Ai terminat facultatea și, în linie cu toate tendințele actuale, te gândești să continui cu un program de master. Ai găsit domeniul care te atrage, ai studiat tematica de examen și la momentul stabilit sfârșești prin a te regăsi pe lista celor intrați la buget. Așadar, dacă te întreabă cineva cât te costă masterul, îi răspunzi, eventual cu un zâmbet larg și o stare de bine, că nu te costă absolut nimic. Mai mult decât atât, poți desigur să subliniezi și că pentru cei plasați sub linie, costul este unul diferit de zero, constând în taxa de școlarizare.
Vă sună cunoscut raționamentul de mai sus? Poate nu neapărat pentru un program de master, ci pentru orice alt tip de bun sau serviciu pentru care nu trebuie să plătim un cost în mod efectiv. Dar oare este acest fapt echivalent cu un cost zero?
Dacă separăm ideea costurilor de materializarea lor monetară imediată (și de imaginea de a scoate bani din buzunar sau cardul din portofel) și cugetăm puțin la modul în care ne alocăm timpul, s-ar putea să realizăm că trebuie totuși să plătim sau să renunțăm la ceva de fiecare dată când facem o alegere.
Dacă ne întoarcem la exemplul masterului, ceea ce pierdem este oportunitatea de a face altceva cu timpul nostru. Această oportunitate se poate exprima ușor în bani dacă ne gândim de pildă că poate renunțăm la un job full-time (în varianta optimistă în care ne putem angaja part-time), deci la o jumătate de salariu pentru următorii doi ani. Dacă luăm în considerare salariul mediu net actual în România, aproximativ 2000 RON, calculul celei mai bune a doua variante la care renunțăm ne duce la valoarea de 24.000RON. În același timp însă, o doua variantă preferată se poate constitui și din alte tipuri de beneficii care ne-ar aduce satisfacție mai mare: un curs de dans, întâlniri mai dese cu prietenii, mai multe călătorii etc.
Așa cum le spune și numele, costurile acestea sunt costuri de oportunitate și deși viața ni le scoate în cale la fiecare pas, suntem prea puțini antrenați să le observăm și ne bazăm deciziile pe ele.
Să ne antrenăm puțin cu un exemplu foarte actual:
- Care sunt costurile reale ale contractării unui credit imobiliar?
Răspunsul standard care apare cel mai frecvent se rezumă la identificarea unei anumite rate lunare pentru următorii 30 de ani.
O variantă de mijloc, a unui client mai informat (sau mai “pățit”), este cea care adaugă la valoarea ratei și numeroase costuri de tranzacționare: de la diferențele de schimb valutar ce pot apărea între antecontract și contract, la taxele notariale, comisioanele bancare și alte asemenea elemente de cost, prezentate ca fiind relativ reduse, raportat la valoarea creditului.
Răspunsul cel mai complet este însă cel care include și valoarea acelor renunțări pe care le vom face în următoarea perioadă pentru a ne plăti rata – mai puține vacanțe, mai puține cărți citite (pentru că trebuie să muncim mai mult)… și seria lui “mai puține” poate continua la nesfârșit pe calapodul fiecăruia.
Scopul unui astfel de raționament nu este însă privarea de credite sau de orice alte alegeri pentru care lista renunțărilor este lungă. Dimpotrivă, înțelegerea costurilor pe care le resimțim cu adevărat, în termeni de satisfacție, este utilă pentru a lua decizia într-un mod mai conștient și poate pentru a calibra pe alocuri cheltuielile la care urmează să ne supunem (de pildă, se prea poate ca un credit de 50.000 de euro față de unul de 60.000 de euro să fie mai potrivit în termen de beneficii și costuri reale).
Aparte de cheltuielile materiale, probabil una dintre cele mai importante aplicații ale costurilor de oportunitate este reflectată de decizia de a face anumite lucruri noi înșine sau de a plăti pe altcineva. A ne zugrăvi singuri o cameră va fi probabil mai ieftin decât a angaja un meșter și s-ar putea să fie chiar o experiență amuzantă. Modul de gândire economic ne atrage atenția însă că acest tip de satisfacție trebuie analizată în raport cu valoarea altor activități pe care le-am fi putut face în acel timp. Monetar, poate renunțăm la ore suplimentare de muncă sau la posibilitatea de a oferi un anumit serviciu plătit unui client, deci până la urmă zugrăveala proprie are totuși un cost. Mai mult decât atât, se găsesc ușor și aspecte non-monetare cu impact major în creșterea costurilor: este vorba despre un timp pe care nu ni-l putem petrece cu familia, citind, făcând sport etc.
Această ultimă observație ne conduce la un atribut cheie în mare parte responsabil pentru atitudinea inconștientă față de operaționalizarea costurilor de oportunitate: dacă ne referim la bani doar la nivel de sumă, sensibilizarea nu e prea mare, ci dimpotrivă poate genera efecte de evitare (“nu pot să trăiești chiar tot timpul cu gândul la bani”). Dacă în schimb, transformăm ideea oportunității pierdute prin prisma diferitelor utilizări avute, atunci percepția se schimba.
Într-o campanie de marketing mai veche, IKEA face uz de acest principiu în maniera prin care își promovează un dulap la un preț mult mai mic față de un dulap mai scump, făcut la comandă la un producător tradițional. Diferența dintre cele două obiecte ca și bani este clară, dar dificil de incorporat pentru că trebuie să ne gândim cum să valorizăm calitatea. În schimb, dacă în aceeași sumă de bani ni se spune că putem avea un dulap la comandă și o pereche de pantofi, versus un dulap IKEA și 48 de perechi de pantofi, evaluarea se schimbă radical. Costul de oportunitate este acum foarte clar subliniat. Dacă aleg dulapul la comandă renunț la foarte multe perechi de pantofi….
Problema de neglijare a costurilor de oportunitate se acutizează atunci când suntem confruntați cu magia lui “gratis”. Economiștii încearcă să ne avertizeze prin celebra sintagmă “nu există prânz gratis”, însă ecourile ei nu prea depășesc paginile manualelor de economie. Fraza inițială apare în contextul restaurantelor care ofereau acest chilipir în scopul obținerii de profit din alte tipuri de cheltuieli care însoțesc serviciul oferit gratuit, și anume băuturile. Din perspectiva costului de oportunității, semnalul de alarmă al unui fenomen de tip prânz gratis se reflectă în faptul că alegerile noastre se îndreaptă acolo, cu sentimentul unui mare câștig, fără a mai ține cont de renunțările implicate de această decizie. De pildă, atunci când alegi să străbați orașul în două pentru un bun/serviciu oferit gratuit, nu iei în calcul că te-ai fi simțit mult mai bine petrecându-ți timpul altfel (fără costul și stresul asociat traficului).
Dacă ați început să credeți în forța costurilor de oportunitate, trebuie să mai lămurim însă un ultim aspect înainte de a îmbrățișa această abordare. Există un preț de plătit și pentru identificarea excesivă a acestor costuri. Experimentele arată că persoane ce adoptă acest comportament au într-adevăr o situație mai bună din punct de vedere financiar, însă se simt mai puțin bine emoțional. Explicația este pusă pe seama tiparului de maximizare care ne facem să resimțim mai mult regret și să avem mai puțină încredere în noi. Cu alte cuvinte, există un prag al analizei cost-beneficiu ce deschida calea spre o altă alegere dificilă: mai mulți bani sau o stare de spirit mai bună?
Morala: dacă reușim să calculăm costuri de oportunitate din când în când, există șanse mari să îmbunătățim gradul de raționalitate al alegerilor noastre, iar acest fapt să ne reflecte pozitiv și în situația noastră financiară. Nu este însă nici pe departe o recomandare a economiștilor comportamentali ca optimizarea să acapereze toate deciziile noastre, tocmai pentru că aplicarea ei va deveni din ce în ce mai costisitoare din punct de vedere cognitiv.
