fie nefirească, neverosimilă, fie o dovadă precum o demascare intenţionată a superficialităţii libertine. Totodată, este o eleganţă reconfortantă şi lejeră precum o plimbare prin Paris (de altfel, filmul începe cu aceeaşi imagine-clişeu, dar adorabilă, a Parisului filmat deasupra acoperişurilor, de care visătorii nu s-au săturat încă, de la pictura lui Caillebotte încoace).

Aşa cum ne anunţă titlul, filmul prezentat şi la Bucharest International Film Festival 2019 este despre un bărbat cât se poate de fidel marii sale iubiri. Abel, personajul interpretat de Louis Garrel nu renunţă să spere că mai poate repara legătura cu Marianne (Laetitia Casta), femeia adorată, deşi aceasta l-a anunţat senină că a rămas însărcinată cu un anume Paul, bărbatul considerat prietenul lui Abel. După ce trec zece ani, Abel găseşte un culoar prin care să se strecoare iar în viaţa lui Marianne, deoarece amantul Paul, devenit între timp soţul acesteia, a murit.

Triunghiul amoros nu se termină odată cu dispariţia lui Paul, un personaj despre care doar auzim, nu îl şi vedem în film. Tentaţia apare odată cu Eve – sora lui Paul – o tânără abia ieşită din adolescenţă, interpretată de nimeni alta decât Lily-Rose Depp, ce a moştenit privirea ghiduşă a tatălui ei, Johhny Depp, şi acea senzualitate cu aer suav al Vanessei Paradis.

Eve a dezvoltat o adevărată obsesie pentru Abel, urmărindu-l încă din copilărie, de parcă ar fi fost acea fană psihopată ce nu poate renunţa la scenariul imaginar şi nerealist în care se visează trăind marea dragoste alături de starul preferat. Intuind gândurile perseverentei Eve, Marianne vine cu ideea irezistibilă şi năstruşnică menită să alunge rivala. Ea îi cere lui Abel să înceapă o aventură pur sexuală cu Eve, pentru a risipi obsesia tinerei.

Marianne este de părere că tânăra necoaptă se va plictisi de Abel după ce va ajunge până la urmă să îşi îndeplinească fanteziile. Se minte pe sine când se gândeşte la posibilitatea distrugerii atracţiei obsesive odată luat în stăpânire obiectul dorinţei. Abel acceptă propunerea femeii iubite, dovedindu-se cât se poate de obedient.

Nu doar personajul interpretat de Lily-Rose Depp ar fi trebuit să amplifice dinamismul poveştii aducând elementele care să tulbure apele în relaţia dintre sufletele-pereche, stimulând astfel curiozitatea spectatorului. Un alt personaj important în sabotarea cuplului este chiar fiul lui Marianne, care susţine că tatăl său ar fi fost omorât de aceasta în complicitate cu medicul ce-i devenise amant. Aşadar, vei fi momit la începutul filmului cu promisiunea unui thriller alimentat de încrengătura de minciuni care să-i confere atracţiei magnetismul excitant al unor secrete întunecate. Se va dovedi o promisiune abandonată, deoarece nu va duce la apariţia incitantă a elementului tenebros care să poată sparge ritmul calm-sentimental dat filmului.

L’homme fidele nu este un film despre cuplul dependent de un ritm antrenant al consumării unei relaţii. Este mai degrabă un exerciţiu regizoral situat undeva între clişeele unei comedii romantice simpatice, de  duminică, o referire având uşoare accente parodice la aceste clişee mai degrabă asumate decât accidentale, şi o revizitare a filmelor Nouvelle Vague ce abordau teme legate de cuplu, deziluzie, infidelitate, conformism burghez şi mituri despre căsnicia perfectă.

Modul aparent detaşat în care personajele se raportează la dramele lor şi la infidelitate, fără izbucniri şi fără nişte reacţii explozive, amintesc de personajele şi de estetica unor filme despre cuplu şi infidelitate regizate de Agnes Varda şi de François Truffaut, dar fără substraturile satiric-provocatoare la adresa moralei colective având rădăcini burgheze. Spre deosebire de filmele-cult despre cuplu şi infidelitate din anii ’60 (la care pare să se raporteze) – precum Le Bonheur (Agnes Varda) sau Domicile conjugale (François Truffaut), L’homme fidele nu accentuează latura bizară a reacţiilor tipice unor personaje dezorientate, ce vor să menţină cuplul unit recurgând la mecanisme psihologice absurde folosite pentru negarea problemelor, şi nici nu aprofundează conflictul dintre dorinţele personale şi regulile societăţii.

L’homme fidele merită văzut dacă preferi filmele relaxant-simpatice şi dacă eşti fanul actorului Louis Garrel. Deşi nu îi este fidel promisiunii făcute la început, aceea de a-ţi oferi un film intens despre cuplu, infidelitate şi relaţii toxice perfecte pentru stârnirea unei dezbateri aprinse, Louis Garrel nu înşeală aşteptările celor dornici de a pluti lin în acel farmec parizian, netulburat şi uşor sentimental, expus adesea în comediile franţuzeşti răcoritoare, care tratează într-un mod mai mult decât digerabil clasicele teme grele ale umanităţii, ce ar fi dus la un film tulburător şi la nişte melodrame cu scene tragice dacă personajele ar fi provenit dintr-un alt spaţiu cultural.


LYTE video

Citeşte şi L’ombre des femmes – Un triunghi amoros în imagini alb-negru

L’ombre des femmes – Menage a trois in imagini alb-negru

Vezi mai multe

Ultimele articole

© Copyright Postmodern 2026